Tag: Angela Monica Jucan

Angela-Monica Jucan: THE SNOW QUEEN OF EVERY BOOK – THE REVIEW OF A BOOK NOT (YET) EDITED

On By GeorgeIn literatureLeave a comment

octavian-curpas-2

Octavian Curpas already retold for us Andersen’s fairy tale and he is always willing to recount stories of books he has read. And, going by the gifted critic’s accounts, there remains no reason to doubt that the original stories he interprets were written by authors of extraordinary talent. Sometimes he provides us with interpretations of books that are not available in our area and which we will never get to read. Continue reading “Angela-Monica Jucan: THE SNOW QUEEN OF EVERY BOOK – THE REVIEW OF A BOOK NOT (YET) EDITED” →

Advertisement

“Optimismul bacovian” de Angela Monica Jucan – Pentru ca punctul terminus înseamna un nou început

On By nelursIn Europe, Inspirational, literature, RomaniaLeave a comment

Se spune despre Bacovia ca este un poet trist, ca versurile sale sunt deprimante. Si totusi, Bacovia este poetul unei imense vitalitati. În sprijinul acestei idei vine si cartea Angelei Monica Jucan, intitulata “Optimismul bacovian”, aparuta la Casa de editura Dokia, Cluj-Napoca, în 1999. „Tocmai pentru ca este simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol”, spune autoarea.

Sapte poeme

În “Optimismul bacovian”, Angela Monica Jucan analizeaza sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia („Plumb”, „Lacustra”, „Amurg violet”, „Decembre”, „Negru”, „Rar”, „Tablou de iarna”), într-o interpretare exclusiv a volumului „Plumb”, si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri).

Poemele „Plumb” si „Lacustra” sunt emblematice pentru creatia bacoviana. Angela Monica Jucan se refera la Bacovia ca la un simbolist a carui poezie poarta în sine „permanenta, echilibrul, pacea… Îl preocupa pe Bacovia, indiferent cum si cât s-ar exterioriza, ponderabilitatea, în felul ei, materna, a plumbului”. În acceptiunea autoarei, „Lacustra” nu aduce un sentiment nelinistitor, dimpotriva, trimite la ideea de adapost, ce semnifica încredere.

Gri si violet

Ftizia – una din temele favorite ale lui Bacovia, care, afirma Angela Monica Jucan, „din punct de vedere poetic… nu are valoare în sine, ci doar prin capacitatea nebanuit de larga, de a sugera, a acestei boli „fara speranta” – contribuie pe alt plan, la ideea de moarte, de cadavru „coborând spre odihna si re-facere în tarâna”, din „Plumb”. Existenta cotidiana (de fiecare zi, obisnuita) este la Bacovia un pustiu launtric, care anticipeaza sfârsitul, ca de exemplu, în poemul „Gri”.

Însa fie ca este vorba de clavirul la care cineva interpreteaza o melodie „înceata si monotona, lipsita de orice agresivitate”, fie de culoarea gri, („Griul este spiritual, spre deosebire de violetul material”) ori de optimismul din poemul „Rar” („Optimismul deriva din puncte – punctele nu de suspensie, ci de suspans implicând asteptare care, evident, e aproape sinonima cu încrederea”), autoarea ne reliefeaza un Bacovia a carui poezie cânta prin excelenta, bucuria vietii.

Negru

Asemenea lui Baudelaire, Angela Monica Jucan este preocupata în cartea sa si de aspectul estetic al poeziei bacovine, de aceea, ne vorbeste de corespondente. Legaturile ce exista între culori (gri-violet, muzica-descântec), au rolul sa ne demonstreze ca poetul este un artist ce stie sa se foloseasca de muzicalitate si variate tonuri de culoare. Una dintre culorile preferate de Bacovia, abordata si de Angela Monica Jucan în “Optimismul bacovian”, este negru. În poezia “Negru” se gasesc alaturate sicrie metalice, flori carbonizate, vesminte funerare. Nu numai lumea materiala este simbolizata la Bacovia prin negru, ci si lumea sentimentelor. În acest decor învaluit în negru, tristul Amor are penele carbonizate.

Si totusi, Angela Monica Jucan afirma: „Bacovia îsi propune sa scoata în evidenta prin amplificare impresia de negru, lasând-o la libera perceptie a cititorului, dar o dilata pâna într-atât încât lumea îl crede pesimist. Cititorii vad doar punctul terminus, când, de fapt, acest punct coincide cu altul initial si poezia se încheie în „Negru, numai noian de negru” când tocmai urma „Sa dea pamântul din sine verdeata”…”

„Golul plin”

Noaptea, ploaia, golul, moartea, plânsul, nevroza, sentimentul de monotonie exasperanta, toate amintind de creatia lui E. A. Poe, Baudelaire si Verlaine, devin la Bacovia, în viziunea Angelei Monica Jucan, „golul plin”. Este probabil, „celalalt” unghi al simetriei””, asa cum spune chiar autoarea, pe care îl regasim în simbol, la Paul Verlaine, în poemul „Apus de sori”: „Stranii întelesuri,/Curg din departari,/Parca sori din zari/Coborâti la sesuri.”

