Adrian Botez: 10-CABALELE MORŢILOR

Adrian Botez10-CABALELE MORŢILOR

Unuia care a avut de-a face, toată viaţa lui, numai cu ticălòşii, şi asta, nu aşa, din poveşti, ci pe pielea lui – credeţi că-i mai arde să afle despre ticăloşi şi de prin cărţi? Că doar, tot dintr-acelaşi soi şi dintr-aceeaşi rădăcină sunt toţi ticăloşii – fie vii, fie amintiţi, fie povestiţi – dar cei de prin cărţi, parcă n-au ceva, le lipsesc tocmai sarea şi piperul: nu sunt, pasămite, îndestul de vii şi îndârjiţi, şi nu-s îndeajuns de murdari, de mizerabili, de puţind a jegoşenie, în ticăloşia aia a lor!

Deci, voi chiar credeţi că am nevoie de cărţi, pentru ca să ştiu ce trăim noi, aici, pe petecul ăsta flenduros, în haznaua asta, numită „Pământ”?!

Vă spun eu: nu. Am viaţa mea şi am morţii mei. Şi, deci, sunt stăpân peste nişte adevăruri ceva mai speciale (chiar în mai multe dimensiuni, decât trei ori patru!) – nişte adevăruri perfect „jăvroteşti”! – pe care le aflu şi le gestionez, mai altfel decât majoritatea restului omenirii.

…Se spune că morţii ştiu totul. Aşa e. Pot depune mărturie, despre asta, la orice oră, din zi şi din noapte – şi prin somn, dacă vreţi! Am eu morţii mei de credinţă, care m-au informat şi mă informează, la timp şi cu folos, despre toţi şi despre toate cele. Am eu, prin morţii mei, un serviciu infailibil de informaţii – SRI-ul e mic copil, pe lângă morţii mei! Ei mi-au spus când trebuia să fiu jefuit, mi-au spus (şi nu doar!) când s-a hotărât să fiu arestat, pe chestii politice, ba chiar m-au avertizat (şi nu aşa, să zici că s-au găsit, şi ei, în treabă!), când, de vreo două ori, s-a încercat să fiu lichidat…Ehei, şi încă în câte rânduri m-au ajutat, ba chiar salvat!

…Da, am morţii mei conspirativi, care-şi organizează, ei înde ei, cabalele lor, pentru a mai scădea procentul de mârşăvie, din lumea asta, pe care ei, chipurile, au părăsit-o…Nu-nu, ei nu părăsesc nimic. Nu-s ca mine, sau ca dumneata, nu dau buzna şi nu dau nimănui ghes, cu obrăznicie… – dar ei, morţii mei, există şi se preocupă, al naibii de eficient, de lumea asta, care nu-i mai vede. Sau se preface că nu-i mai vede, pentru că efectele intervenţiilor lor sunt atât de evidente, că numai cretin să fii, şi să nu vezi, să nu crezi şi să nu înţelegi…

Morţii mei nu numai că mă vestesc, ci îmi şi sugerează soluţii. Ba chiar, în felul lor specific, morţii mei intervin. Energic, dar subtil, şi cu eficienţă de 100%!

Nu ştiu cum vor fi fiind morţii altora, dar ai mei – da!

De fiecare dată le-am urmat sfatul, şi am acceptat să merg pe mâna lor – de fiecare dată am scăpat de năpastă. Da, aşa să ştiţi!

Morţii mei nu se pricep, în schimb, la chestiuni de economie. De exemplu, n-aş putea să mă îmbogăţesc, ca alţii, de pe urma morţilor. Alţii am văzut că o fac – eu nu pot.

