Ştefan Dumitrescu – cronică literară – Revista ARMONIA

la volumul Mioriţa Mit Triadic de Gheorghe A. M. Ciobanu

Ţin în mână o carte frumoasă ca o bijuterie, care are pe prima copertă sculptura „Terțet” de Ion Irimescu și un titlul care îmi înfioră sufletul și mă umple de sacralitate ,,MIORIȚA, MIT TRIADIC”. A doua şi a tria copertă, cele interioare, sunt un desen sau o gravură reprezentându-l pe Ciobanul mioritic, şezând pe o pajişte înconjurat de oi şi cântând din fluier. Cartea este atât de frumoasă că ai ţine-o în mână ca o pe o glastră, şi pentru asta nu putem decât să o felicităm pe doamna Emilia Țuțuianu, Directoare Editurii Muşatina.

În existența mea de fiinţă umană venită pe pământ Miorița a jucat un rol fundamental, sacru, fascinant şi înfricoşător. Când deschideam ochii dimineața, copil fiind de doi, trei anişori, privirile mi se opreau pe covorul care împodobea odaia pus pe perete (țesut de mama în războiul de țesut, căci pe vremea aceea, în satul românesc toate femeile aveau război de țesut) şi care-l reprezenta pe Ciobănelul din Miorița, contând din fluier înconjurat, de oi. Imaginea aceasta o am de atunci în subconştientul meu şi cred că o purtăm cu noi, toți românii, de sute de ani, transmisă din generație în generație, genetic şi în subconştientul nostru…

Apoi când am crescut şi am ajuns la şcoală citind balada Miorița de fiecare dată eram fascinat, vrăjit de frumusețea baladei, dar şi înfiorat şi îndurerat. Plângeam de fiecare dată când reciteam Miorița, pe care am citit-o de sute sau de mii de ori. O ştiam pe de rost. Şi totuşi, fascinat şi cutremurat de conținutul Mioriței rămâneam de fiecare dată mut, împietrit, ca în fața peretelui unui munte…

Ajuns adolescent, apoi student la Filozofie gândul că dincolo de mesajul complex, profund, metaforic, plin de mister, din balada ,,Miorița”, din basmul ,,Tinerețe fără de bătrânețe şi viață fără de moarte ”şi din ,,Luceafărul”, lui Mihai Eminescu (cele mai mari creații ale spiritualității româneşti, mari creații ale Culturii universale) se ascunde un alt, sau alte mesaje, un alt înțeles mai adânc şi mai mare la care mintea mea nu putea accede ca să-l desluşească nu mi-a dat pace ani de zile…Şi nici acum nu-mi dă pace, mă emoționează şi mă înfioară de fiecare dată lectura celor trei creații, ca dovadă faptul că pipăi şi deschid această carte a domnului profesor Gheorghe A. M Ciobanu ca pe biblie, cu dragoste şi sfinţenie. Momentul este unul emoţionant. Pentru că întâlnirea cu această carte este întâlnirea cu toată istoria spirituală a poporului daco-român, cu filonul ancestral şi etern al sufletului daco-românesc. De aceea mă şi apropii de lucrarea domnului Gheorghe A. M. Ciobanu cu pioşenie, cu dragoste şi cu acribie… Cartea despre care scriem, pe care vrem să o interpretăm pentru a fi înțeleasă de un număr cât mai mare de cititori, să o comentăm este o carte pentru specialiştii în hermeneutică, pentru eminescologi, pentru oamenii de ştiință care s-au dedicat studierii miturilor, ca Mircea Eliade. Dar este şi o carte pentru toţi cititorii, mai ales pentru cei îndrăgostiţi de istorie şi de spiritualitatea românească. Pentru cei interesaţi de curentul dacist din gândirea istorică românească, pentru că ea ne dezvăluie măreţia spirituală, puterea de creaţie a unei civilizaţii străvechi, odată ce a putut să creeze o bijuterie ca mitul şi balada Mioriţa.

De aceea această carte minunată şi foarte importantă pentru cultura română trebuie supusă unei lecturi hermeneutice. Este ceea ce facem în această Cronică literară, astfel încât Mesajul adus de această carte în cultura română, foarte important, să fie înțeles de cât mai mulți români. Mai suntem convinşi că nu orice critic literar poate înțelege această lucrare, căci cel care va încerca să scrie despre ea va trebui să aibă cunoştințele necesare, să fie familiarizat cu studiile de mitologie, cu lecturi hermeneutice…

De aceea ne vom strădui să pătrundem cât mai adânc şi explicit în înţelesurile cărţii.
Aşa cum am mărturisit mai sus deşti eram student la Filozofie, pasionat, fascinat de frumuseţea, de înţelesurile adânci şi de misterul celor trei mari capodopere ale spiritualității daco-româneşti balada „Mioriţa”, „Balada Meşterului Manole” şi basmul „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte” (greşit s-a vorbit ani de zile în Manuale de literatură şi de istorie la noi despre formarea Limbii şi a Poporului român. Nu s-a format nici un popor nou, poporul român este poporul dac văzut în continuitatea sa istorică. La fel Limba română. Acestea sunt adevăruri de necontestat şi pe care Mitul Mioriţei interpretat, decodificat în detaliile sale şi exhaustiv de domnul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu, ca şi celelalte Mituri îl demonstrează în mod fundamental) am rămas ani de zile blocat în fața lor…Simțeam, intuiția îmi spunea că adevărurile acestor capodopere, sensurile profunde, realitatea pe care o conțin este în străfundul lor este mult maia adâncă, mai misterioasă. Că aceste sensuri, Adevăruri pe care le conţin sunt ca nişte comori care zac pe fundul unui lac şi la care nu ai acces.