„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii

On By nelursIn Life and Health, literature, RomaniaLeave a comment

by Al. Florin TENE

Autoare a mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate, precum si a doua volume de eseuri despre operele lui Mircea Vulcanescu si George Bacovia, Angela-Monica Jucan vine în întâmpinarea cititorilor sai constanti cu un amplu studiu despre „Ispravile lui Pacala“ (1894, Petre Dulfu), având un titlu simptomatic: „Patologia lui Pacala” sau „simptomatologia sanatatii“, Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu“, Baia Mare, 2006.
Structurat în sapte capitole, „Anexe“, „Un rol terminal: Pacala“ si grafica de Mara Pop, volumul analizeaza, din toate unghiurile, personajul lui Petre Dulfu, care „este partizan al decubitului pacient dulceag-balcanic, exersat pe durata golului dintre evenimente, completat, la nevoie, cu somnul“. Pacala, perceput ca esenta simptomatica a neamului din care provine, în fata evenimentelor sta, între evenimente… fuge; actioneaza în timpul lor si râde dupa ce acestea trec.
Angela-Monica Jucan îmbina într-o sinteza bine definita si documentata (vezi subsolurile paginilor), cercetarea „fenomenului“ Pacala, din unghiul manifestarilor, ce scapa de istorie, cu speculatia psihopatologica si filozofica al fondului spiritual. Printr-o analiza pertinenta, autoarea subliniaza faptul ca în Pacala redescoperim Homo poeticus, homo verus (realist), dar si homo habilis (adaptabil), aceste chintesente induc la concluzia ca „la Pacala, între spirit si materie, va învinge totdeauna spiritul – componenta pasiva, «„de interior“, a universului uman».
Cartea Angelei-Monica Jucan nu abordeaza un Pacala a lui Dulfu, din punctul de vedere al hermeneuticii, întrucât autoarea tinteste catre o viziune coerenta si globala asupra multitudinilor de subîntelesuri ce vin dinspre „lumea interioara“ a lui Pacala, care „fileaza impresii“. Autoarea stie sa se ridice usor deasupra obiectului investigat si sa-l analizeze în siruri de conexiuni care ilumineaza: opera lui Petre Dulfu, dar si personajul sau, o mentalitate, un fenomen uman specific. Are înzestrare pentru analogia rapida si pentru scenariul de idei, iubeste coerenta si armonia teoretica. Dublata de malitie, exprimarea sclipitoare are savoare: „Credem ca râsul si toate activitatile sau atitudinile adiacente constituie o ludoprofilaxie la care Pacala face recurs în mod instinctiv, prevenind, astfel, amplificarea pâna la marimi nesanatoase a însusirilor sale si asa mai mult colorate decât ale mediei umane“. Ramasagurile, furtisagurile, iubirile, curajul, combativitatea, agresivitatea competitiva, etc. sunt tot atâtea tipologii (vezi: William Herbert Sheldon, cu tipurile de personalitate), care caracterizeaza personajul abordat. Autoarea sta sub semnul ratiunii (pe care filosofia clasica germana o numea Vernuft), dar si sub zodia intelectului (Verstand). Ea face deci opera de ordonare si consolidare rationala pe o materie inefabila, subtila prin chiar esenta ei, este, deci, mai mult decât a „re-picta“ sau „re-compune“ faptele dintr-un tipar încremenit, dar care, înca, traieste printre noi întrucât simtul artistic al eseistului se exprima într-un limbaj el însusi rupt din formele artei. Dictiunea ideilor este un mod de expresivitate a intelectului.
Autoarea acestei interesante carti are rigoarea si precizia teoreticianului. Inteligenta este un mod de a dubla observatia asupra amanuntului, cu fine consideratii teoretice prilejuite de adâncimile textului lui Petre Dulfu. Probabil ca nu întâmplator Angela-Monica Jucan abordeaza reflectia libera conjugata cu cea rationala, pentru esentializarea observatiei socio-psiho-patologica. Amanunt observat si de prefatatoarea cartii, Ioana Dragota. Relatia Pacala – Tândala, observa autoarea, este abordata de Dulfu în contextul „coincidentei“, concluzionând cu „rolul terminal“ al lui Pacala. Cartea trebuie privita ca o paradigma a eseisticii, fiind seducatoare si prin reflectiile adiacente, pe care le suscita si în care aflam un fin amestec de fundament teoretic si spirit speculativ cu trimiteri în alte literaturi, de modalitate asociativa si putere asertorica.

SPRE DEZASTRU, INAINTE, BAIETI!

On By nelursIn History, literatureLeave a comment

Angela Monica Jucan
http://www.phoenixmission.org

Moto: „Dupa ce s-a terminat razboiul, am plecat din Cehoslovacia spre tara, bineinteles ca pe jos.“

Patca
Ea credula si gentila, partenerul abil, versat si egocentric, Romania a facut, in istoria ei, aliante mai mult pagubitoare. In plus, greul nu l-au dus niciodata cei cu decizia. „Normal”.

Spre cunoastere (nu spre neiertatoarea neuitare), s-a publicat, anul trecut (2008), un impresionant raport despre pretul vredniciei, scris la multi ani de la evenimente, apoi pastrat in manuscris peste doua decenii. Este jurnalul de front – de front front si de front de viata – al fostului soldat (mort deja, de zece ani – 29 iulie 1998 – la aparitia cartii) participant la a doua bataie mondiala, Ioan Patca, editat, acum, de cel caruia i-a fost daruit – fiul autorului, colonelul Iulian Patca. De fapt, nu doar editat, ci si co-redactat. In cartea „?i eu am fost la Stalingrad. Memorii din refugiu si razboi. 1940-1945” (coordonare, ingrijire, cuvant inainte si note de Iulian Patca; coperta de Emil Moritz), aparuta la Cluj-Napoca, Editura Mega, linia narativa (autor: Ioan Patca, militar prin concursul conjuncturii) alterneaza cu linia gloselor (de Iulian Patca, militar de cariera).

