Judecata de care avem mare nevoie!

Parvenitii de azi se tot înmultesc ca si ciupercile de “sera”, care au nevoie de întunerec mai mult decât de lumina!

“Si am ajuns, iata, la vremurile noastre, la societatea polarizata în care traim. O minoritate aroganta, snoaba, dornica de parvenire si o majoritate lipsita de drepturi care lupta pentru supravietuire, tentata fiind de compromis. Minoritatea este formata din indivizi care au si atins bunastarea (laudabila daca este facuta prin munca si inteligenta!), dar unii continua sa manifeste lacomia  pierzand reperele umane, crestine. Pentru acesti oameni legea „nu este batuta in cuie”, ea exista doar pentru „prostime”.

Majoritatea, dupa cum am spus, o formeaza cei care duc o lupta acerba pentru existenta, care se lovesc de lipsuri, ingradiri si suporta aroganta, cinismul celor inavutiti pe nedrept. Oamenii in schimb au dobandit un egalitarism in exprimare, au abandonat „limba de lemn” folosita in comunism si folosesc una care seamana „a latrat de caine” dupa cum bine spunea cineva, lipsita de tonalitati duioase, de respect. Unele formule de politete au disparut, se comunica folosind cuvintele (atat in comunicarea verbala cat si in cea scrisa): bai, mai, tu ala… Pare mai apropiat, mai intim, mai prietenesc?! Uneori completat cu o injuratura… Oricum  cuvantul „dracul”, de multe ori insotit de „mama lui” este foarte des folosit in fraze. Un om cu principii este luat in ras, este considerat rigid: „Esti depasit, frate!” Sau sinceritatea, naivitatea – vorba lui Caragiale: „C-est’ copil?”Si ma-ntreb: Suntem departe de lumea lui Caragiale sau o retraim? Mai abitir!”                                                                            (Vavila Popovici,  din eseul Parvenitism)

Minciuna sta cu cei înaltati în functii de stat si politice, la masa, neadevarul si speculatia au devenit regula de comportament.

Cuvântul Sfânt al lui Dumnezeu, Biblia, spune ca Dumnezeu este cel ce face judecata. Toate unitatile de cântarit sunt lucrarea Lui.  Oamenii nu mai sunt obijnuiti sa judece deoarece nu mai sunt racordati la sursa intelepciunii si judecatii. Cel care da si poate da intelepciunea este Dumnezeu. El e Cel care face dreptate si judecata popoarelor. El judeca dupa dreptate si adevar.

Imparatul Solomon, un tânar neexperimentat si uns  ca imparat in Israel (un popor mare, foarte indaratnic si greu de stapânit si de judecat), are un vis care i-a marcat viata.

In vis, Dumnezeu l-a cercetat si l-a intrebat pe Solomon ce anume ar dori sa primeasca de la Dumnezeu (“Ce ceri sa-ti dau?“).

Recunoscându-se rob al lui Dumnezeu, mic si neintelept pentru marea insarcinare,  primita prin voia Domnului, de imparat al lui Israel- poporul Domnului, Solomon a cerut intelepciune, el nu a cerut bogatii si viata lunga pentru sine, nici moartea vrajmasilor.

Solomon a zis: “Da dar robului Tau o inima priceputa, ca sa judece pe poporul Tau, sa deosebeasca binele de rau! Caci cine ar putea sa judece pe poporul Tau, pe poporul acesta asa de mare la numar!”   Si Dumnezeu i-a dat ceea ce cerea.

Problema e ca trebuie sa cerem dupa voia lui Dumnezeu. Dumnezeu doreste si mai mult decât noi sa primim ceea ce avem nevoie, pentru a lucra în economia lui Dumnezeu.

Inceputul intelepciunii, e frica de Dumnezeu, iar priceperea, e departarea de rau. Cine stie sa faca binele si nu-l face, savârseste un pacat (Iacov, 4.17). Solomon a dorit cu orice pret sa aiba intelepciune pentru a judeca cu nepartinire, între bine si rau.

CEI TREI PASI –  pentru a ajunge la o  inima potrivita pentru judecata

Primul pas. Trebuie sa avem  o inima moale (de carne) in care se poate lucra si modela. Solomon a cerut o inima priceputa. Judecata trece prin mintea noastra, prin ceea ce numim  inima (nu organul de pompare a sângelui in organism).

Solomon a cerut o inima priceputa. Judecata trece prin mintea noastra (inima). Inima poate fi impietrita (nesimtitoare), zdrobita sau inmuiata (de carne). Dumnezeu lucreaza la cei cu inima moale, insa El nu dispretuieste o inima zdrobita sau deznadajduita, El este acolo, lânga cel aflat in nevoi (numai daca acesta  striga catre Domnul).

