„Viata Parintelui Calciu dupa marturiile sale si ale altora”, Editie ingrijita la Manastirea Diaconesti, Cu o predoslovie a Inaltpreasfintitului Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania, Editura Christiana, Bucuresti, 2007. 350 p.

By Drd. Stelian Gombos

Iata ca, de doua milenii incoace, adica de la intemeierea credintei crestine, ne straduim sa ne cinstim si sa ne omagiem eroii istoriei sau martirii credintei, precum si personalitatile marcante, universale si nationale, care au amprentat istoria, veacurile si locurile cu activitatea, cu viata si cu invataturile ori scrierile lor multfolositoare.
Drept urmare, mi-am adus si eu aminte, pentru cateva momente, cuprins fiind de emotie, respect si veneratie, de Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa, acum, la momentul implinirii a patru ani de la nasterea sa in viata cea cereasca, cand a avut venerabila varsta de 82 de ani, eveniment ce s-a savarsit in ziua de marti, 21 noiembrie 2006. De asemenea, am avut un prilej si un ragaz de reflectie si de reculegere si in timpul slujbei prohodirii care s-a desfasurat la Manastirea Radu Voda din Bucuresti sambata, 2 decembrie 2006, iar apoi in ziua inmormantarii sale in cimitirul Manastirii Petru Voda din judetul Neamt, la care am reusit sa particip si eu alaturi de foarte multi slujitori ai altarului bisericesc strabun, in frunte fiind un alt vrednic de pomenire – Prea Fericitul Parinte Teoctist – Patriarhul Bisericii Ortodoxe Romane, precum si alaturi de foarte multi fii duhovnicesti si ucenici, cunoscuti ori apropiati.
Pentru a fi sincer, doresc sa recunosc ca in iuresul acestor zile, am constatat cu oarecare strangere de inima ca nu este usor sa vorbesti ori sa scrii despre Parintele Calciu, mai ales pentru unul ca mine care l-am cunoscut de relativ putina vreme, adica de numai zece ani. De ce? Pentru ca Parintele Gheorghe s-a conturat si s-a identificat in mintea si in inima mea, prin cateva trasaturi si calitati distincte: in primul rand caracterul, onoarea si demnitatea parintelui; apoi vocea sa inconfundabila, cat se poate de sobra, dar si calda in acelasi timp; dupa aceea, cultura teologica (si nu numai teologica) pe care a cumulat-o datorita muncii si tenacitatii prea cucerniciei sale; luciditatea si spiritul sau critic insotit de foarte multa intelegere si condescendenta; pe urma spiritul de disciplina, in primul rand cu el insusi, de rigoare academica, doctrinara, liturgica si canonica revelata cu fiecare slujire a sa, ori cu fiecare predica sau cuvantare, toate fiind sustinute intr-un mod foarte coerent si elevat, in diferite imprejurari si cu diferite ocazii; comportamentul, felul sau de a fi si de a se raporta la semenii sai, la fiecare in parte, intr-un mod deosebit si unic, fiind foarte respectuos, accesibil si deschis, toate acestea ducand la descoperirea in persoana sa a eticii bunului simt, pe care a cultivat-o de-a lungul intregii vieti si care astazi o intalnesti tot mai rar. Parintele Gheorghe Calciu a mai avut si calitatea de a fi un om de o sinceritate, discretie si modestie iesite din comun, care mi-au inspirat foarte multa incredere, mi-au dat confort sufletesc si dragoste fata de valorile perene ale spiritualitatii si culturii noastre autentice.
