Turista din România descoperită cu Covid în Grecia, turist din Germania

by Razvan Pascu

Update informatie “turista din Romania descoperita cu Covid in Grecia”

1. Am discutat acum cu proprietarii celor mai importanti tour-operatori de chartere din Romania: nu au avut charter spre Creta decat pe 1 Iulie, unde stim deja ca toti turistii au fost negativi. MAE precizeaza ca turista a ajuns pe 2 Iulie, deci din Romania putin probabil sa fi plecat.

2. In comunicatul MAE este fie o eroare, fie ceva care nu are legatura cu Romania. Scrie ca turista a fost intr-un charter care a zburat in Creta via Atena. Din Romania, insa, nu exista asa ceva.

3. Inclin sa cred ca romanca nu a venit in Creta din Romania, ci din alta tara UE. Chiar si din alta tara, in comunicatul MAE apare “cursa charter”, ori nu poate fi o cursa charter, ci o cursa de linie, daca a fost cu escala la Atena. Deci, mai multa atentie la cuvinte intr-un comunicat oficial! Continue reading “Turista din România descoperită cu Covid în Grecia, turist din Germania”

Locomotivele cu aburi din România: De la „Ferrari“ pe sine, la opera de muzeu

Locom. abur  by Florina Pop

Pe o vreme ceţoasă, zeci de oameni de la CFR Cluj s-au adunat să aşeze pe şinele de „onoare“, special făcute, o locomotivă cu aburi, „bătrână“ de 57 de ani. Prindea 80 de kilometri pe oră când era în funcţiune, o viteză bună pentru locomotive, un „Ferrari“ pe şine. De azi, după ce a stat 13 ani în depou, e piesă de muzeu şi poate fi admirată de sute de călători care trec zilnic prin gara clujeană.

Cluj, 23 noiembrie 2013, ora 8.02. Pe prima linie a gării Cluj-Napoca se zăreşte, prin ceaţă, o macara mare, albastră, cu cârlige şi frânghii de metal. Continue reading “Locomotivele cu aburi din România: De la „Ferrari“ pe sine, la opera de muzeu”

Annecy, orasul supranumit Venetia din Mont Blanc

Comuna Annecy este capitala departamentului Haute-Savoie în regiunea Ron-Alpi din sud-estul Frantei. Aceasta se afla la extremitatea nordica a lacului cu acelasi nume, la 35 de km sud de Geneva. Este o zona metropolitana ce include 13 municipalitati si capitala a 3 cantoane cu o populatie totala de 52.987 (în 2009) de locuitori pe o suprafata de 16,02 kmp.

Lacul Annecy s-a nascut acum 18.000 de ani din topirea ghetarilor. Este al doilea lac natural ca marime din Franta. Se întinde pe o lungime de 14,6 km, la o altitudine de 446,97 m si atinge o adâncime maxima de 80 m în care vietuiesc aproximativ 20 de specii de pesti, printre care pastravul, babusca, bibanul… Din 1957 administratia locala a depus eforturi pentru restabilirea calitatii apei, lacul Annecy obtinând astfel o recunoastere internationala, în acest sens se asteapta aprobarea sa ca fiind parte a Patrimoniului Mondial UNESCO. Putem descoperi aici un peisaj exceptional compus din albastru si verde, apa limpede si munti cu zapada.

Trebuie stiut faptul ca regiunea Savoie este una multiculturala datorita pozitionarii sale la granita dintre Franta, Elvetia si Italia, cu o istorie complexa si anexata definitiv Frantei în anul 1860. În ciuda influentelor legate de diverse ocupatii din teritoriu de-a lungul secolelor, caracterul alpin se observa si astazi în viata cotidiana: respectul si dragostea fata de natura si de munte, sinceritatea dintre oameni si recunoasterea lucrurilor bine facute.

Marcata de istorie, bucataria locala pastreaza cutume muntenesti în dezvoltarea turismului de peste 150 de ani. Cele mai cunoscute produse locale sunt brânzeturile, produse în imediata apropiere a localitatii Annecy, brânza Reblochon, un produs de renume pentru gastronomia franceza, si Tome des Bauges, brânza de vaca produsa în regiunea Savoie înca din secolul al XVII-lea.
Pestele si ciocolata sunt alte specialitati remarcabile ale locului. O particularitate distincta a ciocolateriei o reprezinta ciocolata umpluta cu un lichior fin de munte. si desigur, ca peste tot în Franta, acest departament detine productia a doua tipuri de vin alb: Apremont si Roussette.
Florile sunt o alta particularitate a orasului.

Istoria omenirii de pe malul lacului Annecz se scrie de peste 5000 de ani, primele locuinte lacustre dateaza din neolitic. Urmeaza perioada romana si Evul Mediu cu aparitia primei denumiri a orasului Aniciaca. De-a lungul secolelor, în special în secolul al XV-lea, în timpul domniei lui Savoy-Nemours, Annecy va deveni capitala administrativa, culturala si religioasa.
În secolele XVII-XVIII Saint-François de Sales si Jean-Jacques Rousseau îsi pun amprenta asupra orasului pentru totdeauna.
Astazi Annecy pastreaza numeroase urme ale acestei evolutii istorice lungi si complexe, cum ar fi Palatul l’Ile, construit în secolul al XII-lea, castelele Route des Ducs de Savoie : Annecy, Menthon-Saint-Bernard, Montrottier, Thorens si Clermont.

Tatiana Scurtu-Munteanu

Castelul Bouillon

Cocotat pe trei vârfuri stâncoase, cu vedere la râul Semois, Castelul Bouillon, cu labirintul de coridoare si salile imense boltite, este considerat relicva cea mai veche si cea mai interesanta a feudalismului din Belgia. Castelul este situat în orasul belgian cu acelasi nume, provincia Luxemburg din regiunea valona. Fortareata a fost construita pentru a proteja ducatul Basse-Lotharingie, strategic amplasat pe axa Reims-Liège-Aix-la-Chapelle. Castelul, care a gazduit pâna la 200 de soldati, a avut reputatia de a fi inexpugnabil, pe vremea când inamicul prefera tehnica infometarii aparatorilor, mai ales pe timpul iernii. Însa castelul era pregatit pentru asemenea situatii, având acces la o sursa de apa potabila si stocuri de produse alimentare arborate de-a lungul unei galerii de 30 de metri adâncime. Scripetele era pus în miscare de catre soldatii care învârteau ca un fel de carusel din lemn. Intendentul castelului exercita o functie esentiala: el era cel care calcula cantitatea de alimente necesara pentru a putea face fata asediului.
Originile primelor fortificatii dateaza din secolul al VIII-lea. Desi prima mentiune a Bouillon-ului apare într-un text datând din 988, nu poate fi nicio îndoiala ca acesta a existat cu secole înainte. Expertii sunt de acord ca denumirea dateaza din perioada galo-romana. În absenta documentelor concludente nu este posibil sa se prezinte o data precisa.
Nimeni nu stie cu exactitate când a fost pusa baza castelulului pe acest deal, prezenta fortificatie a fost construita între 1050 si 1067 de Duke Godfrey III. Ludovic al XIV-lea al Frantei a cucerit castelul dupa un asediu de 20 de zile, si parti ale fortificatiei au fost modificate de celebrul arhitect Vauban. 
Indiferent de ce se crede despre politica Cruciadelor Evului Mediu, salvator crestin al Pamântului Sfânt  sau xenofob european, nu este nicio îndoiala ca Godfrey de Bouillon a fost un erou national belgian în felul sau. Francezii au fost cei care au provocat prima cruciada, dar Godfrey de Bouillon a fost cel care a condus trupa de cavaleri lotharingieni, primii europeni care au trecut de zidurile Ierusalimului în 1099. Acestuia i s-a oferit titlul de rege al Ierusalimului, dar a refuzat coroana, murind un an mai târziu de ciuma. Astfel vizitând frumosul oras Bouillon din sud-estul Belgiei, chiar la granita cu Franta, este imposibil sa se evite mostenirea lui Godfrey de Bouillon, castel pe care l-a vândut si l-a lasat în urma pentru a putea merge la razboi.
Mai târziu, în perioada dominatiei olandeze în secolul al XIX-lea, cetatea a suferit mai multe modificari: capela, turnul principal si casa guvernatorului au fost demolate si un arsenal si baraci au fost adaugate la castel. Apoi, încet, de la mijlocul secolului al XIX-lea, Castelul de Bouillon a început sa cada în ruine. Din fericire, acesta a devenit o atractie turistica si astfel a fost  salvat de la degradare.
Castelul feudal a fost definit ca un grup de lucrari construite în raport unele cu alte, cu aparare individuala, dar pastrându-se unite prin ideea apararii comune, în conformitate cu principiile arhitecturii militare.
În prezent castelul are sectiuni ramase din secolul al XI-lea si fortificatii din secolul al XIII-lea, precum si cele efectuate în 1600, aceastea însumând un pod din lemn, hale ramase cu tuneluri, camere de depozitare si ziduri înalte de aparare. Exista chiar si mingi de piatra care erau folosite ca munitie în catapulte. În jurul castelului se pot gasi statui si reprezentari ale lui Godfrey de Bouillon, dar si date istorice semnificative cu privire la aceasta parte a Belgiei, care a fost anexata la Olanda în 1815, dupa înfrângerea suferita de Napoleon de Waterloo, olandeza fiind si în prezent a doua limba în Bouillon.
Fiind situat într-o zona stâncoasa, castelul poseda o colectie spectaculoasa de pasari mari: acvile, soimi si condori. Orasul în sine este unul pitoresc, turistic, pentru iubitorii de natura si istorie.