Al doilea pas. Pentru ca Dumnezeu sa poate sa lucreze si sa-si puna amprenta Sa, trebuie  ca mintea noastra  sa inceapa sa puna cap la cap toate informatiile (cerurile vorbesc despre slava lui Dumnezeu; El este Creatorul nostru si sustinatorul tuturor lucrurilor; in lumea noastra a venit Fiul Sau, Isus, si Si-a dat viata Sa achitand factura  pentru  pacatele noastre).

Pasul al treilea. Urmeaza sa ne atasam de credinta data sfintilor odata pentru totdeauna (Iuda, 3).   Corabia lui Noe era fara vele si fara cârma. Si viata noastra este ca o corabie. Pare ca o conducem noi, insa noi nu cunoastem viitorul, ce ne sta in fata noastra, nu ne este cunoscut. Prin credinta e nevoie sa ne lasam in mâna Cârmaciului nevazut (Dumnezeu). Sa-L acceptam ca Tata (Ioan, 1. 12-13).   Asa dupa cum,  daca n-am sti nimic despre avioanele moderne de astazi, nu ne-am urca intr-unul care sa ne treaca Marele Ocean (timp de cca 10 ore), omul care  nu are credinta in Dumnezeu, caci nu-l cunoaste, nu se poate lasa  pe mâna Lui. Dumnezeu ni s-a descoperit prin natura (creatie), în noi insine (prin ceea ce numim constiinta, dar nu numai), pe cale orala (viu grai), dar, nu in ultimul rând, prin Cuvântul Sau (Biblia).

Pasul din urma.  Si cel mai spectaculos  e pasul  pe care trebuie sa-l facem impreuna cu Isus, la Golgota (pe crucea de pe muntele Moria). Acolo unde s-a faurit de catre Isus, mântuirea celui care are credinta. Cuvântul spune ca El a inviat fiindca am fost socotiti indreptatitit (s-a platit vina noastra prin Sângele Sau; Jertfa Sa a fost fara cusur).

Câteva personaje vor aduce un spor de lumina in intelegerea chestiunii

Avraam insusi a ascultat de Dumnezeu când i-a cerut sa-l aduca ca jertfa pe singurul lui fiu, pe  Isaac. Ajuns cu Isaac  pe locul aratat de Dumnezeu, pe muntele Moria, a pregatit altarul, lemnele, focul – unde Domnul a purtat  grija de jertfa -, iar Dumnezeu pusese la indemâna un berbece incurcat cu coarnele intr-un tufis. Credinta vazuta de Dumnezeu la Avraam, i s-a considerat ca o stare de neprihanire.

Pe acelasi loc a adus si David o jertfa, când a gresit, numarând poporul, din ingâmfare, iar Dumnezeu l-a pedepsit cu  urgii din Cer, dar care s-au oprit dupa ce a adus o ardere de tot si mânia Domnului s-a potolit.

Pe acelasi loc a lasat David  porunca fiului sau Solomon de a ridica un Templu inchinat lui Dumnezeu, loc unde sa i se aduca poporul lauda si inchinarea care i se cuvin.

Pe când Avraam avea 75 de ani, Dumnezeu i-a promis un mostenitor, iar  Isaac  a venit prin sotia sa Sara  dupa cca 25 de ani. Avraam a  trait si a  umblat  prin credinta,  inima lui a fost prelucrata si modelata dupa voia Lui.

David a fost  un om dupa inima lui Dumnezeu. L-a iubit pe Dumnezeu, si-a pus increderea in El si a L-a cântat in numerosii psalmi pe care i-a scris. Inima lui a fost modelata dupa voia lui Dumnezeu. Atunci când a gresit, pacatuind cu Batseba, s-a pocait de faptele sale care L-au dezonorat pe Domnul. Faptul ca a fost apasat mult, prin suferinta, in urma pacatului comis, platind prin viat a  4 copii ai sai (copilul nascut de Batseba, Amnon, Absalom si Adonia), inima sa L-a cunoscut tot mai bine pe Dumnezeu si, in psalmii sai, a ridicat adevarate altare spirituale, si s-a inchinat cu toata fiinta sa Celui ce e viu in vecii vecilor.

Solomon,  a invatat mult de la David, s-a deprins sa iubeasca pe Domnul si sa se increada in El. David a pregatit cele necesare construirii Templului, dupa planul  pe care i-l daduse Dumnezeu, iar Solomon a facut totul dupa voia Lui in ridicarea Templului de la Ierusalim (pe muntele Moria).

Cazul fiecaruia dintre noi. E momentul când incepem sa avem o inima maleabila, inmuiata, care sa accepte ca suntem creati de Dumnezeu, ca El e Tatal nostru, ca toate sunt facute de El, prin El si pentru El. Ca in El avem viata, fiinta si miscarea, caci suntem din neamul Lui. Si când de la intelegere, incepem sa traim prin credinta in El, ca El e la cârma vietii noastre si ajungem (impreuna cu El) la Cruce, acolo unde  s-a lasat strapuns pentru pacatele mele (ale fiecaruia) si ne-a dat si noua planul sa ridicam un Templu, in inima noastra, pentru El, si sa ne inchinam Lui, in Duh si in adevar. Glorie Domnului! Amin.