Un moment important care m-a apropiat de posibila înțelegere a Mitului Mioriței şi a Mitului Meşterului Manole (pe care dl Gheorghe A. M. Ciobanu îl vede foarte bine ca fiind înrudit cu Mitul Mioriței, ca fiind o reactualizare a unui conținut mitic mai vechi) a fost lectura studiului lui Mircea Eliade despre Mitul jertfei referitor la explicarea legendei Meşterului Manole…Ce a scris Mircea Eliade despre legenda Miorița nu m-a satisfăcut, (ce a scris despre legenda Mânăstirii Argeşului este impresionat şi profund, şi trebuie să-i fim recunoscători marelui gânditor) şi am căutat să pătrund şi mai adânc în descifrarea miezului filozofico-semantic pe care-l conține Miorița.…Adrian Fochi, un alt mare om de cultură care s-a dedicat studiului Mioriţei are marele merit de a se fi aplecat o viaţă întreagă asupra baladei Mioriței, culegând peste o mie de variante, toate întinse în spațiul Carpato-istor pontic, constatând că variantele au un număr de elemente comune, dar şi diferențieri nu numai de versificație, dar şi epice , tematice, în funcție de zona în care au fost culese: în Ardeal, în Moldova, în Oltenia, în Banat, în Basarabia… Studiul comparatist al baladelor mioritice culese de dl Adrian Fochi m-au apropiat, ca să spunem aşa, şi mai mult de adevărul din miezul semantico-filozofic al Mioriței…

Fiind de mic fascinat şi iubindu-l enorm pe Eminescu m-am aplecat asupra poeziei lui, îndeosebi asupra Luceafărului, la ale cărui profunzimi cititorul de azi, oricât de informat şi de instruit ar fi, nu mai are acces…Nu reuşeam să pătrund în miezul semantic, profund al Luceafărului, să-i înțeleg sensurile sale adânci… Abia după mulți ani de meditație şi de căutări, după ce am elaborat conceputul de eminescianism ca unul dintre cele mai Mari Fenomene spirituale din Universul cultural daco-românesc, de la Deceneu până astăzi, am putut să mă apropii mai mult de informaţia importantă, misterioasă pe care o conţine în profunzimile sale poemul „Luceafărul”. Ajutându-mă totodată să mă apropii de miezul semantico-filozofic al Mioriţei.

De ce este Eminescu un geniu şi de ce a putut el să nască o operă literară atât de mare ca „Luceafărul” (şi ca întreaga sa operă, ne referim la poezie, proză, gazetărie), şi fenomenul Eminescianismului? Eminescu fiind geniu, având o dotare intelectuală excepțională cunoaşterea lui a pătruns, a plonjat în adâncul subconştientului colectiv al poporului daco-român, în profunzimea imensei memorii colective a neamului daco-românesc, ajungând în stratul său mitologic…Aşa se explică fascinația lui Eminescu pentru daci, pentru eroii şi zeii daci, pentru panteonul şi miturile dace. Intelectul lui are această calitate rară, de a plonja în subconştientul colectiv al poporului român, de a cunoaşte profunzime ancestrale ale spiritualității daco-române, de a absorbi valorile mitologiei, de a le resuscita, de a le aduce la suprafață şi de a le turna în creații de o perfecțiune şi de o frumusețe fără egal.

Această înțelegere profundă a eminescianismului m-a ajutat să înțeleg şi să interpretez Poemul Luceafărul, pe care îl citisem de sute de ori, îl ştiam pe dinafară, dar nu reuşeam să trec dincolo de povestea tragică de iubire a Luceafărului.

În neolitic în spațiul Carpato-dunărean s-au dezvoltat civilizații cu un nivel de cultură foarte ridicat pentru vremea aceea. Ca dovadă Civilizația Cucuteni, unde întâlnim primul oraş din istorie, cultura şi civilizația Hamangia care a data omenirii capodopere ale artei plastice, scrierea de la Tărtăria, care devansează cu mult scrierea sumeriană…Hiperboreenii (Mitul Hiperboreei) erau una dintre cele mai avansate tehnologic şi cultural Civilizații ale neoliticului. Vedem asta din mitul lui Iason şi al Lânii de aur, Lâna de aur simbolizând bogăția, dezvoltarea materială şi spirituală.

Ipoteza noastră este că hiperboreenii, ţară, civilizaţie trăitoare în spaţiul viitoarei Dacii (Grecii localizau Hiperboreea la miază noapte de Istru) au apărut în urma unui contact, al unei convieţuiri cu o civilizație extraterestră. Există destule argumente şi arheologice şi mitologice, legende care susţin teza noastră. Din încrucişarea civilizației venite de cer cu corăbii de aur, a rezultat acest trib al hiperboreenilor şi Țara Hiperboreea. Era o civilizație dezvoltată o dată ce primiseră cunoştințe şi tehnologie avansate de la zburătorii care coborâseră din cer. ( a se vedea Mitul Zburătorului, din folclorul românesc) Aşa se explică de cei astăzi daciştii (curent în gândirea istorică românească, al cărui părinți au fost Eminescu şi Nicolae Densuşeanu, cu lucrarea lui extraordinară ”Dacia preistorică. Autorul acestei cronici literare fiind unul din membri acestei mişcări de gândire) vorbesc despre o civilizație pelasgă foarte evoluată, care stă la baza Europei de azi, genetic şi cultural vorbind…Popoarele europene îşi au rădăcina aici în spațiul Carpato-istro-pontic, fapt pentru care ar trebui să ne fie recunoscătoare.

