ADRIAN BOTEZ
MANECHIN – CU SPIN DIVIN
(…îndoit cu VIN…!)
Ed. RAFET, Rm. SĂRAT, 2024
COPERTA I : LUCA FINARDI – MANECHINE DE LEMN (MARIONETE DE LEMN ) – Imagini sponsorizate iStock LIMITED DEAL
Adrian Botez
MANECHIN – CU SPIN DIVIN
(…îndoit cu VIN…)
Se închină soției mele, ELENA – prima ființă, de pe Pământ, care mi-a citit și priceput Poezia !
Editura RAFET, Rm. Sărat 2024
Toate drepturile aparţin autorului !
Copyright : Adrian Botez
1-CÂND MĂ VOI STINGE – ÎN DURERI CUMPLITE
Când mă voi stinge – în dureri cumplite : trezi-se-va AMURGUL..
Cu Mâna lui Însângerată – trage-va CLOPOTE – în BURGUL
Ce-a sufocat – batjocorit – a torturat o VIAȚĂ :
În loc de FOR-ÎNȚELEPCIUNI – gâdilă – -n PIAȚĂ – o PAIAȚĂ…
…Vă iert din SCÂRBĂ – iar nu din LAVĂ CREȘTINEASCĂ :
Vomit pe SCUFA de CĂLĂI : ați devenit – cu toți – O MASCĂ !
…”DINCOLO” plec – să nu mai văd o COLONIE DE GORILE
Să nu mai CÂNT – TRUVER : VIPEREI SURDE și STERILE…
…Plec – liniștit în RĂSTIGNIREA-mi – și mă retrag în CER-AZILE…
N-oi da – de FERICIRE – în Lumile-Infinite – NICĂIERI
Dar nici n-oi trece – iar – pe sub CAUDINE FURCI : ASTĂZI – și MÂINE – IERI…
SINGUR – TRUVER – voi construi – din CÂNTEC – un mai puțin BARBAR AMURG :
Înființa-mă-voi – ACOLO – pe PORTATIV : CHIRURG și TAUMATURG…
…HRISTOS își trage – -nfrigurat – pe INSPIRATE MÂINI – ALTE MĂNUȘI DE…DRAMATURG !
Continue reading “ULTIMUL ULTIMATUM – PARTEA A IV-A, versuri de Adrian Botez”„George Anca is a Romanian writer, born in 1944, author of over 50 books of poetry, prose, education, anthropology, e.g. „Invocations” (1968), „Indian apokalipse” (9 vols.), „The Ibsenians” (7 vols). He is member of Romanian Writers Union, president-founder of the International Academy „Mihai Eminescu”, president of Romanian-Indian Cultural Association.
Continue reading “MeDeEa – de Ben Todica, text GEORGE ANCA”
Cititorului
Astăzi te naști prin mine,
Îți duc eu crucea
Cu lacrimile răstignite.
Astăzi te naști prin mine,
Îți dau semnul meu zodiacal
Să-l moștenească nepoții tăi.
Astăzi ți-am mai furat un amurg,
Judecă-mă!
.
. Tatiana S.Munteanu
Recenzie de Constantin Stancu
Linistea lumii
de Adrian BOTEZ
Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca
2011
Linistea lumii1 este un titlu neobisnuit pentru Adrian Botez2, spirit tumultuos, energic si revoltat pentru mersul spre haos al lumii în care traieste, o lume care a uitat valorile curate ale crestinismului, o lume a caderii în gol… E un popas în miscarea sufletului spre infinitul spre care tânjeste poetul, oprirea care se regaseste în psalm, pentru ca exista psalmi în care apare brusc acest semn – oprire! Cuvintele se prefac în peisaj, în cântec, în imn, în vis, în speranta, dar sunt acolo, cu adevarul lui Dumnezeu în consoane sau vocale…
Adrian Botez este un scriitor aplecat spre rânduiala, îsi organizeaza volumele în cicluri care sa reziste, anotimpuri ale poeziei, iata ca si acest volum are mai multe parti, legate între ele, simbolice, cu deschidere spre vibratiile lumii:
Cartea I: LINISTEA LUMII;
Cartea a II-a: VÂRTEJURI;
Cartea a III-a: DINCOLO DE ZARE.
Volumul mai cuprinde OPINII CRITICE si sectiunea PERSONALITATE SI OPERA, toate legate de mesajul poeziei lui Adrian Botez, aducând explicatii, argumente, texte, pretexte si bucuria lecturii si a scrisului.
Un volum complex în care autorul pune accentul pe valorile crestine, pe marturia lui Dumnezeu în lume, pe rezistenta crestinului, pe revelatia personala, particulara, pe literatura ca soapta în cetate, soapta care pentru altii, necunoscatori, pare tipat, tipatul zimtat de la miezul noptii…
Brusc, în poezia lui Adrian Botez apar temele care pot aduce linistea unui suflet ce tânjeste sa vada dincolo de zare, prins în vârtejurile lumii, în valurile care zguduie lumea si timpul în care traim, pentru a produce netimp!
Asteptând florile, mântuirea, zapezile, primavara, sarbatori de primavara, metamorfozele, Visul Gradinii – toate devin elemente ale asezarii lumii în matca initiala, cele care sustin posibilitatea existentei ca realitate prin cuvinte, în Cuvânt. Dar lumea e prinsa în tentaculele aruncate de tsunami în aceasta parte de univers, pentru ca apar umbrele: singuratatea de acasa, instabilitatea, vremuri fara ceas, jocul leprei în lume, spasmul cosmic, pastele orbilor (!!), conversatii cu un asasin. Dar speranta se coaguleaza în posibilitatea vederii cu inima dincolo de zare: iubirea ca valoare, Hristos ca stânca în vârtejurile lumii, mustrarea Domnului, supraidentitatea. Pendulând între poezia lirica a lui Octavian Goga, între cuvintele potrivite ale lui Arghezi sau metafora lui Nichita Stanescu, volumul lui Adrian Botez este unul al cautarii echilibrelor posibile într-o lume care si-a pierdut orizontul, iar oprirea pare o solutie…
Autorul, într-un moment de împacare cu sine, dedica volumul sotiei, Elena, ca semn al reîntoarcerii în matricea familiei…
Prezenta Gradinii în constructia volumului este tânjirea poetului dupa raiul pierdut, dar posibil a fi visat, gândit, trait prin imnul dedicat muntilor, anotimpului, florilor…
Îngerii sunt bolnavi de roua diminetii, iar Hristos viseaza într-o stea, raiul e aproape si totul e promisiune sau clipa captata de poet în poemele sale. Dumnezeu cu barba în palme priveste dincolo de orizontul marii, apa botezului curge spre noi radacini, trupul poate fi de raza, animale ucise de prea multa blândete… Prezenta lui Hristos în peisajul lumii, Duhul Sfânt miscând poemul: „a fâlfâit Duhul Sfânt peste mine/de-am simtit – …o, în sfârsit – ca e bine…!/ nu exista frica-nici moarte: sa stii//numai om Dumnezeu vrea ca iarasi sa fii/…va trimite – la tine – alai cu faclii:/povesti-vei – tihnit – ce durere-i în glii…/” – A TRECUT DUHUL SFÂNT.
Atâta liniste declanseaza delirul în primavara, ca posibilitate a salvarii: „o Doamne – ?i-ai deschis comoara-n/ceruri/nu se mai vad arhangheli la creneluri:/nu merit izbavirea – dar ma simt izbavit/în tot arde fratia – desi toti m-au hulit!” – DELIR DE PRIMAVARA.
Dar luciditatea poetului îl prinde în oglinda ei: partea corecta câstiga din ce în ce mai rar, trebuie sa se schimbe ceva în lume din temelii, demnitatea umana a pierdut ritmul în fata vârtejurilor de toate felurile… (Balada si rugaciunea lui Joan Sala I Ferrer Serrallonga). Dumnezeu poate sa mântuiasca, Dreptatea e Mireasa de Taina a lui Hristos, crima e legea celui tare, Hristos lacrimeaza pe fruntile noastre uscate. Paralela bine-rau demonstreaza ca raul poate fi învins prin binele pe care omul îl poate face în lumina divina, e o balada a celui care tânjeste dupa reforma, dupa schimbarea cea mare, dupa linistea lumii care poate da roade în fiintele noastre. Poetul e neîndurator cu negustorii burtosi care au scos lumea la mezat, e prezent si smecherul cu aureola în buzunar, patronul de stele, paiatele lumii. Privind din perspectiva divina, Adrian Botez vede clar nevoia lumii dupa Dreptatea lui Dumnezeu, pentru ca dreptatea oamenilor nu mai are efect, dreptatea oamenilor s-a stins pe un munte care s-a topit.
Strainatatea de acasa pare semnul departarii de sine, pierderea identitatii, câinele mort în sant, copaci scheletici care cersesc mila într-un secol al masinariilor de toate felurile, masinarii care imprima viteza fenomenelor, e un „suflu al arogantei”!
Metaforele poetului sunt sugestive: spinarile cerului se ating, se freaca una de alta, masa la care scrie are mereu alte dimensiuni, nici un lucru nu e la locul lui! Luciditatea se misca în linistea lumii, spiritul omului atras de miracole, de mântuire lucreaza prin cuvinte, prin rugaciune, prin apropieri… Sunt vremuri fara ceas: „pasari vremuiesc cu glasuri sure/vremea nu mai stie cum sa fie/vântul bate parca sta sa-njure/ o lume livida – vinetie/” sau „ Dumnezeul lumii e cenusa/n-a lasat pe nicaieri vreo usa/” – VREMURI FARA CEAS.
Sfârsitul de vremuri fara de timp se vadeste prin prezenta Pasarii Cenusii, care îl priveste pe poet în ochi, e moartea care are îndrazneala sa arunce fulgere cenusii într-o lumea a culorilor cazute din curcubeu si este o dunga, fizic, inexplicabila, caderea perspectivelor, orizontul care s-a topit în moarte.
Poate ca imaginea cea mai dura si care depaseste durerea fizica e prezenta fiintei alunecate în moartea cea de toate zilele: „trag dupa mine un cadavru,-n salturi/nu ma trezesc – nu stiu unde-l ascund:/nu-s vinovat – ci blestemat de–nalturi…/si lepra-ncape-n timpul tot mai scund/. – ADVERSARUL.