Autorul memoriilor pune in lumina planul apropiat al razboiului – monstruos, ca toate razboaiele, diform si inform chiar si pentru profesionisti. In depozitia lui, care ne da, pe fiecare pagina, prilejuri de meditatie, se vad de-aproape toate defectele ororii numite razboi, pe care autorul le-a cunoscut altadata foarte senzorial si le-a interpretat, tot atunci, fata catre fata, in mijlocul si in cursul barbarelor evenimente, apoi le-a stocat, pentru cateva decenii, in memorie (o memorie foarte buna). In textul lui nu exista „schita” razboiului. Pe aceasta o detine colonelul Iulian Patca; Domnia Sa are la indemana si programul, si modalitatea de realizare, si rezultatul acelui intins conflict armat. Este un joc de registre, in carte, rezultat din succesiunea dintre amintire si documente. „Nu mai mergeam spre Caucaz, unde credeam ca-i cald si bine, ci spre nord-est, in directia Cotului Donului si Stalingrad. Acolo se gaseau germanii, aliatii nostri, pe care trebuia sa-i ajutam la trecerea marelui rau Volga. Tot ceea ce stiam din auzite despre destinatia marsului nostru era ca vom ajunge intr-o zona de stepa semipolara, cu ierni timpurii, cu multa zapada si foarte geroase. Acolo, undeva, trebuia ca se afla si inamicul, pentru ca din Brasov pana la Rostov am venit timp de o luna fara lupta“. Ceva mai obiectiv decat subiectivitatea aceasta, nu exista. Pentru ca se regaseste in hartiile oficiale ramase de-atunci: „Ordinul primit la 31 august 1942 pentru Armata a 3-a Romana era acela de a prelua de la trupele germane si italiene apararea pe Donul mijlociu, intre Kletskaia si Suhoi Donetk. Armata a 3-a Romana urma sa inlocuiasca cinci divizii italiene si doua divizii germane. Pentru aceasta misiune avea sa dispuna de noua divizii de infanterie si doua divizii de cavalerie, constituite in patru corpuri de armata, totalizand 164.000 de militari. La acea data, Comandamentul Armatei a 3-a Romane se gasea in Caucaz, unde conducea operatiile trupelor romane din zona.” Cele traite de-aproape coincid cu cele vazute din distanta timpului. Ioan Patca: „Pe masura ce se racea vremea, ne plangeam la sefi pentru doua lucruri: imbracamintea si mancarea“. Iulian Patca (extras din jurnalul generalului Constantin Sanatescu): „Vremea s-a stricat, vantul rece bate de 24 de ore, vai de bietii oameni din linia intai care au numai mantaua si foaia de cort. Strig in toate partile sa-mi trimita ceva din efectele de iarna. Pentru moment asi avea nevoie de flanele si paturi, dar nu primesc nici o satisfactie, nici de la Armata, nici de la Marele Cartier General. […] Ministerul de razboi a gasit cu cale sa adopte pentru trupa chiloti in locul izmenelor lungi de panza care acopereau gleznele. Ministerul a facut aceasta substituire ca sa faca economie, fara sa se gandeasca ca soldatii vor tremura de frig. Am gasit soldati care si-au taiat manecile de la camasi pentru a-si innadi chilotii, ca sa-si acopere gleznele“. Cei cu decizia (luata la caldura)! Ceilalti – cu povara si cu rezistenta. La fata locului: „In dimineata urmatoare trebuia sa fim pregatiti cu tunul ori de inaintare, ori de retragere, iar servantii sa aiba tot echipamentul aranjat in ranite. Nu stiu nici acum daca ordinul venea de mai sus, de la regiment, divizie, corp sau armata, ori a fost doar o precautie a capitanului Lungu Viorel. […] Apoi, catre ziua, s-a zguduit deodata tot pamantul si peste noi a cazut tot cerul. Era dimineata la ora 6 cand au inceput rusii atacul cu toate fortele.” ?i in documentele de arhiva: „Marea ofensiva sovietica a inceput dupa o puternica pregatire de artilerie, la care au participat 3.500 guri de foc, executata pe intreg frontul Armatei a 3-a Romane, dar cu intensitate deosebita la corpurile 2 si 4 armata, care a durat o ora si jumatate in sectoarele de rupere si trei ore pe restul frontului.” Aliatii, cu spuza pe turta lor: „Dimineata am iesit din padure si am coborat pantele ca sa trecem Siretul langa Roman. Podul peste Siret era distrus de bombardamente si trecerea se facea pe un pod de vase. Era garda germana la pod, nu ne-au dat voie sa trecem pana nu trec mai intai toti nemtii. Cand ne-a venit si noua randul sa trecem, surpriza, nemtii ne-au spus sa trecem fara senileta, ca le stricam podul improvizat. Am tras masina pe marginea drumului si chiar in acel moment am fost atacati de avioane care ne-au secerat cu mitralierele. Siretul era plin de masini, tunuri, oameni si cai morti.” Indiferent care aliati: „Dimineata am ajuns pe Valea Tazlaului, langa Buhusi, dar am fost ajunsi din urma de o unitate sovietica cu foarte multi militari calare, au trecut in lungul coloanei si ne-au somat sa aruncam toate armele in sant. Colonelul Ciochina a incercat sa explice ca de acum luptam alaturi de ei impotriva nemtilor, dar i s-a vorbit foarte urat, rusii l-au luat cu ei la Roman, unde era punctul lor de comanda, de unde colonelul Ciochina a disparut pentru totdeauna. Cat despre noi, am ramas dezarmati si fara comandantii nostri. Rusii ne-au spus ca armistitiul e valabil pentru armata romana aflata in tara, toti militarii de pe front fiind considerati prizonieri. Asa ca si noi, militarii din Regimentul 41 Artilerie am fost trimisi sub escorta in lagare.” Dar, pentru astea, „mici”, nu prea mai sunt acte. Seamana, insa, bine cu impartelile post bellum cu care ne-au „obisnuit” vecinii. „Asa ne-au furat – spunea generalul de brigada Gheorghe Ionescu-Sinaia, in Ordinul de zi nr. 269 al Diviziei 13 Infanterie din 20 septembrie 1942 – Basarabia la 1812 si 1940. / Asa ne-au vandut Bucovina la 1775 si apoi ne-au furat-o in 1940, iar in ultimul timp voiau sa ne cotropeasca si restul ?arii.” Gentila Romanie s-a sacrificat pentru toti, nu numai teritorial. „In Ungaria insa era mare dezordine, crime, incendii, dezastre si devastari, era mare haos in toata tara. Noul guvern provizoriu a cerut ajutor de la armata romana pentru a mentine ordinea in Ungaria. S-a aprobat pentru aceasta doua divizii, fiind repartizati prin sate cate doua grupe si uite asa am stat in Ungaria pana in 10 august 1945.”