Aşadar Hiperboreea şi hiperboreenii sunt civilizația născută din încrucişarea îngerii veniți din cer cu pământencele. Informaţii despre acest eveniment , proces le găsim şi în Biblie, şi în „Cartea lui Enoh”. Or în poemul Luceafărul, Eminescu plonjând în subconştientul colectiv al poporului daco-român a descoperit, a văzut tocmai lucrul acesta. Luceafărul este un „înger” venit din cer care s-a îndrăgostit de o tânără pelasgă, de o vestală…Subconştientul lui Eminescu a absorbit aceste adevăruri din profunzimile memoriei colective ale acestui neam şi a adus la suprafață tocmai acest fenomen, acest adevăr. Realitatea acestei iubiri dintre îngerii veniți din cer şi pământence…
Bineînțeles că Eminescu însuşi nu şi-a dat seama de lucrul acesta, povestea de dragoste dintre un tânăr aparținând lumii suprauranice şi o pământeancă trecând din subconştientul colectiv al neamului daco-român subconştientul său şi adus la suprafața prin actul inspirației divine în timpul creației. Această nouă interpretare a Poemului Luceafărul pe care o aducem în cultura română poate fi citit în cartea noastră ,,O NOUA INTERPRETARE A POEMULUI ,,LUCEAFĂRUL”, DE MIHAI EMINESCU. Psihanaliza şi filozofia poemului”, apărută la editura Criterion Publishing, SUA, în anul 2003

Aceiaşi experiență pe care o trăiesc acum cu cartea domnului Gheorghe Ciobanu, şi cu autorul cărții (o minte enciclopedică, având intuiții profunde, fulminante, şi capacitatea rară a intelectului, am numi-o paranormală, de a pătrunde în straturile vechi ale memoriei colective a poporului daco-român), am trăit-o când am lecturat poemul domnului Adrian Erbiceanu, (Adrian Erbiceanu, ,,TINEREȚE FĂRĂ BĂTRÂNEȚE. Povestire în versuri după un basm de Petre Ispirescu”, apărută la editura Anamarol, Bucureşti, 2013) dedicat motivului filozofico-literar din cultura română redat în basmul ”Tinerețe fără bătrânețe şi viață fără de mioare”, un mare talent, care a avut şi dânsul, ca şi domnul profesor Ciobanu, această capacitate rară a intelectului, a subconştientului de a plonja în profunzimile memoriei colective ale poporului român, într-o ”reinterpretare” poetică uimitor de frumoasă.

În basmul ,,Tinerețe fără de bătrânețe şi viață fără de moarte” este vorba de un prunc care vine tot din lumea de sus, ca şi Luceafărul lui Eminescu, numai că aici nu mai este vorba de o dragoste între un tânăr din lumea suprauranică şi o pământeancă, ci de o naştere, a unui prunc care vine din lumea de sus….Pruncul are memoria faptului că el vine dintr-o țară a tinereții fără de bătrânețe, deci unde viața este veşnică şi aceasta nu putea să fie decât lumea de sus….Ştiind că lumea de jos, pământească, informație care a ajuns la daci, şi pe care o avem de la ei, este una a suferinței, a umilinței, a nimicniciei, pruncul nu vrea să se nască.

Dacii ştiau şi ei că lumea aceasta în acre ne naştem este una a suferinței, a umilinței, a greutăților, a îndurăriii, de aceea când se năştea un copil ei plângeau, iar când murea cineva se bucura, pentru că mergea într-o lume mai bună. Vedeți, de unde ştiau dacii că pruncii vin de sus dintr-o lume mai bună, care este a tinereții fără de bătrânețe ? Asta explică foarte bine de ce dacii şi geții credeau că ei sunt nemuritori. Ştiau din generație în generație de la moşii şi strămoşii lor, adică de la hiberboreeni, care erau născuți din îngerii veniți din cer (unde nu era moarte, ci numai tinerețe. Nu ne spune aşa şi Luceafărul ? ”Ci că eu sunt nemuritor / Şi tu eşti muritoare”.
La fel şi pruncul de Împărat vrea să se nască numai cu o singură condiție, ca să i se dăruiască tinerețea fără de bătrânețe, pentru că el avea în memoria lui informația că vine dintr-o lume unde era nemuritor. Părinții îl păcălesc promițându-i că-i vor da tinerețea veşnică. Când află mai târziu că a fost mințit, tânărul fiu de Împărat nu mai stă în lumea aceasta, ci o taie drept către lumea din care a venit, nemuritoare.