Iar cartea aceasta se prezinta, in aceste vremuri, ca un omagiu si un prinos de cinstire si de recunostinta, tocmai acum, la implinirea a patru ani de la mutarea in vesnicele lacasuri a Parintelui Calciu Dumitreasa – acela care a facut parte „din generatia destinata nu doar temnitei, ci si sinistrei reeducari de la Pitesti, puse la cale si dirijate de tot ceea ce comunismul avea mai abject. Una era sa petreci ani grei de inchisoare laolalta cu camarazii aceleiasi suferinte, si chiar luni de tacuta recluziune intr-o celula izolata, si alta sa treci prin convulsiile fizice si morale provocate de propriii tai camarazi deveniti diavoli si, pana la urma, istovit, sa te pomenesti asemenea lor. Sunt traume sufletesti pe care numai un erou le poate depasi, dar care ii raman pe viata in carca, asemenea unei jivine cu ghearele infipte in grumaz. Parintele Calciu stia ca o cadere poate fi depasita numai prin asumarea ei constienta si responsabila, si aceasta l-a facut, pana la urma, victorios – potrivit aprecierii cuprinse in „Predoslovia” cartii, semnata de Inaltpreasfintitul Parinte Arhiepiscop si Mitropolit Bartolomeu Valeriu Anania.
Scopul si motivul aparitiei acestei lucrari este foarte bine reflectat in „Lamurire asupra editiei” unde se arata adevarul „ca nu poate o cetate aflata pe varf de munte sa se ascunda, nici o faclie aprinsa sa stea sub obroc. Tot astfel, nu se cuvenea ca viata Parintelui Gheorghe Calciu sa fie tainuita, ci pusa in sfesnic, ca sa lumineze tuturor celor din neamul sau”. In alta ordine de idei, scrierea de fata este alcatuita din „Predoslovie”, „Lamurire asupra editiei” si patru parti, intitulate: „Viata este Hristos”, „In prigoniri adeseori”, „Exilul”, „Moartea nu exista”, la care se adauga „Addenda” – cu „Testament”, „La un an de la adormire” si „Bibliografie – Gheorghe Calciu-Dumitreasa”. Cartea este completata, la urma, cu cateva fotografii ce fixeaza unele secvente si evenimente din viata Parintelui.
Lucrarea cuprinde, mai intai, inregistrarea unui interviu pe care Monahul Moise de la Manastirea Oasa i-l luase Parintelui Gheorghe Calciu cu patru ani si ceva in urma, pe parcursul a trei zile de impreuna-calatorie prin tara. Iar ostenitorii, mai bine spus, ostenitoarele Manastirii Diaconesti – Bacau, care au compus si structurat cartea au constatat „cu mare bucurie ca interviul, cu o durata de sase ore, era de fapt, o incursiune amanuntita in viata parintelui, din copilarie pana in momentul expulzarii din tara, in august anul 1985” – maicile nefacand altceva decat sa transcrie materialul, completandu-l cu informatii din alte interviuri si articole. Cercetandu-se fondul de manuscrise al Arhivelor CNSAS, au fost gasite si cateva fragmente de manuscrise ale Parintelui, confiscate in anul 1979, inainte de a doua sa arestare. „Ele cuprind relatari ale unor episoade din prima detentie si din timpul activitatii de preot profesor la Seminarul Teologic din Bucuresti. Le redam ca atare in partea a doua a cartii, ca o completare la informatiile cuprinse in interviu. Tot aici am inclus extrasele din dosarul de urmarire al Parintelui Calciu de la CNSAS, extrase, selectate si adnotate de Monahul Moise. Precizam ca scopul nostru a fost sa intregim, prin aceste informatii, anumite aspecte din viata si activitatea Parintelui Gheorghe Calciu, aratand ca drumul Parintelui spre Imparatie a urmat calea pe care Domnul Insusi a avut-o: Parintele Calciu Dumitreasa a fost in iad cu sufletul, dar l-a biruit in Iisus Hristos si s-a facut partas la Inviere. Ramanea sa mai acoperim perioada exilului in America. Pentru aceasta, ne-am adresat familiei Parintelui, precum si credinciosilor din Parohia «Sfanta Cruce» din Washington D.C., unde sfintia sa a slujit in ultimii aproape douazeci de ani. «Intru aceasta vor cunoaste toti ca sunteti ucenicii Mei, daca eti avea dragoste unul fata de altul». Si am cunoscut ca acestia erau cu adevarat ucenicii Parintelui Calciu. In cateva zile, toata comunitatea de la «Sfanta Cruce» s-a mobilizat. Fiecare avea ceva de spus despre Parintele. Doua suflete generoase s-au ostenit sa adune si sa ne trimita toate aceste marturii. Cu incuviintarea lor, ne-am luat libertatea