Speranta, însa, e dupa zare, acolo, în aproapele din inima: „aerisind luminile în pasari/ne sprijinim de cer spre-a trece-n linisti:/acolo nu-s recolte si nici miristi/ doar cântec de incendii hialine/”- ACOLO.
Dincolo de zare e un pisc de rugaciune, un munte care se poate urca prin staruinta sau încapatânare, muntii dau argumente pentru o alta viata, curg pâraiele din cer, muntele visa un om… E, desigur, Muntele Dreptatii lui Dumnezeu! Muntele acesta a fost vazut de proorocul Isaia (vezi Biblia), a fost urcat de Iisus, e motivul poemelor lui Adrian Botez, care se topeste, dupa considerente divine, într-o lume în faliment.
Natura e parte a sperantei, natura e parte a creatiei si puterii lui Dumnezeu de a reforma cele vazute: verdele plin al gradinilor, albastrul sever al cerului, gradina, boarea din gradina, pasarile cânta prin copacii din rai, lumina cerului, marile lumii, porti enigmatice, cirezile faptelor, ploaia de roua ca o ploaie spirituala, aer sfânt, o lume proaspata ce trimite la un alt cer si un alt pamânt din Apocalipsa (vezi Biblia).
Despre sine Adrian Botez marturiseste: „n-am fost bun – nici/rau: un oarece/ om// am vazut ape-n amurg/ le-am înfruntat – am vazut/ munti în rasarit – si/ m-am înaltat/” – MARTURIA LUI DISMAS.
În ultimul poem al cartii care poarta un titlu frust si marturisitor – C.V. DE CIOBAN AL CERULUI, autorul se vrea un biruitor, un luptator, unul care stie sensul bataliei spirituale si care are argumente la înaintasii sai, purificati de un foc divin. Se poate observa si o anumita oboseala la poet, viata e un joc în care energiile se strivesc, se duc: „Doamne – stinge-ma undeva/între ape mari – cu tarmuri ametitor/departate – tarmuri pline de/ lacrimi”. – DOR DE STINGERE.
Dar lumea tânjeste dupa linistea dintâi, e o lume în care Pastele s-a modernizat, care vrea altceva, dar nu gaseste: „nu-L mai plânge – astazi – nimeni pe Hristos/ nimeni nu-i mai simte dorul Lui de noi/ Crucea-I grea n-o înduram – direct – pe os/ nici hidosu-i strigat – horcaind în toi/ … nevinovata carne sa înghita/ în vina lui mereu deschisa-i pofta/ oricine-i pregatit – smerit – sa minta/ sa cumpere privata lui Golgota…/ – MODERNIZAREA PASTELUI.
Poet incomod, dar pregatit sa se ierte pe sine si sa-si recunoasca limitele, Adrian Botez recunoaste ca nu poate evada din aceasta lume în care îsi cânta si cânta nedesavârsirea, ca etapa spre omul de dincolo de zare. Versurile sunt dure, cuvinte aparent nepoetice strivesc corola poemelor si aduc mirare cititorului clasic de poezie, dar cel care citeste Scriptura stie ca sunt acolo cuvinte mult mai dure si ca Dumnezeu vrea sa ne recunoastem ticalosia.
Stilul sau penduleaza între clasic si modern, virgulele sunt înlocuite de linia care desparte cuvintele, ideile capata astfel putere, versurile sunt sentinte pentru cititor, uneori cuvintele curg simplu, cadentat, alteori se cauta complicat si simbolic, e un simbolism crestin, cu pecetea lui Hristos, vocalele striga, consoanele cauta linistea noptii, vechi linii ale literaturii române se regasesc în scrierile acestea tulburate de vis si dorinte neîmplinite, lumea se deschide în fata poeziei ca o carte a Privirii Extatice… Poate ca poetul ar trebui sa-si cenzureze uneori discursul liric pentru a lasa aurul din gând sa iasa la suprafata, prin versul cercetat de sapte ori…
Luminita Aldea scria despre Adrian Botez: „Întâmplarea a facut sa citesc poezie scrisa de domnul Adrian Botez si sa exclam fericita: Iata Poetul! … Tema dominant-esentiala a poeziei domnului Adrian Botez este credinta – raportare la divinitate. Toate celelalte teme palesc sau sunt mici, prin comparatie cu tumultul si vibratia înaltator – sfâsietoare a cautarii caii spre Cer.” – Luminita Aldea, Cornul Luncii/Suceava – Scrisul ca destin.
Nota
1Adrian Botez, Linistea lumii, Editura „Dacia XXI” – Cluj-Napoca, 2011, versuri, Colectia Poezie si muzica crestina. Cartea aparuta în colaborare cu Primaria Gura Humorului.
2 Scriitor român, autorul cartilor: POEZIE – 1-Jurnal din marea temnita interioara(Axa-Botosani, 1998); 2-Rog inorog(Salonul literar-Focsani, 1998); 3-Povestea unui colectionar de audiente(Corgal Press-Bacau, 2003); 4- Epopeea Atlantica(Corgal Press-Bacau, 2003); 5- Eu, barbarul(Casa Scriitorilor-Bacau, 2005); 6- Crezuri crestine – 70 de sonete cruciate; Van Gogh – perioada Borinage (tumorile artei), Casa Scriitorilor, Bacau, 2005. 7-Nu mai ridicati din umeri! (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 8-În contra dementei de astazi în cultura româna (Ed. ProPlumb, Bacau, 2008); 9-Aici – la-ntâlnirea tuturor câinilor, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2009; Cartea Profetiilor, Ed. Rafet, 2010, Linistea lumii, Ed. Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011, Obârsii, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2012. PROZA: volumul Basme- pentru copii, pentru oameni mari si pentru foarte mari oameni (Corgal Press-Bacau, 2004). CRITICA/HERMENEUTICA:1- Prigonitii cavaleri ai Mielului – despre poezia culta aromâneasca (Ed. Dimândarea parinteasca, Buc., 2000); 2- Spirit si Logos, în poezia eminesciana – pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textului eminescian(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2005); 3–Loja Iohanica Româneasca – ION Creanga, ION Luca Caragiale, IOAN Slavici– pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Ion Creanga, Ion Luca Caragiale si Ioan Slavici(Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2006)–; 4–Cei Trei Magi ai prozei românesti (Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu, Mircea Eliade) – si Epoca Mihaelica : pentru o noua hermeneutica, aplicata asupra textelor lui Mihail Sadoveanu, Liviu Rebreanu si Mircea Eliade (Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2007); 5- Opera scrisa a lui Corneliu Zelea Codreanu – între vizionarism si alchimie nationala, Criterion Publishing, Bucuresti, 2009. ESEURI: 1-Ruguri – România sub asediu, Carpathia Press, Buc., 2008 (postfata de dr. Artur Silvestri); 2-Cartea Cruciatilor Români, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2008; 3-„Cazul Dacia…”, Ed. Rafet, Rm. Sarat, 2011etc.
Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010
RECENZIE: de Constantin Stancu
Adrian Botez prezinta sensurile existentei în volumul de versuri Cartea profetiilor, acele sensuri care lumineaza fiinta, o înnobileaza si deschide noi perspective sufletului dornic de initiere.
Este un curaj spiritual ca în vremuri din urma, vremuri de cadere, sa marturisesti despre profetie, despre taina ei, despre perpendiculara pe gând, pentru a da forta gândului.
Poemele scriitorului vin dintr-o convingere profunda în valorile crestine, asimilate prin prisma personalitatii sale, modelate de suferinta proprie, de boala proprie, de luminarea care lumineaza pe oricine cauta matricea, esentele – dimensiunea Cristica.
Toate sunt dinamizate prin mijloace literare aparent clasice, atinse de formele moderne ale revoltei artistului, împinse la ultima limita: MANE, TEKEL, FARES („Numarat, cântarit, împartit”).
Zicerea aceasta de veghetor se structureaza unitar în patru parti: Cartea profetiilor, Cartea glasurilor, gesturilor si tacerii, Cartea descântecelor, Cartea apocalipsei. Este o structurare cu semnificatii, sunt patru Evanghelii canonice, fiinta de lânga divinitate are patru fete, lumea are patru dimensiuni, patru sunt directiile pamântene pentru a focaliza în directia verticala a credintei.
Profetia este despre cel nascut într-un timp precis, despre judecata, înger, zi-noapte, Hristos-Viata, flori sub cenusa, armonia divina, lucratoare.
Dinamica lumii vine din zicere, din gest, din marturisirea simbolica si una liniara, culminând în tacere ca marturie deplina a celui care zice luminos. Iar glasurile sunt glasurile apei, liliac cu gara pustie, om, moarte, arta, moartea si forma suprema a zicerii: tacerea, motiv preluat din Scriptura (Cartea Ezechiel), cu profunde trimiteri spre viitor.
Descântecul, ia locul psalmului în Tinutul Carpatic, e leganarea naturii, a muntilor, atingerea umbrei de brad, tristetea realitatii, prezenta Divina…
Ultima carte este cartea pedepsei, dar si descoperirea perfecta a lui Hristos, bazata pe stâlpii de rezistenta a creatiei: vointa, ordinea, iubirea, cântecul la margine de lume.
Mesajul de ansamblu a întregului volum este arborescent, trimitând la copacul vietii si al mortii, la copacul cunoasterii binelui si raului. Versul penduleaza între tandrete si imprecatie, aduna cuvinte luminoase si vorbe de lut, uneori de noroi, revolta artistului în fata caderii este reala, bucuriile simple umplu poemul, marile motive ale culturii române sau universale sunt prelucrate atent si necesar într-o profetie necesara. Din acest punct de vedere Adrian Botez îsi asuma riscul de a merge la limita, acolo unde poemul poate exploda în vocale sau consoane. Exista la acest poet energii pozitive, dar si unele negative, profetia nu este una comoda, scriitorul are menirea de a zice, de a tacea, de a marturisi cumva adevarul si frumosul, de a accepta judecata divina, ca ultima instanta, depasind instantele umane… Se pune o presiune extraordinara asupra celui care trebuie sa zica lumii taine. E vremea împartirilor, a cântaririi inimilor, a numararii celor dedicati… Dumnezeu este activ în poem si-n lume… O mâna, brusc, scrie pe inima ta verdictul din care nu poti iesi, sentinta-cerc din care nu poti evada, cuvinte venite din alta lume pentru lumea aceasta în petrecere, în fast si glorie mundana…
Simplu, poetul dedica acest volum familiei, celor de lânga el, persoanele din Edenul de totdeauna, este semnul întoarcerii la zicerea primara…
„nimeni nu a mai vazut atâtea/punti de lumina – între/peticele întunericului lumii – nimeni/ nu a mai vazut atâta/speranta – între cei care deja/plecasera capul – pentru izbitura/finala/” – Despre cel nascut atunci, acolo…
Desi cartea se deschide profetiei, aceasta este concreta, vine prin om ca zicere divina.