De aceea tinerii daci, cei mei curați şi viteji, acceptau bucuroşi să fie aruncați în sus şi prinşi în suliţi, când erau trimişi la Zamolxe. Pentru că ei ştiau că se întorc în lumea în care sunt nemuritori, unde nu există durere, ci ţara tinereţii fără de bătrâneţe şi a vieţii fără de moarte, ca şi ful de împărat din basm. Acelaşi lucru ni-l spune şi Iisus când se înalţă la cer, că El se duce în Împărăţia cerească pentru a ne pregăti odăile în care vom locui după ce plecăm din lumea aceasta.
De aceea Tânărul cioban din Mioriţa nu protestează, nu se înfurie, nu ia nici o măsură să se apere când află că va fi omorât, ci acceptă senin să fie omorât, pentru că în mintea lui el este jertfit nu ucis. Iar în acea vreme imemorială în mitul Mioriţei era vorba de o jertfă, nu de un asasinat, diferenţa dintre termeni fiind foarte mare. De aceea el rămâne atât de senin în faţa morţii, pentru că ştie că fiind jertfit el va ajunge în lumea unde stelele şi luna îi vor ţine cununa, etc.
Ce observăm că atât „Mioriţa”, cât şi basmul „Tinereţe fără de bătrâneţe şi viaţă fără de moarte”, „Legenda Meşterului Manole”, cât şi „Luceafărul”, lui Eminescu, au o rădăcină comună, un sâmbure de adevăr comun, cresc din acelaşi motiv epico-filozofic, care se află îngropat adânc pe fundul subconştientului colectiv al poporului daco-român. Şi pe care îl regăsim ca miez semantico-filozofic în aceste capodopere care au ajuns până la noi.

Sunt foarte rare minţile care au această capacitate, paranormală, să-i spunem, deşi ea este doar o dotare intelectuală de excepţie, de a accede la sensurile profunde ale memoriei colective ale unui popor, aşa cum au avut Mihai Eminescu, Nicolae Densuşanu, şi iată, cum au contemporanii noştri, d-nii Adrian Erbiceanu şi Gheorghe A. M. Ciobanu, care se aplecă asupra nucleelor mitice ale culturii daco-român, cu un folos enorm pentru îmbogăţirea culturii. Tocmai de aceea minţile acestea ar trebui preţuite şi fructificate.

În interpretarea noastră, a baladei Mioriţa, asupra căreia am stat aplecat ani mulţi, ipoteza noastră, pe care intuiţia şi percepţia extrasenzorială a domnului profesor Ciobanu o confirmă, este că Mioriţa vine de departe, de la daci şi mai dinainte. După părerea noastră vine de la pelasgi şi la început a fost un ritual sacrificial. Aşa cum ne spune Mircea Eliade, strămoşii noştri, cei din culturile străvechi pe care le cunoaştem, Gumelniţa, Cucuteni, Tărtăria, Hamangia etc, aveau o gândire mitico-magică. Ce înseamnă aceasta ? Că viziunea, gândirea şi simţirea lor, concepţia lor despre lumea în care trăiau, era că toate lucrurile sunt însufleţite, comunică între ele şi sunt legate între ele într-o plasă unitară, pe care Eliade o numeşte Ordine…O aşezare şi spaţiul din jurul ei, pe care oamenii îl cunoşteau, în care vânau, unde îşi păşteau turmele, era Ordinea în care trăiau ei…Ordinea aceasta însă era o insulă cunoscută, spaţiul cunoaşterii din jurul lor, pământul pe care îl cunoşteau ei, aflat într-un spaţiu mai mare, necunoscut, înfricoşător, pe care ei îl percepeau ca fiind haosul…Haosul era plin de spirite rele care atacau necontenit Ordinea ca s-o distrugă. Ca să reziste Ordinea, lumea în care trăiau, trebuiau făcute sacrificii, sacrificau animale, oameni. Spiritul celui sacrificat trecea în Ordine, în corpul Ordinei, dându-i viaţă, energie, ca să reziste în faţa forţelor destructive ale haosului.

Vechii, omul străvechi, credea de asemenea că toate lucrurile Ordinei, cel din care s-a născut Ordinea, este un animal sau un arbore, acesta fiind totemul. Aceasta era Concepţia despre lume a omului arhaic, sau cum am spune astăzi filozofia lui despre lume şi viaţă. Aşa îşi explica el lumea.
Suntem în mileniile patru, trei, doi, î. e. n în valea Dunării…Aşezările omeneşti datorită creşterii demografice se dezvoltă foarte mult, turmele se înmulţesc şi ele. Şi atunci o parte dintre oamenii unei aşezări trebuie să caute un nou spaţiu pentru păşune, unde vor întemeia o altă aşezare. Dar noul spaţiu în care ajung face parte din haos, din spaţiul necunoscut. Ca haosul să fie transformat în Ordine este nevoie de o jertfă… Ritualul acesta al jertfei la pelasgi şi la traci s-a păstrat până mai de curând în vremea dacilor, până la sfârşitul mileniului I î. e n, şi la începutul mileniului I, e.n. Căluşul, care a ajuns până în zilele noastre la daci era dansul ritualic care se făcea în jurul tânărului care trebuia să fie aruncat în suliţi, pentru a fi trimis cu un mesaj la zeul Gebeleizis, zeul războiului, înainte de a porni la război. Dacă tânărul murea era semn bun, însemnă că zeul l-a primit, şi că le spune că pot să plece la război…..