de a selecta si organiza meterialul potrivit cu conceptia de ansamblu a cartii. Am adaugat la sfarsit scrisorile dictate de Parintele, inainte de moarte, catre familie, enoriasi, catre Inalt Prea Sfintitul Bartolomeu Valeriu Anania – caruia, printre altele i-a spus: «Dumnezeu sa Va dea taria cugetului si arma cuvantului sa evitati pe cat posibil unui om, rautatile care incep sa atace tot mai violent adevarurile credintei noastre ortodoxe si sa Va lungeasca zilele spre slava Sa. Amin»; apoi catre Parintele Arhimandrit Iustin Parvu si Manastirea Diaconesti, ultimele trei netiparite pana acum, precum si cateva insemnari facute de cei apropiati, la un an de la adormire”, cum ar fi: preotii Iustin Parvu, Amfilohie Branza, Adrian Beldianu, Nicolae Tanase, Monahul Filotheu, apoi domnii Demostene Andronescu, Erast Calinescu, Lucian Popescu. Asadar, aceasta carte – ce are cate un citat scripturistic drept motto la inceputul fiecarei parti – ne ofera noua, celor obisnuiti cu o viata comoda, prilejul de a medita la jertfa, la suferinta si la cruce. Si asta, pentru ca nimic nu se poate realiza fara efort, fara jertfa. Tendinta, tentatia si ispita omului contemporan, spune Sfantul Paisie Aghioritul, este de a dobandi totul fara jertfa, asa incat si noi crestinii, am dori sa ne mantuim fara sa ne nevoim, ceea ce este, de fapt, imposibil. Asa stand lucrurile, cartea de fata este un memento, o aducere aminte a vremurilor extraordinare si teribile in care cei ce au vrut sa se mantuiasca au avut foarte mult de suferit, adica atunci cand statul roman, comunist si ateu, foloindu-se de institutii diabolice si draconice precum securitatea si inchisoarea, i-a chinuit pe cei mai buni crestini, aflati atunci printre noi; caci „comunismul a umplut cerul de Sfinti” – zice Parintele Arhimandrit Arsenie Papacioc. In alta ordine de idei, lucrarea aceasta, cu adevarat marturisitoare si folositoare, mai cuprinde o scrisoare deosebita adresata de catre Ioan Ianolide Parintelui Gheorghe Calciu, la 8 august 1985, avand o valoare inestimabila si de-a dreptul profetica si testamentara, drept pentru care, in memoria, si a unuia, si a celuilalt, o redam in cele urmeaza, in intregime: „Frate Calciu, Preamarit sa fie Hristos prin miile de sfinti si martiri ai acestui veac, in randul carora ne-am aflat, si pe unii dintre ei i-am vazut si-i marturisim lumii spre pocainta. Preamarit sa fie Hristos pentru milioanele de victime crestine ucise de furia caiafica, pe care-i purtam in sufletele noastre si-i marturisim lumii, spre trezire. Preamarit sa fie Iisus Hristos prin zecile de milioane de victime omenesti, cel mai cumplit genocid al istoriei, pe care lumea nu-l ia in considerare. Dar noi vrem sa salvam lumea de un asemenea destin, deci o chemam la realitate. Crestinatatea si omenirea intreaga trebuie sa se trezeasca, cat timp nu e prea tarziu. Oamenii sa se teama nu de aceia care ucid si iau viata, ci de aceia care ucid sufletele, transformand viata in iad vesnic. Trebuie facuti sa inteleaga realitatea cruda si incredibila a vremurilor noastre. Iisus Hristos si Antihrist disputa puterea acestei lumi. De nu vom fi vrednici de Hristosul ce vine, de Hristosul ce este, de Hristosul inflacarat in lupta cu Antihrist, vom fi pierduti si omenirea va cunoaste un rau si mai grav, de o intindere catastrofala. Crestinatatea are deplina raspundere pentru mantuirea intregii lumi si trebuie sa si-o asume… Domnul Iisus, Maica Preacurata, toti sfintii dintotdeauna sa fie cu tine, spre slujirea lui Iisus Hristos si a oamenilor!” – Ioan Ianolide, 8 august anul 1985. Cu alte cuvinte, aceasta scriere constituie o adevarata odisee a spiritului, o introspectie abisala facuta cu multa umilinta si finete dar si constiinta misionar-apologetica, pe care numai un om trecut prin chinurile iadului si iesit curat pe malul inalt al sfintirii le-a putut primi de la ingerul care l-a vegheat pe toata calea incercarilor”, caci acesti martiri contemporani au supravietuit in arena „leilor comunisti” datorita credintei lor nestramutate in Dumnezeu – Cel Care „toate le poate celui ce crede”, dandu-le celor smeriti Harul ce sfinteste, stapaneste si ocarmuieste toata faptura.