Sunt puse în lumina necesitatea jertfei, carnea care doare, povara dureroasa, în acest drum pe pamânt doar Hristos, calauza…
Viziunea poetului se împleteste cu cea a profetului: „da va veni – curând – din nou/vremea – când vei privi – deodata – cu/toate cele patru/fete ale/ nasterii tale – în mistica/tara din nori – cum/numai Dumnezeu – acum/mai poate/” – Cu toate cele patru fete
Poemul este dens, simbolistica profunda, strabate istoria credintei si istoria lumii, vazatorul devine desavârsit, cum numai Hristos ESTE. Vederea aceasta în patru dimensiuni este de natura divina, poetul o prinde în cuvinte, atrage atentia asupra viziunii, e posibil ca omul sa vada pâna la urma, daca îsi asuma starea perfecta, în adevar…
În economia zilelor exista o saptamâna a patimilor care frânge ritmul vietii, una de sapte zile, atunci lumina atinge spinii cununii lui Isus, neînteles atunci, neînteles acum, dar lumea a fost armonizata prin El: „împlinit este miezul în meri/chiar înainte ca mugurii sa-si/astâmpere frica vadirii/” – Saptamâna patimilor
În lume exista lucruri desavârsite, floarea are o taina a albului desavârsit, învierea vine din izvoare, e o nunta mistica în nori, comoara armoniei divine se marturiseste în nunta, în fecioara…: „copaci Gradinii, rastigniti în floare,/împrumutatu-ti-au si mâini si sânge,/iar Învierea vine din izvoare –/dar nimenea de Tine nu s-atinge!/Maria a razbit printre zavoare:/în noaptea-sfânta-a Florii – nu mai plânge!” – Taina florii.
Este un glas al apei, apa curgatoare de la lume la lume…poetul scrie pentru creatie în ansamblu, e un scris cosmic, literele sunt îngeri…
Zicerea metafizica este prezentata în poemul Rezolvarea metafizicii, launtru care este taina, toti dau din umeri, nu înteleg, dar sunt intrigati de metafizica interioara a omului atins de har…
Si mereu, argumentele artistului sunt din natura, liliacul da masura. În aceste poeme se simte lirismul unui poet patruns de vers: „scaparând misterios – malitios/liliacul – cutie cu bijuterii/ acest animal purtând blana tuturor/constelatiilor primaverii – s-a suit/dintr-un singur salt/pe ramura/arcuita – a cerului/” – Liliac
Poemele au grafia moderna a celui care se revolta pe realitatea imediata, cuvinte fara litera mare, versul frânt, modelat de durerea nespusa, dar în prezenta numelui divin scris corect cu litera mare, aduce în mod clar la stilul vechilor profeti, care dadeau cinste Creatorului, iar în limba ebraica veche, se stie, existau cuvinte speciale, folosite doar pentru a marturisi pe Dumnezeu, era ceva tainic, devotiunea celui care scria era perfecta, smerita, o smerenie necesara, pentru ridicarea din noroiul vorbelor zilnice…
Sunt unele poeme care au versuri grele de plumb, putini scriitori au capacitatea de a întinde zicerea poetica pâna la limita, cuvintele par a nu avea doza de lirism necesara pentru a se aseza în structura poemului dupa rigoarea literara general acceptata.
„voi ramâne ca un avorton azvârlit de/curva de ma-sa – abandonat la/containerul de gunoi –pâna la/Judecata de Apoi/…” – Recapitulare de statut. Acest exemplu ar putea intriga pe unii critici, sau lumea academica, dar, evident, Adrian Botez, pornind de la modul de a fi a unui profet, merge pâna la capat în volumul acesta, exemplele sunt preluate din Vechiul Testament, din scrierile proorocilor mari sau a proorocilor mici, influenta este penetranta, acolo imaginile sunt mult mai socante, pentru a se pune în lumina voia divina. De fapt, specific scrierilor profetice, este modul de a privi lucrurile, prin Ochii lui Dumnezeu si, atunci, se poate observa nivelul caderii, a pacatului care face ravagii în fiinta umana. Pentru poet, însa, este necesar a se reaseza pe viziunea crestina a Noului Testament, de a vedea lucrurile prin Ochii lui Hristos, iar Adrian Botez depune acest efort vizionar, trimitând mereu la Mântuitor, ca Salvator Universal. Dar, pâna la urma, totul este perfectibil…
Volumul merita un studiu mai atent, temele, motivele, zicerile si tacerile artistului sunt calculat puse în opera, chiar daca exista un dezechilibru al starilor în unele zone, instinctul de vazator al lui Adrian Botez nu-i da pace, este instinctul poemului încarnat…
Sunt legaturi de cuvinte care dau forta poemelor: catedrala nerostitului cântec, nu e pace: e prea multa departare, miros de zei la masa, streasina de suflet, miros de stea, buzele arzând de tacere, furtuni de pasari, cutremure de verde, e atâta bezna în gândul zilnic, matematica ordine a cântecului…
Vine vremea: MANE, TEKEL, FARES! Poetul nu pune pe nimeni sa i se închine, este fulger si devotat al Luminii de Spada, cade universul real care împiedica privire, apoi se deschide panorama, de dincolo de realitatea imediata…
Volumul se încheie cu preludii vechi, din lumea veche: „diamante se fisureaza – pe linia/melancoliei: e gata/ alunecarea luminii în/ scrâsnet/” –Preludii hiperboreene
Temele finale se dezvaluie: nunta, cavalerii eterni, moartea fara de nume moarte, profetul pierdut, speranta, eonii… Profetul îsi gaseste locul într-o lume fara de profeti, poemul l-a preschimbat, lumea este eonul…
Adrian Botez tine sa-si regizeze volumul înserând câteva opinii asupra scrisului sau, sa lase un scurt „Curriculum Vitae” , argumente pentru o cunoastere mai apropiata a scriitorului pierdut în profetii, regasit în poeme, echilibrat de spiritele iubirii.
Mircea Dinutz scrie: „Ambitios, profund, cu gust pentru textul cu anvergura carturareasca, Adrian Botez respira lejer în aerul tare al ideilor…”
Roxana Sorescu, cercetator stiintific principal I, Institutul de Istorie si Teorie Literara „George Calinescu” – Bucuresti; noteaza: „ În critica literara româneasca nu exista, deocamdata, lucruri de acest tip. Prin lucrarea SPIRIT SI LOGOS ÎN POEZIA EMINESCIANA, dl. Adrian Botez este un precursor. Pe drumul pe care înainteaza se vor buluci multe persoane, ce vor confunda bolboroseala extatica, cu foarte severele discipline, care sunt Mistica si Initierea…”
Despre Spiritele Iubirii (Serafimii), Adrian Botez are revelatia: „peste iubirea de Dumnezeu – doar/misterul adânc: Dumnezeul Fetelor/Trei/”…
Note:
(1) Adrian Botez, Cartea profetiilor, Editura „Rafet”, Râmnicu Sarat – 2010
(31 mai 2011)
***
de Doina DRAGAN
Titina NICA TENE: Viata ca o punte, Editura Dacia XXI Cluj-Napoca 2011
Emotiile si sentimentele în viata oamenilor au un rol foarte mare. Trairea sentimentelor de cei care scriu o carte. Fie de proza, fie de versuri, înfrumuseteaza viata omului. Omul este o fiinta complexa cu ratiune si vointa, cu dorinte si împliniri.
Cartea Titianei Nica Tene cu povestiri sincere si dezarmante, are doua capitole: „Pietre de aducere-aminte” si, „Bucuria întoarcerii în timp”, si fiecare se disting prin timpul lor de poveste. Aceste povestiri sunt chiar realitati traite de autoare în copilarie în primul capitol si, la maturitate în capitolul al doilea. Ilustratia copertei este întocmita de catre sciitorul George Roca din Australia si reprezinta dupa opinia mea, un urcus spre puntea fericirii, lasând în urma timpul care se scurge foarte repede.
[pullquote]
Dar prozatoarea Titiana Nica Tene îsi aminteste cu lux de amanunte aproape toate etapele din copilaria ei, de la nastere-povestita ulterior de catre tatal ei-, prima zi de scoala, Craciunul, tata si colectivizarea agriculturii, parul cu pere pitulate, gâstele… pâna la îngerii din vis. Fiecare în parte are un of, o durere, dar si o bucurie copilareasca.
[/pullquote]
Dar prozatoarea Titiana Nica Tene îsi aminteste cu lux de amanunte aproape toate etapele din copilaria ei, de la nastere-povestita ulterior de catre tatal ei-, prima zi de scoala, Craciunul, tata si colectivizarea agriculturii, parul cu pere pitulate, gâstele… pâna la îngerii din vis. Fiecare în parte are un of, o durere, dar si o bucurie copilareasca. Asa cum a trait Titiana la sat, asa sunt multe scriitoare care-si amntesc cu dor, dar si cu placere acele clipe de neuitat. Cititorul însa remarca mai mult decât povestioarele, el simte viata de acolo, conditiile de trai, situtia politica, saracia de atunci si de acuma, dar si frumusetile naturii si mediul ecologic.
Titiana Nica Tene a conceput aceasta proza ca o arta. Prima etapa nasterea, apoi pasii ce i-a parcurs de-a lungul copilariei. Eu cred ca si-a stabilit un obiectiv anume. Ne-a descris în mod organizat si ne-a furnizat informatii adevarate traite chiar de ea. A redat în detalii activitatile copilariei sale, discutiile cu cei din jur,fratii, colegii de joaca apoi colegii de scoala. A stabilit pe baza sentimentelor relatii de conditionare. Am gasit în aceste povestioare note si cerinte necesare fiecarei situatii .Oricarui titlu de poveste i se poate asocia altul-unul sau mai multe documente,- locul în care se definesc si se ilustreaza sentimentele.
[pullquote]
„Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala.” (Titina Nica Tene)
[/pullquote]
În partea a doua – „Bucuria întoarcerii în timp” – Titiana Nica Tene ne povesteste intâmplari traite împreuna cu copii si nepotii Domniei Sale si, îsi arata dragostea nemarginita fata de acestia, în special în povestioara care are acelas titlu precum capitolul.
