VIAȚA CREȘTINĂ – O CHESTIUNE PUBLICĂ

Wilhelm Busch

(Din cartea „ISUS – destinul nostru”, Editura CLV-1991)

Să ţinem fără şovăire la mărturisirea nădejdii noastre, căci credincios este Cel ce a făcut făgăduinţa. Să veghem unii asupra altora, ca să ne îndemnăm la dragoste şi la fapte bune.Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obicei; ci să ne îndemnăm unii pe alţii şi cu atât mai mult, cu cât vedeţi că ziua se apropie. ”Evrei, 10.23-25

Ei stăruiau în învăţătura apostolilor, în legătura frăţească, în frângerea pâinii şi în rugăciuni. Faptele apostolilor, 2.42

MĂRTURIA PUBLICĂo datorie a creștinului

Latura publică a poziției de creștin constă în primul rând în faptul că cineva se alătură părtășiei celorlalți creștini. E foarte important cee vă spun: Adevărații creștini se alătură celor care vor și ei să fie mântuiți!

În fiecare duminică e servici religios. De ce nu ești acolo? „Da” răspunzi tu, „dar eu ascult programul religios la radio.” Nu vorbesc aici despre cei bolnavi. Ei se pot bucura de un servici religios. Dar creștinismul tău nu merge prea departe, dacă nu te atrage spre adevăratul servici religios, în adunarea creștinilor!

Pe la anul 300 după nașterea lui Cristos – e deci mult de atunci – asupra Imperiului roman domnea un om minunat cu numele de Dioclețian. El fusese sclav, dar mai târziu a fost eliberat și apoi a urcat scara socială până a ajuns împărat. Pe vremea aceea creștinismul era deja larg răspândit. Împăratul Dioclețian știa că precedesorii lui persecutaseră pe creștini. El însă zisese: „Nu sunt așa de prost încât să persecut pe cei mai buni oameni. N-au decât să creadă ce vor. În împărăția mea să aibă ce religie vrea fiecare.

Era un punsct de vedere ciudat pentru un împărat, dar unul foarte bun, căci prinții vor totdeauna să conducă și conștiințele. Acum, împăratul Diocleațian avea un regent tânăr, Galeriu, care urma să conducă după el. Și, acest Galeriu spusese odată cam astfel lui Dioclețian: „Ascultă Diocleațian! Va fi un mare haos dacă se înmulțesc creștinii. Ei vorbesc neîncetat doar despre regele lor, Isus. Trebuie să facem ceva împotriva lor!” „Ah!” a răspuns Dioclețian, „lasă-mă în pace cu asta! De 250 de ani îi persecută înaintașii mei, pe creștini, și n-au reușit să-i extermine. Eu nici nu vreau să încep.” Și aceasta era ceva înțelept din partea lui, dar Galeriu a continuat să-l bată la cap: „Da, dar creștinii sunt ceva deosebit. Ei spun că ar avea Duh Sfânt pe care alții nu-L au, și că ar fi mântuiți, pe când ceilalținu. Aștia-s niște oameni trufași, aroganți. Tu trebuie să faci ceva împotriva lor!

Totuși Dioclețian a continuat să-l refuze. Atacat iarăși de Galeriu, Dioclețian a cedat în cele din urmă: „Bine, dar ne vom mărgini să interzicem adunările creștine.” Astfel a fost dat un decret: „Poate să fie creștin oricine crea. Dar creștinii nu au voie să țină adunări. Aceasta este interzis sub pedeapsa cu moartea.

Deci, oricine avea dreptul să creadă ce vrea, dar numai ca o chestiune personală, fără a avea dreptul de a se aduna laolaltă! Atunci bătrânii lor s-au strâns ca să studieze situația: „Ce să facem? N-ar trebui mai bine să renunțăm? Dar oricine poate să facă ce vrea în casa lui. Nimeni nu va face nimic împotriva acestui lucru.” Acum, e foarte interesantă concluzia la care s-a ajuns: „A ne strânge împreună la rugăciune, cântare, predicare, ascultare, aducere de jertfe, ține pur și simplu de viața creștină. Noi vom continua deci ca mai înainte! ” Apoi au continuat să se adune în casele de rugăciune. Galeriu triumfă: „Vezi, Dioclețian. Ei sunt dușmani ai statului. Ei nu vor să se supună!” S-a declanșat atunci una dintre cele mai crunte persecuții pe care le-au suferit vreodată creștinii. Mulți au cedat spunând: „Doar și acasă poți să fii creștin! Noi nu mergem la adunări!” – și și-au salvat viața. Dar Biserica creștină a fost de altă părere: „Oamenii aceștia sunt niște apostați, unii care s-au lepădat de credință. Cine nu merge la adunările creștinilor este un apostat!

Ar trebui să se spună aceasta și despre creștinii de astăzi. Există mulți asemenea apostați și în creștinătatea de azi!

Creștinii de atunci au avut dreptate când s-au opus decretului împăratului!

În Biblie este scris foarte clar: „Să nu părăsim adunarea noastră, cum au unii obiceiul!” Astăzi ar trebui să spunem: „cum au aproape toți obiceiul”. De aceea voi spune tuturor care doresc mântuirea finală: Alăturați-vă adunării acelora care vor în mod serios să fie creștini!