Dintre toate relatarile despre inchisori si vremurile de prigoana traite de acesti oameni in secolul trecut, din toata investigatia psihologica a atator autori, toti inzestrati cu duhul marturisitor, cartea aceasta este una dintre cele mai duhovnicesti, una dintre cele mai patrunzatoare, „cea mai in masura sa inteleaga impreuna cu toti sfintii ce este latimea si lungimea, adancimea si inaltimea, sa cunoasca iubirea lui Iisus Hristos cea mai presus de cunoastere si sa se umple de toata plinatatea lui Dumnezeu (cf. 3, 18–19).” Afirmatiile Parintelui Gheorghe Calciu facute in alte imprejurari, se potrivesc foarte bine si aici, caci, „daca ai indoieli asupra mantuirii, asupra jertfei sau asupra biruirii vrajmasului vazut si nevazut prin puterea credintei si a rugaciunii, daca te indoiesti de iubirea lui Iisus Hristos si de eficienta pocaintei” acest volum, acest document duhovnicesc, te va convinge, deoarece protagonistul lucrarii acesteia si toti eroii inchisorilor comuniste si politice in general, au cautat in primul rand, sa-si puna in ordine propriile vieti, sa inteleaga si sa traiasca experienta comunitara din Biserica primara, sa-si slefuiasca incet dar sigur, caracterul pentru iubire, jertfa, bunatate si trairea dragostei comunitare, si asta pentru ca toti acesti mucenici contemporani ai veacului al XX-lea, „locuind in aceeasi celula (ori la propriu, ori la figurat), au incercat sa faca din spatiul ei o biserica a lui Iisus Hristos, dincolo de toate ispitele, piedicile si poticnelile inerente convietuirii multora la un loc, intr-un spatiu impropriu, mizer si insalubru. Si, pana la urma, lucrarea cu pricina dezvaluie cititorilor „treptele descoperite de Duhul lui Dumnezeu acestor tineri nestiutori (la inceput), dar tanjind arzator dupa Dumnezeu: mai intai, ei constata ca omul este mereu atacat de duhurile rele, dar ca omul are puterea sa le primeasca ori sa le respinga dintru inceput sau mai tarziu, fiindca aceste duhuri rele il razboiesc pe om, dar cineva care are trezvie poate cunoaste stadiile atacurilor si poate lupta impotriva lor, chiar daca lupta este complexa si de durata, insa nu imposibila. Daca cineva nu este determinat sa opreasca gandul rau de la inceput, acesta patrunde in mintea lui si-i argumenteaza ca nu este chiar atat de rau. Daca omul accepta si acest stadiu, gandul devine pofta si-i hraneste mintea, imaginatia si simturile. Pana aici fiind razboiul nevazut” – iata scoala Filocaliei si a Spiritualitatii Rasaritene autentice, pe care acesti cultivatori ai Duhului si staruitori intr-ale Rugaciunii si Ascezei au invatat-o acolo unde te asteptai probabil cel mai putin, adica in temnitele „cruciadei rosii”. Altfel spus, deprinderea persoanei in lupta duhovniceasca, parcurgand toate treptele ascezei crestine, in cadrul razboiului nevazut si vazut in care au fost angrenati acesti slujitori ai lui Iisus Hristos si iubitori ai aproapelui duce la o asemenea analiza ce „nu putea fi facuta de catre acesti tineri decat numai prin prezenta Duhului Sfant, Care i-a asistat pe toata durata vietii lor in inchisoare”.