Balada Mioriţa îşi are izvorul, punctul de plecare în mitul jertfei pastorale, practicat cu milenii înainte. Ea a fost la început un mit, din mitul jertfei a plecat. Ulterior cu trecerea anilor, a sutelor de ani jertfa, ritualul jertfei a fost însoţit de un cântec ritmat în care se spunea povestea celui jertfit, şi scopul pentru care este jertfit. Mai târziu în timpul ritualului trebuie să fi apărut şi dansul ritualic care a ajuns până la daci.

Lucrul acesta ni-l spune foarte clar domnul Gheorghe A. M. Ciobanu ,,Oare Mioriţa nu-şi are rădăcinile în spiritualitatea dacică ? O relicvă a culturii dacice, care, apoi şi-a însumat anumite influenţe. (ocupaţia. Izolarea, acceptarea morţii, cultul cerului?) (pag 89)

Autorul observă bine această însumarea influenţelor cu care s-a îmbogăţit ritualul jertfei şi textul oral cu trecerea timpul. Cântecul sau cuvintele ritualice, mantrele, incantaţiile care se spuneau în timpul ritualului s-au îmbogăţit, cum bine observă autorul acestei cărţi excepţionale, devenind o legendă, o poveste, care spunea nu numai povestea celui jertfit, ci erau redate elemente ale credinţei, ale filozofiei lor mitico-magică, aspecte ale viţii, ale peisajului. Cât de bine conservate au ajuns acestea până la noi :
,,Pe-un picior de plai / Pe-o gură de rai
/ Iată vin în cale / Se cobor la vale/”. Ultimele două versuri trebuie să fi fost adăugate târziu când a apărut fenomenul transhumanţei, coborârea turmelor de la munte la câmpie, unde iarna era mai blândă.

Am făcut această introducere pentru că cititorul de astăzi nu mai are acces la înţelegerea acelui univers arhaic, în care s-a întâmplat realitatea din care s-a născut această bijuterie a culturii daco-române, căci Mioriţa este creaţia strămoşilor noştri daci dar şi a generaţiilor ulterioare, şi a culturii universale…(nu credem că sunt multe popoarele care au creat o asemenea bijuterie spirituală),şi există neşansa ca oameni foarte instruiţi să nu priceapă mare lucru din cartea de o importanţă excepţională pentru cultura română, pe care ne-a dat-o domnul Gheorghe A. M. Ciobanu.

Introducerea noastră, explicaţia despre miturile discutate mai sus, care îşi au izvorul din aceiaşi rădăcină mitico-magică străveche creează tocmai povestea şi cadrul lungii naşteri a Mioriţei, căci Mioriţa s-a tot recreat, s-a îmbogăţit mereu, s-a şlefuit necontenit până la perfecţiune şi esenţă de-a lungul secolelor.

Obiectivul acesta şi-l propune domnul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu chiar din începutul cărţii : ,,Rămas ascuns, dar viu, în istoria spirituală, atât de zbuciumată a poporului nostru, nemuritorul mit pastoral al Mioriţei avea să fie descoperit cu peste un secol şi jumătate în urmă, ieşind, astfel, din spaţiul intimo-agrar al unei funcţionalităţi sacre, şi intrând cu paşi de vestală, în acel al unei lumi dinamice, dominată de neastâmpărul intelectual al interferenţelor, o lume în care el se va constitui în capodoperă. De la penumbră la obelisc, de la şoptire de şezătoare la exegeză filozofică, mitul şi-a avut o biografie complexă, asemenea îndelungatelor procese de eroziune, care transformă geometria primară a stâncii, în strălucirea miniaturizată a unui cristal.”
Observaţia domnului Profesor Gheorghe Ciobanu este pe cât de profundă pe atât de explicită. Mitul acesta al Mioriţei conţine în el nu numai biografia lui, ci biografia mitului daco-românesc, a mitologiei ca unitate spirituală. Afirmaţia aceasta avea să o ilustreze de-a lungul cărţii atunci când vorbeşte de celelalte mituri, care vin tot din negura timpului, de la pelasgi, prin daci, este vorba de mitul ,,Soarelui şi al lunii”, de mitul Cerului…

Ajunşi aici trebuie să observăm şi să atenţionăm lectorul cărţii şi al acestei Cronici, că în cazul domnului profesor Gheorghe A. M. Ciobanu şi al acestei cărţi (pe care este bine că ne-a dăruit-o Dumnezeu, ne găsim într-o situaţie rarisimă în cultura română…În primul rând că mintea care a scris cartea aceasta este o minte vastă, doctă, de erudit, cu o capacitate extraordinară de a face conexiuni între elemente artistice ştiinţifice, istorice, estetice încât îţi trebuie o minte excepţională şi cunoştinţe vaste de mitologie, istorie, matematică, literatură, muzicologie ca să poţi să urmăreşti firul ideii, sau ideile care se nasc asemenea unor artificii irizând spaţiul în toate direcţiile pe timpul lecturii… În al doilea rând Autorul cărţii este foarte talentat ca literat, ca poet, ca scriitor, astfel că dacă pentru un om de litere este o încântare, o delectare să-l urmărească, pentru un alt tip de lector, sau pentru un profan, este greu de urmărit, şi chiar de înţeles…

Intenţionat am dat fragmentul de la începutul cărţii, din care cititorul observă foarte bine talentul sprinţar, plin de imaginaţia al modului cum autorul îşi construieşte fraza, de cele mai multe ori lungă.