Ei, morţii mei, habar n-au despre bursă, despre speculaţii pe piaţa banilor şi mărfurilor, despre investiţii rentabile şi despre profit (cu orice preţ şi în tot felul). Nimic. Absolut nimic nu ştiu despre toate astea, şi despre câte vor mai fi fiind, încă, asemănătoare cu aceste moduri de a deveni ticălos. Din punctul ăsta de vedere, da, recunosc, nu mi-au fost de niciun folos, niciodată – şi, uite, eu nu intru, azi (şi nici n-am nicio şansă, pe viitor!), în elita ticăloşilor, ba nici măcar aşa, pe la margini, nu: sărac am fost şi sărac am rămas, şi tot aşa voi muri.

…Dar morţii mei vin, seara, târziu, de pe unde vor fi venind ei, cu tot cu umbră – fie că eu sting lumina, fie că las lampa aprinsă! – şi, întâi, ei înde ei, se pun pe şopocăit, pe la uşi, pe la ferestre. Deşi ne cunoaştem, de acum, atât de bine, tot le-a mai rămas sfiala şi bunul simţ: dacă nu cumva, deranjează, dacă nu cumva, ei ar fi în plus…dacă omul ăla viu o fi având alte treburi, decât să sporovăiască, cu ei dimpreună….

Trebuie să mă arăt, faţă de ei, extrem de volubil şi de bucuros, de destins (dar sincer, nu, aşa, de faţadă!), pentru ca să le treacă sfiala aia a lor, aparent cam naivă! Ferească Dumnezeu să oblicească, morţii ăştia ai mei, că fac ce fac din complezenţă! – că, pe loc, se şi bosumflă şi vor să plece, să mă lase cu buza umflată şi fără de… „noutăţi arzătoare”! Tare mai sunt, uneori, sclivisiţi şi mofturoşi – noroşii, înceţoşaţii ăştia ai mei…dragii de morţi ai mei!

Apoi, când s-au mai liniştit şi le-a mai venit, şi lor, sufletul la loc, sufletul lor de morţi (că şi morţii au suflete, domnilor, nu numai boieri ca dumneavoastră, vii şi teferi!) – se apropie, ca un norişor gros, de patul meu, şi, atunci, se face în cameră, chiar dacă e lampa aprinsă, un fel de ceaţă deasă. Când au priceput că totul e în regulă, şi că, şi eu, sunt bucuros, nevoie mare, să am cu cine pălăvrăgi, se aşează în jurul meu, şi mă iau în mijlocul lor, ca pe un frate de-al lor – aşa, unul mai întârziat, pe aici…Se aşează, întâi, pe rânduri dese, alb-ceţoase – apoi, abia, se răspândesc, pe unde au stat şi-n nopţile trecute. Atâtea vorbesc, în perioada asta, de trecere – de la rânduiala rigidă, când sunt, oarecum, stresaţi – la starea de împăcare şi liniştire, total relaxată, aşa, ca pe la ei, prin locurile de adăpost, de unde s-au sculat şi au venit…atâtea vorbesc, despre atâtea ticăloşii ori mizerii, pe care le-au văzut, cu ochii lor (ochi goi de globi, dar cât de ficşi le privesc pe toate, aţintiţi, înspăimântător de atenţi!), în drum spre mine…atâtea mai vorbesc, şi despre atâtea lucruri, cu totul neplăcute şi teribil de ruşinoase, ale lumii ăsteia…încât, de multe ori, mi se face şi silă! Uneori, când îmi aduc aminte, a doua zi dimineaţă, despre ce am auzit de la morţii mei şi despre câte lucruri ticăloase şi jegoase au vorbit, între ei, dar şi pentru mine – mă ia, aşa, cu fiori de lehamite şi de ruşine…pentru mine şi pentru spiţa din care fac parte, n-aş mai face! Aş vrea, de multe ori, să uit, de cum îşi iau rămas bun ei de la mine, la cântatul cocoşului, să uit tot ce s-a sporovăit, peste noapte, în odaia mea…Dar, asta e! Nu se poate. Ticăloşiile rămân ticăloşii, până vor fi, şi ele, luate în seamă şi numerotate şi, mai ştiu eu cum, rânduite – şi se va face, acolo, undeva, deasupra, înafara puterilor noastre de vedere şi de înţelegere, o judecată şi o ardere a lor – o ardere, da, ca pentru nişte rebuturi puturoase…

