UN NEAM DE OAMENI NESERIOŞI

chiar dacă timpul – din
când în când – o ia la galop – ca
zăludul – pe noi pare că
demenţele astea senile ale
unei ramuri din poporul degenerat al
scurgerilor cosmice nu ne mai
afectează – nu ne ating nici
măcar cât ar fi fost să fie o
boare de-ntomnare a luminii din
grădină (cineva a uitat – cândva – să stingă
acolo – Lumina – şi – de atunci – obiceiul ăsta
antimemorial se
perpetuează…)

un neam de oameni neserioşi – asta
suntem: nici mama nici
tata niciuna dintre rudele mele (mai
apropiate sau mai depărtate – până la
câteva galaxii sau
inumerabile întunericuri de
ani-lumină) – nu mor – decent – exact când
se duce vestea îngropăciunii lor
iminente – şi nici măcar eu nu
plec – cuviincios – spre
ieşirea din scenă – imediat ce s-au întrunit toate
motivele şi semnele din
culise (câte şi încă
de câte ori – oho!): aşa că
cine să mai aibă încredere şi să se mai
bucure de metronomul faptelor şi
evenimentelor mahalalei – pe
drept şi
merit – cine să mai cuteze a se
înstăpâni asupra memoriei
noastre – asupra
bunelor (şi relelor) de preţ pe care le-a
iscat pe pământ existenţa noastră exasperant de
imprevizibilă – încât toate astea
atârnă acum ca nişte bârneţe legate prost – pe lângă
stâlpul de care ne-am ţinut
fiecare – când ne-am născut şi ne-am
înfiripat (nu ne-am mai fi… – Doamne
iartă!)

aşa ne trebuie – şi de acum încolo vom
păţi ca Ivan Turbincă: nu vom mai fi luaţi în
seamă pentru viitoarele
plănuiri ale lumii celei
bune din grandioasa – magnifica
„gorgieus banlieu”… – încât va părea că de neamul
nostru s-a scârbit însăşi moartea şi s-a
săturat să-şi mai facă de lucru cu nişte
loaze fără Cuvânt – pentru că se bănuieşte că tocmai
de aici a pornit
totul: ne-am amanetat – fără nicio ruşine ori prevenire
cinstită – Cuvântul – la
Vecinul de Veşnicie – de peste
gardul dinspre
Grădină
***

Adrian Botez