Semnificative sunt toate, dar „Puntea” ne da o lectie de viata. Prin raspunsul autoarei, fiului Dânsei, – cum face ca sa fie mereu vesela,- prin cuvinte simple, dar adevarate, cuvinte crestinesti ne exemplifica motivatiile fericirii la pagina 76. Si mai spune autoarea la pagina 40; „Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala”.
La finalul cartii se gaseste poezia „Întoarcere” care completeaza ambele capitole si este semnificativa autoarei, poezia cuprinde toate etapele vietii Titianei încununate în aceste deosebite versuri.
Doina DRAGAN,
Timisoara
20 mai 2011.
Sala mare a Muzeului de Arta Roman a devenit din nou neincapatoare, deoarece fosti elevi, fosti colegi sau pur si simplu oameni de bine, s-au adunat pentru a serba intr-un mod deosebit aparitia celui de-al treilea volum de versuri al doamnei profesoare Cecilia Banica Pal, dupa ,,Nelinisti firesti’’ si ,,Sentimente natalizate’’. Intr-un mod deosebit, fiindca momentul a fost, la propriu, de incantare si datorita grupului vocal al Casei Armatei, si datorita celor doua eleve ale Scolii de Muzica ,,Sergiu Celibidache’’ din Roman, talentate si aplaudate frenetic. Pentru ca recitarea versurilor din noul volum ,,La umbra timpului” a fost in cea mai mare parte pe fundal muzical, pentru ca au fost inserate minirecitaluri de vioara si oboi, momente muzicale ale vocalului grup al Casei Armatei, minicenaclul adhoc a fost o surpriza reala pentru doamna profesoara Pal Cecilia, coplesita de emotie. Cei care au prezentat poeziile au vorbit si despre omul profesor-poet Cecilia Banica Pal, care le-a fost colega, in cazul domnului profesor Ciobanu, sau colaboratoare, in cazul doamnei psiholog Emilia Tutuianu, coordonatoarea Editurii Musatina, prin stradania careia volumul a aparut.
Deoarece iarna tocmai isi scuturase zapada, domnul profesor universitar Tudor Ghideanu de la Iasi, n-a putut sosi pentru prezentarea cartii, aceasta dulce povara revenindu-i mereu doritului si invitatului la acest tip de manifestari, domnului profesor Ciobanu.
Pentru ca momentul solemn al recitarilor inca nu incepuse, domnia sa in stilul usor autoironic menit sa descreateasca fruntile oricui, si-a justificat prezenta mereu repetata in spatiul muzeului ,,Mai demult, mama unui demnitar romasacan spunea in cancelaria Liceului 5, intr-un alt context, evident ,,De cate ori deschid televizorul, numai pe Ceausescu il vad”. Acum, dumneavoastra puteti spune la fel despre Ciobanu, care mereu apare in fata dumneavoastra. Regret, fiindca in locul meu trebuia sa fie scumpul nostru maestru, domnul Tudor Ghideanu, profesorul universitar de la Iasi, care din cauza ,,frumosului’’ de afara, n-a mai putut veni. Eu sunt in dificultate, nici nu stiu cum sa ma adresez autoarei: ,,scumpa mea eleva, draga mea colega, draga mea in cheia sol (fiindca noi ne-am cunoscut la Scoala de Muzica)’’. Sunt in dificultate pentru ca noi avem acum in fata carti de literatura, si nu trebuie s-o mai felicit pentru interpretarea la pian fara partitura, ci pentru ca scrie o frumoasa poezie, fara sa aiba o relatie cu un anumit stil, sau cu un anumit alt autor, dumneaei fiind unica in modul de exprimare. Este o colaboratoare si coordonatoare deosebita la tanara editura romascana ,,Musatinia”, oferindu-ne un alt volum de poezie, volum care de data aceasta parca ii reflecta biografia, ca o metafora. Sa nu uitam ca a fost profesoara de romana dar mi-a fost colega, si poate de aceea la volumul de poezie de fata am avut onoarea de a scrie post-fata, prefata fiind a multpretuitului domn profesor universitar Tudor Ghideanu, care se trage nu de departe si este academician, academician international.
Din acest volum rezulta ca autoarea stie ca viata nu inseamna numai bucurii, dragoste, flori, existenta ,,cu capul in nori”. Ca s-o intelegi nu-ti trebuie cartea de logaritmi, trebuie sa fi trait viata asa cum este ea, pentru ca este o reflectare a realitatii de toate zilele, asa cum o surprinde Cici, poetic, nu ca pe un reportaj dintr-un ziar. In frumoasa ei poezie, printre randuri poti citi ca nu are volume mari ci volume cu amar, pentru ca viata este o lupta. In versuri arata frumusetea bataliei, arata ce insemna blazoanele victoriei, dar mai arata si cum este atunci cand ramai singur acasa si nu-ti mai poti permite sa deschizi sifonierul cu blazoane, sifonierul cu spadele, sau pe cel cu coroanele cu care ai fost incoronat in viata. Ai spune ca ea isi reaminteste la gura sobei ce a fost, traieste ce este si se gandeste cu emotie daca maine va mai fi ceva, si daca va mai fi, ce si cum va mai fi. Este mereu o poeta interogativa, preocupata nu numai de ce va fi, ci si de ce a fost asa. Pentru ca a fost profesoara de romana este legata de continentul Eminescu, iar Eminescu spune undeva ca trecutul si viitorul sunt a lumii doua fete. Se pare ca in poezia dumneaei sunt trei fete: exista trecutul, exista prezentul si viitorul. Pentru ea trecutul insemna amorul, prezentul amarul, viitorul inseamna amnar: o scanteiere scurta, si nu se stie ce se va fi pe urma. Unii spun: dupa noi potopul, poeta spune altfel: dupa noi va veni infinitul. Si-n felul acesta ne invata sa nu fim revoltati, sa nu fim baricadisti desi ea este baricadista, dar pentru baricadele ei nu foloseste caramizi si scanduri, ea se duce pe toate campurile si campiile din jur, culege buchete de flori pe care le pune in fata spunandu-i vietii: Hai viata, vino si loveste in mine! Desigur viata, vazand atata bucurie si frumusete de flori, trece pe langa ea, poeta ramanand singura. Poezia ei este profund meditativa, si daca alti poeti fac haz de necaz, ea inlocuieste hazul cu meditatia, si nu face meditatie de necaz, ci ne spune noua necazul, cu meditatie. Citind o carte din trilogia ,,Pal’’- iana (spun asa introducand-o in marele stil al planetei), rezulta mereu ca asta este viata, daca nu, poti sa te duci, dar de fapt ramai tot cu noi, si amandoi brat la brat vom sti sa luptam. Dumneaei a luptat o viata intreaga, si-o felicit nu doar pentru cartea din fata mea, ci si pentru galaxia ei de baieti pe care o are in jur, ma refer la cei doi fii admirabili care sunt prezenti aici in sala. Cartea de fata, pe langa faptul ca are un autor pe care-l vedeti langa mine, grafica admirabila fiind realizata de unul dintre cei doi baieti, motto-ul de celalat, mai are la inceput o prea indelungata, frumoasa si minutioasa prefata semnata de maestrul profesor universitar Tudor Ghideanu. Volumul pe care-l veti aplauda, mirandu-va ca si la Roman se poate asa ceva, este in fond un lexicon care cuprinde nume mari si nume multe, nefiind doar o suma de poezii la care trebuie sa tragi perdelele, sa stingi televizorul, sa scoti radoul din priza, si dupa ce se lasa intunericul, sa-l citesti.”
Pentru ca doar l-a suplinit pe domnul prof. Ghideanu cu expunerea sa, domnul profesor Ciobanu si-a cerut metaforic iertare, considerand ca spusele domniei sale n-ar fi fost a la George Calinescu, parere cu care nimeni nu a putut fi de acord. N-a incheiat fara sa sublinieze faptul ca si la Roman se nasc oameni, stiindu-se statutul de ,,provincie’’ al municipiului nostru fost capitala de judet, defavorizat economic si admnistrativ dupa alipirea la Bacau sau Piatra Neamt. Pentru a-si sustine convingerea, a adus si prezentat celor din sala mai mult de 12 volume aparute in ultima luna de zile, ale autorilor romascani, dintre care enumeram cateva: ,,La umbra timpului’’ autor Cecilia Banica Pal, ,,Mama si cu fratii grasi’’ autor Tudor Ghideanu, ,,Tu, iubirea mea cea mare’’ autor Natalia Rusu, ,,Nunta neagra’’ autor Gheorghe Andrei Neagu, poezii hayku autor Tipordei Ioan, ,,Trecand pe zebra vietii.. autor Mihai Horga, ,,Paznicii peretilor’’ autor Corneliu Paiu, ,,Regasirea instrainarii’’ autor Mihai Stirbu, ,,Pur si simplu” autor Ioan Dobreanu, ,,Cultura lui Eminescu’’ autor Viorica Constantinescu, grafica Violeta Lacatusu, un album de arta al lui Iosif Haidu, si nu in ultimul rand ,,Olnefonismul’’, al treilea volum al trilogiei avangardiste ,,Mileniul trei pe portativ’’ autor Gh.A.M. Ciobanu. Mai mult, in urma cu vreo 15 ani, cand s-a conturat perspectiva unui festivalul de muzica la Roman, domnia sa l-a botezat ,,Bagheta de Cristal’’, argumentul fiind cele peste 20 de personalitati ale muzicii, plecate din urbea musatina. Un reprezentant al conducatorior culturii judetului Neamt, domnul Cristian Livescu, surprins la auzul listei care incepea cu Sergiu Celibidache, Mihail Jora, D.D. Botez, George Pascu, a declarat placut surprins, (sau, poate cu o usoara invidie…) ,,Pai, daca Piatra ar fi avut macar jumatate din numarul muzicienilor romascani, ar fi ajuns oras international”. Parafrazandu-l, domnul profesor i-a felicitat pe toti cei din sala, aratandu-si bucuria ca unul dintre oamenii de cultura ai orasului super-international Roman, poarta numele Cecilia Banica Pal.
Un adevarat periplu sonor prin poezia Ceciliei Banica Pal a fost recitarea, pe fundalul muzical discret, asigurat de grupul vocal al Casei Armatei si de elevele Scolii de Arta ,,Sergiu Celibidache’’, a versurilor din proaspatul volum.
