Adrian Botez: 12-ULTIMA ÎNTÂLNIRE

Adrian Botez12-ULTIMA ÎNTÂLNIRE

Dumnezeu a pus o mulţime de afişe publicitare, în vitrina lumii (întâi la un negustor neamţ, apoi la unul francez…!), pe care scrie, de veacuri (poate de şi mai multă vreme, cine ştie…), cu litere de-o şchioapă: “Aceasta-i cea mai bună dintre lumi!” (din pricina vremii mai mereu ploioase, s-a şters, aproape de tot, litera “b”, de la “bună”, şi a rămas un soi de…”ună”!), sau: “Liberté, egalité, fraternité!”…dar e clar că-s multe nemulţumiri, din cer până-n pământ, şi-napoi: nimeni nu-i egal cu nimeni, frăţie…”din părţi”, drepturile omului sunt încălcate, zi de zi şi clipă de clipă (ce să mai zicem de drepturile celorlalte înfăptuiri ale Creaţiei?!), dreptul la liberă exprimare e-o poveste, de care se râde, în anumite cercuri cu…echer, de se prăpădesc de râs…compasurile…şi câte, şi câte…

Sunt familii fără copii, copii fără familii, familii fără familii – copii cu copii, copii fără copilărie…puternici fără putere, putere fără puternici…bogaţi fără bogăţie, bogăţie fără bogaţi…înţelepciune fără înţelepţi şi înţelepţi fără de înţelepciune…

Tot gândind aşa şi vorbind de unul singur, în dodii, pe drum… – Lucifer ex-arhanghelul se tot pipăia, inconştient, în scobitura din mijlocul frunţii, rămasă lui, acolo, neatinsă şi neumplută cu nimic, încă de la căderea dintâi… Mergea pe o şosea dintre cer şi pământ… – când, deodată, pe cine credeţi că vede? – îl vede, umblând, agale şi legănat, cu mâinile în buzunare, tocmai pe Dumnezeu! – deh, rivalul său! – adică, mofturosul său şef de “unitate”…! – de care-i tremurau şireturile, bietului ex-arhanghel, îi tremurau maţele şi inima-n el…

-Bună ziua, Doamne… – îngână el, groaznic de timorat, cu vocea subţiată de emoţie – dar reuşind doar să-şi prefacă tonul sincer-emoţionat, într-unul jalnic-sfidător.

Dumnezeu trece mai departe, tot legănat, cu mâinile în buzunare, ca nesimţitul, se face că nu-l vede, nu-l aude…

A doua zi, tot pe când (umblând pe aceeaşi şosea cu pricina!) se gândea Lucifer la câte necazuri au lumile astea, create aşa, otova, din rămăşiţe de bunăvoinţă…iaca, iarăşi, Dumezeu: se plimba, agale şi legănat, cu mâinile la spate – şi cu spatele la el!

Lucifer, căruia îi cam paralizase vocea, de şocul revederii, se dădu, degrabă, după un boschet, de unde:

-…Bună…ziua…Doamne… – şi vocea i se duse, în jos, pe gât, prefăcându-se într-un nod cât găluşca…şi acolo se înţepeni!

Dumnezeu, iar, tot aşa! – tace, face şi trece! – cum e El, se ştie, lipsit de maniere…

A treia zi, Lucifer era atât de supărat, pe câte văzuse în lume, dărâmate, dărăpănate şi fără de niciun rost ori Dumnezeu… – încât, mergând, tot înainte ca, orbul (pe aceeaşi şosea “intermediară”!), nu mai vedea pe unde trece, de atâta amărăciune şi preocupare! – … deodată, se izbi, fără să vrea, de un haram de făptură, de o întruchipare enormă…care se afla, în trecere, pe-acolo, pe şosea, făcându-şi plimbarea de după-amiază, agale…mâinile-n buzunare… – cu totul nepăsător, la tot ce era şi forfotea în jur…Haramul de întruchipare nici nu se clătină, măcar, la ciocnitură! – dar bietul ex-arhanghel căzu rău, şi se mai şi dădu de-a berbeleaca, de vreo cinci-şase ori…Când se uită el, aşa, de jos în sus: tot Dumnezeu! Încremeni. Nici nu voia să-şi închipuie ce urma să încaseze (după aşa “coliziune”!), de la şeful ăsta ciufut şi aşa de gros la simţire…

Când, deodată, nămetenia de Dumnezeu se întoarse spre prăfuitul ex-arhanghel (care abia de se ridicase în genunchi!), îi vârî, cu sila şi ameninţător, faţa-i în obraz – şi-i zise, aşa, printre dinţi:

-Hai acasă, nătărăule! De nimic nu eşti în stare, de-o istorie biblică întreagă! Împiedicat te-am ştiut (de-aia ai şi căzut din ceruri!), împiedicat ai rămas…Ar fi vai de mama ta, care o fi aia…, dacă n-aş fie eu, handicapatule! Şi te mai lauzi cu puterea ta de influenţă, cu răul pe care-l faci tu oamenilor, cu emanciparea ta faţă de ceruri, cu…un rahat complexat, asta eşti! Ptiu!

Şi, mai mult târâş, Dumnezeu şi-l luă înapoi pe arhanghelul rătăcit…Din mers, Dumnezeu se scotoci într-un buzunar – şi scoase dintr-însul, c-un gest smucit, smaraldul, pe care i-l propti infirmului (redevenit, dintr-o simplă trântitură aleatorie, iar arhanghel…), drept în frunte, drept în mijlocul frunţii… şi, cu o lehamite nesfârşită în glas:

-Na, neisprăvitule, poate aşa ai să vezi pe ce lume eşti, cine eşti şi pe unde calci!

***

Adrian Botez

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s