Tatiana Scurtu-Munteanu

SUB CRUCEA SUDULUI (2) TARA CONTROVERSELOR

Australia este o tara a controverselor. Am sa va explic de ce. Un ilustru politician de pe malul drept al Dambovitei spunea odata ca: „Iarna nu-i ca vara!”. Ei bine, avea dreptate, dar… numai daca se referea la Romania! In Tara Cangurului, in ultimii ani, a inceput sa fie iarna ca vara si… vara ca iarna sau… chiar mixate. La sfarsitul anului 2010, pe continentul australian, controversele climatice se tin lant! Aici, in conditii normale, ar trebui sa fie sezonul estival! Deci, zile toride, plaja, pantaloni scurti si o invazie de turisti din emisfera nordica. Din pacate nu-i chiar asa! Soare si multa caldura pe coastele oceanului este, dar la munte ninge… chiar daca suntem in toiul verii; in mijlocul continentului, zona desertica e din ce in ce mai secetoasa, in sud – padurile ard cu saptamanile, iar… in nord-est avem parte de inundatii mai abitir ca pe vremea lui Noe.

Marele Potop Australian

Australienii incearca totusi sa fie realisti. Stiu sa tina piept greutatilor. Nimeni nu isi pune cenusa-n cap ca inundatiile recente acopera o suprafata mai mare decat a Frantei si a Germaniei luate impreuna!!! Multe case au disparut sub ape mai adanci de zece metri. Desigur ca majoritatea sufera-n tacere, le pare rau de cei sinistrati, cauta sa-i ajute, trateaza fenomenul cu seriozitate. Este declarata starea de dezastru, pagubele sunt peste cinci milarde de dolari australieni sau americani – paritatea in prezent fiind de unu la unu. Oamenii sunt lucizi, gandesc cu optimism la viitor, la refacere… pun mana, ajuta armata sau fortele guvernamentale, pentru a restabili ordinea, pentru a reface legaturile cu civilizatia si pentru a se repara ceea ce a fost distrus de ape. Totul prin munca, intelegere, credinta si patriotism chiar… Au fost deschise diferite puncte de ajutor financiar pentru sinistrati. Chiar si copiii isi doneaza economiile din pusculita. Asa i-au educat parintii si profesorii de la scoala, sa sara si sa-si ajute semenii aflati la greu! De aceea nimeni nu tipa, nu urla, nu varsa blesteme pe natura sau pe guvern. Cauta sa inteleaga si sa puna umarul la efortul de reabilitare a situatiei. Australianul este obisnuit cu greul. A trait, in conditii precare, intr-un mediu geografic diferit de cel de unde isi lasase stramosii, a cucerit locuri noi, s-a adaptat conditiilor climatice salbatice, distantelor enorme, a pornit deseori de la zero si a razbit… creand in 200 de ani o societate prospera si o tara respectata de alte natiuni!

Revenind la Marele Potop Australian, si il numesc asa deoarece – dupa spusele istoricilor si a arheologilor – aria potopului biblic se crede ca ar fi fost mai mica decat cea a actualului diluviu australian. Desigur ca traind intr-o era moderna nu mai este nevoie de o Arca a lui Noe, cu toate ca si aici a fost distrusa o mare parte a florei si faunei locale. Un pericol demn de luat in seama il constituie serpii veninosi si crocodilii. Primii s-au instalat in casele parasite provizoriu, pe care le considera loc de refugiu. Crocodilii au iesit din rauri cautand hrana in zonele inundate, unde se infrupta cu animale moarte. Sunt convins ca nu ar ierta nici oamenii care se aventureaza prin apele involburate in cautarea unor chilipiruri, sau furturi de prin proprietatile abandonate. Mai sunt si pe-aici hoti si profitori de pe urma necazurilor semenilor lor, ca deh, oameni suntem! Cei prinsi primesc pedepse grave si devin dizgratia societatii! Orase intregi se afla sub ape, precum: Theodore, Chinchilla, Rockhampton, Emerald, Fitzroy, Condamine, Saint George, Jericho, Bundaberg, Dalby, Alpha si altele, multe dintre acestea fiind evacuate in totalitate. Dintre toate orasele sinistrate cel mai tare imi pare rau de Theodore! Acesta si-a primit denumirea ca omagiu adus unui important politician australian de origine romana, Eduard Teodorescu (foto), fost premier al statului Quensland in perioada 1919-1925. Dar despre acesta vom discuta in detaliu cu alta ocazie. 

Patrie sau matrie?

Sa lasam putin necazurile de-o parte si sa vorbim despre lucruri mai vesele. O alta controversa este dominatia femeilor in viata politica si sociala de aici. Circula printre barbatii o gluma precum ca Tara Cangurului a revenit epoca matriarhatului. Am stat si am analizat amanuntit aceasta teorie si le dau dreptate. Astfel, seful statului australian este regina Elisabeta a II-a, reprezentata in Australia printr-un guvernator general, tot o femeie, doamna  Quentin Bryce, urmata de primul ministru, doamna Julia Gillard. In parlamentul federal de la Canberra sunt 22 de senatori si 33 de deputati de gen feminin. Premierul statului  Queensland este Anna Bligh, premierul statului Noua Galie de Sud (New South Wales) este Kristina Keneally (foto), primarul metropolei Sydney este doamna Clover Moore. O adevarata conducere politica matriarhala fapt pentru care Australia poate fi numita matrie, nu patrie! Asta da democratie! Unde sunt barbatii? La pub, beau bere, joaca cricket, rugby, sau scriu articole despre „Tara controverselor”!  Imi aduc aminte de o comedie italiana de la inceputul anilor ’70 in care se ridiculiza lipsa femeilor in Australia. Titlul filmului „Frumos, onest, emigrat in Australia”. In rolul prinicipal Alberto Sordi. Acolo, in ilara pelicula, din lipsa de femei, barbatii dansau impreuna la balul de sambata seara! Oare cum o fi dansul zilelor noastre, caci numarul femeilor ne-a depasit de mult…               

Sarbatori de iarna in pantaloni scurti

Deci, dupa cum a relatat mai sus, clima ne joaca feste. Suntem in plin sezon estival. Pe coasta Pacificului e cald-cald, dar nu sufocant cum sunt verile din Bucuresti. La Sydney,  imbracati in tricou si pantaloni scurti, ne racorim cu briza aerului conditionat. La mai putin de 500 de km distanta, in statiunea montana Perisher, pe 20 decembrie 2010, in plina vara australiana a nins! Se schiaza vartos! Temperaturi noaptea intre -2 si -7 grade Celsius! Controvesatele sarbatori de iarna comerciale au inceput si la noi – precum in orice societate capitalista care se respecta – inca de pe la inceputul lunii noiembrie. Braduti, brazi si bradoi de plastic, impopotonati cu beteala multicolora si cu cadouri „dummy” iti atrag atentia ca vine Craciunul si ca ar fi cazul sa bagi manuta-n buzunar si sa cumperi niscaiva cadouri pentru cei dragi. Reclame peste reclame, „sale” peste „sale”, ieftiniri de toate felurile, facute parca pentru a se armoniza cu portofelul oricarui cumparator si… peste tot aceeasi muzica de sezon difuzata la toate difuzoarele complexelor comerciale, de la „Jingle Bells”-urile preotului-compozitor american James Pierpoint din Boston, la „Stille Nacht”-ul austriacului Franz Xaver Gruber. Pana la Craciunul religios ti se apleaca de atatea colinde si cantecele de iarna, incat iti vine sa iti iei campii si sa asculti acasa orice, chiar si mult detestatele cantate maneliene romanesti!