Aflandu-se printre oameni care-o pretuiesc, avandu-i aproape pe fii si pe un nepot, s-a adresat celor de fata si doamna profesoara Cecilia Banica Pal.
‘’Mi-e tare greu sa vorbesc intr-un moment in care auditoriul este unul inzestrat cu foarte multa sensibilitate, cand o parte dintre dumneavoastra ati fost cei pe care v-am privit in bancile scolii, si pentru care am pastrat impreuna icoana celor care ne deschideau sufletul spre cultura. ,,La umbra timpului’’ s-a nascut tocmai dintr-o meditatie asupra timpului pe care l-am trait. Timpul este ireversibil, este adevarat, totusi exista, asa cum spunea Marin Preda ,,repetabila povara’’. Iata, intr-o alta maniera la mine s-a materializat tocmai in aparitia acestui volum in luna februarie, luna in care m-am casatorit, si-n care venind demult cu trenul de la Faurei – Braila, am ajuns la Roman unde am stat o zi, fara sa stiu ca aici ma voi stabili. Parcul era plin de zapada si consideram, noi fiind tineri atunci, ca decorul acela de iarna era darul pentru nunta noastra. Dupa 58 de ani de casatorie, iata ca in acelasi zile de februarie traiesc o alta emotie, pot afirma ca mult mai puternica pentru ca este la o alta varsta, cand altfel percepem lumea. Am socotit ca si acesta este un dar, un dar pe care l-am primit cu intarziere, tocmai pentru aceasta viata pe care am dus-o La umbra timpului. Cate nu se intampla la acesta umbra pe care noi o simtim. Nu este perceptibila, dar este in noi. Traim aceste emotii, traim faptele, intamplarile, iubirile, dezamagirile; toate le traim in timp si le pastram in timp. Vedeti, pentru mine, tot ce mi s-a intamplat a fost un sir de, n-as putea sa spun ca nu numai de trairi, ci de incercari date pentru a vedea existenta mea, poate si-n poezie. Am inceput foarte timpuriu sa scriu, dar timpul mi-a fost potrivnic, mi-a fost dusman chiar. N-am putut sa ma debarasez de poezie, n-am scris, am purtat-o in suflet, am citit poezia altora, am plans, am ras poate pentru ca mi s-a oferit altceva. Mi-a oferit Dumnezeu doi copii inclinati spre arta si-i vedeam pe ei, ma vedeam prin ei, si toate astea au fost timp. Timp rascolitor, asa cum spuneam intr-o poezie din ,,Sentimente metalice’’, timp care ne-a marcat existenta, timpul in care asteptam linistea ca totdeauna, linistea de dinainte de noi, linistea de dupa noi, unde ne gasim in acest timp care ne-a fost dat. Dar o alta fateta, pentru ca n-o sa discut prea mult despre poezia mea, o alta fateta a vietii mele si a existentei poeziei mele, este influentata de oamenii acestui oras carora le-am dedicat o poezie, pe care-o voi recita: ,,Labirintul pasilor uitati’’. Sigur, invatand la Buzau, un oras cu un potential cultural, tot un oras in care oamenii traiesc arcade in timp, cand am venit la Roman am gasit acesti oameni, deschisi spre ce imi placea mie. Eu multumesc tuturor fostilor mei elevi, au fost minunati, si pe unii ii vad aici in sala. Au fost cei care m-au ascultat, poate m-au aprobat sau nu, nici pe mine nu m-a interesat lucrul acesta, ci m-a interesat sa le daruiesc dovada, sufletul meu. Pe parcursul anilor mi-au demonstrat acest lucru, mi-au aratat respect si stima de care avem fiecare nevoie. Elevii au fost sprijinul meu moral in orice activitate, si pe unii ii vad aici. Apoi au fost oamenii de cultura. Muzeul de Arta a fost locul in care m-am simtit intotdeauna bine; totdeauna am avut altceva de invatat, totdeauna a fost domnul profesor Ciobanu care ne-a incantat, care ne-a invatat, care ne-a plimbat in toate domeniile, este unic. Stiu ca-i este greu ca fiecaruia sa spuna cuvinte, dar el le spune din suflet, a daruit, si de aceea si noi ceilalti am fost receptivi la arta. Datorita domnului Ciobanu, generatii intregi au gustat arta, in toata plinatatea ei, fapt pentru care noi ii multumim.
Toate generatiile de elevi, toti oamenii de cultura ai Romanului, in timp au dat dovada de receptivitate, si spiritual si material. Fiecare mi-a dat ceva: puterea de a vorbi in fata dumneavoastra, puterea sa scriu, puterea sa ma simt fiu al Romanului, fiindca din 1958 pana acum aici am trait si aici m-am contopit cu idealurile intelectualilor, muncitorilor, oamenilor din Roman. Poate va intrebati de ce am subliniat cuvantul ,,muncitorilor”. N-am sa uit niciodata: 30 de ani din viata le-am fost profesoara la seral si cred ca nimeni n-a putut sa-i cunoasca mai bine decit un profesor care 30 de ani ii astepta sa vina de la fabrica, sa-i asculte, sa-i inteleaga si va spun sincer, cand am fost prima oara la Tevi ca diriginta sa stiu cu cine lucrez, si-am vazut tevile incandescente, i-am vazut pe elevii mei pe jumatate dezbracati, curgandu-le sudorea de pe ei, i-am socotit eroi. Sincer va spun, sunt mandra de generatiile care au iesit de la seral in Roman. Nu conteaza titlurile pe care le-au dobandit, toti oamenii care au trecut la seral prin liceul nostru sunt oameni deosebiti si-i pretuiesc pentru ca-si luau din timpul lor ca sa invete, si la randul lor acum daruiesc fiindca au devenit pictori, poeti, ingineri, profesori, muncitori de inalta calificare, maistri.’’
In cuvantul final, i-a multumit doamnei Tutuianu, reprezentanta Editurii Musatina, pentru harul pe care-l are, pentru ca si aici trebuie sa ai ceva de spus, cu o grafica frumoasa, sa stii sa realizezi carti, sa-i multumesti pe cei care au creat. I-a multumit pentru ca i-a fost eleva, si pentru tot ce a facut pentru sarbatoarea de astazi. Le-a fost recunoscatoare si celor din grupul vocal al Casei Armatei, si elevelor de la Scoala de Arta care au contribuit la realizarea momentelor muzicale.
,,Daca un moment din viata este ca acesta pe care l-am trait eu astazi, inseamna ca planeta, asa cum spune domnul profesor Ciobanu, nu va pieri niciodata. Va multumesc!’’
Mihai Stirbu
Mai canta-mi, lautare,
Un cantec nou de leagan,
Caderea in uitare,
Sa-mi fie fara seaman –
Mai pune pe o struna,
Pe una, oarecare,
Macar o fapta buna,
Ce am facut sub soare –
Mai canta, ostenite,
Sa imi aduc aminte,
Cum sarutam iubite,
Dar numai pe cuvinte –
Mai canta, draga bade,
Copiilor cuminti,
Le spune cumsecade,
Caderea in parinti –
Mai canta-mi o suflare
Parintii chiar, cum pier
Sa treaca pe carare
Copiii lor, spre cer –
Si daca vor ramane
Firimituri de versuri,
Din cantul tau, batrane,
Cu-ntoiegite mersuri
Petrece-le de ramuri,
In codrii si poieni,
Si pune-le in hamuri
Lor, cailor troieni –
Sa intre lumea toata,
In suflete, la noi,
Sa ia cat va sa poata
Iubi, doi cate doi …
Jianu Liviu-Florian
De ce sa-ti spun, de Dragobete, prea firesc,
Cuvinte dulci, si daruri sa iti fac,
Cand mai ales, iubita mea, cand tac,
Si dar iti sunt eu insumi, te iubesc?
Stiu, prea devreme parca-mbatranesc…
Si dragostea-mi demult carnala nu e,
Ci doar parfumul galben de gutuie
Din tot ce-a fost in noi, copilaresc…
Si totusi, ce suntem, decat parfum
Al florilor ce am murit odata,
Sa simta trecatorii de acum
Mireasma amintirilor, curata?
Si nu-ndraznesc nici mana sa-ti ating…
Doar firul unor versuri, la ureche
Sa iti anin, ca plasa de paing,
In care suntem victime pereche…
Jianu Liviu-Florian
EMINESCU
Eminescu,
Imensa cascada
Ce loveste-n cadenta pe stanci.
Cu picurii-n harpe divine,
Cu zorii noptile-nfrangi.
Eminescu,
Lucreafar de raze
Ce-ntinde un brat pan’ la noi.
Cu versul de-o dalba chemare
Traiesti in mileniul trei.
Eminescu,
Esti raul ce curge
Prin stihul regesc ce l-ai scris.
Iubi-te-vom vesnic,
Romane!
Poete,
Ramai neinvins.
DORUL NUMIT EMINESCU
Definitia dorului e greu s-o rostesti.
E sufletul tandru de primavara,
Ce-adie mereu spre nemurire privind
Si versuri si slova si cantecul nostru.
Spus intr-un singur cuvant: Eminescu.
Privirea de geniu ce simte cerescul fior,
Cu inima-n strunele unui etern semizeu.
E candida dorinta de a urca spre inaltimi
Pe scara iubirii de oameni si Dumnezeu.
Dorul de poet e o mare de cer si de vise
Ce coboara si urca-n eternul Empireu.
E scutul impotriva durerii imense,
De-a trai in mileniul trei,
Cu versul ce-ncanta fiinta umana…
Si-l inalta pe stanca iubirii sub tei.
Acolo unde vibreaza sufletul nostru
Si a-nvatat definitia dorului romanesc,
Spus cu imensa tandrete: Mihai Eminescu.
CRIZA DE EMINESCU
Unde esti Eminescu sa vezi,
Istoria toata pe tine te striga.
Sa vii cu seara aceea pe deal
Sa vezi turmele cum lipsesc de pe lunca.
Sa canti tu dorinta de libertate
Prin noi fiecare ce doru-ti purtam.
De tine e azi e o mare nevoie,
Sa spui despre epigonii ce azi ii avem.
Sa lasi lacrimile pe-o braz sa se scurga
In palma timpului nost’ efemer.
Si fiecare slova din cantu-ti regesc
Sa ne-ndemne mereu inspre ruga.