Impresiile autorului s-au format in spatiul agresiv ale carui puncte cardinale sunt evenimente cardinale. Cand, stiintific zis, doua divizii romanesti de infanterie se aflau la 40-50 km nord-est de Odesa, pentru cel aflat in toiul hazardului, n-are importanta daca atacul inamicului vine din est sau din nord sau din nord-est. Conteaza locul pe care-l atinge. „In noaptea zilei urmatoare, 22/23 septembrie, in spatele frontului nostru [s.n.] au fost lansate trupe rusesti de parasutisti care au facut mare prapad pana au fost nimicite, catre amiaza zilei urmatoare.” Zenitul este si el determinat de aceste incidente de proportii cand, de pilda, verticala locului se intersecteaza, inainte de bolta, cu sase bombardiere tip Hurricane. Ioan Patca nu se abate, in istorisirile lui, de la mersul cronologic al lucrurilor, dar si timpul are, uneori, alte motoare de precizie. „De abia peste o luna de la prima ninsoare [s.n.], cred ca era 16 noiembrie, am primit cate o haina groasa, ciorapi de lana si manusi.” Ioan Patca noteaza cu exactitate sau cu aproximatie datele calendaristice, insa le subordoneaza totdeauna (cum a fost!) datelor destinului. „Sa tot fi fost orele doua dupa miezul noptii (ne orientam dupa «gainusa» si alte stele) cand am intrat pe pozitie si am schimbat o unitate germana. Ni s-a spus ca nemtii vor merge in sudul Italiei, unde englezii si americanii s-ar putea sa debarce in Sicilia si in talpa cizmei italiene. Noi, romanii de pe front, aveam insa multe alte griji.” Chiar si in organizarea militara intervine elementul soarta. Anexele volumului contin, intre altele, si desfasurarea reprezentata grafic a operatiilor la flancul sudic al frontului sovieto-german in vara si toamna anului 1942. Sagetile acelea care, pe harta, par atat de ferme, nu codifica numai directii. Ele au si alte chei: „Au trecut zilele una dupa alta, si mai bine si mai rau, dar mai mult rau au trecut.” Inseamna si ca „Pe toata intinderea aia alba era numai haos si sange, morti si raniti […]. De doua ori am fost acoperit complet, adica ingropat sub pamant si zapada in urma exploziilor. Ne-am retras in dezordine, ranitii ramaneau in urma noastra impreuna cu mortii.” Obiectivul militar a fost cand Odesa, cand Rostov, cand Stalingrad, cand altul. Neschimbat a ramas numai obiectivul viata. „Daca treceai in fuga pe langa un ranit, acesta se agata cu mana de tine, rugandu-te cu disperarea inecatului: «fratilor, nu ma lasati, luati-ma cu voi». Trebuia sa-i dai cu baioneta peste mana pentru a te elibera, ca abia puteam sa mergem noi insine.”

S-a facut pace. Si iar a fost cand bine, cand rau. Sa fi fost, acum, mai mult bine? Cifrul este umorul de printre randuri. Mai mult amar.

„Asa a fost calvarul si trecutul meu in cel de-al Doilea Razboi Mondial, de la Prut la Cotul Donului, impotriva comunismului, si de la Brasov pana la Podisul Boemiei, impotriva fascismului, trecut foarte incurcat si foarte greu scris de un veteran de razboi in mari linii. Pentru a descrie zi de zi prin ce am trecut si mi s-a intamplat, ar trebui timp indelungat si gandire multa, dar si foarte mare liniste sufleteasca pe care nu am avut-o in toti acesti ani. In 20 aprilie 1966 mi-a murit sotia, la numai 40 de ani, ramanand singur sa-mi cresc cei patru copii: Iulian, Maxim, Lucica si Lenuta. Pentru ei si pentru nepotii si nepoatele mele am scris aceste randuri, pentru a sti cine am fost, prin ce am trecut si a ma intelege.”

De cinci ori pe frontul front, in linia intai! Dar si pe urma, in frontul vietii, tot in linia intai…

Sapte tineri – patru sub 18 ani – din Ardealul „cedat”, inrolati in Armata Romana numai pe baza inimii lor romane si a dorintei de a da ajutor la castigarea victoriei, se vor reintalni, la sfarsitul razboiului, in formatie de… doi: Ioan Patca si Ioan Cozma. Ioan Deac Ratanul, Ioan Deac Ciucu, Vasile Deac Cotroschi, Vasile Andreica Bandor, George Muresan, dintr-un motiv bine intemeiat, nu au putut fi prezenti… Sunt imprejurari in care vremea, in uragan, cere cap de om. Dar nu se linisteste, ca marea, cu unul. Vrea mari de capete.

