PREFATA

Un buchet de oamnei -flori!

Iata si o carte – Trandafir! O carte floare?  Credem ca mai degraba este o carte-buchet din florile cele mai flori pe care le are in acest moment teatrul romanesc! Ne vine greu sa ne oprim la anumite nume, nici nu stim cu care sa incepem, o facem dupa ordinea aleatorie a materialelor publicate: Radu Beligan, Stefan Iordache, Misu Fotino, Cozorici, Dan Puric, Mircea Albulescu…
Este o carte in care asa-numitii monstri sacri devin oameni care soptesc despre ei, despre fascinanta lume a scenei, despre viata, despre idealuri, vise si neimpliniri…
Mihaela Dordea ridica un pic din marginile cortinei numita viata si-i roaga pe multi dintre artistii nostri… sa-i sopteasca….
Ei sunt oameni-flori, pot fi si petale disparate din aceasta lume unica. Ei pastreaza culoarea, parfumul, forma, prospetimea…colosala viziune despre lumea in care traiesc, lumea teatrului romanesc de la inceputul mileniului trei…
Personal nu mi-am lamurit ce rol joaca autoarea in aceasta lume a tuturor teatrelor noastre, stiu ca este cunoscuta de la portar la masinist, ca toti artistii ii sunt prieteni, ca ei sunt „Vanzatorii de vise”.
Mihaela Dordea face parte din familia celor care iubesc, dar mai ales slefuiesc in metafora cuvantul.
Liniile astrale ale fiecarei existente au legi pe care nu le stim. Altfel cum ne-am explica faptul ca eu, nascut in singurul sat cu doi academiceni si noua scriitori atestati sunt invitat sa-mi lansez o carte la Festivalul National de Literatura Isanos-Camilar si o intalnesc pe Mihaela, una dintre laureate, ca facem schimb de adrese de messenger si dupa ce postam niste vorbe pe sticla ajungem prieteni, ii si mi se incredinteaza scrieri din sertarele noastre…
Asa am aflat ca solicitata de mai toate revistele din tara si strainatate sa scrie despre lumea teatrului, nimeni nu i-a oferit posibilitatea de a-i tipari o carte-document, care sa adune acest buchet imaginar de fresce pe suflete, trairi si simtiri.
Iubim, dar si pacatuim prin cuvinte. Fiecare-si sculpteaza din cuvinte idealul de viata, dar mai ales cel de dragoste.Cea de-a doua carte este o poveste careia i-as pune in fata alta  „poveste” numita „Targul de iubire”.
Este povestea reala, dar si fictiva, care-l are ca personaj pe celebrul artist Stefan Iordache. El este Printul. Omul care la o anumita varsta simte ca traieste „Ultima iubire”. Se zice ca aceasta-i cea mai mare, mai puternica, mai arzatoare… Lucrul cel mai important este faptul ca eroina si autoarea acestei povesti ii da un uluitor de original continut artistic. Noutatea este ca personajul este real, dar cartea nu-i nici o autobiografie, nici o romantioasa poveste de dragoste.Eroul, prietenii lui constata ca el devine Printul, ea, Printesa.
Cititorul trebuie sa inteleaga un lucru: este o poveste reala.Ar putea fi considerata si fictiune artistica, avem de-a face cu o carte!. O opera literara, in care   Printul declara: ”Avem prea multa iubire de dat”! Si, poate cel mai dureros lucru este sa constatam ca ii este refuzata implinirea acestui deziderat. Ca „…iubirea ce ni s-a dat este doar o promisiune a nemuririi”!