Vacanta de Craciun te intampina cu abundenta si cu dragostea celor care te inconjoara. Fiecare aussie se intoarce de la supermarket cu cate un ditamai curcan sub brat, care aruncat in cuptor se transforma intr-o friptura care iti incanta papilele gustative, cerand cu vehementa sa fie stropit cu renumitele vinuri australiene… care au intrecut deja faima celor frantuzesti, sau californiene. De obicei Craciunul se tine strict in familie, restaurantele fiind cam goale in aceasta seara. Apoi, zilele urmatoare pana la Anul Nou se fac parties-uri unde iti inviti musafirii de suflet, sau esti invitat de rude sau de prieteni dragi. Tot in pantaloni scurti! La barbechiu, babechiu, barbeque, sa BBQ! Name it! Se mananca mormane de fleici la gratar, de vaca, de porc, de pui, de emu (strut australian), de canguri si de crocodili! Si ne mai intrebam de ce „astia din urma” sunt suparati pe noi si vor sa ne pape si ei… la randul lor! (sic!). Berea curge garla. In general marci autohtone: VB (Victoria Bitter), Fosters Lager, Tooheys New, Cascade, Crown Lager, si alte multe sortimente. Rece sa fie, ca deh australienii nu sunt snobi precum alte neamuri mai… ortodoxe! De bronzat la ocean nu prea se inghesuie localnicii nostri. Cred ca de frica si de groaza cancerului de piele. Totusi plaja e plina de… turisti fraieri care vor sa epateze atunci cand se vor intoarce pe meleagurile natale din emisfera nordica. Ei, de gustibus et „urmari”-bus non disputandum! In fiecare an mor in Australia peste 1000 de persoane de cancerul pielii arse la soare – melanoma! Credeti ca bronzatii de la „marea neagra e albastra”, sau cei de la alte mari invecinate sunt scutiti de acest „cadou” solar!

Anul nou, se sarbatoreste in cadru festiv, deobicei locuri organizate de guvern, unde se face risipa de artificii si de sticle de sampanie carora le sar dopurile. La Sydney sunt organizate cele mai fastuoase serbari ale trecerii dintre ani, cu focuri si jocuri de artificii lansate de pe Marele Pod, de pe acoperisul Operei House, sau de pe navele aflate in golful adiacent. Totul pentru incantarea ochilor celor prezenti, a obiectivelor camerelor de luat vederi si de fotografiat, pentru a demonstra astfel lumii ca existam si pentru ca suntem printre primii care intampina noul an care vine.

30 de ani de la moartea lui Lennon

Va veti intreba ce legatura are John Lennon cu Australia. Nu stiu prea multe amanunte… in afara de minunata muzica a bitalsilor care a cucerit inimile atator generatii de ozi. Are insa o legatura cu autorul acestor randuri. In urma cu 30 de ani locuiam la New York, la un block distanta de Dakota Building, locul unde a fost impuscat marele cantaret si compozitor. 8 decembrie 1980! O seara trista si foarte friguroasa. Dupa ce cinasem la un restaurat chinezesc de pe Columbus Ave, ma intorceam zgribulit spre casa. Locuiam in apropiere, pe 73 street West. Mi-a atras atentia zgomotul facut de mai multe sirene ale masinilor de politie. Unele ieseau de pe 72 Street, altele intrau! Ciudat! Curiozitatea m-a indemnat sa ma duc sa vad ce se intampla. Pe la mijlocul strazii 72 cineva mi-a spus ca a fost impuscat John Lennon. Am alergat intr-acolo. Stiam unde locuieste. Il mai intalnisem de cateva ori prin imprejurimi, sau prin parcul din vecinatate. Se purta ca un om normal, fara excentricitati. Insotit mereu de Yoko Ono, il recunosteai usor dupa ochelarii rotunzi care erau hallmark-ul sau.

Deci, sirene, girofaruri, vacarm si jale… Cand am ajuns la aceea poarta a crimei am aflat ca pe John il transportasera deja spre spital cu o masina de politie iar pe Yoko cu  alta. Unii ziceau ca ar fi fost raniti amandoi. N-am putut vedea prea mult deoarece se adunase deja un puhoi de oameni. In intrandul portii blocului Dakota statea doi indivizi paziti de mai multi politisti. Unul era un portar in uniforma care gestcula tot timpul si vorbea tare, celalat un tip grasun, tacut, cu un cap foarte rotund, zambind prosteste! Asteptau cu totii sa vina anchetatorii. Lumea era foarte agitata… S-au facut grupuri-grupuri de discutii, de prezumptii si de scenarii. Nu se stia inca precis cine fusese ucigasul… Mai tarziu am realizat ca era tipul tacut cu cap rotund, Marc Chapman. Lui i s-au pus catusele… si a fost luat de politisti. Nu am stat foarte mult dupa aceea deoarece mi se facuse frig si incepuse sa fie mare aglomeratie! John Lennon in schimb plecase de tot… Odihneasca-se in pace! Nu l-am uitat nici dupa trei decenii de la disparitie! Urmatorul weekend am participat la un miting in Central Park, alaturi de peste o jumatate de milion de oameni. Era un miting dedicat memoriei celui disparut, un miting pentru pace, pentru armonie si intelegere. Avand in ochi lacrimi inghetate din cauza frigului de-afara cantam cu totii:  „Imagine there’s no countries/ It isn’t hard to do/ Nothing to kill or die for/ And no religon too/ Imagine all the people/ Living life in peace…/”. Mica-i lumea Doamne, chiar vazuta de aici de la antipozi!                                
                                                                 
(George ROCA, Sydney, Australia, 6 ianuarie 2011)

„Ziua indragostitilor” la Bruxelles

By Tatiana Scurtu-Munteanu

Escapada romantica la Conrad Bruxelles

Palatul Conrad Bruxelles este situat pe prestigiosul bulevard Avenue Louise si ofera cele mai spatioase si confortabile camere din capitala, servicii de neegalat si 17 sali de conferinte de capacitati diferite, variind de la 4 la 800 de persoane.
Hotelul dispune de asemenea de un Bar & Lounge, de un restaurant, Wiltcher Café , precum si un traditional Lobby Lounge. In plus, in perioada mai-septembrie vizitatorii se pot bucura de Terasa Rosie a cafenelei Wiltcher, un paradis al pacii din interiorul hotelului.
Pentru ziua Sfantului Valentin Conrad Bruxelles ofera indragostitilor un pachet special care include:
– O noapte intr-o camera Classic.
– Un mic dejun-bufet la Café Wiltcher sau in camera de hotel.
– Cocktail “Flower Power” la Loui Lounge & Bar.
– O jumatate de sticla de sampanie in camera.
– Bomboane de ciocolata in camera.
– Asternuturi cu petale de trandafir si sapunuri parfumate.

Sf. Valentin la Radisson Blu Royal Hotel

Asezat aproape de centrul istoric si cultural din Bruxelles, Radisson Royal Hotel ofera 281 de camere si 23 de apartamente dotate cu eleganta si confort. Restaurantul Atrium este situat sub o cupola de sticla magnifica, cu lumini incredibile, care contrasteaza frumos cu un perete romantic din secolul al XII-lea.
Restaurantul Sea Grill, foarte apreciat in ghidurile culinare franceze si internationale, este specializat in peste si fructe de mare. Barul Dessiné este cunoscut pentru cocktail-urile sale intr-un decor conceput de catre un caricaturist belgian: locul perfect pentru a incepe sau a incheia seara.
Oferta propusa de Sf. Valentin cuprinde:
– O noapte intr-o camera Design.
– Un mic dejun-bufet somptuos la PebbleWood Corner.
– Cina romantica Valentine’s de 4 servicii pentru 2 persoane la restaurantul Atrium.
– O jumatate de sticla de sampanie in camera de hotel.
– Check-out (15h).

Seductie la Bruxelles Holiday Inn Schuman

Amplasat la numai 3 km de centrul orasului, hotelul Holiday Inn Bruxelles Schuman organizeaza in acest an un weekend extrem de dulce de Sf. Valentin. Clientilor le sunt puse la dispozitie camere cu pat dublu queensize si cu un sortiment bogat de dulciuri, un mic dejun cu sampanie in camera si un voucher pentru o gustare la Patisserie Chez Paul, unde se pot servi clatite si vafe cu ceai sau cafea. Aceasta este o destinatie ideala pentru oamenii de afaceri care doresc sa ramana langa institutiile europene. Hotelul de tip boutique este, de asemenea, foarte popular pentru turistii care doresc sa ramana intr-un loc mai linistit si mai izolat pentru a explora capitala. 59 de camere, decorate cu reproduceri de Picasso, sunt dotate cu aer conditionat si nenumarate facilitati.

