Am dat cu banul şi am pierdut, pentru simplul fapt că pe o faţă a monedei era Elena Udrea, iar pe cealaltă Victor Ponta. Asta e moştenirea pe care o lasă României Traian Băsescu şi Adrian Năstase. Aşa arată generaţia care conduce România după 25 de ani de libertate. Glossy, blink, blink, 10%, Dubai, Paris sau Florenţa, raliuri, Ferrari, Swarovski şi cătuşe.

Se spune că păcatele părinţilor nu ar trebui plătite de către copii. La noi, ei sunt mână în mână şi ne mai lipseşte să îi vedem încătuşaţi împreună, cu aceeaşi pereche de cătuşe,îndreptându-se în sincron către puşcării. Aşchia nu sare departe de trunchi, aşa că nu ştim care dintre ei e mai vinovat. E prea devreme pentru concluzii definitive. Stăm la televizor, din nou, şi lumea se bucură când îi vede în cătuşe pe Adrian Năstase, Dan Voiculescu sau Elena Udrea. Se bucură aşa cum s-a bucurat atunci când a căzut Ceauşescu şi o să se bucure la fel şi dacă o să îi vadă în cătuşe pe Victor Ponta sau Traian Băsescu. Dincolo de bucuria unui show, care ar putea fi promovat sub sloganul ”aşa ceva nu ai mai văzut”, rămâne şi un adevăr trist. Dezintegrarea şi dezamăgirea produsă de o elită, victimă a propriei lăcomii. De bani, de putere, de influenţă.

De vină e întotdeauna modelul. După ”ei se fac că ne plătesc şi noi ne facem că muncim” a venit vremea unui ”ei se fac că nu ne fură, noi ne facem că ne pasă”. Totul e o convenţie. Discursurile prin care se criticau unul pe altul. Promisiunile electorale. Viziunile politice şi economice erau praf în ochi, pentru că aşa se face. Când vorbeşti poporului te prefaci că  îţi pasă, că eşti empatic şi, dacă poţi, verşi şi o lacrimă. La fel au fost şi furtişagurile. Prin interpuşi, dispuşi la colaboraţionism şi care vorbesc între ei codat caraghios, pentru că important e un singur lucru: să păstrezi aparenţele. Aşa am ajuns să îi vedem intrând siguri pe ei la DNA sau în arest preventiv, pentru că ştiau că nu sunt vinovaţi, dacă au respectat aparenţele. Şi tot aşa i-am văzut şi dând vina pe subalterni, care ar fi furat de capul lor doar ca să le dea tot lor banii, atunci când şi-au dat seama că aparenţele sunt doar aparenţe. Şi când noi toţi ne prefăceam că îi credem că sunt onorabili, ei chiar credeau că sunt o elită demnă.

Dar aparenţele nu plătesc facturile scumpe, doar întreţin fantezia în care au trăit.

Şi încet, încet, cu talent şi dedicaţie au început să folosească cea mai bună şi sigură sursă de venituri: Statul. El e un concept, dar un concept capabil să facă plăţi şi să colecteze taxele. Şi aşa am ajuns să avem un Stat Captiv, nu minimal, nu ocupat cu protecţia socială, nu preocupat de binele cetăţenilor săi aşa cum se vorbeşte în campania electorală. E un stat care plăteşte armate de funcţionari ca să menţină un minim echilibru social. Un stat spoliat de mari afacerişti, care îşi trag partea leului alături de politicieni până când sunt prinşi, iar apoi se plâng că plătesc taxe şi hrănesc guri. Un stat care trăieşte din taxele plătite de un număr mic de contribuabili, care sunt mereu subiectul unor noi creşteri de impozite. Degeaba facem mese rotunde despre mediul de afaceri şi antreprenoriat. Linia dintre succes şi faliment a fost trasă mai mereu de contractele cu statul.