*
JUDECATA LUI SOLOMON – Biblia, 1 Imparati, 3.16-28

La imparatul Solomon au venit doua prostituate care se acuzau reciproc si isi disputau “paternitatea” singurului copil ramas in viata, dupa ce unul s-a stins in una din primele zile ale existentei sale. Cazul lor nu a putut fi solutionat de ceilalti judecatori la care s-au prezentat pentru judecarea disputei dintre ele.

Nascusera amândoua de curând câte un copil, la 3 zile una de alta. In noaptea in care a nascut a doua femeie, in timp ce ea dormea, din neatentie s-a asezat pe copil si acesta a murit. Pe când inca dormea cealalata, s-a trezit si a vazut nenorocirea. Atunci ea a schimbat locul copiilor, luând la sânul ei copilul celeilalte, viu.  In fata lui Solomon, asa a marturisit prima femeie, ca s-au intâmplat lucrurile. Dar cea de a doua a zis: “Ba nu; fiul meu este cel viu, iar fiul tau este cel mort!” Si cealalta zice: “Ba nu; fiul tau este mort, iar al meu este cel viu!” ( 1 Imparati, 3.16-28).

Solomon, insa, avea Duhul intelepciunii primit de la Dumnezeu, iar inaintea lui Dummnezeu totul este gol si descoperit.  Solomon avea o inima care iubea pe Dumnezeu. O inima de carne si o minte (credinta) plina de intelepciune. El a vorbit de la inima la inima, cunostea foarte bine cum e inima omului si cum se comporta in situatii limita.

Solomon a cerut: “Aduceti-mi o sabie!”   Si imparatul a mai zis: “Taiati in doua copilul cel viu, si dati o jumatate uneia, si o jumatate celeilalte.”
Atunci femeia al carei copil era viu, a simtit ca i se rupe inima pentru copil, si a zis imparatului: “Ah! Domnul meu, da-i mai bine ei copilul cel viu, si nu-l omori!” Dar cealalta a zis: “Sa nu fie nici al meu nici al tau; taiati-l!”  

Si imparatul , a zis: “Dati celei dintâi copilul cel viu, si nu-l omorâti. Ea este mama lui.”

Tot Israelul a auzit de hotarârea pe care o rostise imparatul. Si s-au temut de imparat, caci au vazut ca intelepciunea lui Dumnezeu era in el, povatuindu-l in judecatile lui.”

Judecata se face de la inima la inima. De la o inima curata (a lui Solomon) inspre inima plina de suferinta si pacat a celor doua femei, in prezenta Legii  si moralei lui Dumnezeu si a  legilor omenesti care guverneaza societatea.

Una dintre femei, de partea careia era si adevarul  si  dreptatea,  a avut  inima inmuiata, plina de iubire pentru copilul ei. Probabil in acele câteva zile care au trecut de la nasterea copilului, aparitia problemei intre cele doua femei, trecerea pe rând pe la judecata unor judecatori mai mici, si prezentarea inaintea lui Solomon, la judecata executorie, in inima ei s-a dat o mare lupta si a suferit si o mare transformare. E posibil ca si ea sa-si fi pus nadejdea in Dumnezeu lui Israel care face dreptate si  judecata. Si binecuvântarea n-a intârziat mult si a venit. Increderea i-a fost raplatita. Si vorbele (ale lui Solomon si chiar cele ale ei),  i-au sfâsiat inima, nu doar  sabia cuvântului lui Dumnezeu, ci a admis faptul ca mai bine renunta la copil, decât sa-si piarda copilul ei viata!

Pe de alta parte, cealalta femeie si-a impietrit inima (desi poate-i era putin  zdrobita sau deznadajduita),  dupa cum vedem ce a zis in final: “Sa nu fie nici al meu nici al tau; taiati-l!”  Insa, putem fi sigur ca a suportat consecintele declaratiilor ei mincinoase.

Dumnezeu este singurul care cunoaste pe deplin inimile noastre, iar marturia noastra ne aduce fie iertarea (viata), fie acuzarea (moartea), dupa cum avem sau nu avem credinta:

“Dacă mărturiseşti deci cu gura ta pe Isus ca Domn şi dacă crezi în inima ta că Dumnezeu L-a înviat din morţi, vei fi mântuit.  Căci prin credinţa din inimă se capătă neprihănirea, şi prin mărturisirea cu gura se ajunge la mântuire,  după cum zice Scriptura: „Oricine crede în El nu va fi dat de ruşine.” –  Romani, 10.9-11