Peste deal de lumea materiala

On By nelursIn Family, Inspirational, literatureLeave a comment

by Angela Monica Jucan

Si chiar daca-ti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce la tine zicand: Ma pocaiesc, iarta-l (Luca 17, 4).

Ar fi lipsit de onestitate sa prezint cartea Funiile dragostei, scrisa de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectata într-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii – ampla si profunda analiza semnata de Octavian D. Curpas. Daca ar fi sa pun o „eticheta” textelor lui Octavian Curpas, as scrie pe ea: întelegere. El are, totdeauna, o privire înalta asupra problemelor si ceea ce, si cu mult talent literar, ne prezinta, este linia dreapta a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curatat de porozitati sau false podoabe. Cine citeste recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi si cartea pentru ca Octavian Curpas ne convinge ca, în Funiile dragostei (care – ne asigura el – nu are nimic de-a face cu fictiunea), vom gasi o actiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vietii civile cu credinta, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stapânind atât arta narativa, cât si cea a instrumentarii dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Toate acestea, nu pot sa nu trezeasca interesul iubitorilor de literatura, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vietii (pe care Octavian Curpas îl evidentiaza începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de carare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare. Într-adevar, sensul vietii organizeaza textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretarii.

Funiile dragostei pleaca de la constanta: „Balul bobocilor” si de la un pachet de uniformitati: locul de desfasurare, care, de câtiva ani, este acelasi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera si amenajarile de receptie neprotocolara (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvisuri, prajituri, apa, bauturi racoritoare) – asemanatoare, de la an, la an si, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obisnuit, si el, la asemenea festivitati) din sala, totusi, aceste componente de mediu sugereaza, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introdusi, deci, înca de la început, în registrul idealismului.

Ni se prezinta o incinta intens populata, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masa de studenti, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinte proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumusete este alta, în fiecare an. ?i, în ansamblu – polifonie si o cromatica pestrita. Sala aduna si stiutele atribute fundamentale si complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere si deschidere. Ambianta sala-public este sub semnul virtualului – al posibilitatii: contacte, influente, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realitati.

Este un loc „lumesc”, de viata frenetica – prin excelenta, pasionala. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtutii (?i acum ramân: credinta, nadejdea si iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situeaza Lia, Florin, Relu si multi altii. Un pas spre stânga – e pasionalul pacatului, cu zadarnicia si pierzania lui (?i am vazut eu ca toata osteneala / si toata barbatia / nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau; aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei sali (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încoltesc si pe care, apoi, le ruleaza în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea si egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru ca o iubeste, cum crede, ci pentru ca se iubeste pe el – cum nu-si da seama). Dar sunt oameni, si ei – cu suferinte, tentatii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în fata cititorului aproape toate personajele cartii. Ele, ca si cele care vor aparea mai târziu, se înfiripa, în imaginatia lectorului, reale, în carne si oase. Paradoxal, perceptia aceasta, a realitatii vizibile, este cea mai subiectiva. Autoarea, însa, cauta – poate intentionat, poate, intuitiv – sa realizeze o corespondenta între subiectivitate (partea prosopografica – descriptiva, picturala – a portretului) si obiectivitate (realizata prin mijloacele proiective ale etopeei). Acesti eroi frumosi, dintre care, unii calca foarte strâmb, au ezitarile lor si interogatiile lor în fata optiunii pentru rau, ceea ce releva un interior esentialmente frumos – lucru conform cu frumusetea lor exterioara. Ligia Seman fixeaza, în felul acesta, o capacitate latenta de redresare care se poate activa în orice moment, fara prea mare merit personal, din partea protagonistilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creatia lui Dumnezeu este buna. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai dupa chipul si asemanarea Lui. Asezarea, de catre autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetica primordiala, se încadreaza, dupa cum se vede, în firea lucrurilor. Totusi, daca nu e fictiune, beletristica este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini si umbre. Vocea nu mai poate fi lirica si se despica în suvoaie cu tempouri diferite, iar actiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizeaza repede, dupa toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implica existenta unei funii de dragoste între ei, chiar daca ea are si capacitatile urii. Prin aceeasi axa, dupa legile universului, se propaga atractia si respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axa, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atractiei sau al respingerii. Binele este fundamental si îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Raul este relativ, accidental si pasager. Este firesc ca niciunul din personaje sa nu ramâna, definitiv, „rau”. Persistenta în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât si solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar si el trebuie sa vrea sa o prinda. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. ?i exista, în Funiile dragostei, si o combinatie între materie si emotie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumeta si da drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – gresit – ca melodramatic. Ce legatura e – spunea, iata, Blaga – între lumina si lacrimi? Nu stiu. Dar dat fiind ca exista ochiul, organ al luminii si în acelasi timp al lacrimilor, legatura e dovedita chiar daca esenta ei nu o vom întrezari niciodata. Legatura e dovedita si în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o data cu limpezirea vederilor, cu luminarea mintii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o alta delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînteles, doar strictul necesar. Un loc al iregularitatii, al realizarilor diferentiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îsi face simtita valoarea. Acum, când durerea datorita mortii lui Florin înca mai persista, e o usurare sa stiu ca, mai presus de o viata materiala, conteaza mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizarii ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfânta, de milostiva, de buna, era imposibil sa-l poata ierta. Aceasta depasea limitele conditiei umane. Sunt, e adevarat, hotare ale conditiei umane: concretizate, între altele, în dorinte. Daca dorintele iau directia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri si, de aici, autodevorare; daca sunt altruiste, realizeaza deschideri – spre o lume, cu siguranta, populata. Niciodata […] Mihai nu-si închipuise ca va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu tinea minte sa fi vazut vreodata atât de multa lume cu un asemenea prilej.