…Eh, dar, pentru că, de atâtea ori, m-au ajutat, ba chiar le datorez chiar viaţa şi libertatea – sunt obligat să rămân respectuos faţă de ei, de morţii mei, şi să le îngădui chiar să depăşească, uneori, măsura. Nu ştiu ce unitate de măsură se aplică, pentru bârfe, şi nici nu ştiu cum şi în ce se măsoară veştile despre ticăloşie, dar, vă spun, sunt convins că, dacă se vor fi măsurând, şi astea, în ceva, ei bine, morţii mei cam depăşesc orişice măsură cuminte şi raţională. Sau, poate că lumea asta a noastră va fi depăşind orişice limite? Poate. Nu mă duce capul.

Nu am de unde şti, precis, unde e hotarul lor, dintre bârfă, fantezie, morală şi realitate – dar, de fiecare dată când decid să-i verific – să verific, adică (şi să nu credeţi că n-o verific, ba chiar destul de des!), veridicitatea afirmaţiilor care s-au făcut, în miez de noapte, în odaia mea – trebuie să recunosc că, înafară de câteva exagerări şi prejudecăţi (fireşti la nişte călători, cam de mult aflaţi în voiajul dintre lumi!), situaţia este albastră: da, au dreptate, în majoritatea zdrobitoare a cazurilor…Da, morţii mei chiar ştiu totul, şi nu ascund nimic de mine (parcă, uneori, aş dori să le mai pitească, pe undeva, adevărurile astea crude, să le mai îmbrace, cumva, în vreo cămeşoaie, ceva…dar ei, nu şi nu: verde-n faţă, şi pe toate, şi totul!).

Vreau să zic că ei ştiu totul, ei înregistrează, ca nişte aparate de o sensibilitate incredbilă – tot ce se petrece pe lumea asta. Pentru că veştile lor, despre lumea cealaltă, nu sunt rostite inteligibil, pentru unul ca mine – şi nu-mi sunt de folos imediat – …şi, fie vorba între noi, mai respir şi eu, câtă vreme ei boscorodesc despre lumea aia ciudată, de dincolo…că mă cam „hrănesc”, de atâta adevăr şi cruzime de „viziune”, cum zic criticii ăia de artă! Mă pot lipsi, foarte uşor, de întrebări, lămuriri, explicaţii, în privinţa laturii metafizice a şoaptelor lor bulucite, precum norii de ploaie. În schimb, deşi mi se face lehamite (destul de repede…) de noutăţile leprei din lume, nu-mi pot înfrânge viciul de a le asculta! Măcar până la un punct…

…Când se adună, morţii mei, pentru cabalele lor, de fiecare dată, un mort se aşează la căpătâiul meu (şi-mi tot potriveşte perna sub cap, o suceşte şi-o învârteşte, până ameţesc, de tot!) – ăsta se aşează, cum ziceam, mai aproape de mine, decât toţi ceilalţi. El, mortul ăsta, strălucind autoritar şi electric, uneori – alteori stingându-se, ca o gaură neagră, pe retina mea…spune că e spiritul tatălui meu. Dar nu regăsesc nimic din ce ştiam eu că se constituise în personalitatea (aspră, gravă, lipsită de orice urmă de frivolitate, ci mai curând ascetică şi laconică!), a răposatului meu tată. Dar, mă rog, îi accept şi-i respect pretenţia, şi mă arăt foarte afabil cu el…