Dolce la Hulpe Bruxelles se pregateste sa-l gazduiasca pe Cupidon

Dolce la Hulpe Bruxelles este o destinatie ideala pentru relaxare, situat intr-un cadru natural cu verdeata luxurianta la doar 15 km de aeroport si de centrul orasului. Camerele sale si apartamentele au vedere spre padurea de Zonienwoud si au fost amenajate cu tehnologie moderna si design contemporan. Principalele restaurante „Arga” si „Tree O” ofera o gama variata de culori si arome, bucatarie inovatoare si naturala cu specific local.
Proprietatea are 264 de camere si apartamente, 2 restaurante, 2 baruri, un centru de wellness, 2 terenuri de tenis, un teren de volei si trasee de mountain bike in padurea din jur. Hotelul dispune de asemenea de un Spa Cinq Monde, care se bucura de un decor unic – combina materiale naturale precum lemnul si piatra. Weekend-ul de Sf. Valentin include:
– O noapte in camera dubla.
– Mic dejun bufet.
– Cina la restaurantul Argan, inclusiv cafea, apa si o jumatate de sticla de vin de persoana.
– Surpriza in camera.
– Accesul la piscina acoperita, sauna, baie de aburi si sala de gimnastica.
– Halat de baie si papuci in camera.
– Parcare si WiFi gratuit.

FILE DIN JURNAL PARIZIAN PARANORMAL

SCRISOARE DIN BUCURESTI: FOST-AM LA PARIS! Où sont les parisiennes!?

Eram mai tanar, cu un mileniu, cand circula o gluma „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii si gluma a capatat forme concrete prin orasele actualei Europe si chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun si colega Riva de undeva din marea Indochina, ne fac in trei minute formalitatile de cazare. Rapid un dus si in oras.

La Mac multi tipi mici si galbeni intr-o continua miscare. La presa – n lungan negru-negru. Soferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe strada un cuplu de politisti, el lung, negru-cenusiu, ea mica, roscata-roscata. In rest, cetateni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smantana, negru-stralucitor, caucazieni, rozalii, metisi; urati, frumosi, galagiosi, portocalii …  o nebunie ! Toti calmi, surazatori, binevoitori si bine mirositori! Imi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu ma refer la cohortele de turisti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gari, metrou (mama ce retea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publica, restaurante, institutii, salubritate etc. etc. N-am patruns in imensele constructii din La Defense, care adapostesc mii si mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo… Unde sunt parizienii  e similar cu Unde sunt bucurestenii?

Diferenta e ca locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mari si tari, care si-au insusit bunele maniere de pe Sena. Sa nu ne-auda nimeni ! M-au scos din sarite cu politetea lor non stop! La inceput am crezut ca e artificiala. Nu, deloc, astia chiar se bucura ca muncesc, ca traiesc ! Pe cand locul bucurestenilor neaos (daca or fi existat vreodata!?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniti, cei mai multi, in scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, si la noi,  tot mai multi coplanetari estici, care se transforma, fulgerator, in mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasa, altfel nu se explica adaptarea instantanee!

*
In aglomeratia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, incerc un „S’ il vous plait!” pentru a lasa o doamna sa treaca. Ma trezesc cu o hartie verde fluturand spre buzunarul de la camasa. Vin si vorbele din urma: „O, là, là, mon professeur, Serge!”. Salt ochii si dau, nas in nas, cu un tigan elegant, tot de vreo doi metri, par lucios, bine ras, cu un bayan in spate. Ochii ii jucau a uimire si a extrema bucurie! … ?!?
„Valea Mare !?!… Ivanesti!!… Vaslui?!?”. Brusc, la auzul parolelor, se face lumina in tunelul in care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce imi blocase trecerea. Era Jean, pispirica care rupea doba la balurile, pe care le impacam sambata, in timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei/luna!). Alde Bregovici & Co. nu se nascusera pe cand noi, suplinitori ai anilor ‘60, bateam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica supta de la sanul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care faceau cerurile sa intre in vibratie iar norii sa se ascunda prin cotloanele sufletelor nostre tinere si optimiste.
 
„Ma scuzati ca nu am mai multi. Stiti, abia acum am iesit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan! Ne intalnim tot aici. Eu muncesc pana spre miezul noptii.” Dau un „mda” din cap. Ma imbratiseaza si dispare. In mai putin de jumatate de ora, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens(3), aud acordurile minunatului baian cu… Dragoste la prima vedere. In fata tacutei catedrale a lui Quasimodo. Cum sa nu fii mandru cu asemenea romi romani!
 
Expliquez moi, s’il vous plait!

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva/greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti. E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani! Scandalul e monstruos! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi! La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei! Tot de prin provincie au venit! Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie? Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin, il chema. Ilici!? Daca acesta o fi fost numele real?! Cu numele astea de cod, cine mai poate sti adevarul?!

In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait!  Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei! Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena… Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii!  Si multi chiar ii cheama! Altceva ma framanta. Nu am vazut, in tot Parisul, un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati…, in care tot am umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor!

*
Va veti intreba, paranormalul? Ei bine, exista! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi. Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional!
 
Alt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini!?!  Nu e vorba de turisti. Si astia erau „cata frunza, cata iarba!” E vorba de cei, care se duc/ ies de la munca, si merg cu sutele de metrouri, ce vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatia numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina.
 
N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric. O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie. Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas  si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!

Muze, muzee si alte alea (1)
                                         
De ce m-am dus la Paris? In primul rand, pentru ca, o asemenea oferta, doar daca ai o problema à la têtê, poate fi refuzata! Era timpul sa vad Parisul. Poate, cam tarziu! Marturisesc. Mi-a fost, putin, frica ca o sa ma dezamageasca! Dupa tot ce vazusem prin marile odai ale casei europene. Am avut o documentare solida. La viata mea, nu prea mi-a placut beletristica (fiction-ul). Dar imi place sa citesc in continuare, sa ma informez. Deformatie profesionala!
 
Sanse de a calatori, prin mileniul trecut, la romani, nu prea erau. De visat, insa, eram tot timpul patruns de vastele spatii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizatii. Mai tarziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3/5). Asa ca, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de calatorii. Fie ale alogenilor, putine convingatoare (ideologia antedecembrista sau frica se simteau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvristilor). Cu exceptiile, sclipitoare, care confirma o anumita regula (?!?): Grigorescu, cu siguranta stiti care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale strainilor, lipsiti de constrangeri de sistem, mult mai spectaculosi, nu neaparat si credibili.

Asadar,  Parisul te copleseste cu productia la hectar de muzee, case (a lui…, a lui…), biserici, monumente, palate, strazi, cartiere celebre… La Paris, pana si parcurile, pietele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de… parizieni, in frunte cu regele si consoarta au fost ghilotinati, intr-o zi de ianuarie, de les vrais revolutionari!?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea? Sa vedeti ce teapa monolitica, de 230.000 de kg si inalta de 23 m, au pus acolo! Adusa tocmai din Egipt! Ca sa aiba Champollion de lucru si acasa! de fapt, tepe gasesti cam prin toate pietele mari. Nu se joaca baietii. Am vazut pe campul marelui razboinic ce fac francezii cand sunt suparati ! Nu conga, nu leapsa, nu versificari si strigaturi de doi lei… Trebuie sa ai mare grija sa nu cazi prada emotiei, ispitei, chemarilor vazand o sageata, o firma, o placa, un afis si sa urmezi mesajul subliminal: Viziteaza-ma! Hai, vino si la mine! Dureaza doar cateva minute! Ai, de multe ori, sansa, sa pleci doar cand te dau afara gazdele.

Pot sa ma laud. Tot nu ma crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmand strict (aiurea!) planul facut de-acasa, decat daca as fi dat curs tentatiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscatorilor. Si a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, insa extrem de multe si vizibile de la distanta. Muzeele dau masura tuturor lucrurilor. Chiar si a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Raman, insa suficienti catici super la dispozitie. Uneori 24/24!
 