Înainte de a intra în analiza conţinutului cărţii vom reda viziunea de ansamblu asupra operei şi a autorului, pe care prefaţatorul cărţii, dl profesor universitar Tudor Ghideanu o creionează ca un artist plastic:
,,Ultima carte a lui Gheorghe A. M. Ciobanu, Mioriţa-mit triadic (2007) este, cu siguranţă cea mai ,,năzdrăvană” dintre judecăţile filozofice, ştiinţifice şi religioase, care s-au formulat asupra Mitului Caracteristic al nostru.”

Încă din numele său sinteză, deopotrivă de bucolic şi de agrar, Gheorghe A. M Ciobanu, care parcă ne declară într-o limbă indo-europeană: ,,Eu, ţăranul sunt Ciobanul!”, aflăm perspectiva judecăţii (hermenias) sale care este idealitatea mioritică, în teritoriul unul alt Tratat despre sublim. (Longinus) (pag. I) Ne oprim asupra termenului „năzdrăvană”, (este, cu siguranţă cea mai ”năzdrăvană” dintre judecăţile filozofice, ştiinţifice şi religioase, care s-au formulat asupra Mitului Caracteristic al nostru) care nu este numai o metaforă, ci şi un adevăr… Din experienţa noastră de lector şi de cronicar literar este cea mai originală, ce mai îndrăzneaţă, cea mai complexă, cea mai profundă şi cuprinzătoare, dar şi cea mai stranie carte, care s-a scris în cultura română…De o bogăţie de idei, de detalii, de conexiuni făcute între elementele aparţinând unor domenii numeroase ale culturii, încât lectura căţii te uluieşte. Te emoţionează, dar totodată te obligă la un efort de înţelegere cu care puţini sun obişnuiţi.

Domnul profesor Tudor Ghideanu are perfectă dreptate când spune: „Autorul acestei profunde hermeneutici de stil triadic: filozofic, ştiinţific, religios, îşi impune imperativ dorita înfăptuire :
„Să surprindem această constelaţie a statorniciei şi a gândului absolut. O repetată întâlnire cu corola pastorală a Florei noastre de altitudine cu acest „Tratat despre sublim” al spiritualităţii româneşti. (Ibidem)”

Cu riscul de a ne repeta afirmăm că numai o mare Minte de formaţie ştiinţifică, filozofică, religioasă, artistică putea realiza o abordare a studiului fenomenului creaţiei Mioriţe, ca şi al filozofiei conţinute de această baladă, din toate părţile, din toate punctele de vedere. Pentru că Mitul Mioriţei, ajuns la noi conservat, inscripţionat în balada de o frumuseţe divină este văzut şi studiat şi cu ochiul omului de ştiinţă, şi cu ochiul filozofului, şi cu ochiul artistului.
Or în perioada în care trăim este greu să mai găseşti asemenea minţi..

La aceasta adăugăm acea calitate rară a intelectului uman care este „capacitatea subconştientului individual de a se scufunda în abisul mitico-etnic al subconştientului colectiv al unui popor. Din acest punct de vedere intuiţia şi puterea de cunoaştere a d-lui profesor Gheorghe Ciobanu seamănă cu aceea a unui scafandru care reuşeşte să coboare pe fundul oceanului ( în stratul cel mai profund al memoriei colective a poporului daco-român) şi să perceapă pliurile solului, mirosul plantelor care cresc pe fundul oceanului, să ne redea fiinţele, obiectele şi întâmplările care se petrec în acest strat, ideile şi acea culoare şi muzicalitate a acelui lumi arhaice în care au trăit strămoşii noştri îndepărtaţi. Este aici vorba mai multe decât de o arheologie a spiritului arhaic al neamului traco-daco-român cât de o retrăire, de o reînviere a acelei lumi, făcută cu un talent, cu un instinct perceptiv ieşit din comun, dar şi cu rigoarea şi claritatea omului de ştiinţă:

„Comentariul nostru de până acum ne conduce la posibilitatea de a încerca o prefigurare grafică a relaţiilor existenţiale ce însoţesc personajele şi acţiunea din Mioriţa, prefigurare care să evidenţieze şi mai mult funcţia de echilibrare a conţinutului baladei şi a eroului ei principal, ca un strigăt parcă, al spiritului uman dintotdeauna împotriva neputinţei de a converti cele două răzvrătiri inverse ale firii într-un acelaşi creuzet al eternităţii” (pag 38). Această abordare psihanalitică, psihologică şi sociologică a realităţii arhaice axată pe tensiunea bipolară îţi dă impresia că spiritul domnului Gheorghe Ciobanu se află chiar acolo, departe în timp, în acea realitate ancestrală, în acea lume arhaică, mitico-magică de unde a început naşterea şi curgerea prin timp, creşterea creaţiei Mioriţei. De acolo din acea realitate arhaică reporterul Gheorghe Ciobanu ne transmite informaţii de la faţa locului, organizate şi studiate însă de ochiul omului de ştiinţă, al fizicianului şi matematicianului:

„Un alt atribut „carpatic” prezent la aceleaşi dimensiuni de „dincolo”, îl constituie intimitatea poetică a totului, o poetizare patriarhală şi ruralică, esenţială şi echilibrată un admirabil model de ,,loc geometric” simţită şi trăită firesc, chiar dacă mitul gravitează în jurul unor drame. O imagine nepereche, a ceea ce a însemnat, ca pastoralitate, patria „Mioriţei” şi folcloristica ei. (pag 39)
O altă calitate rară a Intelectului domnului Gheorghe Ciobanu este capacitatea lui de a privi în acelaşi timp sau simultan realitatea mitică de aproape, ca şi cum ar fi prezent în timpul arhaic, primordial ,,de la început” şi ar reflecta acea realitate cu toate simţurile, şi de a se ridica la suprafaţă, de a reveni în prezent de unde priveşte de la depărtare (abstractizând şi generalizând) acea realitate, reuşind să o cuprindă, să o închege într-o viziune de ansamblu uimitoare şi fascinantă:

„Şi „Mioriţa şi psihologia intimă a lui „Homo carpaticus, cultivă cu precădere acest „mai târziu”.
Astfel în scenariul cu ucigaşii, eroul mitului visează o cvasimoarte, în urma căreia el va putea, aşa metaforic, „să-şi audă câinii”. Foarte mult acest „ar mai fi” se desfăşoară în scenariul pentru oi, acela în care tot universul, de la clorofilă, la stele, participă la o nuntă princiară, „nunta” mioriticului păstor. Şi în ultimul scenariu, cel mai realist, dar şi cel mai probabil al mitului, ne aflăm în cea mai stranie ipostază a acestuia. Trei scenarii, care se succed într-o serie complexă, trecându-se, de la certitudine la fantastic, şi apoi, la imposibil. Un imposibil al multiposibilului „a şi fi”.

Două extreme polarizate, din a căror însumare rezultă, şi real şi imaginar, fiinţarea.”(pag 40)
Un alt exemplu care argumentează observaţia noastră este acest citat, care pune în evidenţă în mod magistral capacitatea mitului şi a operei de artă (dar şi a minţii extraordinare, polivalente a autorului, care a fost înzestrat de Domnul cu o capacitate de sinteză uimitoare) de a integra lumea de la firul de iarbă la constelaţii într-o viziune cosmică, integrând armonios microcosmosul cu macrocosmosul :
„Popasul nostru de acum va considera tocmai acest spaţiu, nu numai carpatic, ci mai ales, existenţial, de la stână la stelar şi de la fapt, la fiinţare. Un ,,aici”, care şi el va fi interpretat trio-triadic, apelându-se la ,,Structura universală”, la ,,Existenţa spaţială” şi la ,,Fiinţarea temporală”
Pentru acea primă, plecându-se de lângă oi şi ajungându-se la constelaţii , succesiunea celor trei ipostaze ontice va trebui să înceapă cu Retra, să se oprească apo la Expa şi să se finalizeze în mitologicul Meda. O cunoaştere a extremelor, după care totul se linişteşte la o mediană echilibrată, cu semnificaţii, dar şi cu înţelepciune”.

Tentaculele intuiţiilor sale, acele raze ale percepţiei extrasenzoriale prin care ,,pipăie” mitul, îl duc de multe ori pe autor la cunoaşterea unor realităţi atât de sensibile şi de necunoscute încât se vede nevoit să apeleze la inventarea unor noi noţiuni. Din acest punct de vedere am putea vorbi despre o îmbogăţire extraordinară a vocabularului, a limbajului prin care Spiritul uman încearcă se reînvie lumea mitico-magică a omului străvechi, ,,de la început”. Vorbind desper această capacitate extraordinară de cunoaştere a profunzimilor memoriei colective, care îl obligă la inventarea de noi noţiuni, noi îl asemănăm pe domnul profesor Gheorghe Ciobanu cu Nicole Densuşeanu, pe care mulţi, din invidie l-au atacat şi l-au luat în derâdere. (A murit săracul marginalizat, acesta fiind talentul nostru al românilor de a ne mânca valorile!) Ca să ne dăm seama astăzi, la aproape un secol că omul era de fapt genial… De aceea ne gândim şi la posibilitatea ca ,,unii ” să-l ironizeze pe autoul acestei lucrări şi insolite şi extraordinare. Noi le spunem doar să privească lucizi şi cu tot interesul demersul cognitiv al d-lui Gheorghe A. M. Ciobanu, pentru că peste decenii s-ar putea să descoperim genialitatea sa, capacitatea sa cognitivă rară de a sonda abisurile fenomenului uman.
Ca Existare, aici, teluric, în ,,Spaţiul pastoralic” de mai sus, dominant e tocmai acesta, cu atributele sale subliniate şi mai sus, un spaţiu ancestral, nativ şi primitiv, atribute care duc mitul, ca geneză, cu mult în urmă. E învăluit când în solaritatea zilei, când în umbra nocturnului.

Lupta puţinilor oameni din mit pentru o supravieţuire anticipată este dură, categorică. Confruntările deschid vieţuirea, varianta fiind doar una : eu sau tu. Expansiunea cosmică de care vorbeam mai sus ascute neiertător această opoziţie. Eroul mitului o ştie şi nu se opune. A muri atunci, sau în mit, înseamnă a elibera drumul altuia, a te însuma într-un principiu reductibil. Nici nu a fost omorât şi el îţi pregăteşte mormântul.