Drept pentru care „cititorul care se va apleca asupra acestei carti nu o va sfarsi fara a fi macar cutremurat, daca nu intors spre credinta, caci viata Parintelui Gheorghe Calciu Dumitreasa si a celorlalti ca el este un model moral si o scara de suire spre cele inalte, o chemare staruitoare de a iesi macar pentru o vreme din mlastina acestei vieti si de a urca spre Soarele Dreptatii, spre Rasaritul cel de Sus, Care este Iisus Hristos. Oare nu este cutremurator ceea ce spune un teolog si un slujitor al altarului, care si-a asumat suferinta si moartea ca pe o curatire si o inviere (caci finalitatea vietii umane nu este moartea, ci invierea)? Si nu vreau ca cititorul de buna credinta sa treaca fara a le da atentie peste unele cuvinte ramase de la Parintele Calciu, ce se arata a fi adevarate file de Filocalie si Patristica – si asta pentru ca vorbea frumos si cu insufletire, oprindu-se cu precadere la tema lui preferata: aceea a apararii credintei stramosesti, curata, nealterata si autentica (potrivit Sfintei Scripturi si a Sfintei Traditii), si a sentimentelor curat nationale si patriotice, de cea mai buna calitate – pe care si-a asumat-o in viata sa duhovniceasca la modul plenar, din convingere si din purtarea de grija a lui Dumnezeu, in pofida tuturor vicisitudinilor pe care le-a traversat din cauza sistemului si a regimului ticalosit, antihristic.
Daca vom spicui cateva dintre aprecierile si caracterizarile unor cunoscuti si apropiati ai Parintelui, acum, la implinirea unui an de pomenire intre cei trecuti in viata fara de sfarsit, vom vedea ca „Felul in care parintele isi exprima dragostea fata de ceilalti era cu totul special. Impartasea dragoste de la inima la inima, niciodata exprimata prin cuvinte, ci de multe ori prin gesturi. In conditiile in care, impreuna cu familia, avea domiciliu fortat (inainte de plecarea in SUA), depusi fiind din drepturi, traind din milostenii, parintele era mult milostiv: purta de grija elevilor orfani ai Seminarului (de la Manastirea Radu Voda – Bucuresti, unde era profesor), le achita bursele, le cumpara haine si carti, si pe toate le stie Dumnezeu. Parca urma randuiala Sfintilor neadormiti, care opreau in manastire cat le era de trebuinta pentru hrana zilnica si restul imparteau pana seara” – dupa marturisirea facuta in aceasta carte, la ultima rubrica a ei, de catre Parintele Adrian Beldianu, Parohul Bisericii Mihai Voda din Bucuresti, fost elev seminarist de-al Parintelui Calciu.
Scriitorul Demostene Andronescu – un vechi prieten – marturiseste ca „Despre parintele Calciu nu se poate marturisi decat tacand. «Caci sunt cuvinte care nu cuvanta, si sunt taceri ce pot sa spuna tot». Mai ales in cazul lui. Dar cum nu tot muritorul poate capta muzica sferelor pentru a i se talmaci pe intelesul lui rosturile firii si deci si ale omului, va trebui totusi sa-l evocam, acum si aici, in cateva lumesti cuvinte, pe care insa le vom rosti in soapta, spre a nu-i tulbura odihna intru Domnul. Curand vom praznui un an de cand acest rugator de performanta si ziditor de suflete a plecat sa se odihneasca putin in Lumina Cea Dintai si sa depuna marturie in fata Celui Atotputernic si a celor ce nu mai sunt aici, ci s-au mutat in vesnicie, despre sine si despre nevrednicia si neputintele noastre. Cu aceasta ocazie, noi, cei ce l-am cunoscut si i-am fost aproape, ne vom intalni cu el in duh si poate, de vom fi in stare de gratie, il vom insoti, tot in duh, intr-o ultima «calatorie prin duhul Romaniei». Pentru mine, apropierea acestei praznuiri are si o alta incarcatura. Una speciala. De aproape cincisprezece ani, in fiecare