ca student la filozofie nimic nou. dimpotrivă. aveam deja consolidată propria mea filozofie pe care o vrusem să se ia la trântă cu marile sisteme, o vrusem ruinată, umilită, desfiinţată de kantianism sau de metafizică, noţiuni ambigue de care ştiam doar aproximativ. poate spectacolul acestei lapidări, poate gustul de revelaţie sau poate inconştienta dorinţă şi încredere că totuşi ceea în ce crezusem până atunci va supravieţui bătăliei cu filozofii adevăraţi, platonici şi nitzchiani. şi dacă da, atunci asta ducea la confirmarea şi autorizarea propriilor mele sisteme, propriilor mele fanatisme, nihilisme şi anarhisme, propriilor mele mesianisme, propriei mele religii.

am înţeles că nu va fi nicio trântă, niciun spectacol şi nicio oratorie pe care să o câştig ciceroniceşte, niciun adversar de desfiinţat, nicio cauză de apărat şi că de fapt pe nimeni nu prea interesează sistemele mele sau şi mai grav, că dacă aş fi riscat să afirm că aş fi capabil de vreo filozofie proprie, ar fi însemnat să-mi aprind paie în cap, atrăgând poate şi o doză de admiraţie invidioasă de la unii profesori sau colegi, dar garantat umilirea şi negare sistematică din partea celor care descoperă pericol, subminare şi lipsă de respect într-o minte care gândeşte altfel. şi mai ales în una care gândeşte în primul rând altfel, care adică îşi bazează raţionamentul pe o negare apriori. aşa se face că în septembrie din acel an, pentru prima dată la universitate, eram deja un blazat, un indiferent, căruia nu-i rămânea nimic altceva de făcut decât să-şi etaleze cu ostentaţie libercugetătoria, boicotul, blamul, ironia. şi era tocmai adevărat. un unic secret şi o unică ruşine îmi rămânea, pe care începusem de o vreme să o lecuiesc cu un tratament intens de mesianism, cu o alchimie originală de misticism. ruşinea şi secretul meu cel mare era că totuşi continuam[…]

Citiți Continuarea AICI