Luvrul, o fortareata medievala, e coplesitor. Culmea, nu-i atat de prafuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneste (!?) stim noi cine! Poate si faptul ca nu e ingropat, ci pus intr-o stare de levitatie continua, starneste energii negative in jur! Civilizator sau calau?! Var cu vesticul… si cu esticul…! Discutii, parainterpretari, verdicte, ipoteze si dupa mai bine de doua secole ale incrancenatilor slujitori ai lui Clio! Luvrul e mult mai usor de parcurs decat mi-am inchipuit. In doua zile, cate doua-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele si exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, in acele zile cu un superb soare de toamna. Cateva frunze, ruginii, proaspete, am intalnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Langa oraselul Versailles.
 
Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar si aglomeratia are farmecul ei. Am avut vaga senzatie ca multe capodopere sunt replici. Prea sunt lasate la indemana vizitatorilor. Prea le pipaie toti! Toti pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu… ciuta in mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, accepta zambind parerile admiratorilor! Se fotografiaza in nestire, desi peste tot apare binecunoscuta interdictie, in cele trei-patru limbi cu care ne descurcam, azi, de bine de rau, pe toate paralele si meridianele. Sa vedem ce o sa facem la intalnirea de gradul III! Daca nu cumva unii, deja, converseaza cotidian!! Informatiile pe care le am, din surse sigure, ma determina sa admit o asemenea realitate, colportata inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox…)
 
La muzeul din gara d’Orsay, modernizata de nu o mai recunosti, in timp ce vroiam sa-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care imi spune sec: Pas de photos! Dau sa zic, ca la noi: Da, ceilalti?! Urmeaza un suierat nervos: Je vous ai dit! Noroc ca mai aveam un aparat! Ce stia, bietul abanos!?! Il vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireprosabil, ca si biletele de intrare, nu au preturi prohibitive. Problema e ca sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiza. Dupa cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolata si securizata. Fata-n fata cu giganticul tablou al…  Distanta mare, mai bine asa, elimina orice comparatie. Intre geniu si prostia umana (curaj, vitejie!) pusa pe zeci de panze sau ecrane (tot panza). Batalii peste batalii. Noroc ca nu le-a venit ideea sa o aseze intre giganticele capodopere cu Napoleon Ier. Trebuie sa recunosc ca totul e organizat inteligent. Putin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate in asa fel, incat e imposibil sa nu vezi o buna parte din cele peste 35.000 de achizitii diverse, amplasate pe cele patru nivele, in cateva sute de sali si coridoare. Atentie la trecerea dintr-o aripa in alta! Padurea Letea e mult mai usor de traversat!

Nu cumva sa te jenezi! Intreaba parizienii! Te vor duce de mana, pana vor fi siguri ca nu o iei intr-o directie ulterioara! Asa era sa ratez L’Orangerie cu preferatii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care? Cel cu patru usi.) Toulouse-Lautrec… si mai putin simpaticul Picasso. Asta e! Am si lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke si Cadar (persoane fizice) pe ulitele Barladului, regasiti, apoi, pe la poale de Ceahlau impreuna cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem si marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum sa-i iubesc miile de opere executate la foc automat! Doar pe doua-trei! Cu riscuri asumate. L-am zarit, o clipa, si pe Leonardo. Ori era Rafael!?!  Nu sunt sigur! Era cam departe. Nu pot baga mana in foc. Poate mi s-a parut. Dar, ce sa caute ei la Paris!? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor!

Parisul si… Micul Paris (1)

Le Tour Eiffel domina orasul. Mai ales noaptea. Ziua e o gramada de fieraraie (10.000.000 kg insirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversa scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu ma asteptam la ing. Gustave Eiffel sa fie atat de domn cu Gh. Panculescu, inginerul roman, care a furnizat tehnologia necesara construirii monstrului, atat de contestat. Atunci. Azi cu o alura atat de modern pariziana! Poti urca treptele, fara numar, fara numar sau lua lifturile. Parisul de sus, e la fel de anost ca si Londra! „Parerea mea!” (citat din NV – biblografia la final – n.a).
 
Nu stiam de ce mi se parea atat de cunoscut. Abia cand m-am dus la Brasov, dupa, am vazut ca plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stalpi, ce poarta mii si mii de kilowati, cu o structura asemanatoare. Chestie de tehnica si de rezistenta a materialelor! Pentru asta trebuie sa stii o altfel de carte!?! Pasul dela tehnica la arta l-a facut Eiffel. Bucurestiului, nu intamplator, i s-a spus Micul Paris in perioada interbelica. Unii merg la cacealma, si in zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenusii si cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar cateva zone ma fac sa cred ca inaintasii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufoca, prin tot felul de complicitati (cu temelii de spaga grea), care se lasa cu excrescente de prost gust, aparute peste noapte. Administratia pariziana interzice un asemenea amestec arhitectural, acordand perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se afla si cele patru carti deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Nationale Franceze. Intamplarea face ca la numai o saptamana dupa expeditia pariziana, sa merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urat mirositoare, deschise multimilor doritoare de aer West!
 
Cata dreptate avea Eugen Barbu in „Principele” sau dambovitean! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viata de week-end se deruleaza printre gropi, gunoaie, darapanaturi si o fauna pestrita. Nu se vede vreo viziune stradala, culturala, comerciala… Toti vor doar sa impuste francul … local ! Pana la euro, e cale lunga! Politetea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca marlania si suficienta damboviteana. Fie la bugetari, fie la privati. Nicio deosebire, ca stil de viata! Rasturnarea scarii valorilor e evidenta prin promovarea becalienilor si udrenienelor…
 
N-am vazut, ziua, un maturator sau utilaje de maturat/ strans gunoaie pe strazile Parisului. Spre seara, hartii, in bataia vantului, sunt si la Paris. Dupa miezul noptii, apar echipajele ultratehnicizatele. Fantomele, care pastreaza prospetimea, stralucirea si viata strazilor, parcurilor, pietelor pariziene dispar inainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigaturi, sau cuvinte tari in bezna noptii… Reclamele sunt postate, in cea mai mare parte, in subteranele metroului. Ca si in alte mari orase ale Europei. La suprafata raman doar afisele cu continut predominat cultural, postate pe suporturi cochete, de perioada interbelica. Tot mai multe rame electronice. Un afis sau un anunt, postate in alta parte, decat unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac? Inspectorul se pozeaza cu afisul. Pe cliseu apare  data luarii imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lasarea in continuare a afisului aduce noi profituri primariei, pana cand ciumpalacul face curat in zona. Nu Primaria! Atentie! Amenda e pentru fiecare afis/ anunt in parte. Simplu! Facand un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primariei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de… euro! La nivelul metropolei peste un miliard! Curat, paranormal! Efectul, aplicarii de amenzi usturatoare, pentru fiecare afis, anunt… lipit unde vrea muschiul cautatorului de profit rapid, ar fi devastator, stimati consilieri municipali! In mai putin de un an am avea un oras  e u r o p e a n! De ce nu luam exemplu de la Marele Paris? De ce suntem caprine? Daca tot ne tinem de tara francofona, desi ne englezim pe la toate colturile!

Parisul si… Micul Paris (2)

Nu prea am vazut sali de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. In Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri in toata tara! Putin a desfiintat doua mii de cazinouri la Moscova, spatiile fiind date bibliotecii publice moscovite si altor institutii de cultura! La Paris salile de acest gen sunt insa amplasate, marea majoritate, ca si sex-shop-urile, precum si alte minuni de mare efect si atractie, intr-un singur cartier. Numai pe o singura strada, celebra, ce duce spre Place Pigale am numarat peste 30 de asemenea stabilimente de isterizare a fiintelor dominate de instincte animalice. Pana si ciudatii lor aveau un comportament decent, in acel fapt de seara, cand abia se aprinsesera luminile. Moulin Rouge e luminata strident. Ca o prostituata rujata in exces. Oricum, in Montmartre, a fost si singurul loc unde am vazut multi politisti. Ba, mint. Am mai vazut la spectacolul Greva. Poate, mult mai multi ! Dar nu cred ca aia erau politisti. Prea semanau a Robocop! Apropos, greva „pensia la 62” de ani s-a terminat cu demisia, in direct, in aceeasi seara a unui inalt functionar. De stat. Ce-a urmat stiti. Sau ati ghicit. Guvernul si-a dat demisia! Cum nu stiati?! E Franta, doamnelor si domnilor! O amica damboviteana, mi-a spus ca la Paris, c’est à dire in Franta, e dictatura curata! Inclin sa cred ca asa e! E dictatura bunului simt, a constientizarii responsabilitatii liber asumate si a comportamentului civilizat. Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, in care se vand bauturi alcoolice sau tigari minorilor, are, automat, retrasa autorizatia de functionare. Simplu! E foarte grea democratia franceza! La americani, in unele state, se merge cu interdictia pana la 23 de ani!?!
 