toamna, la sfarsitul lui septembrie si inceputul lui octombrie, prietenul meu, parintele Ghita – asa ii spuneam noi in intimitate – imi era oaspete. Venea si se instala la mine ca la el acasa. Si ne simteam bine. Si eu, si el. Uneori, cand ramaneam singuri, dadeam in mintea copiilor: ne zbenguiam, ne bateam cu perne si faceam fel de fel de trasnai. Asta poate pentru ca nici eu, nici el nu am avut tinerete. Cu prilejul acestor vizite, casa mi se transforma in chilie de duhovnic si in loc de pelerinaj. Venea multa lume sa-l vada si sa-l «pipaie» pe parintele. Unii o faceau doar din snobism, pentru a se putea lauda in cercurile lor ca l-au vazut si au vorbit «cu popa Calciu», dar cei mai multi veneau sfiosi, manati de reale nevoi sufletesti. Si parintele avea pentru fiecare un sfat, o vorba buna, un indemn duhovnicesc. Unii, mai ales cei in varsta, dar si multi tineri, veneau pentru spovedanie. Si parintele nu refuza pe nimeni. Se inchidea cu fiecare intr-o camera si acolo se sfarsea aceasta Sfanta Taina. Dupa spovada, se intretinea indelung cu omul, dandu-i povete si spunandu-i vorbe de incurajare. Unora le dadea dezlegare, altora canoane si tuturor sfaturi. Pe toti ii indemna sa-si gaseasca un duhovnic la care sa mearga des. Parintele acorda o atentie deosebita tinerilor, pentru care avea o aplecare speciala. Considera ca ei sunt «sarea pamantului» dar ca, in acelasi timp, sunt si cei mai vulnerabili la capcanele si smintelile acestui veac. Considera, de asemenea, ca noua, celor mai in varsta, ne revine datoria de a le indruma pasii si de a le veghea devenirea, fiindca – spunea el – «lumea de maine va arata asa cum vor rodi ei, si ei vor rodi numai daca noi ii vom plivi, adica daca vom starpi din jurul lor buruienile care-i sufoca». Acelasi interes l-a manifestat parintele Calciu si pentru tinerii romani «destarati», pe care i-a intalnit in exilul sau de peste Ocean. In cele cateva vizite pe care i le-am facut in America, am fost placut impresionat ca Biserica Ortodoxa Romaneasca «Sfanta Cruce» de langa Washington D.C., in care slujea parintele, era in fiecare duminica plina de tineri, in special, care veneau aici sa se intalneasca cu Tara. Multora dintre ei parintele le era si duhovnic, si protector, si sfatuitor, si uneori chiar si in instanta de judecata, iar ei se considerau, pe drept cuvant, fiii lui duhovnicesti” – toate acestea, conform relatarilor domnului Andronescu.
Un alt cunoscut – Lucian Popescu – subliniaza faptul ca „Parintele vorbea cu aceeasi deferenta cu oricine, fiind cu asta cateodata pricina de poticnire. Ii era la fel de drag sa zica vorba buna tigancii din parcarea Manastirii Voronet, sau politicianului de cel mai inalt rang, sau bogatasului care nu isi tinuse fagaduiala, sau celui ce si-o tinuse, sau ierarhului, sau duhovnicului inchis de comunisti mai mult ca el, sau intelectualului dezamagit in sinea lui ca dialogului i se refuzau posibilele subtilitati, sau deghizatului securist inmuiat ori neinmuiat inca de radiatiile nenumite ale parintelui, sau vamesului, sau desfranatei, sau lunatecului. Nu am vazut niciodata un om gasind atat de bine calea cea dreapta, care e totuna cu cea de mijloc, atunci cand ea exista, in drumul complicat ce duce, mereu in proximitatea iadului, catre Imparatia Tatalui. In anul 1990, a fost alungat cu violenta din Seminarul Teologic din Bucuresti, de unde in anul 1978 a fost arestat pentru Cuvantul lui Dumnezeu (cele „Sapte Cuvinte catre tineri”). In anul 2006, slujindu-i-se arhiereste de Prea Fericitul Patriarh Teoctist, a plecat pe ultimul drum din biserica Radu Voda a aceluiasi Seminar”.