Mortul cu pretenţia este un flecar ce nu s-a văzut – mai mare flecar decât toţi ceilalţi morţi, înşiraţi, ca rândunelele pe sârma de telegraf, pe marginea patului meu – latura dinspre uşă. Albi, toţi, ca marmura, la faţă – atunci când, cum ziceam mai sus, nu li se stinge lumina…şi nemişcaţi. Buzele nu se văd când li se mişcă, atunci când vorbesc – ci doar voci, voci, voci, sute de voci, care dau mii de mărturii înspăimântătoare – majoritatea. Numai vocile sunt de ei, s-ar zice! Dar, mai mult ca sigur, s-ar greşi, dacă s-ar zice şi chiar s-ar crede una ca asta…

Afară de cei înşiraţi pe marginea patului (şi multiplicaţi, straniu, odată cu trecerea orelor, dar şi în funcţie de încrederea sau lipsa mea de încredere în cele spuse de ei – îşi aduc sau îşi retrag contingente întregi de „tovarăşi ceţoşi”!) – mai sunt câţiva morţi (destui, de fapt!) care preferă să se înghesuie pe scaune şi pe unicul fotoliu, iar vreo cinci-şase-şapte îmi călăresc biroul, în timp ce discutăm şi schimbăm opinii.

Materială-nematerială, lumina asta electrică a chipurilor şi a restului, vag, de trup, pe care-l etalează ei, aici, când iau cuvântul…dar îmbrânceli zdravene ştiu bine să-şi dea, unul altuia! Pe mine mă respectă, nu mă înghesuie nimeni – mă tratează, toţi morţii mei, ca pe un fel de şef onorific al lor. Mai altfel, deh! – dar de-al lor, şi şef!

…Când, înspre dimineaţă, îmi cam ies din sărite, pentru că pic de oboseală, şi aş fi vrut să mai lase morţii ăştia ai mei poveştile (cu bun simţ, nimic de zis, civilizaţi…- dar, poate, prea civilizaţi, pentru că, atunci când se aprinde discuţia, ca în Parlament, nu mai ţin seama de nimic, se înfierbântă, şi luminează, tot mai orbitor, din toate luminile lor, nu mai rămâne nimeni sub formă de ceaţă, nor, sau mai ştiu eu ce – nimic! – incandescenţe curate!) – ei bine, când aş vrea, dar nu îndrăznesc, din politeţe, să le spun cât aş da să mai pot, şi eu, dormi (eu ştiu că ei n-au nevoie de somn, dar eu, eu încă nu…poate-s egoist, dar…) – măcar un ceas, acolo… şi tare mi-aş dori să mai lase pălăvrăgeala lor, despre toate câte-s în lună şi-n soare…ei bine, atunci, frustrat fiind, încep să mă enervez tare, şi nu mai sunt chiar atât de exemplar de reverenţios şi politicos, în exprimare, faţă de musafirii mei. E vina mea, recunosc…Pe unul, mai de pe la marginea marginii patului, dar tare în clanţă, mamă-mamă! – l-am cam şifonat pe imagine…era unul sfrijit, dar numai foc pe nări nu scotea, de aprins ce era, ascultându-se pe sine…pontos, nevoie mare…i-am zis că nu-i decât o hahaleră ordinară! Pe loc, bietul de el, s-a transformat, iar, din radiant-luminos, într-un fum alb-lăptos, s-a strâns într-însul (cum vine…) – şi, ruşinat peste măsură, tot el, mi-a cerut mie scuze (deodată, devenit extrem de grav şi ceremonios!) – scuze pentru măgăria mea…! – şi a făcut-o, aproape, cu reverenţa cavalerilor Evului Mediu!

…Cum ziceam şi nu voi obosi să repet, morţii mei sunt foarte bine educaţi. Dar, când eu, şeful lor onorific, gazda lor şi proprietarul odăii „închiriate” de ei, temporar, cu noaptea – când eu sunt în primejdie, fie zi, fie noapte! – să-i vezi cum ştiu să „dea la cap”, binişor de tot – fireşte, în felul lor…e bine să nu-l probaţi şi voi, „felul” ăsta, că l-au probat alţii, şi le-a ajuns… ba a mai şi întrecut, fiţi siguri de asta!