Profesor Constantin T. Ciubotaru

FATA DINTRE METAFORE

Iata-ma, parca dus in juvat, pe marea scena a teatrului romanesc.
Sunt invitatul, cu bilet de favoare, al scriitoarei Mihaela Dordea – pe care, sincer ma intreb mirat : cine a pus-o sa intre pe aceasta scena a zeilor nostri contemporani – ACTORII cei mai de vaza?
Teatru. Toata istoria planetei noastre este un teatru, mai antic, medieval sau contemporan.
Ei bine, fata aceasta s-a dus ca reporterita pe scena si prin culisele marilor monstri sacri ai teatrului, eruditii mai contemporani.
Sa nu se supere CEL DE SUS, dar el a creat la inceput femeia si barbatul. O scurta sceneta in doi, as spune. Dar femeia lui, la prima ocazie, in Eden, a muscat din fructul oprit declansand pe Pamant tragedia. De aceea o numesc pe autoarea in discutie – FATA – este mai pudic si chiar mai decent. Dar, exigent fiind, o voi suspecta de posiblie si imprevizibile abateri de la conduita divina si-o voi urmari pe tot traseul multelor ei pagini adunate cu migala in cartea pe care, cu onoare o semneaza. Pe inculpata am remarcat-o in scriitura mai proaspata ca pe o dibace reporterita, mare investigatoare in
ale interviurilor.Iat-o, deci, in lumea corifeilor. Evit sa dau numele unor mari actori cu care s-a duelat si despre care a scris fiindca nu-mi propun sa scriu o noua BIBLIE. Ba am sa spun totusi cateva, ca nu se poate altfel : Radu Beligan, Mircea Albulescu, Ion Lucian, George Motoi, Mihai Fotino, Stefan Iordache….
Asa, o bucata de fata, a intrat in tainele nu chiar prea rasfatatilor de muze – pe care ii pune intr-un buchet de metafore si ne dezvaluie fetele lor vizibile, invizibile si chiar imprevizibile.
Scriitura Mihaelei Dordea nu este o explozie obisnuita spre exterior, spre cunoastere, ci, dimpotriva, o implozie spre microcosmosul, poate cel mai inversunat ascunzator de taine.
Acolo, in culisele mici, scriitoarea a descoperit marile adevaruri despre multele personaje ce acum dorm, sau inca nu, intre copertile cartii ei bine chivernisita.
Ce-ati vrea ? Sa va povestesc cartea ? Nici nu ma gandesc ! Doar cronicarii cei fara de duh in calimari ii obosesc pe cititori cu fragmente intre ghilimele, citate, replici etc. Eu va recomand si va indemn sa lecturati cartea. Veti descoperi singuri rarisimele mijloace de investigatie, calmul pana la extremis, truda revarsata in literele de tus, negru sau albastru,ale autoarei.
Mihaela Dordea sfideaza timpul si intregul din continut nu este arestat de bariere conventionale sau de conjunctura. Personajele ei se misca lent, festina lentae, chiar cand sunt mai tumultoase.
Dresoarea, autoarea, se implica foarte subtil in biografiile zeilor cu sau fara armuri ai cartii. Nu forteaza nota niciodata. Din eleganta nu iubeste pe nimeni in special si isi dojeneste eroii in egala masura. Nici varstele nu constituie vreun impediment. Nu face butaforie si nu poleieste gratuit pe nimeni cu aur. Predominant in conturarea personajelor sale este realul, fiecare personaj cu diamantele ascunse in profundis.
De unde aceasta putere la Mihaela Dordea sa planga si sa rada, sa rada si sa planga cu o dezinvoltura, desigur, specifica, langa toti printii de pe scena fara cortina a vietii ?
Eu, pe aceasta fata dintre metafore as biciui-o cu multe buchete de flori.
La acest inceput de mileniu TREI, cand se planuiesc noi maceluri mondiale, cand stranepoatele Evei l-au speriat si pe Dracu, vine EA, Mihaela Dordea – si trudeste si scrie si ne daruieste un letopiset atat de minunat ! Mi s-ar poticni si frange plaivazul daca n-as pritoci cateva cuvinte mai acatarii despre fata-eroina a scriselor mele de azi.
Cam atata pun eu pe frontispiciul cartii pe care o aveti acum la-ndemana.
Va previn ca metaforele acestui letopiset nu le sunt adresate si delicventilor de drept comun ai epocii in care actualmente respiram.
Si o ultima precizare : prin aceasta importanta carte Mihaela Dordea intra in literatura romana pe usa din fata – si este foarte bine asa.
Lectura placuta tuturor !

poet George FILIP- Montreal, Canada

MELC, MELC, CODOBELC….

Mihaela Dordea este un paradox pentru critica teatrala insasi. Caci critica in sine se bazeaza pe o anumita distanta de subiect si pe «  suflul rece al ratiunii », ca sa citam din clasici. Dar nimic din toate acestea ! Caci Mihaela se apropie cu o inocenta dezarmanta fata de « fiara artistica »  pe care o imblanzeste, o seduce fara insa sa o tranchilizeze pentru o eventuala operatie pe cord deschis. Apoi ii ofera inima ei. Naucit, artistul se apara cu ce are mai bun, adica cu inima lui. Si asa, incet, incet, Mihaela a strans inimile artistilor nu pentru sine ci pentru o eventuala eternitate a celui al carui nume « este scris pe nisip ». De fapt, la o privire mai atenta, Mihaela Dordea este o zana buna deghizata in critic. Iar noi, artistii, ca un paradox al firii, speriati de breasla asta care vesnic ne critica, ne-am indragostit pe rand si in timp de ea, de Mihaela, fara sa ne dam seama, ca de un dor implinit, ca de o mangaiere de mult asteptata.
Cate cuvinte urate si nedrepte s-au scris despre noi, cate lucruri superficiale, ba chiar si adevaruri, dar la ce bun daca sunt spuse cu cruzime, ne-au facut pana la urma sa ne ascundem, bietii de noi, in propria fiinta, ca intr-o cochilie.
Cand eram copil, undeva la tara, la marginea unei paduri, pe o ploaie marunta, o fetita m-a invatat ceva magic. Din iarba, printre picaturile de ploaie se vedea o forma ciudata fara viata.
«  Melc, melc, codobelc
Scoate coarne bouresti
Si te du la Dunare
Si bea apa tubure… », murmura ca pe un descant fetita. Si din bucata aceea incremenita mijea viata. Intai, doua cornite ca doua antene apareau prudente, apoi incet, incet, toata faptura. Toate asa-zisele interviuri luate de Mihaela Dordea artistilor au ceva din acel descantec al fetitei ce chema la viata. Caci, precum melcul acela, si fiinta ranita si sensibila a artistului iese la suprafata si dupa ce pipaie cu sufletul imprejurimile si se asigura de absenta oricarei primejdii, abia atunci isi marturiseste piatra de pret a inimii sale, copilaria sufletului sau ascuns. Aceasta este starea de gratie pe care o infaptuieste discret, de fiecare data Mihaela atunci cand se intalneste cu un artist.
Da, Mihaela Dordea produce o temperatura aparte, la care frumosul apare de la sine. Adaugati apoi eleganta cu care se trece peste neizbanzile, cateodata firesti, ale profesiei oprindu-se cu superba mirare asupra florilor ce-au izbutit sa creasca printre spini.
« Sunteti flori ! », parca i se aude glasul. « Sunteti bucuriile noastre ! » si caruta cu paiate se opreste din mersul ei prin viscolul vietii.
Apoi un biet actor inghetat ridica felinarul sa vada cine a vorbit.
–    « A, e Mihaela, zana noastra cea buna ! », spune el celorlati.
–   «  Si noi te iubim, Mihaela ! », se auzi ca o bucurie stinsa glasul celorlalti ramasi in caruta.
Apoi o pocnitura de bici si caruta disparu in ninsoarea de veac a teatrului romanesc.

DAN PURIC