Sa spui ca dragostea invinge mereu
Ea ti-a fost si tie izbanda…
Atunci cand cararea-i lipsita de flori,
Cand nu-i impartasita in lume iubirea.
De-acolo de sus de pe bolta privesti…
Cum oamenii seara se-aduca,
Sa asculte ale tale povesti
Scrise prin vesuri ce azi mai rasuna.
Unde esti Eminescu sa vezi…
Ca e tarziu uneori prin lume…
Sa aduni ziaristii scriitorii, poetii…
Sa le spui ca nemurirea
E insasi puterea dreptatii.
MAT
Nu-i nici un fum in cafeneaua aceasta.
Nu-i nici Eminesacu sa-mi incante prezenta.
E totul aranjat,
Ca atunci cand plecat in noapte,
Mi-ai lasat liberatea detarta,
De a fi fara tine aproape.
Nici Parisul nu ma mai cheama.
Sa ma plimb slobod prin suflet de dama.
Chiar imparatul e azi in genunchi.
S-a facut mat, chiat atunci la-nceput.
——————————————————
Marina GLODICI
Baia Mare
15 ianuarie 2011
de FLORIN CONTREA
Nimic nu poate fi mai fascinant decat sa stii ca ai contribuit cu ceva la inaltarea spirituala a neamului tau, a locurilor tale natale. Cand pentru a-ti aduce la indeplinire idealul trebuie sa infrangi dificultati majore, bucuria invingerii finale este cu atat mai adanca si mai adevarata. Aceste ganduri trebuie sa fi framantat sufletul poetului si dascalului, omului de aleasa cultura al Banatului, si tatal al meu, Aurel Contrea, atunci cand, inaintea izbucnirii primului razboi mondial, se pregatea sa-si faca cunoscuta publicului, prima sa poezie.
Momentul era dramatic. Dornic de a-si implini un destin prin mijlocirea cartii, a ales Scoala normala – Preparandia din Arad, in anul 1916, parasindu-si pentru un timp Comlosu Mare, comuna sa natala din pusta Banatului, unde facuse primii pasi pe calea vietii scolare, indrumat fiind de cunoscutul dascal si luptator pentru drepturile romanilor, Iuliu Vuia. A vazut lumina zilei la 16 octombrie 1895. Parintii sai erau simpli tarani, dar iubitori de carte. Intr-o fotografie de epoca, tatal sau, Sofron Contrea este infatisat in mijlocul corului din localitate, cu privirea sa mandra, ce inspira respect.
Primul razboi mondial isi cere deja primele victime. Profesorul sau venerat, Ion Sadean cade pe front, lasandu-i in suflet un gol imens. Este momentul sa-si exprime gandurile in versuri, in poezia Pro memoria,
Si iar rasari in fata mea fiinta,
Ce mi-ai fost vietii mele-ndrumator.
De mult, n-aveam de Tine vreo stiinta
Si mort esti azi in seama tuturor…
Peste un an isi pierde si tatal, intr-un cumplit accident de tren in gara din satul Pesac, la mica distanta de satul sau. Durerea-i nemarginita se exprima tot in poezie, intr-o sfasietoare elegie ramasa in manuscris; Tatalui,
La pragul criptei din adanc
Ma rog la tine, Tata,
Ma rog la tine-al tau mormant
La crucea ta de piatra.
Ingenunchiez induiosat
Si tremurand din suflet,
Ca umbra-ti chip a imbracat,
Sopteste din rasuflet…
Dar nenorocirile parca nu se mai sfarsesc. La 1 iunie 1918 iti exprima durerea pentru disparitia lui George Cosbuc, poetul care, dupa Eminescu, ducea mai departe flacara poeziei romanesti in acele vremuri de grea restriste. Poemul La moartea lui George Cosbuc, aparut la Foaia diecezana din orasul Caransebes, contine un elogiu vibrant;
Ne-ai zdrobit inima, Doamne, cu-o atat de trista veste
Cand ne-ai spus ca mult iubitul badea George nu mai este!
Cand i-atata jale-n lume si-s atatea rane-n piept
Si cand toti cu obidire mangaierea ti-o astept.
Tanarul poet nu uita in evocarea sa prezentarea principalelor opere ale celui cunoscut drept „poetul taranimii”:
Graiul tau i-atat de dulce si-i atata vraje-ndansul
Farmecele lumii toate le-ai tesut maiestre-ntr-ansul
Juvaer e-n fiecare dintr-a tale multe file,
Orice viers de reverie din Balade si idile
Tu cu arta-ti ne-nteleasa-ai inteles tainele firii,
Ca pe plaiurile noastre sa vrajesti Nunta Zamfirii,
Ia cand graiu-n ratacire se pierdea si parea mort
I-a dat noua stralucire-nfiripand Fire de tort
Tu podoaba-ntreaga-a lumii ai fi dat-o avutie,
Ferecata-n doine, hore, cantece de vitejie…
In necrologul pe care-l alcatuieste pentru aceeasi publicatie citim: „Tineam la el cu dragoste, pentru ca oamenii in vremuri de dezastre se leaga cu indarjire nespusa de o persoana indrumatoare, care are autoritatea unui apostol. Omenirea are credinta nezdruncinata in oamenii sai mari si credinta aceasta nu se poate starpi din ei, pana stiu ca exista astfel de oameni.”
Intre timp, razboiul mondial isi urmeaza mersul necrutator. Satele banatene raman pustiite, tinerii plugari fiind luati la oaste si dusi sa lupte si sa moara in cine stie ce tinuturi indepartate. Despre aceasta stare de spirit apasatoare, raman marturie versurile poemului Prizonierii datata februarie 1917;
Un vant pribeag cutremura salcamii
Soptind o taina trista tremurand,
Ca vajnici roibi, ce si-au pierdut stapanii
Va umbre negre-n larguri alergand,
Vad suflete din taine dezvelite
Cum se avanta-n noapte-ngrozitor
Simt truda grea a lumii obidite
Si ranele ma dor din trupul lor.
Sentimentul dominant care strabate aceste versuri cu ecouri din creatia lui Octavian Goga, este de compasiune si solidaritate cu suferinta consatenilor sai plugari:
Sunt fratii mei, pribegii saraciei
Supusi umili ai marilor dureri
Cei infratiti cu sarcina robiei
Cei istoviti de vlaga si puteri…
Amaraciunea provine si din nedreptatea sociala si nationala la care erau supusi romanii in acele vremuri lovite greu de nedreptatea istoriei:
Sunt fratii mei de-o limba si de sange
Cari sorb teroarea crudului infern
mi-e inima de desperata plange
In spasmul lor, ce-n taina si-l astern.
De la suferinta prezentului, gandul tanarului poet se indreapta spre a gasi cai de inlaturare a ei, pe calea marilor idealuri. De la constatarea situatiei precare a tarii noastre, in primele strofei ale poeziei sale, intitulata simbolic Oda;
Pe ceriul sfant al tarii mele
S-au napustit furtuni in clipe grele
Si stelele si-au incetat lumina
Si nu parea sa mai rasara luna…
Sfarsitul ne pastea in orice clipa
Cand si-arunca fatala ei aripa
Asupra-ne neindurata soarte
Asupra-ne cotropitoarea moarte
… autorul trece la un indemn vibrant adresat fratilor sai intru credinta si suferinta, de a renunta la vrajba inutila intre ei si de a alege calea iubirii si impacarii spre atingerea scopului comun:
Oh fratii mei, voi ati uitat trecutul
De va framanta astazi vrajmasia?
De ce lasati din bratul vostru scutul?
Iubiti-va! Aceasta ni-e taria!
Iubirea fie stanca neinfranta
De vatra ei vrajmasul sa se franga,
Din vatra ei puterea sa ne creasca
Sa intareasca Tara Romaneasca.
Dintr-o insemnare intr-un caiet cu manuscrise, reiese ca in 13 iunie 1917 a citit intr-o sedinta a cenaclului Petru Maior, (nu e consemnat si locul), un poem intitulat Lupta-n codru, din care notam:
Sufla, geme, urla vantul
Intrecand orice furtuna
Sus pe coaste se aduna
Oaste multa, rand cu randul,
C-a murit cu jale multa
Ion, soldatul sub porunca
Sus pe coasta de la munte
Vant alearga, bate vantul
Precum jalea bate gandul
Dorului, durerii multe.
Versurile avand structura folclorica, o compozitie nu lipsita de unele stangacii stilistice specifice avantului tineresc al poetului, depun marturie despre o stare de spirit – specifica starii de razboi in care ne aflam, si despre o spontaneitate si naturalete care pot cuceri si astazi un public sensibil. Dincolo de compasiunea pentru tragedia soldatului roman, notam spiritul de sacrificiu, demnitatea si, nu in utimul rand, intima legatura dintre starea sufleteasca a eroului si zbuciumul naturii personificate.
Un gand poetic de o induiosatoare sinceritate ne intampina in poezia Sursum corda! De fapt, o rugaciune adresata Mantuitorului Iisus Hristos, la ceas de amarnica deznadejde:
O rugare blanda si duioasa
Ti-a trimis suflarea mea trudita,
Inima, pierduta in ispita
Mi se sfasie in desnadejde:
Rogu-ma, ma mantuie Hristoase.
Cu un autentic gest de responsabilitate literara, tanarul poet Aurel Contrea isi supune creatia judecatii cenaclului literar iar, la recomandarea acestuia, o publica in nr. 17 a revistei Biserica si scoala din Arad din anul 1918. Tot pe atunci citeste la cenaclul Petru Maior si sonetul Catre tinerime din care amintim cateva fragmente semnificative:
Nori grei se rascolira in linistea senina
Furtuni fara de seaman de-asupra tarii noastre
Treziti din somnul dulce in vifor de dezastre,
Cautati in calea voastra o raza de lumina,
Porniti!… Sa va-nfioare-n cucernica-nchinare
Durerile ce zbat in desert dupa rasplata,
Va-mbratisati destinul cu dragoste curata
S-aveti o stea desteapta de-apururea in zare.