De exemplu, când era să fiu jefuit, ziua-namiaza mare! – hoţul a încălecat, se pare, cam flegmatic, pervazul geamului de la baie – şi, dintr-odată, s-a trezit, drept în faţă, cu duşul de apă fierbinte-clocotită, pornit vijelios şi împroşcându-l cu un asemenea jet, să zici că-i de pe maşina pompierilor! S-a opintit, zdravăn, din plămâni, să răsufle, din nou, să nu se înece pe uscat…a urlat, apoi, ca Tarzan în junglă, de-au ieşit toţi vecinii afară din bloc…hoţului, de durere, i-au lunecat mâinile de pe pervaz, şi a căzut în grădina blocului, chiar în braţele vânjoase ale oamenilor de ordine, alarmaţi de aşa hărmălaie…

…Iar când trebuia să fiu arestat (pentru nu ştiu ce ambiţii politice, „şefeşti”-iehovite, adică, stârnite prin „Complexul lui Iehova”! – ale nu ştiu cui, din cerurile veşnic înnourate ale patriei „noastre”…?!) – nu doar că m-au vestit, din vreme, dar când agenţii se furişau spre uşa mea, deodată, au ţâşnit, de la subsol, sute de mâţe şi de şobolani, fraternizând între ei (pentru această împrejurare!), în scopul succesului deplin, al acţiunii lor conjugate! Agenţii ştiau, şi ei, că subsolul blocului e şobolănos tare, dar nici chiar aşa! Au zăcut, toţi agenţii „aflaţi în misiune” (fără deosebire de vârstă, sex şi rasă, naţionalitate şi etnie), o lună încheiată, prin paturi de spital, înfăşaţi, în bandaje, precum mumiile egiptene, din pricina zgârieturilor sănătoase şi a rănilor deloc superficiale…unul, din câte se zice, şi-ar fi pierdut şi-un ochi… – …lasă, că prea vedea multe, cu ochiul ăla, din cele ce nici măcar nu erau!

Morţii mei, când fac ceva, o fac temeinic, aşa cum numai pe vremuri se făcea treabă…

Şi nimeni n-a putut, vreodată, demonstra, că subsemnatul ar fi pornit tot torentul acela muşcător şi zgârietor, din străfundul temeliilor blocului. Fireşte, cu atât mai puţin, n-a îndrăznit nimeni să pună, măcar, în discuţie, o posibilă „cabală a morţilor” – n-a cutezat nimeni (din raţiuni de îngustă viziune materialist-vulgară) să afle, sau să sugereze, măcar, o cât de vagă legătură, între mine şi…morţii mei!

…Între timp, zgâriaţii i-au pus pe gânduri pe cei, încă, nezgâriaţi, şi lucrurile s-au tot amânat, până s-au uitat de tot…!

Iar morţii mei nu s-au lăsat cu atâta: s-au deplasat (după câte am dedus eu, ulterior), până în sălile puturoase şi îngheţate ale Procuraturii – şi, prin arătări şi dispariţii succesive, de tot soiul de chipuri sculptate în fum, în lumină electrică şi-n pucioasă, cu ochii beliţi groaznic şi roşii ca jarul (arătări şi dispariţii „distribuite”, conştiincios şi pe rând, fiecărui procuror!), le-au băgat în boale pe hienele justiţiei „umane”…(?!). Şi, cum am zis, au uitat „justiţiarii” de mine… – sau, cel puţin, s-au prefăcut grozav de artistic, că ar fi uitat! Eu, însă, sunt, permanent, în gardă! – la fel, şi morţii mei.