Nu am vazut, nici la tv sau in alta parte marlani basescueni si nici marlandeze udreniene spunand ca sunt de neinlocuit. Ironiile parizienilor invitati la emsiunile in direct sunt supertaioase, spuse cu zambetul pe buze in fata. Fara menajamente. De-ti vine sa te ascunzi in gaura de sarpe, cand esti vizat. Arma de aparare cea mai eficienta: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exercitiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primarie. Fara nici o indoiala, e vorba de Franta! Si pe la vecinii hexagonului am sesizat exercitii de vointa unilaterala. Fara oi pe dealuri, tras de sireturi cu Mondialu’ sau gogorite in direct, la ora de varf! Una la pranz, alta seara!

Mi s-a tot spus ca Parisul e un oras scump. Nimic mai neadevarat, daca elimini magazinele de lux pentru turistii snobi, precum si anumite zone fierbinti de distractie(!?).
In rest, preturi obisnuite pentru o capitala europeana. Si, de nu de putine ori, mai mici decat in Micul Paris! Am constatat ca analistii nostri economici stiu cate ceva. De un singur lucru am ramas intrigat. Corcodusele coanei mari de la Barlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe cand merele 1,50! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris!!! 100 kg = 450, o mie …! De 18.000 de ori pensia ei anuala! Cum nu stiu, unii, sa faca afaceri?!

O seara in vulcanicul Cartier Latin sau in linistitul Montparnase e mult mai ieftina decat orice zona de fite dambovitena. Distractia e asigurata la tot pasul. Gratis. Spectacolul strazii, repet, e demential. Fara pitipoance sau vedete fara sustinere neuronala, ci artisti autentici. De toate natiile. Nu prea stiam ce inseamna clasa de mijloc. Aveam o cu totul alta perceptie de tip: Ma urc zilnic pe usa din mijloc a autobuzului, deci fac parte… La ei am aflat. Un parizian cu salar mediu, poate economisi, leger, jumatate din banii cu care este rasplatita munca lui pentru o luna! Nu dau cifre, ca sa nu aveti cosmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (nationali) sau comunitari (locali). Aici nu functioneaza principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca sa inteleaga toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite si tot mai jigarite. Esti angajat al primariei madrielene cu studii superioare!?! Tanar, batran, doctor, profesor, inginer, nu are importanta! Pleci, automat, de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie era de cca 1.800 de euro! In rest, faceti Dumneavoastra cateva calcule. Ai calcat stramb, nu te mai invarti prin zona bugetara cat traiesti! Putini calca stramb. Au niste birouri ca-n palma, cu camere video si microfoane de  mare definitie. E clar! Si la Paris, atat institutiile civilizatoare (biserica, scoala, biblioteca publica, medic de familie, politist, justitie…), cat si serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apa…) functioneaza la nivel profesionist. Sunt servicii cu adevarat in in slujba parizianului ! Desi exista si carcotasi  parizieni! La Paris, are dreptate amica, este dictatura! A legii! Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale!

Literatura si disidenta

Un subiect dezbatut in media pariziana era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume? Mai pe intelesul nefrancofonilor, cum se traieste din creatia beletristica in Franta. Se dadeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir si Violette Cabesos cu  La promesse de l’ange, roman vandut (2004) in peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete in 200.000 de exemplare. Iata, un posibil model de a-ti asigura existenta de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de multi (insusi Papa de la…), drept realitati cifrate. Desi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre aceasta creatie browniana s-au scris alte cateva zeci de carti, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Imi amintesc cum in Micul Paris, multi ciocli literari (=critici) aborigeni si-au facut un nume de temut in epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretarile personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generatii de elevi si studenti! Daca nu reproduceai mot-à-mot la scoala sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Parerea elevului sau studetului, uneori chiar a scriitorului insusi nu conta. Rastalmacirea lor insemna totul. Deseori mai rea decat cenzura vremii. Nulitati profitoare, azi trecute intr-o binemeritata si adanca uitare. Nu se faceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric… care are un public tinta precis conturat. Unde ceea ce se tipareste se si vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbatute cauzele scaderii dramatice a tirajelor celor mai multe creatii beletristice… Astfel un titlu care se vinde, in prezent, in 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineinteles, exceptiile sunt exceptii. Cei mai bine vanduti scriitori formeaza un «club minuscule». In capul listei se situeaza Marc Lévy a carui creatie Les Echos a avut o cifra de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se afla Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obtinuti din produsele creatiei lor beletristice. Mai sunt nominalizati Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se inchide.
 
In realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o alta sursa de venit care Ie asigura existenta decenta. Paranormalul. Unii ar putea sa traiasca de pe urma scrisului, dar prefera, in paralel, sa practice o alta meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupa diverse posturi bine platite in viata publica, cu trimiteri mai mult sau mai putin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de pozitia ocupata in viata social-politica. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obtinute pe memoriile sale (!) si cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vandute. Intre noi fie vorba, asta nici nu e beletristica pura (fiction). Avand in vedere si anvergura persoanelor implicate, succesul de librarie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris… memoriile! Ma intreb: Ce succes de librarie ar fi avut Tony Blair daca si-ar fi scris memoriile acum?!
 
Sunt in posesia unui clasament al celor mai vanduti scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu ciresarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith si pe locul zece…  William Shakespeare (un nimeni!). Nu seamana cu scara noastra de valori, dar ce mai conteaza!?! O situatie similara si in Micul Paris. „Cu exceptia admirabilului Cartarescu, condeierii nostri sunt muritori de foame”. Adevar trist si dureros. Poate de aceea, creatori romani valorosi si multi de mana a doua, a treia sau de nicio mana, au facut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care sa le dea posibilitatea sa-si puna pe hartie inspiratia. Diurna sau nocturna.

Stelian Tanase afirma ca majoritatea scriitorilor romani sunt nevoiti sa traiasca din gazetarie si profesorat. Altii pe la Biblioteca. Pe o carte, autorul roman obtine, in medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceste ani de zile. Si atunci cum sa nu fi acceptat sa se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Plesu, Liiceanu sau Patapievici sau…? Meseriile scriitorilor romani? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiratie in realizarea unor adevarate capodopere. Vezi I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura… Costurile unei carti de cuvinte este, acum, mai mult decat accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor!
 
Concluzia. In Franta sunt putini scriitori de beletristica, care sa-si asigure un trai indestulator din propriile creatii. Paralela cu Banelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net in defavoarea creatorului de arta. In Romania! Intrebati pe dl Google despre veniturile artistilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor nostri informatiile sunt subtiri, subtiri. Invizibile, as spune. Recent, cultura romaneasca a fost redusa la o singura zi, prin instituirea Ziua Culturii Romanesti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului National ! Altii zic ca din contra. Imi amintesc de Decada Culturii Romanesti cu mari manifestari pe tot cuprinsul tarii si planetei! Pe cand Ora Culturii Romanesti? Sa nu uit! La Paris au trait, unii o viata, mari disidenti, intelectuali de elita ai Romaniei in perioada totalitara si postotalitara. Din nou, intrebari la mister Google. [Dictionar: DISIDENT, A (DIZIDENT, A) – (persoana) care isi declara disidenta. DISIDENTA (DIZIDENTA) – actiune, situatie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autoritati stabilite sau care se separa de comunitatea (politica, religioasa etc.) careia ii apartine.]

Despre o disidenta serioasa in Romania, dupa 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenta din anii ‘50 multi se jeneaza sa vorbeasca deschis. Sunt in viata, inca, multi complici la uciderea  zecilor de mii de romani care nu acceptau senila sovietica. De asemenea, exista urmasii zelosilor ucigasi comunisti. Azi, erijandu-se in mari democrati. Sociali sau liberali. Alte javre! De ce nu accept o disidenta reala dupa 1985? Simplu. Pentru ca odata cu lansarea programelor kremliniene perestroika si glasnosti, doar tampit sa fi fost ca sa nu-ti dai seama ca urma schimbarea. E drept, nu credeam intr-o schimbare atat de dramatica pentru romani! Cei care mai cunosc si putina istorie stiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta si durata lui de valabilitate. Imi permit sa adaug un amanunt deloc de neglijat. Fiind un popor crestin, dotat genetic cu o mare doza de lasa-ma sa te las, am preferat sa bem paharul pana la capat. Lichelele impreuna cu cei care au primit sarcina sa fie disidenti (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales dupa ce principiul dominoului a fost declansat. Stim noi de cine!
 