Primarii şi consilierii locali şi-au construit reţele care parazitează orice mică activitate economică. Prefecţii şi Preşedinţii de Consilii Locale au dirijat toate fondurile către firme prietene şi rareori s-a strecurat printre proiectele agreate şi câte unul destinat cu adevărat comunităţilor locale. Miniştrii au gestionat sume enorme, pe care le supra-impozitau cu voinţa proprie. De aici nevoia acută de a ajunge la guvernare în orice formă se putea. S-a dovedit că multi-taskingul nu există, aşa că nu se poate să îţi faci propria afacere şi în acelaşi timp să te ocupi de nevoile comunităţii care te-a ales.

Neo-liberalismul lui Traian Băsescu sprijinit până în pânzele albe de Emil Boc e o glumă. Care liberalism? Microsoft şi tăiat de salarii? La fel de simpatic e şi Victor Ponta cu stânga lui închipuit laburistă. Marea Adunare de Ziua Domniei Sale pe Marea Arena Naţională? Sau cumva pădurile care se întindeau pe o suprafaţă cât trei judeţe, pe care le vroia retrocedate Viorel Hrebenciuc, erau luate de la clasa de mijloc şi date la săraci? Ce-i drept, toţi ne uităm la stat ca la ultima speranţă, dar doar unii dintre noi îşi retrocedează beneficii. Aşa arată Statul Captiv.

Generaţia decreţeilor a eşuat, dar tot ea va trebui să conducă România, pentru că biologia nu poate fi ignorată. Şi-o fi închipuit Nicolae Ceauşescu că poate să construiască o generaţie în eprubetă, dar uite că ăia pe care i-a forţat el să se nască au fost crescuţi şi educaţi de Adrian Năstase şi Traian Băsescu. Pe vremea lui Ion Iliescu visam cu ochii deschişi la noua generaţie. Ea a venit doar ca să continue ce au început dascălii ei şi în condiţiile astea, nici nu vreau să mă gândesc cum arată generaţia celor între 20-30 de ani astăzi. Tineretul Social Democrat ne-a dat o idee şi e suficient ca să te înspăimânţi.

Să nu ne uităm ca la o vină colectivă, deşi am contribuit cu toţii la ceea ce s-a întâmplat în ultimele decenii. Şi politicieni, şi presă, şi alegători. Dezamăgirea a provocat şi mai multă dezamăgire. Dreapta – cu Elena Udrea în prim plan – a pierdut primăria Bucureştiului în faţa unui om care nu promitea canalizare în tot oraşul şi asfaltare rezonabilă, ci o autostradă suspendată, pe care ştiam cu toţii că nu o va face niciodată. Dezamăgirea Tăriceanu a fost înlocuită cu dezamăgirea Boc, doar pentru a fi şi ea înlocuită cu dezamăgirea Ponta. Dacă te uiţi în presă te iei cu mâinile de cap şi ajungi să spui că ce mare era Marius Tucă şi ce vizionar s-a dovedit Silviu Brucan. Modelul e complet greşit.

E nevoie de o mână de oameni din această generaţie a eşecului, care să înţeleagă că ne trebuie un nou model. De o eliberare a Statului aşa cum a fost eliberat DNA-ul. Să nu mai ţină fondurile europene pentru clienţii lor, să fie transparenţă totală la achiziţiile publice, să deconecteze statul de la jocul economic şi să nu mai sifoneze tot ce mai poate fi sifonat de la păduri până la fonduri de protocol. Există suficienţi oameni care ar putea face toate acestea. Dar e posibil să le fie teamă, să fie ezitanţi şi temători. Povara demolării unui sistem defect şi construcţia unuia nou, despre care nu ştii cum va arăta, ci doar îţi închipui, poate fi uriaşă. Şi nimeni nu mai are răbdare.

Sursa: http://barzilaiendan.com/2015/02/12/o-analiza-lucida/#more-23808

http://adevarul.ro/news/politica/esecul-generatii-statul-captiv