Desigur, este o tehnica retorica aici, bine condusa, dar sentimentele si cugetarile care se afla la fundamentul acesteia sunt, in contextul istoric dat, binevenite. Astazi, la aproape un secol de la compunerea lor, pot sa ne apara – din perspectiva artei moderne – oarecum exaltate si chiar bombastice. Dar versurile se includ in mersul vremii lor, influenta poeziei patriotice romantice este dominanta, si in nici un caz nu pot fi banuite de demagogie. Tanarul autor se identifica pe deplin cauzei pe care o slujea, era convins ca prin cantul sau se arata a fi un adevarat luminator si indrumator al neamului sau, iar despre aceste versuri, poezia romana din acest colt de tara, chiar avea mare nevoie atunci. Iar daca analizam ideile poetului fara prejudecati, si fara zambetul ironic si suficient al denigratorilor de meserie, constatam ca ideile promovate atunci sunt pe deplin valabile si in zilele noastre.
Din cauza dificultatilor inerente starii de razboi, Aurel Contrea este nevoit sa se duca la Budapesta pentru a urma Institutul Pedagogic Superior, nu inainte de a-si da examenele de diferenta la Liceul din Seghed. Trebuind sa revina urgent in Banat, din cauza revolutiei bolsevice conduse de Bela Khun, a trecut raul Tisa inot impreuna cu doi colegi comloseni, pentru a nu fi arestat de armatele ostile. La Caransebes, unde fusese numit profesor suplinitor cu ajutorul fostului sau dascal, Iuliu Vuia, publica poemul Banatului intr-un moment deosebit de dificil pentru romani,
Banatule, tu tara mea frumoasa
Pierdut in largul zarilor surii
Tu leaganul copilariei mele
Tu raiul meu cu-atatea bucurii
Ma chiemi cu glasul patimei infrante
Ingenunchiat de-al veacurilor sorti,
Ca sa-ti urmez cararea ta pierduta
Sub rostul trist al fratilor mei morti.
Credem ca aceste versuri, pline de sensibilitate si de dragoste curata pentru meleagurile natale, se inscriu printre cele mai reusite omagieri din litertura banateana, si nu numai. Admiratia fata de frumusetea naturii se imbina cu amaraciunea pentru trista soarta a celor cazuti pe front.
Ma chiemi cu glasul dornic de izbanda
S-adun flacai din dealuri si din vai,
Caci vieata ta e-n spasmurile mortii,
Caci trupul tau se frange de calai!
Chemarea la lupta trebuie inteleasa, firesc, doar ca o chemare pentru libertate nationala sociala si economica. Este o chemare pentru eliberarea de robia feudala, nu este efectiv indreptata impotriva nici unui alt popor, chemarea – evident – nu a fost luata la initiativa sa personala, ci a raspuns unor comandamente majore sugerate de cei care hotarau pe atunci, soarta poporului roman din Banat. Autorul se adreseaza romanilor din toate zonele istorice ale Banatului;
Banatule, tu tara mea aleasa
Ce cresti in tine fierul din adanc, –
Ai lanuri verzi si holde si gradine
Si tot ce e comoara e pamant.
Te scoala azi! Fioru-incremeneste
In inima vitejilor pribegi,
Caci patima renascatoare creste
Ca sa razbune vremile vitregi.
Se freamata purtati de biruinta
Stejarii codrilor din Severin
Si Carasul cu culmile carunte
Si-aduna-n sarg soliile ce-i vin,
Caci osti astrange-n largu-i Torontalul
Si malurile cruntului Timis
Sa apere ca traznetul din zare
Pamantul pentru care sunt trimisi.
Strofa finala concluzioneaza cu un apel la trezirea virtutilor strabune, intr-un demers asemanator aceluia din inmul nostru national, „Desteapta-te romane!”;
Iar cand taria-n zori se rumeneste
Si piere norul vietii-ntunecat
Te vei trezi, caci vesnic romaneste
Va stapani virtutea-n largul tau, Banat.
Poezia, publicata, se pare, tot in Revista diecezana din 1919 din Caransebes, a avut un ecou imens in epoca. De altfel, problema de pe front, s-a si rezolvat apoi favorabil pentru romani, la masa tratativelor de la Paris. Autorul a trebuit insa, in graba, sa plece pentru a se inscrie la Facultatea de Stiintele Naturii a Universitatii din Cluj. Intre timp, Transilvania si Banatul isi recapata Independenta nationala, in urma Adunarii de la Alba Iulia din 1 decembrie 1919. Evenimentul nu putea sa-i scape tanarului si entuziastului poet.
Sunt de remarcat versurile inchinate ostenilor romani care au izbandit dupa grele jertfe umane si fapte de vitejie, in care s-au acoperit de glorie, intr-un vibrant Imn de biruinta:
Ce draga e, ce sfanta e vieata,
Ce negrait de dulce-i sa traiesti,
Cand inima cu patima se zbate
La vestea celei mai dorite vesti,
Cand sufletul de farmec se-nfioara
Zarind ivirea zarilor de bine
Chemand o lume noua, cu ardoare,
Si lumea-aceasta a raspuns, ca vine..
Martiri, zvarliti ca prada, fara mila
In glodul vremii grele de pieire,
Cei schingiuiti in chinuri si napaste
Pascuti de-a veacurilor urmarire,
Veniti, veniti, ca-i ziua triumfala
Cand ziua-ntreaga-i prada fericirii,
Si-uitati cu totii timpul de turbare
Ce v-a scaldat in patima si sange
Uitati acum, ca-i ziua de iertare.
In ziua de-azi cutremure-se firea
Si zbata-se-n delir de veselie,
In ziua de-azi facutu-s-a plinirea
Ce-atatea vremi, dorit era sa vie
Cand razbunand trufia cu cainta
Plang toti stapanii zilelor vitrege,
Caci dragostea de limba si de lege
Si-a dobandit mareata biruinta.
Cand s-a-ndurat Pronia cea cereasca
Sa dea pierzarii neagra-ne sclavie
Pe plaiurile noastre-n osardie
Venit-ai zi de mare sarbatoare
Ca sa descui sicriul mortii noastre,
Ca sa ne scapi vietii-nduratoare
De-atatea patimi, chinuri si dezastre,
In lung si-n larg. In Tara Romaneasca
Purtati faclii si steaguri si fanfare,
Caci v-ati aflat pierdutele odoare
In datina si limba stramoseasca;
In cort, la plug, prin sate si pe plaiuri
Le-am cucerit si noua ne ramane,
Infiorat asculti a Tale graiuri,
Te pleci, te rogi si plangi invins, Romane.
Oh, pace tu, comoara ingereasca
Nadejdea unui viitor de aur
Tu cea mai scumpa-sfanta rasplatire
Prinosul cerului si-al lumii drag tezaur,
In inimile noastre te asterne
Ca-nvinsi de vraja maretiei Tale
Sa ce-nchinam Soliei cei eterne
Ce te-a trimis sa-ti faci in lume cale.
Finalul poemului aduce, cum era si firesc, omagiul nostru, al tuturor, Puterii lui Dumnezeu, care ne-a ajutat si ne-a aparat la greu, Pacii, comoara ingereasca, fara de care nimic trainic nu se poate fauri si – in fine Osteanului roman, harnic si viteaz.
Poetul Aurel Contrea, a gasit de cuviinta sa omagieze si devotamentul Casei Regale a Romaniei, care a avut un mare rol istoric in conducerea Tarii, dar gandul sau s-a indreptat cu recunostinta mai ales spre devotamentul celei care i-a ajutat pe ostasii raniti pe front, in conditii de mare dificultate; Reginei Maria;
Cand neamul meu zdrobit de suferinta
Plangea amarul vremii de restriste!
Cand tara mea pierea vazand cu chii
Pasea sub truda patimilor triste:
Ne-ai cercetat solie ingereasca
Ca sa ne-aduci o dulce mangaiere
Ca sa te stim, ca esti regina noastra
Aparatoare-n clipa de durere.
Cand greul vietii ne scria calvarul
Ai aparut ca vraja din poveste
Precum in vis de farmec Cosanzeana
Rasare cu lumina dupa creste:
Si-n vai, in dealuri, pe campii intinse
Se-nstapaneste dalba primavara
Si-mparte lumii farmecul comorii
In jalnica desmostenita tara.
Venit-ai azi pe plaiurile noastre
Ca sa ne spui ca visul e aievea
Venit-ai azi sa-mprastii bucuria
Sub ceriul nost cu zarile albastre
Sosirii tale-i salta in fericire
Tot sufletul robitului Ardeal
Si florile ce-ncununeaza firea
Si vaile si codrii depe deal.
C-ai dezlegat averea tainuita
A inimilor noastre zbuciumate
Si-ai risipit in sargul vietii dorul
Si dragostele tarii liberate.
Cutremurati de clipa fara seaman
Ce-o simte azi intreaga Romanie
Iti multumim, Craiasa Romanimii
Ca ne-ai pasit azi stramoseasca glie
Si chiotul, e cel mai scump al firii
Dezlantuit din piepturile noastre:
E sincera, puternica simtire
Ce-o dedicam azi Majestatii Voastre.
Afland din poeziile publicate in presa vremii despre calitatea poeziei lui Aurel Contrea, compozitorul Tiberiu Brediceanu, care era si director al nou infiintatei Opere Nationale romane din Cluj, ii solicita – prin intermediul tenorului Traian Grozavescu, ce il cunostea pe poet din corul bisericesc la care participasera, sa traduca, in termen limita de 3 luni, opera Aida de Giuseppe Verdi, dupa libretul lui Antonio Crislanzonni dupa un manuscris in limbile italiana si maghiara. Poetul constiincios, face efortul cerut, iar la 25 mai 1924, are loc si premiera operei, cu mult succes. Redam aici cateva fragmente din Imnul de biruinta din opera Aida:
In zbor, cine pluteste-n al gloriei cuvant?
Ca un puternic soare sfant cu-avant?
Tu soare sfant!
Cununi de flori de vin sa-ti anin coroanei cei de
Mirt,
Cand zvon de praznuire te cheama-n drag alint…
Dorinta de a deveni un nou poet al neamului se naruieste insa. Obtine, dupa absolvirea facultatii, o bursa de studii pentru a-si obtine doctoratul la Roma dar, in stiintele naturii nu in literatura cum ar fi dorit. Cu durere in suflet trebuie sa renunte la poezie, pentru a se dedica stiintei. Totusi, continua sa scrie poezii si sa publice in presa articole pe teme culturale.
Intre 1920-1924, la Roma, in calitate de doctorand, participa la activitatea Societatii Academice „Dacia Traiana” a studentior si a oamenilor de cultura romani, pentru care scrie in scrie 1921, imnul „Din Roma”,
Din Dacia ne-a adunat
La Roma o scanteie,
Ce s-a aprins, cand neamul Dac
Luptand cu Divul imparat,
Cazu pentru-o idee.