Parintele Ieromonah Amfilohie Branza – Duhovnicul Manastirii Diaconesti, Bacau – recunoaste ca „Am vorbit de acesti parinti mari ai Ortodoxiei noastre, pe care noi nu-i numim sfinti, caci ne temem de asta. Dar pentru noi au fost ca niste sfinti. Asa i-am simtit, asa i-am perceput. Fiindca i-am vazut implinind sub ochii nostri Evanghelia, pentru ca ne-au invatat crestinismul practic prin exemplul personal: au flamanzit ei ca sa sature pe cei flamanzi, au privegheat ei ca sa se odihneasca cei osteniti, au patimit ei ca sa ia mangaiere cei intristati, s-au sacrificat ei ca sa traiasca ceilalti. Bunul Dumnezeu sa-l odihneasca cu sfintii pe parintele Calciu si pentru rugaciunile lui sa ne miluiasca si sa ne mantuiasca pe noi toti. Amin”.
Prin urmare, lucrarea in sine este un complex, un tot graitor, alcatuita dintr-un sir intreg de evenimente, fapte, momente cruciale, de-a dreptul existentiale si determinante pentru eroul cartii, care, desi s-a urmarit acest lucru, nu a fost niciodata victima, ci intotdeauna va fi consemnat (alaturi de ceilalti), de catre posteritatea ce trebuie sa fie cat mai obiectiva, drept eroul credintei, purtatorul Duhului Celui Dumnezeiesc in iadul lumii acesteia pamantesti, din a doua jumatate a secolului al XX-lea.
Scriitorul Razvan Codrescu atentioneaza si subliniaza faptul ca „Viata lor merita cunoscuta, nu pentru slava lor pamanteasca, ci ca oamenii din zilele noastre innegurate de atatea rataciri, urmari ale indepartarii de Dumnezeu, sa stie ca au existat in veacul al XX-lea asemenea alesi care s-au ridicat la puterea de credinta si de jertfa a primilor martiri crestini”.
Stiind din propria-mi experienta ca fiecare intalnire cu Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa a fost un prilej de mare inaltare sufleteasca si de sarbatoare, asemeni intalnirilor invataceilor cu marii filozofi ai vremii antice, precum: Platon, Plotin, Socrate, Aristotel, fiindu-ne pilda demna de urmat, de intelepciune, abnegatie si daruire, ma (mai) gandesc ce repede ii uitam noi pe acesti oameni, pe aceste personalitati ale culturii si spiritualitatii noastre, fiindu-le prea putin recunoscatori pentru toate cate ne-au facut si ne-au daruit. De aceea, cartea de fata (si celelalte care sunt si vor mai aparea) este foarte binevenita, remarcandu-se ca un omagiu si un prinos de recunostinta adus Parintelui Calciu, dorindu-se a fi un pas catre revenirea la normalitatea cinstirii inaintasilor nostri asa cum se cuvine, aducandu-ne astfel aminte „de mai-marii nostri”.
 Eu personal, ma simt foarte implinit si onorat de faptul ca am avut fericitul prilej si marea sansa de a-l intalni si a-l cunoaste pe Parintele Gheorghe Calciu Dumitreasa – mare personalitate a culturii si spiritualitatii noastre romanesti si nu numai, avand convingerea si nadejdea ca vom sti cu totii pe mai departe, sa ne cinstim inaintasii, potrivit meritelor si vredniciilor fiecaruia, cu toate ca in aceste vremuri ii pretuim mai mult pe altii, de aiurea, caci ni se par a fi mai exotici, mai spectaculosi, mai senzationali. Insa, ramanem convinsi de faptul ca ce este nobil ramane, iar ce este ieftin, apune.
 Asadar, cei alungati din turnurile babilonice pot bate la portile cetatii noului Ierusalim – cel bisericesc si ceresc ce „nu are trebuinta de soare, nici de luna, ca sa o lumineze, caci slava lui Dumnezeu a luminat-o, faclia ei fiind Mielul” (Apoc. 21, 23). Lucrarea aceasta, cu alte cuvinte, este una de referinta in domeniul istoriei si a spiritualitatii autentice, o lucrare care ar trebui sa se afle la indemana tuturor celor ce cred ca „Biserica este cetatea pe care nici portile iadului nu o vor birui”.