Frumusetii proprii a eroilor i se adauga, în încheierea volumului, noi calitati, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasa [Madalina] cum fusese Lia, însa lui [lui Mihai] i se parea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – ca nu era o fiinta mai frumoasa decât ea – frumusetea care întrece materia: constanta, acum, în pereche inversa cu schimbatoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reusit niciodata în relatia cu Lia. Nu este o carenta a raportului dintre ei din cauza ca Lia ar fi avut nevoie de niste frumusete în plus, ci pentru ca Mihai nu si-a revarsat iubirea (ci numai admiratia) asupra ei, iubirea, pastrându-si-o, devoratoare, pentru el însusi. Este o carenta mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otraveste constiinta, ochii nu se pot ridica spre Cer si ramân fixati de scoarta trecatoare a pamântului. Pâna în ultima clipa de viata a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. As vrea sa-i demonstrez ca sunt capabil s-o fac mult mai fericita decât putea Florin. ?i Mihai si-a trimis gelozia, sustinuta de putrede ate, pâna în largul cerului, dar ochi pentru Cer, înca, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câstigase. El era deja în cer si Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flacarile lui, ci de durerea de a o sti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a ramas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, ratacita, ajungând, cu greu, numai peste înaltimea capetelor studentilor si negasind ceea ce cauta, negasind nici fiinta cautata. Replica iubirii adevarate sta în capatul somatiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau sa ma ajute Dumnezeu sa te pot face fericita […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de rautate al Ancai (înca atee), când Relu îsi pleca fata senina si o mângâie cu privirea desi fata ramase neclintita în intentiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scapat, cândva, la balul acela, în mocirla), dar va reusi, pâna la urma, sa-l faca sa se reflecte, stralucitor, în al Madalinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securisti si pe care Mihai încercase sa-l salveze. Romantios? – Deloc. E o demonstratie practica a posibilitatii, oricare ar fi conditiile. ?i o dovada stiintifica a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, daca e cazul).

Romanul e construit în spirala – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treapta mai sus. Absenta motivata a Liei de la petrecerea studentilor facuse o legatura între idealitate si obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui si o chemase). Absenta tot atât de motivata a Liei din realitatea palpabila (alta petrecere) creeaza tangenta obiectivitatii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împaratia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cartii, în spatiu închis) este, acum, la sfârsit, Ziua Portilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sarbatoare „organizata” pe o spira superioara. De fapt, e un început al povestii de viata pe care si-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea putin interesata în deslusirea acestei asa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul ca acele cuvinte fusesera insuflate de Dumnezeu, si nu numai atât… era nespus de fericita ca le întelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a ramas ancorat în prima pagina, nici închis între peretii cantinei. ?i nici ea n-a fost orice sala de mese. A fost încapatoarea si primitoarea cantina a studentilor de la Chihlimbar. Substanta magistralei pamânt-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni si nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însusi. Principiul acesta mi se pare valabil si în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertita în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, pâna la ultima pagina, toti au ajuns pe culme. Pasilor pe-alaturi, li s-a sters urma.

O constanta. Cu atâtea variabile.

In poezia lui Bacovia ploua cu soare – Interviu cu scriitoarea Angela Monica Jucan despre optimismul unui poet pesimist

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetryLeave a comment

Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasa si în acelasi timp, nostalgica. Aceea a teiului ce crestea în fata curtii casei modeste în care a copilarit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta iesea în evidenta si reprezenta un reper pentru ea si alti câtiva micuti din vecini alaturi de care se juca. Crengile teiului le tineau loc de leagan, iar din mugurii si frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu pofta. Primavara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinati, cu o nesfârsita curiozitate naiva, la carabusii ce îl invadau, transformându-l în salas al lor. Chiar daca pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilariei, cu parfumul sau inconfundabil, a ramas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vietii. Au urmat anii de scoala si vorbind despre aceasta perioada, scriitoarea marturiseste ca n-a fost un elev model. Adolescenta fiind, preferintele ei s-au îndreptat în liceu, spre „româna”, asa ca a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia rusa-româna. Nu a existat cineva care sa o fi influentat în alegerea facuta, dar hotarârea i-a fost bine primita si încurajata (decisiv) de diriginta – un dascal de neuitat, la ale carei sfaturi recurge imaginar, si acum. Dupa absolvire, a lucrat ca profesoara sase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud si apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecara la Biblioteca Judeteana din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat si în cele doua volume ce îi poarta semnatura – “Optimismul bacovian”,si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii». De asemenea, numele ei apare si într-o serie de lucrari colective: “Eminescu în actualitate”, “Pasi în iarba ninsa”, si “Biruirea de sine”. Scriitoarea s-a nascut pe 2 decembrie 1952, la Cluj si are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieste la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se afla la Cluj.