Există multe posibilități de strângere laolaltă a credincioșilor: la biserică, în case de rugăciune, în cercuri biblice de casă, în grupuri de rugăciune, în grupuri de tineret. Vă rog din inimă, căutați părtășia! Un francez mi-a spus odată: „Unora le place să mănânce heringi, altora să meargă la biserică!” Nu, nu este așa! Lucrul e mult mai serios: unii merg în iad, alții se alătură creștinilor. Asta-i realitatea! Și, dacă vrei cu adevărat să-L urmezi pe Isus Cristos, atunci du-te la păstorul tău și întreabă-l: „Unde mă pot alipi? Unde pot să aud mai mult despre Isus Cristos?” Și apoi du-te acolo unde auzi cu adevărat despre Mântuitorul! Nimeni nu poate să spună: „La noi nu se întâmplă nimic!” Peste tot sunt oameni care-L iubesc pe Domnul Isus. Poate că sunt puțini. Poate că adesea sunt și un pic ciudați. Dar nu contează. Creștinismul tău este mort, dacă nu iei parte la părtășia creștinilor!

O adunare creștină comportă în total patru elemente: mai întâi cântarea, apoi învățătura, apoi rugăciunea și jertfa. Acestea țin de o adunare creștină. Asta au făcut-o deja primii creștini. Ele sunt experimentări ale vieții noi pe care a dat-o Dumnezeu credinciosului.

Există numai un creștinism, acela unde este părtășie, comuniune între creștini. Îm Biblie scrie chiar: „Noi știm că am trecut din moarte la viață pentru că iubim pe frați.” Asta înseamnă totuși: Cine nu este atras spre ceilalți creștini înseamnă că el este încă mort din punct de vedere spiritual!

Nu voi uita minunatul început al primei mele slujbe de pastor de la Bielefeld, unde am slujit într-o parohie ca ajutor de predicator. Nu erau decât o mână de oameni la serviciul religios care se ținea într-o sală parohială. Dar într-o sâmbătă seara, Dumnezeu a făcut să am în Casa poporului – o sală comunistă – o discuție cu militanți, cu liber cugetători până la ora 1 din noapte. La ora aceea administratorul ne-a dat afară. Ploua. Pentru prima oară erau adunați în jurul meu ca la 100 de oameni, muncitori din parohia mea. Stăteam sub un felinar. Oamenii întrebau și eu răspundeam. Am vorbit îndelung despre Isus, că El a venit dintr-o altă lume. Vorbisem mult despre faptul că ei sunt nefericiți, că nu e adevărat că nu au păcat, că în fond credeau că există o veșnicie și o judecată a lui Dumnezeu. Pe la ora 2 am spus: „Acum mă duc acasă, oameni buni. Mâine dimineață la 9.30 am servici religios. Știu că ați veni bucuroși, de nu v-ar fi teamă de ceilalți.” Erau toți din Westfalia. În fața mea stătea muncitorul B. Avea cam 35 de ani pe atunci și era un adevărat westfalian. „Mie să-mi fie teamă?” replicat el. „Nici vorbă!” Am spus: „Hai, fii calm. Dar să vezi ce-om să auzi la uzină luni dimineață, dca ai fost duminică la biserică. Și de asta ți-e teamă!” „Nu mi-e teamă!” a zis el încă odată. Iar eu i-a repetat: „Omule, tu ai veni așa de bucuros, dar…” „Bine!” a pus el, „vin mâine dimineață – cu cartea de cântări sub braț!

Iar duminică dimineața, deci după câteva ceasuri, acest westfalian merge voinicește pe străzi cu cartea de cântări sub brța și vine la serviciul religios. În cartier fiecare îl cunoștea pe celălalt. Luni seara vine la mine și-mi spune: „Ați avut dreptate Cei de la fabrică s-au supărat grozav că am mers la biserică și atunci am observat ce fel de teroare e asta. Noi strigăm: Trăiasca libertatea! Și suntem totuși robi jalnici ai oamenilor. Le-am aruncat totul în față, inclusiv cartea lor de liberi cugetători. Spuneți-mi acum, mai mult despre Isus!” Acesta a fost primul care s-a convertit clar prin mine.

 Înțelegeți: Totul a început în duminica aceea de dimineață, când el s-a alăturat mâini de oameni de la serviciul religios. El a perseverat, și alții i-au urmat exemplul: se deschisese o breșă. Dumnezeu a continuat apoi să lucreze printre noi. Dar ceea ce mă frapase atunci era că momentul deciziei pentru acești muncitori a fost acela al venirii lor îb contact cu credinciosii.

 Vă implor, de dragul mântuirii sufletelor voastre – eu nu fac propagandă pentru biserică, nici pentru slujitorii ei, ci e vorba în primul rând de mântuirea voastră –, alăturați-vă comunității creștinilor!

VA URMA!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out /  Change )

Google photo

You are commenting using your Google account. Log Out /  Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out /  Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out /  Change )

Connecting to %s