Pentru că este o lucrare elaborată, profundă, detaliată până în profunzimile abisale ale mitului, plină de descoperiri precise, puse cu claritate în lumină, dar şi metafizică, cu un limbaj metaforic, poetic a trebuit să lecturez cartea de două ori, iar unele capitole le-am citit de mai multe ori cu creionul în mână.

Am avut astfel posibilitatea să dedic trei nivele semantico-artistce ale operei, căci cartea domnului profesor Gheorghe A. M. Ciobanu este şi un Eseu ştiinţific foarte laborios, de antropologie culturală dar este şi o operă artistică, plină de poezie, de muzicalitate, de frumuseţe estetică. Primul nivel studiat de noi ar fi cel artistic, ţinând de categoria eseului literar, textul având o muzicalitate plastică. Al doilea nivel semantic ar fi cel ştiinţific. Parcă ne-am găsi în opera lui Jung, în care acesta încearcă să sondeze colinele şi dealurile nedefrişate subconştientului colectiv. Iar al treilea nivel este unui revelator mitic.

Vorbind de muzicalitatea şi de frumuseţea poetică a textului, care sunt dimensiuni ale întregului demers literar, am avut de multe ori că domnul profesor Gheorghe A. M. Ciobanu (care are studii muzicale profunde, fiind chiar un inovator în domeniul muzicii) asemenea unui muzician, se aplecă ridicându-şi ochelarii ca să interpreteze o partitură. Realitatea mitică, de la început, dânsul o descifrează, aşa cum un muzician descifrează o partitură savantă, plină de mister, profundă adunând notele într-o simfonie.

Nu putem să încheiem fără a ne referi la structura, la arhitectura simplă şi raţională a cărţii, care îşi propune şi reuşeşte să acopere întreaga ,,suprafaţă a mitului”, a fenomenului spiritual general de mitul mioriţei, a cărui durată este de câteva milenii. Formaţia de profesor, care îşi structurează, îşi proiectează cu profesionalism discursul este cât se poate de vizibilă în alcătuirea cărţii. Eseul ştiinţifico-poetic, ţinând de domeniul antropologiei culturale şi al filozofiei mitice, (MIORIŢA MIT TRIADIC) este structurat pe două mari Părţi.

Prima parte intitulată ,,Preludiu”, conţine, ca să spune aşa preparativele investigării realităţii ancestrale, ,,de la început”, a fenomenologiei mitologie centrată pe Mitul Mioriţei, creaţie a fondului spiritual al poporului daco-român, are următoarele capitole : ,,Fluieraş genezic (cu subcapitolele ,,Ecou carpatic”, ,,Ecou latinic”, ,,Ecou folcloric”), capitolul 2, intitulat ,,Fluieraş pancosmic”(cu subcapitolele ,,Spaţiu pastoralic”, ,,Spaţiu sideralic”, ,,Spaţiu mitologic”, şi cel de al treilea capitol, intitulat ,,Fluieraş dramatic”, (alcătuit din subcapitolele ,,Amurg jertfelnic”, ,,Amurg dualic”, ,,Amurg umanic”.

Şi cea de-a doua parte caracterizată de un vizionarism integrator în care pune în evidenţă consonantismul miturilor din spaţiului daco-românesc, având subcapitolele: ,,Mioriţa”, ,,Soarele şi Luna” şi ,,Meşterul Manole”.

Construcţia acestei cărţi ştiinţifice şi vizionare în acelaşi timp este asemenea unei case cu acoperişul îndreptat în sus, către viitor, tocmai pentru a proiecta toate sensurile străvechii spiritualităţi traco-daco-româneşti într-o contemporaneitate veşnică.

Mărturisim că uluiţi de profunzimea, de efortul epistemologic imens şi fascinant al celui care a putut să creeze o asemenea carte, am dorit să îl cunoaştem mai mult (căci cartea nu este însoţită şi de o biografie detaliată), de aceea am solicitat de la editorul cărţii, doamna Emilia Ţuţuianu mai multe date despre opera domniei sale. Când i-am citit întreaga biografie am fost fascinat de marea personalitate proteică dar şi umilă, de mintea enciclopedica, vie, care irizează în toate direcţiile, de viaţa de dascăl harnic şi dedicat profesiei, care a dat zeci de generaţii, iubit fiind de elevi, ca şi activitatea de promotor cultural al valorilor româneşti de-a lungul întregii vieţi.

Îi rog pe cititor să răsfoiască cărţile domnului Gheorghe A. M. Ciobanu. Vor rămâne înmărmuriţi şi fascinaţi de cât de mare poate să fie jertfa şi puterea creatoare a unui om!.

În final, autorul acestei Cronici literare şi filozofice deopotrivă, care speră să fi descifrat într-o mare măsură această carte năzdrăvană, în sensul de foarte îndrăzneaţă în panul cunoaşterii, dar şi fascinantă, care deschide noi orizonturi în cunoaşterea mitului românesc ca fenomen văzut în evoluţie lui, îi îndeamnă pe cititori să se aplece cu mare răbdare şi dragoste asupra ei, pentru că vor avea multe de învăţat. Iar după lectura cărţii vor fi mult mai bogaţi sufleteşte, şi mai profunzi.

Sursă: revista Melidonium, nr. V, 2014 p. 21 – 27