– Unde ai studiat si între ce ani? A existat vreun moment de referinta în perioada studentiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povestesti? În ce masura ceea ce ai invatat pe bancile facultatii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

– Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultatii de Filologie din Cluj. Am fost o studenta stearsa. Nu-mi place sa „iau cuvântul” si sa se uite lumea la mine. Nu suport sa fiu expusa si, daca vrei sa stii, în clipa asta, sunt deja refugiata în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde ma luau cu ei, la niste consultatii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru ca era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinta al studentiei. Desi ramase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – dupa vârsta de 40 de ani, editorial – dupa 46), datorez, dintre „bancile facultatii”, bancilor examenelor sustinute în scris o anumita independenta de gândire care mi-a fost încurajata. La „scris”, am luat totdeauna cu cel putin un punct mai mult decât as fi meritat dupa cât învatasem, pentru ca ce nu stiam completam de la mine si era acceptat. Tot mai mult lingvistilor datorez acest lucru, la literatura, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndraznit nici sa trimit ceva vreunei reviste, desi exista „Echinoxul” studentesc si desi faceam, pentru mine, din când în când, câte o compozitie literara.

– Care au fost gândurile, visele, aspiratiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat dupa absolvirea facultatii, cum ai evoluat?

– N-am avut vise mari. Ma gândeam numai la o cariera cuminte, didactica; nu tineam mortis la Cluj. Dar si asa evolutia de care ma întrebi a fost o involutie. Am fost profesoara doar sase ani. Prin repartitie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud. Dupa trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fara rezultat, un transfer si am ramas alti trei ani acolo. Pastrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o faceam saptamânal) îmi si placea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însa, ma casatorisem si aveam un copil. Îl asteptam pe al doilea când am plecat de acolo parasind învatamântul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinica, apoi, cu trei doctori, în doua cabinete stomatologice, pâna dupa revolutie. În 1990, am obtinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filiala de cartier a bibliotecii judetene. Printre carti, ma simteam, în sfârsit, mai acasa si, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu ma simt bibliotecar adevarat, pentru ca n-am facut o facultate biblioteconomica, ci numai niste cursuri de câteva saptamâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumatate de secol de existenta, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeteana.

– Esti autoarea mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii», Baia Mare, 2006 îti poarta numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea sa le explici cititorilor nostri cum si de ce ai ales sa vorbesti despre optimismul unui pesimist? Ce raspunsuri te astepti sa descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, dupa ce parcurge cartea ta?

– La „cum si de ce”, raspunsul este: întâmplarea.
N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu stia ca e optimist. Tocmai pentru ca este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o brosura de 50 de pagini), sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri) si am dat, cititorului, raspunsuri de-a gata. În interpretarea literara, nu am obiceiul sa-mi scriu propriile impresii de lectura, nu fac alta creatie literara pe lânga cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul si ma straduiesc sa pastrez distanta atât fata de scriitor, cât si fata de cititor. În aceasta situatie, nu am dreptul sa astept nimic. Ci doar sa accept sentinta.

– În ce a constat cercetarea fenomenului Pacala, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

– A fost o alta întâmplare ca am scris cartea cu Pacala si nu consider ca ma reprezinta. Am propus unui medic sa o scrie, însa el a refuzat, nici n-a prea înteles ce vreau, mie mi-a parut rau si asa am hotarât sa o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat daca s-ar putea descoperi, la Pacala, o boala, mai ales psihica. Am citit, la întâmplare, diverse lucrari, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliza, dar nu am nicio pregatire în acest domeniu care nu ma preocupa nici cel putin amatoristic. De aceea, n-am îndraznit sa ma îndepartez de ceea ce am citit si, în toata cartea (nu are decât o suta de pagini), este o abundenta de citate. Originala este grafica realizata de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

– Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioara a lui Pacala si cum o descrie? Se doreste acest volum a fi si o analiza sociologica sau un mod original de a vorbi despre specificul national?

– Lumea interioara a lui Pacala nu are multe complicatii. El nu sta sa ofteze sau sa filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a actiona cu economie de efort si de a râde), apoi, cu aceste date strânse si pe baza unor tipologii apartinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constitutiei si a predispozitiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a iesit ca Pacala a fost sanatos tun, dar batrânetele, daca le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afectiuni grave.
Volumul nu este o analiza sociologica si nici nu atinge specificul national. Din contra, l-am prezentat pe Pacala drept personaj singular, nu „tip”.

– Contributia ta literara se regaseste si în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Pasi în iarba ninsa”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcanescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alaturi de care ai publicat?

– Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudascu – în calitate de editor si coordonator. Domnia sa este si autorul a doua comunicari stiintifice care apar în aceasta carte. Se cuvine sa spun, aici, ca în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudascu am fost bine primita înca de când nu ne cunosteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriza sa ma vad cuprinsa si în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la aparitie), alaturi de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cublesan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Saplacan, Octavian ?chiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Pasi în iarba ninsa” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proza, critica literara. Apar, în carte, nume consacrate, dar si debutanti. Sunt 55 de semnaturi (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici si o selectie mi-ar fi greu sa fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Muresan, care, la aparitia volumului, avea… zece ani. Ma simt mai în rând cu ea decât cu ceilalti pentru ca suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcanescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” Baia Mare si l-am coordonat împreuna cu un coleg – Corneliu Onet (acum, decedat). Am reusit sa obtinem texte special scrise pentru acest volum de: ?tefan J. Fay, Mariuca Vulcanescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetisanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latis, Gheorghe Marcas, Nicoara Mihali, Adrian Pop, Florian Roatis, Nutu Rosca, Traian Tr. Velea, Mugur Volos. Coordonatorii au si ei articole în carte.

– Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea ca “Rareori un neam întreg s-a regasit într-un poet cu atâta spontaneitate si atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regasit în opera lui Eminescu.” În ce masura ai reusit sa îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la cliseele al caror efect este exact opusul celui intentionat de cei ce le folosesc?