Disidentii autohtoni fusesera deja raspanditi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toata tara. De asa maniera incat „disidenta” lor, mimata, sa fie cat mai vizibila. Bine intretinuta si aparata de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de buna credinta sau de bine. Se lucra cu sarg la raspunsul pentru mult uzitata intrebare postdecembrista „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” In realitate, era mult mai periculos sa fii disident roman la Paris, München sau pe alte paralele, decat la Piatra-Neamt, Tescani, Focsani si, mai ales, in Micul Paris de Romania, cu BBC-ul langa tine. 24/24 sau 7/7! Repet, nu se punea, nici un moment, problema disparitiei fizice dupa 1985. Smecherii de smecheri au simtit asta si s-au dat in stamba. Caci livolutia batea la usa! Livolutia lor! Nu cred in disidenta indigena predecembrista. Poate nu am dreptate, dar am trait asta. Stiu.

Paranormalul?! In ciuda pregatirii minutioase, pentru preluarea puterii dupa caderea lui ceasca si ai lui (prima linie), grupul de comunisti romani,  perestroikisti 100%, a pierdut startul Revolutiei declansata aproape spontan, pe unde nici nu gandesti. Si nu de tineri, cum se tot da cu bla-bla-ul, pe la comemorarile cu tot felul de soboare, ci de cei formati pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel paunescian. Multi dintre asa zisii disidenti, cu aprobare speciala, au fost alungati, de la locul faptei, de revolutionari, prin mai toate marile localitati ale tarii. A fost Revolutie, timp de vreo 72 de ore, pana cand tovarasii in noua blana, de democrati, mai curata, mai… (pe naiba plina de mult sange nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformari crase, manipulari de joasa spetta, minieri, „nu ne vindem tara” (las’ ca o furam noi – n.n.)…

Musuroiul a ramas aproape intact. Ii regasim, incepand cu repetata Duminica a Orbului, in posturile fixate inca din noiembrie ‘89 (sic!). I-au neutralizat sau cumparat, rand pe rand, pe unii lideri revolutionari si s-au infipt la bucate. De atunci, biata Romanie este distrusa sistematic, in mod premeditat de vanzatori de tara si de neam, cum afirma multi analisti. Analfabeti, cinici si plini de aroganta. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiara, a intelectualilor pupincuristi (fara a mai fi, macar, obligati de cineva sau sa existe o minima amenintare din partea cuiva!). La care se adauga tradatorii de partide, traseistii (mai nou, zelosii uneperisti). De fapt, miile de conserve plantate cu grija din timp, de servicii, in mai toate partidele. Vezi cazul de referinta al taranistilor. Insusi disidentilor, de dupa 1985, le este jena sa vorbeasca despre actele lor rezistenta din perioada de temnita grea cu: paine si apa, batai salbatice din partea securitatii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi ii ascultam cu ingrijorare la BBC, Europa Libera) etc. etc.
 
Recent, unii l-am facut praf pe Paunescu. „Si cu asta ce-am facut ?” Vorba lui Tanase. Alo! Marele Constantin Tanase. Cel cu firma portocalie la Teatrul National de Revista! Adrian Paunescu nu s-a declarat vreodata disident. Doar chiorii pot nega modul sau inteligent, uneori complice, in care isi manifesta disidenta. Mergand pe principiul carcotelii de tip Mitica, la cati diseminatori si devoratori de bancuri cu Bula erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel putin, vreo zece milioane de disidenti. Acceptati, atunci, tacit de securitatea optzecista. In regimul tov. Traian, erau, in 2009, vreo cinci. Milioane. Declarati prin vot. Si vreo doua-trei milioane pe afara! AP a fost speranta mea de libertate! Prin multe dintre poeziile sale si prin componenta cenaclului ca o flacara. M-am simtit liber intr-o inchisoare pe care nici nu o constientizam prea mult. „Prin gari de campie, mici …”. Eram tanar si optimist. Asa am ramas. In ciuda vremurilor. Si sa dea Domnul sa trec dincolo tot asa. AP nu este un erou. Nici vorba de asa ceva! Dar nici licheaua perfecta, cum zic hahalerele tinere, crescute si promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. In vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).
 
Decaderea morala s-a tot accentuat. Coruptia s-a generalizat. Lichelele s-au tot inmultit. In ciuda multiplelor apeluri. Ale unora catre celelalte si ale tuturor, din patru in patru ani, catre… tarisoara! Cu tarisoara a fost simplu! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile crestine. Cu o zi nationala pusa cu ana-sana tot in plin post. Vedeti cate popoare crestine si-au pus ziua nationala in plin post! Mai o caldare, o pereche de adidasi cu numele presedintelui si minciuni cat cuprinde. Flux continuu. De ma mir ca nu a venit gerul global in loc de canicula lui cuptor.

Adrian Paunescu ramane un poet de sase stele, orice-ar zice casandrele. Pacat ca s-a implicat in politica, imediat dupa 1989! As vrea sa avem, acum, un AP national. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care sa ne faca sa simtim ca traim din plin segmentul de viata harazit! Astazi este extrem de simplu sa-si declari disidenta fata de actualele javre, care se tot perinda la putere in numele poporului. Dar ce sa te faci cu un popor adus in stare de leguma. Un popor de asistati. Ramanem acelasi popor vegetal. Tot mai mult, o populatie. Parca a mai spus, cineva, astea !?!

Muzee, muze si alte alea (2). Versailles&Trianon

O zi superba de mers pe jos. In gara la Versailles, nori grei acopereau cerul, fara a fi frig. Cohortele de turisti se indreptau intr-o directie precisa. Nici nu mai trebuie sa intrebi unde sunt vestitele constructii. Cardul ICOM ne salveaza si aici de la o coada incredibila. Datorita lui am castigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea salilor are loc in pas domol. De la incet la foarte incet. O clipa raman stupefiat uitandu-ma la capodopere ale artei moderne plasate, cica, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevarate monstruozitati, subiect mult dezbatut. Atat de turisti, cat si de media pariziana. Te faci ca nu le vezi si totul intra in normalul secolelor trecute, cand viata pulsa aici. Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muschetari, conti, viconti… si foarte mult parfum. Cu apa era mai greu in acele timpuri. Nu ca nu s-ar fi gasit. Doar o alergie, in masa. Existau chiar si bai. Mici, mici! Nu ca la Roma! Ce vrei, lume multa! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau si alte madame… ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate… Misterele Parisului… Cu siguranta, daca ar trai, ar fi pline de invidie fata de masinatiunile blondelor curtezane dambovitene. De aceea, poate, parizienii au si cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce in ce mai rafinate, de ai senzatia ca tragi in piept miros de apa chioara. Eco. La preturi de neimaginat ! Fost-am la  Paris si n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris]!?!

Avem inspiratia sa mergem la Trianon pe jos. Strabatem linistitul orasel Versailles. Biserica, primaria, scoala, biblioteca publica, magazin filatelic, o florarie superba, politia… Inceputul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zareste Micul Trianon. Norii se destrama si soarele ne mingaie cu razele sale aurii. Rascolesc primele frunze ruginii si gandul imi zboara la Chitocul de odinioara. La biserica singurateca de la marginea padurii seculare, cu un tablou si policandru asemanatoare cu cele vazute cu numai o ora in urma! Si de aceeasi varsta!?! Chitocul era in Europa. Atunci!

Ma trezesc in fata portilor din fier forjat. Cladirea, de mici dimensiuni, cu incaperi ca niste celule. Aici vor fi fost tinute delegatiile care trebuiau sa semneze celebrul tratat?! Parcurgem salile in tacere, fiind indrumati apoi spre Marele Trianon. Suntem nerabdatori sa vedem mult pomenita sala, careia ii datoram existenta zdruncinata de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense si rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici in ziua de astazi. Doar timpul e de partea noastra. E un palat, in toata regula. Trecem din sala in sala, citim povestile afisate sau ascultate in casca… Brusc, apare iesirea. Mais, où est la salle? O muzeografa draguta ne spune scurt: Ici. Si arata, cu degetul mare, usa din spatele ei. Vrem sa o vedem. Pas posible! Era inchiriata pentru o receptie. Emotii, adrenalina, nervi. Bine, bine, dar noi suntem romani! J’ai cru que vous êtes hongrois! (sic!). Nu era prea departe de adevar. Usa se deschide pentru cateva secunde. Un vifor trece prin noi si usa se inchide la fel de repede. Zeci de curiosi vroiau sa vada. Sa nu le scape ceva. Reusesc poze ale interiorului, prin laterala dreapta. Acasa vad ca mi-a iesit un efect fantastic. Paranormal!?
 