…Dacă tot am început cu de astea (adică, povestind despre ajutorarea mea, din partea morţilor mei!), să vă spun cum a fost şi cu unul dintre „îndelung preparatele atentate”, la viaţa mea. Când individul pus pe rele (dar bine instruit şi plătit de…nu spun cine!) a dat să ambreieze, la maximum, maşina lui grea, în timp ce eu traversam strada, pe jos (ca să mă „compreseze”, definitiv şi pe veci!) – …aşa, din senin, s-au pornit, în cer, tunete şi trăsnete, iar pe pământ, o vijelie cumplită a cuprins maşina cea grea…Cerul şi pământul, trăsnetele şi vijelia, şi-au unit puterile, într-o singură faptă: maşina ucigaşă a început să fumege, ameninţând cu o explozie, iminentă, a rezervorului de benzină…şi când, înnebunit de groază, individul cel cu gânduri negre şi gras plătit (pentru aneantizarea mea), a început să se târască afară din maşină, a cam trebuit să-şi lumineze, temporar, gândurile, pentru o soluţie disperată de autosalvare (dar nu i-a prea mers, tipului!): vijelia cumplită tocmai prăbuşea, peste el, din înălţimi ameţitoare, un castan bătrân, uriaş! De căderea castanului, deci, tot n-a scăpat, cu toate becurile aprinse ale „raţiunii lui rapide şi eficiente 100%”… – …şi aşa se face că, şi în zilele noastre, omul negru umblă grozav de bine şontorogit, şi cu şalele muiate la compresor…Deh – „ce ţie nu-ţi place, altuia nu face” – şi „cine sapă groapa altuia…” – nu?

…Deci, cum s-ar zice, morţii ăştia ai mei au secretele şi trucurile lor, nu-i poţi dibui, tu, întârziat în lumea asta, decât, deja, când e prea târziu. Ei, dar asta, cu arătarea trucurilor morţilor mei, e valabilă numai când ai inima neagră…În rest, morţii mei ajută orbii să treacă strada, pe copii să fure dulceaţă din cămară, pe automobiliştii naivi (victime sigure ale …„sistemului”!), să scape de amenzi…iar pe poştaşi, să nu-şi mai piardă şepcile, pe vânt… – şi să aducă, la timp, corespondenţa, când nu e vânt…! Sunt băieţi de zahăr, ba chiar de gaşcă – morţii ăştia ai mei!

…Acum, când stau de vorbă cu voi (e o zi tare frumoasă!), şi, deşi nu e nici măcar seară, d-apoi să fie beznă şi noapte! – simt că, lângă mine, la căpătâiul meu, stă flecarul-campion, care se dă drept tatăl meu…Simt că mă împunge, cu degetele-i de gheaţă, între omoplaţi, să las, cică, sporovăiala asta fără rost, cu voi (e gelos, pasămite!), şi să-i ascult numai şoapta lui, profund persuasivă!

Am uitat să vă spun că, deşi sunt foarte corect respectat de „abonaţii” la odaia şi patul meu de noapte – morţilor mei le-a apărut, din străfundul luminilor lor, ori al norişorilor lor de ceaţă, o idee fixă, la care ei ţin, tiranic şi fără să accepte nicio controversă! – nici vorbă de „libertate de exprimare”, puah! Şi anume, ideea că subsemnatul, cică, ar fi numai bun de romancier, dacă tot ascultă subsematul atâtea mărturii (vii, ele, mărturiile, dar obţinute de pe la morţi!). Bănuiesc că, de fapt, prin mine, morţii mei vor să-şi rezove nişte refulări, nişte frustrări vechi, nişte neîmpliniri, de pe când erau, şi ei, nişte fraieri vii…

Deodată cu mine, spun ei, vor scrie, la cartea aia „preconizată” a fi roman, şi câţiva fârtaţi, dintre cei răposaţi… – adică, ce mai, mă vor ajuta, din gros, să mă salt, cătinel, în câtumai romanul! – din gol spre plin…