– În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafarului”. Nu am repere sa pot stabili masura în care am reusit sa-l reactualizez pe poet; dupa ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezinta, probabil, cu nu stiu ce noutati, dar nu cred sa contina clisee. Cu umilinta spun (numai ca sa nu se creada ca ma autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul sa vorbesc despre „lauri”) ca acest text a primit un premiu.
În „Pasi în iarba ninsa”, contributia mea consta mai mult în readucerea în atentie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafarul”. Încercam sa disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

– M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcanescu, acea unica propozitie – “Sa nu ne razbunati!” În ce consta omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevarat crestin?

– Am facut o scurta evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit si eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse si de alti autori care au participat la realizarea volumului. ?i titlul „Biruirea de sine” consta din cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. În aceeasi carte, mai am un text care vine putin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcanescu, în „Dimensiunea româneasca a existentei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

– Ai o munca nobila, lucrezi cu cartile. Din pacate, omul contemporan este atras mai mult de Internet si de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atractia publicului fata de cartea tiparita sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este dupa parerea ta, rolul cartii în societatea contemporana?

– Nu cartea tiparita va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimata în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul si banda magnetica s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proasta hârtie folosita la tipar. Pentru ce a scapat, deocamdata, uzurii, nu mai exista aparate. Daca s-au pastrat aparate, nu mai este cine sa le stie pune în functiune. Înainte de a se ajunge aici, informatia ar fi putut fi transpusa pe alt suport, care sa permita, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamna, pe lânga operatiunea propriu-zisa de „mutare”: luare în evidenta, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, asezare în locul de depozitare, poate si procurarea unui nou mobilier, daca dimensiunile nu mai corespund; mai înseamna casarea si radierea documentului înlocuit. Decât sa se faca atâtea, nu se face nimic. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obisnuit. Le sterg si gata, ca altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însa renuntam la o carte tiparita pe hârtie. Oare nu pentru ca suntem legati afectiv de ea, pe când, fata de celalalt tip de pastrare si prezentare a informatiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizeaza tot felul de manifestari, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptica în privinta lucrurilor fortate. Publicul trebuie lasat sa revina în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiintate, dar îsi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporana, cartea este indispensabila. Pâna la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar daca nu ti-o pretinde nimeni, ea îti trebuie, nu te poti descurca fara ea). Dar, când poate fi considerata încheiata învatatura? Industria lucrarilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaste o dezvoltare „înfloritoare”, pentru ca se va ajunge la saturatie. Acum, tot mai putini fac lucrari originale, dar cât va tine rabdarea de a citi, la nesfârsit, aceleasi fragmente asezate în diverse „colaje”? Omul contemporan traieste sub presiunea urgentei. Cartea îi ofera un refugiu, un moment de relas si pe vreme buna, si pe vreme rea; ea vindeca stresul, în timp ce calculatorul îl accentueaza. Multele obligatii fac, din omul de azi, un însingurat si un înstrainat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovaras, creeaza o relatie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor si ne este infidel, prin natura lui mereu schimbatoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaste. Avem, vom avea nevoie de ea, o cautam si o vom cauta.

– Ce îti place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai putin?

– Cel mai mult îmi place ca am, acum, destula libertate sa mi-o aleg. Nu cel mai putin, ci absolut deloc nu-mi place sa fiu presata de termene (dar nu prea sunt).

– Cum arata biblioteca ta de acasa? Ce autori preferi din literatura româna? Dar din cea universala? Ce citesti acum?

– Dupa gustul meu, „biblioteca” pe care o am arata bine. Dupa al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns sa lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjarii alfabetice si am facut la fel si acasa. Problema este ca, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arata „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai astepta. Mai degraba nu-mi place ca sunt destule carti si pe rafturi. Semn ca nu le-am rasfoit cam de multa vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar iesi daca as face o lista cu autori preferati si precis as dezamagi cititorul acestor rânduri, pentru ca nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece carti insipide. Abia astept sa scap de ele.

– Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neîmplinit?

– La visuri neîmplinite, nu stau rau. Am destule. Daca ar fi s-o iau de la capat, pe ele le-as schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ti-am spus ca nu-mi place fictiunea.)

– Ce planuri de viitor ai?

– La vârsta mea, planurile risca sa devina alte vise neîmplinite. Totusi, am si planuri, si santiere deschise. Deocamdata, ele se confunda cu obligatiile de serviciu. Trebuie sa finalizez o monografie dedicata lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramuresean. Apoi, as vrea sa fac interpretari la poeziile lui Vasile Latis (care a dorit acest lucru, dar cât a trait, nu mi-am facut timp) si sa iasa un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dictionar biblioteconomic pe care, daca îl termin pâna la pensie, bine, daca nu, îl voi abandona. Mi-ar placea sa pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate putin mai neobisnuit). As vrea sa fac, pentru presa, niste interpretari la câteva parabole biblice (tot te asteptai la o abordare hermeneutica a lui Pacala). De-oi trai.

– Ce hobby-uri ai, cum îti petreci timpul liber?

– Sunt prea lenesa ca sa-mi pot permite hobby-uri. Stau închisa în casa, ocupându-ma cu scris-cititul sau invers. Mi-as lua un animal, dar am impresia ca mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretentioasa – broscuta testoasa pe care mi-a lasat-o în grija Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casa: tot o carte si-un ghiveci. De unde se vede ca nu au devenit chiar un hobby.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– Unul albastru, de pace.