Cernăuţi şi poeţii săi evrei

Boris Marian

.              Boris Marian

Cernăuţi şi poeţii săi evrei

Pe locul unde se află, azi, Cernăuţi, era cândva o aşezare, Ţeţina, care a fost distrusă de tătarii lui Batâi ( sec.XIII). Actul prin care este atestată existenţa Cernăuţilor este datat la 1408, printr-un zapis al lui Alexandru cel Bun. Aşezarea se afla la răscrucea unor importante drumuri, Polonia, Austria, Moldova, Rusia, fiind interesate de existenţa oraşului. Negustorii din Lemberg (Lvov) au fost cei care a contribuit la dezvoltarea Cernăuţilor în secolele XV- XIX. În anul 1775, Habsburgii impun un guvernator al oraşului, limba germană devine limbă oficială, iar în 1849, Cernăuţi este declarat capitală a Ducatului Bucovinei. Limbile vorbite erau, pe lângă germană, română, idiş, polonă, ucraineană. În 1875 se înfiinţează o Universitate care va atrage numeroşi intelectuali. Populaţia a crescut de la circa 30.000 la începutul secolului XIX, la peste 110.000 la începutul celui de al XX-lea. În 1930, erau circa 43.000 evrei de religie, declarat, mozaică, restul find creştini, romano-catolici, luterani, ortodocşi. La recensământul din 2001, s-au declarat 189.000 de ucrainieni, 26.000 de ruşi, 10.000 de români, 4000 de moldoveni (?), 1400 de polonezi şi 1300 de evrei. Populaţia totală era de 236.0000 locuitori. Importanţa actuală a oraşului nu se compară cu aceea din secolul XIX, din cauza marginalizării sale în cadrul Ucrainei, sub regimul sovietic, dar şi după desovietizare.

Dintre personalităţile culturale mai importante care s-au născurt sau au avut contact cu Cernăuţi, menţionăm pe scriitorul israelian Aharon Appelfeld (n.1932), solistul de talie internaţională Joseph Schmidt (1904-1942, a murit într-un lagăr de refugiaţi, în Elveţia), actriţa Sidi Thal (1912-1983), actorul român Grigore Vasiliu-Birlic (1905-1970), poeţii Rose Auslaender (1901-1988), Paul Celan (1920-1970), Moişe Fişbein (n.1947), Alfred Kittner (1906-1991), Dan Paghis (1930- 1986, Israel), ca să nu-l omitem pe neuitatul Iţic Manger, marele trubadur al idişului, după celebrul Velvl Zbarjer, predecesorul şi inspiratorul său.

Dintre poeţi, vom începe cu Rose Auslaender, pentru că este prea puţin cunoscută, faţă de valoarea ei incontestabilă. „Der Traum hat ofene Augen”, este titlul unui poem şi al volumului apărut şi în România, la Ed. Fundaţiei Culturale Române, anul 2001, în traducerea germanistului George Guţu. „Visul are ochii deschişi”, aceasta este deviza de o viaţă a poetei, dar ea nu poate trece peste oroarea holocaustică- „Ei au venit cu stindarde şi pistoale, au împuşcat toate stelele, şi luna, pentru ca nici o lumină să nu ne mângâie, iar noi am îngropat soarele, a fost o beznă infinită”. Tot ea a scris – „Patria mea a murit, mi-au îngropat-o în foc”. Este vorba de limba germană, faţă de care şi alţi scriitori bucovineni au avut o mare reţinere, după încheierea războiului. Poeta nu a uitat, în pererigrinările sale (SUA, Germania), locurile natale, Bucovina – „ Molizi, acolo unde ziua a păşit în vale, cu respiraţia unui ecou”… „ Cuib de rândunici sub acoperişul de şindrilă, zboruri, zboruri albastre, în august”. „Sunt o tânără în vârstă de 5000 de ani”, consideră poeta, care s-a stins într-o casă de bătrâni din Duesseldorf.
În acelaşi oraş s-a oprit şi ceasornicul vieţii lui Alfred Kittner, un poet la fel de dăruit, aproape netradus în română ( cunoaştem o ediţie în germană, în colecţia „ Die schoensten Gedichten” – editor, Mariana Şora, redacor Herta Spuhn). Vom reproduce câteva versuri, în traducere proprie – „ Mă-nalţ în mine însumi, eu zbor departe-n larg, eu beau vin cu cenuşă, din mărăcini clădesc cămin, cu umbrele mă schimb în post, cu-amărăciunea fac un pact, iar drumurile trec cruciş, eu merg şi glasul meu e mut”. Nu l-am pomenit pe Alfred Margul Sperber, carte, deşi nu s-a născut la Cernăuţi a fost legat prin multe prietenii şi prin activitatea sa, de acest oraş. A trăit între anii 1898-1967, a scris o frumoasă poezie originală şi a tradus cu măiestrie din Eminescu, poetul care a învăţat la Cernăuţi în primele clase de gimnaziu.