…Deocamdată, nici eu, nici ei, cu toată gălăgia argumentativă a morţilor mei – şi contraatargumentativă, a mea! – n-am scris (nici unii, nici alţii!), mai mult decât titlul romanului „preconizat” (…de fapt, dacă e să fim cu totul sinceri, abia bâjbâim printre primele silabe disparate, ale respectivului titlu!). Ei, morţii mei, se laudă că, uite-acu’, îi vor da drumul, şi…să te ţii succes de librării şi de casă! Cei de pe marginea patului îmi fac, cât se poate de meticulos, de la-nceputul nopţii şi până la cântatul cocoşilor, masaj la degetele mâinii drepte, să am antrenament, cică, atunci când mă voi porni pe scris…

Dar, supărat pe faptul că nici eu, nici ei, nu facem decât masaj, până la cântatul cocoşului, zurbagiul de la căpătâiul meu s-a autonumit „responsabil cu prevenirea cocoşului” – adică, de câte ori vreun cocoş vrea să trâmbiţeze (adică, deh, vine dimineaţa, şi voi, tot pe-aici…?) – flecarul meu şi dă o fugă la cotineaţa respectivă, şi-l strânge, binişor, de gâştireaţă, pe preagrăbit…promiţându-i, în manieră şuierată, galinaceului mascul că, data viitoare, îl face borş! Şi execută treaba asta aiurită, cu riscul ca dimineaţa să-i surprindă, cu lumina soarelui, şi să-i transforme, pe toţi „chiriaşii” mei, definitiv, în umbre – şi să nu mai am eu tovarăşi de nădejde, nopţilor mele insomniace!

…Uite câtă ambiţie creativă, dar şi concurenţial-romanescă – este şi pe lumea cealaltă, nu doar pe asta!

…Cine ştie? Eu zic aşa: că morţii mei n-or fi chiar numai…ai mei. Concomitent (pentru că, ubicui cum au ajuns ei, lor nu le mai pasă de timp şi de spaţiu!) – concomitent, zic, cu vizitele la mine, este foarte probabil ca morţii ăştia să viziteze şi alte persoane, pe alţi insomniaci cronici şi tăhui de cap. Şi, cum se şi zice: „Alţi insomniaci – alte vocaţii!” Cine ştie, poate că, printre ăştia „alţii”, va fi fiind şi unul cu har de romancier, iar morţii…morţii mei vor fi încurcat persoanele, între ele…adică, pe mine, nonromancierul jalnic, cu el, romancierul hăruit de Domnul…

…-„Nerecunoscătorule!” – urlă, pe bună dreptate, vocea farfaralei strigoieşti, de la spatele meu. …Urletul lui de vată nu este auzit de nimeni, nu sperie pe nimeni…nici măcar pe pisicul meu, care moţăie în fotoliu. Însă conştiinţa mea începe, ce-i drept, să mă muşte zdravăn…pardon, să mă mustre, cumplit!

…Ei, fie! Acest cuvânt urlat al tău, ,,campionule”-flecar al „cabalei morţilor” mei, m-a decis: ăsta va fi şi titlul „preconizatului” roman al subsemnatului, dacă voi mai răbda să fac parte din”confreria” morţilor mei, ajunşi nişte sâcâitori de rasă, în vreme ce subsemnatul nu-şi mai află puteri de răbdare, în suflet, spre a le rămâne recunoscător, pentru toată forfoteala lor, burlescă, funestă şi, paradoxal (pentru oricine, afară de mine!) – salvatoare. Da, se va numi „Cabalele morţilor şi Nerecunoscătorul”. E bine, dragii mei confraţi strigoi? Chiar dacă n-o fi optim titlul, măcar aveţi ceva, un titlu justificativ (de pus şi ţinut, şi de arătat unii altora, cu nedisimulată mândrie…„cabalistică”!), în dosarul strădaniilor voastre, de a-l ţine, încă, pe lumea asta, pe umilul subsemnat…

***

Adrian Botez

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s