Un neam ce-n jertfa s-a nascut
Prin moarte si din viata
Norocul si l-a cunoscut,
Cand alegandu-si vietii scut
Si-a pus nadejdea-n brate.
Din toiul trudnicului chin
Noi am cules cununa,
Sub bolta ceriului senin
Cu soare cald si vantul lin
Ne bucuram intr-una.
Un neam ce jertf-a cunoscut
La Sarmisegetuza?
Si-acel ce-avea lupoaica-n scut
Din lupta lor am cunoscut
Virtutile si muza.
Povestea neamului intreg
O lege ne invata
– precum samanta scoate vreg
Din zgura solului vitreg. –
Si noi scoatem povata.
Cand vifor inspaimantator
Asupra noastra vine,
Ne vom ruga c-un singur dor
S-avem in suflet forta lor
Si acelasi sange-n vine.
Sa vie-atunci orice-ar veni:
Pe viata si pe moarte,
Oricate rele ne-ar meni,
Noi drepti in fata le-o privi,
Caci ne-am croit o soarte.
Revenit in tara, este numit profesor de stiintele naturii la Liceul C.D.Loga din Timisoara, avand insa si ore la Facultatea de mineralogie. Patruns de importanta misiunii sale pedagogice, compune si aici Imnul scolar inchinat Institutiei pe care o slujea;
E cea dintai dorinta ce-mi framanta
In soapte-aprinse flacara din piept
E cea dintaiu strigare ce ma-ncanta
Si semnul drag, ce vajnic il astept;
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
Sa fim chemati cu inima zglobie
Si cu avantul vesnic plin de foc,
Ca steagul nostru ridicat sa fie
Caci sfant e semnul lui in orice loc:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
Suntem alesii vremilor marete
Cari au parinti si frati ce s-au jertfit,
Facand cu sange planuri indraznete;
In rostul lor i-al nostru rost sortit:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
Intinsul tarii noastre adorate
Isi creste vraja-n campuri si la deal,
Ne farmeca cu darurile-i toate;
Un dar e si supremul ideal;
Sa falfaie cu fala tricolorul,
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
In plaiurile noastre minunate
Isi au stramosii vesnicul lacas
Si vom izbi cu fulgerele toate
De-ar indrazni sa-l calce pas vrajmas:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
Banatule cu vlaga franta-n doua
Sa nu-ti mai plangi Tu fiii-nstreinati,
Ca-n piept ne este vlaga vesnic noua
Si-n veci nu vom uita ca ne sunt frati:
Sa falfaie cu fala tricolorul
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul.
Patronul scoalei noastre ne priveste
Cu ochi duiosi din timpul secular
Caci rod bogat samantei sale-i creste
Ca-n lanul plin de spice, la hotar:
Veniti copii, cu toti sa-i dam onorul
Sa falfaie cu fala tricolorul!
Tot pe atunci, la 18 iunie 1924, a compus un sonet inchinat unui mare dascal care a fost ctitorul invatamantului romanesc, Lui Gheorge Lazar,
Din istovita brazda semanata
Cu sarguinta aspra si-ndarjire
Ne-a rasarit imbelsugata roada:
A mantuirei noastre inflorire.
Cand patima Ta te-a stors de truda cruda
Si campului sterp iti ostenea avantul,
Un nou indemn pornirea Ti-o indruma;
Iar se avanta si din nou se-nalta
Nestramutata, spendida, Ideea,
Si generatiilor noua le invata.
Oh, vino dar, cu inima, cu cheia
Invataturii tale infocate
Caci inimile azi Te-asteapta, toate.
Este un elogiu adus dascalului, omului de stiinta, celui caruia intreaga viata, ganduri si preocupari ii sunt inchinate unui singur scop suprem: luminarii spirituale si morale a neamului sau, si, chiar mai mult, a omenirii in ansamblul ei. Pe aceeasi linie ideatica mai citam si Pe marginea cartilor,
Ce fericiti sunt purtatorii pacii
Si vestilor, de binevoitori
Cei inchinati adanc sinceritatii
Si-a-ntelepciunii mari cugetatori.
Cari ziua, noaptea, cred si-n orice clipa
Sunt slujitori supusi eternei legi,
Ce-si mistuie gandirea cu risipa
Spre mantuirea vremilor intregi.
Ca-n flacara ce arde in simtire
In rostul lor aducator de-avant
Si-n drumul lor ce duce spre marire
E-ntreg avutul vietii pe pamant.
Urmare a prestigiului pe care si l-a dobandit ca urmare a neincetatei sale activitati stiintifice si poetice, i se incredinteaza, de catre primaria municipiului Timisoara, recitarea unei poezii omagiale inchinate Italiei, cu ocazia inaugurarii la 23 aprilie 1926, in centrul orasului, a unei copii in bronz, a simbolicei Lupoaice alaptandu-si puii, pe Romulus si Remus, oferita de catre primaria municipiului Roma, ca semn al recunoasterii latinitatii noastre;
In departari s-a luminat cararea
Si vad campia Ta inviorata
Un imn triumfator strabate zarea
Si ritmul lui il simte firea toata,
Din Alpi spre Apenini si largul marii
Albastrei mari si-a cerului albastru
Inalte culmi imi chiama amintirea
Neostenit strabat pe drumul aspru
Ma duce pasul iarasi catra Tine
Italie, Te-am revazut cu bine.
Ca om de stiinta, dar si ca poet, a dedicat o poezie interesanta genezei vietii, un imn scurt inchinat Creatiunii, intitulat Ab initio mundi, din care notam un fragment:
Din ceas in ceas misterul se formeaza,
In nepatrunsul strop coloidal,
Discret secretul viu se contureaza
De restul sec si brut material.
Si-ncrezator sarcodiul mai in urma
Dezvolta-asigurat cate-un picior,
Ce-n piatra loc de trai incet isi scurma
Cerand prin viata loc stapanitor.
Consideram ca si poezia inchinata vulcanului Vezuviu, tot un imn al maretiei naturii poate fi considerat:
Neincetat cutremura pamantul
Neostenit ma-ndeamna sus avantul.
I-asa de grea cararea ta de stanca,
Fagasul ei impietruit ma-ncanta.
Urc varful tau, cel urgisit de soarte
Vulcan batran, aducator de moarte.
In sanul tau se zbat inlantuite
Ca-ntr-un navod, puterile naturii.
Cand izbucnesc (ca neamuri razvratite
Ce navalesc cu patimile urii)
Se clatina din temelii pamantul
Ca-n inceput, cand a grait Cuvantul.
Din an in an revolta se-noieste
Sus in crater, si-adanc in maruntaie
Meleaguri noi, pierzarii isi croieste
Nestapanitul fluviu de vapaie,
Iar flacara ce arde-n acest fluviu
E darul tau, Batranule Vezuviu.
Si omul, ce s-a infratit cu firea
A-frumsetat vulcanul cu plantatii,
In vinul lui e noua razvratirea,
In focul lui isi jor credinta fratii.
Caci farmecul salbaticiei crunte
L-a pus in vin razbunatorul munte.
Si, pentru a incheia, redam un fragment din evocarea Codrule, podoaba firii,
Codrule, podoaba firii, crainic mandru si bogat
Cum iti legeni tu coroana intr-un cantec leganat
Cum asterni cu darnicie bogatia de comori
S-o inchini la lumea toata, ca prin ea sa te adori, –
Codrule, fartate dulce, mult esti mandru si semet
Am venit pierdut la tine fericirea sa ma-nveti
Sa-mi arati carari alese, cai ce duc catre noroc,
Doar tu stii, – caci ai atata-ntelepciune de proroc…
Despre calitatea demersului poetic al lui Aurel Contrea, depune marturie Ioan Viorel Boldureanu in prefata la singurul volum restrans de versuri al poetului, aparut in 2003, la Ed. Marineasa din Timisoara, intitulat Banatului, din care citam: „Virtuozitatea formei, convingatoare, ramane inlauntrul poeziei pentru ca se pastreaza in limitele controlate ale aceleiasi sensibilitati si fervori lirice deopotriva cenzurate de limpezimea gandului si trairii proprii. Discursul liric – avand tensiunea ce-o da retorica implicarii in mari sentimente, deci a faptului trait pe seama si inlauntrul acestora – lasa sa transpara cate o logica limpede, cat si reflexele intuitiei sensibile directe in expresii poetice memorabile”.
Aurel Contrea a colaborat cu poezii si studii de critica literara in presa vremii sale, in revistele culturale Suflet nou, de la Comlosu Mare, Fruncea, Primavara si altele. S-a referit la creatia autorilor semnificativi ai timpului sau. Din pacate, nimeni, din ale timp, nu i-a dedicat inca o recenzie pe masura valorii sale autentice. Pana in 1937 nici nu a existat la Timisoara vreo filiala a Societatii Scriitorilor Romani de la Bucuresti, asa cum s-a intamplat la Iasi si la Bucuresti inca din vremea lui Titu Maiorescu. Prima asociatie semnificativa de acest fel a fost Societatea Scriitorilor Romani din Banat, condusa la inceput, de Volbura Poiana Nasturas, apoi de omul de afaceri Dion M. Ar. Dan, la care a colaborat si Aurel Contrea in calitate de bibliotecar. Din primul comitet al acestei societati au mai facut parte autorii: Ion Rosiu Rosioru, G. Popiti, Gheorghe Atanasiu, Aurel Cosma junior, Dridri Gorinita, Iosif Velceanu, Al Tintaru, Mia Cerna, A. Peleanu, Lucian Cosmin, Damian Iverniceau, Ioachim Miloia si Traian Topliceanu.
La cenaclul Altarul cartii, de pe langa aceasta societate, au mai colaborat: C. Miu-Lerca, Dorian Grozdan, Romulus Fabian, Melentie Sora, Nicolae Ivan, Ilie Ienea, George Catana si altii.
Activitatea culturala si literara interbelica, dinainte de aparitia acestor asociatii este, din pacate, putin cunoscuta, si este chiar minimalizata pe nedrept, multi autori trebuind sa razbata pe plan literar prin forte proprii. Ar fi timpul ca truda lor, printre care si a omului de cultura banatean Aurel Contrea, sa fie recunoscuta si oficial. De altfel, s-a si stins din viata, in umilinta si uitare, la data de 12 aprilie, 1968 la Timisoara.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 