by Al. Florin TENE

Autoare a mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate, precum si a doua volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcanescu si George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor sai constanti cu un amplu studiu despre „Ispravile lui Pacala“ (1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Pacala” sau „simptomatologia sanatatii“, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.
Structurat în sapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Pacala“ si grafica de Mara Pop, volumul analizeaza, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Pacala, perceput ca esenta simptomatica a neamului din care provine, în fata evenimentelor sta, între evenimente… fuge; actioneaza în timpul lor si râde dupa ce acestea trec.
Angela-Monica Jucan îmbina într-o sinteza bine definita si documentata (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Pacala, din unghiul manifestarilor, ce scapa de istorie, cu speculatia psihopatologica si filozofica al fondului spiritual. Printr-o analiza pertinenta, autoarea subliniaza faptul ca în Pacala redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar si homo habilis (adaptabil), aceste chintesente induc la concluzia ca „la Pacala, între spirit si materie, va învinge totdeauna spiritul – componenta pasiva, «„de interior“, a universului uman».
Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordeaza un Pacala a lui Dulfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea tinteste catre o viziune coerenta si globala asupra multitudinilor de subîntelesuri ce vin dinspre „lumea interioara“ a lui Pacala, care „fileaza impresii“. Autoarea stie sa se ridice usor deasupra obiectului investigat si sa-l analizeze în siruri de conexiuni care ilumineaza: opera lui Petre Dulfu, dar si personajul sau, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapida si pentru scenariul de idei, iubeste coerenta si armonia teoretica. Dublata de malitie, exprimarea sclipitoare are savoare: „Credem ca râsul si toate activitatile sau atitudinile adiacente constituie o ludoprofilaxie la care Pacala face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea pâna la marimi nesanatoase a însusirilor sale si asa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Ramasagurile, furtisagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitiva, etc. sunt tot atâtea tipologii (vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate), care caracterizeaza personajul abordat. Autoarea sta sub semnul ratiunii (pe care filosofia clasica germana o numea Vernuft), dar si sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci opera de ordonare si consolidare rationala pe o materie inefabila, subtila prin chiar esenta ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, înca, traieste printre noi întrucât simtul artistic al eseistului se exprima într-un limbaj el însusi rupt din formele artei. Dictiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.
Autoarea acestei interesante carti are rigoarea si precizia teoreticianului. Inteligenta este un mod de a dubla observatia asupra amanuntului, cu fine consideratii teoretice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil ca nu întâmplator Angela-Monica Jucan abordeaza reflectia libera conjugata cu cea rationala, pentru esentializarea observatiei socio-psiho-patologica. Amanunt observat si de prefatatoarea cartii, Ioana Dragota. Relatia Pacala – Tândala, observa autoarea, este abordata de Dulfu în contextul „coincidentei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Pacala. Cartea trebuie privita ca o paradigma a eseisticii, fiind seducatoare si prin reflectiile adiacente, pe care le suscita si în care aflam un fin amestec de fundament teoretic si spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativa si putere asertorica.