Iţic Manger, originar din Cernăuţi, a locuit în diverse oraşe, a scris minunate poeme în idiş traduse de Nina Cassian şi Israil Bercovici, printre care remarcabil este ciclul „Balada evreului care a ajuns de la cenuşiu la albastru”. Poezia lui Manger este cantabilă, el a scris şi ciclul de scrisori ale vestitului Velvl Zbarjer către iubita sa, Malka. În traducere, farmecul poeziei sale nu se pierde, deşi idişul nu este o limbă uşor de translat în alt grai. „Ai spus că sunt toamnă şi m-am făcut toamn㔠… „ Drum, vânt, prietenii mei”… „Amurg şi nouri – ciread㠄 ( se aude vocea lui B. Fundoianu, aici)… „Eu împărat fără ţar㔠( evreul rătăcitor ?) …”Pasărea îşi scutură lumina de aur”.. Unul dintre cele mai emoţionante poeme poeme este „Stă în cale un copac”, care se încheie astfel- „Dragostea-ţi nu-mi dete voie pasăre să fiu”. Este vorba despre mama poetului. Dacă ar fi scris într-o limbă de circulaţie universală, Manger ar fi ajuns să fie cunoscut pe mapamond.

La urmă (dar nu ultimul, ci dimpotrivă, poate cel mai de seamă poet de limba germană din secolul XX) vom vorbi despre Paul Celan. Şi-a pierdut părinţii în Holocaustul transnistrean (da, domnilor negaţionişti, a existat ca parte a Holocaustului european, giganticul lagăr Transnistria). A suferit nu numai din cauza pierderii celor dragi, dar şi a faptului că nu era alături de ei, în momentul deportării. A fost în diverse lagăre de muncă, iar după război s-a angajat la Ed. Cartea Rusă din Bucureşti. În 1947 s-a refugiat în Occident, stabilindu-se la Paris. În 1970, în urma unei suferinţe psihice, de mai mulţi ani, provocată nu numai de traumele Holocaustului, dar şi de calomniile răspândite de văduva poetului Yvan Goll, Paul Celan s-a sinucis, aruncându-se în Sena de pe vestitul pod Mirabeau. Avea 50 de ani, se întâlnise cu Heidegger, care i-a apreciat poezia, dar care nu a regretat, din păcate, colaborarea sa , vremelnică, la aşa zisa educaţie universitară, nazistă. Lui Paul Celan îi aparţin celebrele sintagme „ bem lapte negru” şi „ Moartea este un meşter german cu ochi albaştri”.

Andrei Codrescu a reluat acest motiv, adresându-se lui Mircea Eliade, pe care l-a numit un „băiat rău într-un secol rău”. Poezia lui Celan se poate numi „o floare de cenuşă”, după un vers din poemele sale. Dar , tot el scrie – „Închipuie-ţi soldatul din smârcurile Massadei îşi face o patrie de neclintit împotriva tuturor ghimpilor de sârmă”. Publicul din România cunoaşte traduceri izbutite din opera lui Celan, datorate lui Petre Solomon, prietenul său, Ninei Cassian, lui Ion Papuc, Luminiţa Graur, mulţi alţii. Se cunoaşte şi corespondenţa sa cu Ingeborg Bachmann, prietenă sa intimă, cu Ilana Shmueli, din Israel.

Celan nu s-a putut elibera niciodată de trecut – de la acel „Lapte negru bem dimineaţa, la amiază şi noaptea” la „suflarea nopţii ţi-e aşternutul, negura se culcă cu tine”…apoi la poeme de dragoste- „ne vom întoarce sus ca să ne-nnecăm acasă”, la poeme aparent ermetice – „în atelajul-şarpe, pe lângă albul chiparos, prin puhoi ei te-au dus”, ş.a. toate poartă amprenta morţii violente. „Trandafirul nimănui” este durerea universală, numai un poet cu o largă respiraţie poate simţi ceea ce milioane nu pot exprima. „Todesfuge”, tradusă ca „Fuga morţii” (de la Fuga lui Bach) , ca „Tangoul morţii” (formulă agreată şi de Celan) l-a făcut celebru, s-au scris scenarii, opere muzicale, balete. Despre Celan, Emil Cioran a spus – „ Nu era un om în carne şi oase, ci mai curând o rană care sângerează fără întrerupere”. Nec plus ultra.

Boris Marian.  

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s

This site uses Akismet to reduce spam. Learn how your comment data is processed.