Multi ani mi-am inchipuit ca parcurile englezesti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copacel, arbust e plantat dupa nenumarate masuratori. Nicio floare, fir de iarba nu creste fara voie de la gradinar. Aiurea. Aici, la Paris, sa vezi parcuri si gradini. Ordine si aranjamente! Florale. Totul parca e facut de prietenii mei de la Politehnica. Cu rigla, compasul, teul, sublerul… Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strang zeci de saci cu hartii… Acolo e voie sa calci iarba! Chiar e indicat. Capodoperele contemporane, plastic si aluminiu eloxat, erau prezente si in spatiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul isi da mana cu arta! Trenuletul astepta, ca un aligator la panda, sa ne duca prin vastele gradini. Coada. Cardul nu a are, aici, putere de seductie. Si totusi, soferul ne ia in… cabina lui. Sunt convins, si acum, ca ne-a mirosit ca suntem romani. Dupa ce confirm, ma turie tot drumul cu „un tigan de-al vostru m-a taiat pe obraz, la metrou, in Paris” si, apoi trece, fulgerator, la marile probleme din… Romania. Ca din cauza noastra o sa sufere toata Europa!… Ca suntem asa, ca facem asa, ca nu ne purtam asa… Imi trebuie mult calm sa nu-l strang un peu de gat. La sfarsit, a fost enchanté ca ne-a cunoscut! Sunt asemanatori cu taximetristii Micului Paris. Cu o diferenta. Ai nostri te informeaza doar despre starea interna. Si ce-au facut echipele de fotbal cu certificate de nastere pe la Kremlin, urmarite de blestemul sovromului si de complexul tatucilor. De care nu au cum scapa pana nu fac schimbarea la fata. Nu-s internationalisti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cat pe ce sa cred ca e roman, daca n-ar fi vorbit atat de repede. Auzi! Sa nu ne primeasca astia in spatiul Schengen? Sa ramana ei fara stiri fierbinti? Pas posible!?!
 
Parasim masivele constructii cu imense gradini pline de secole de istorie intre pereti si pe aleile inconjuratoare. Sub clar de luna sau pe vijelii, cand muschetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batista… O buna parte din cartile si filmele copilariei aveau decorul strabatut in zilele si noptile petrecute pe aici, pe malurile Senei plina de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, pastreaza, inca, urmele potcoavelor bidiviilor purtatori de nelinstitii muschetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rau, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locatii. O luam, incet-incet spre gara. Adio, Aramis, Porthos, Athos si d’Artagnan! La RER, baiete! Soarele stralucea si ni se pregatea o alta seara de vis in Marele Paris.

Parisul turistic

Nu am intalnit, pana acum, vreun alt oras mai bine semnalizat. Orientarea e atat de bine realizata, incat e imposibil sa te ratacesti. Fie ca esti in Montparnase, fie ca esti in Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reteaua metroului e ca o sita, incat deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru patrat ai, la dispozitie, cel putin cinci-sase statii. Transferul de la o linie la alta te poate face, insa, sa bati kilometri buni. Pe sub Paris. Esti, insa, recompensat, ascultand tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor barbatesc ucrainian. Suna celest. Pentru statiile centrale, autorizatia, pe diverse genuri muzicale, inseamna examene grele. Dar care statie nu e centrala? La Paris. Un viorist roman, da, roman, canta muzica clasica la statia Champs Elysée. Verificati, s’il vous plait! Tot prin tuneluri iti poti clati privirea cu mii de  reclame. Multe, adevarate realizari artistice.

E pacat, insa, sa mergi cu metroul sau autobuzul! La Paris. Doar daca ai obiective de vazut, undeva, la periferie sau in afara lui. In zona centrala, pe o raza de cinci-sapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea sa le vada orice planetar. Am spus, fara o buna documentare, picioare zdravene si un bun simt de orientare, in timp si spatiu, poti avea usoare probleme. Repet. Iti stau la dispozitie zeci de mijloace de transport, care fac turul orasului in tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene iti ofera toate informatiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informatii, pliante, harti, reclame, oferte… iti stau la dispozitie. Gratis! Ai vreo problema, intreaba! Nu pe cei care sunt cu harta in mana. Iti vor veni imediat doua-trei raspunsuri, insotite de zambete intelegatoare. Din pacate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecand si scurtand cuvintele. Gramatica pentru multi e o mare necunoscuta. La fel ca si multilateralele noastre vedete nationale, care se dau, nonstop, in spectacol pe canalele din Micul Paris! Obisnuit cu dictia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 intelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau sa spuna. Lasam sotia sa discute cu ei. Intre timp, vedeam, deja, indicatorul, sageata, panoul…

Paranormalul?! Desi fac atatea scurtaturi fata de DEX-ul lor, nu sunt deloc grabiti. Nicaieri. Nici in magazine, nici la restaurant, bodega, bistrou si, mai ales, pe strada! Au o placere vizibila de a comunica. Cu oricine, oricand! Parizienilor nu le ploua tot timpul, ca-n Micul Paris. Desi am auzit ca, la Paris, burniteaza mult mai des! Ori te grabesti, ori nu, vorba inteleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Straulesti ajungi! Dupa caz. Nu e cinism. Pragmatism. Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunare, la Budapesta. Igen!? Din cauza malurilor inalte, pe alocuri, Insa reteaua fluviala superdezvoltata te atrage cu oferta diversificata. Dupa aceea, tragi singur concluzia! Nema gulas, nema Tokay! E clar! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele gradini cu arbori seculari, bulevardele cu adevarat bulevarde si vastele piete mobilate cu splendide fantani cu povesti fermecatoare. Iluminatul rareori la inalta inaltime, mai mult la nivel mediu. Cu lampi de epoca si stalpi cu o personalitati distincte. In functie de cartier, de strada, de cladirile din jur… Stalpii, banalii stalpi cenusii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzandu-se pe dupa copaci. Care cresc liber pe strazi. Fara a fi hacuiti in fiecare primavara. Se vede ca au specialisti in conducerea arboretului. Au specialisti si in plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea orasului. Cladirile, extrem de variate arhitectural, par a fi varuite ieri. Nici o cladire noua, fara stridente. Un variat mobilier stradal, la care se adauga bistrouri, berarii, braserii, restaurante cu mii de mesute asezate direct pe trotuar fara sa deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet! Parizieni, ce vreti?

Sergiu GABUREAC
Bucuresti
5 ianuarie 2011
—————————————–
GABUREAC D. Sergiu (ca autor si Sergiu-Marian D. GABUREAC), scriitor roman, nascut la Poienesti (Jud. Vaslui), la 9 septembrie 1947. Absolvent al facultatii de filologie (1968-1972) din cadrul Universitatii „Al. Ioan Cuza” din Iasi. Bibliotecar la Biblioteca Metropolitana Bucuresti. Lector-formator la Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. A publicat 11 carti si sute de articole, materiale de specialitate, comunicari si referate, stiri, interviuri in presa de specialitate si mass-media romaneasca. Face parte din conducerea Federatiei Filatelice Romane.

CALATOR PRIN AMERICA: „PE ACOPERISUL LUMII MODERNE…”

by Roni CACIULARU

Din nou Times Square. Dimineata de aur si-argint. Intersectia din Centrul New-Yorkului ne întâmpina cu freamat proaspat, cu racoare, cu luminozitate. Dinamica  zilei se-nfiripa calm, preocupat, dar rapid. Lume în miscare linistita. Dar nu lenta. Oameni care merg la servici. Altii care se-ntorc acasa. Turisti. Lucratori din serviciile de utilitate. (Ei sunt la treaba de mult!). Se-ncarca masini. Se descarca marfuri. O parte din magazine s-au deschis. Putine. De asemenea – cafenelele, patiseriile, micile restaurante. Inclusiv cele cu auto – servire, pentru micul dejun frugal. Inauntru – cei care au tipicul lor matinal; sau nu… Nelipsite sunt omleta cu sunca prajita, cafeaua tare, sau cea decofeinizata, salata asezonata ori cutia cu fructe cojite si taiate în cuburi; pateuri, mezeluri, sandvisuri proaspete. Poti lua si la pachet. Cutiile din plastic asteapta. Poti sa manânci repede si bine, dupa cum vrei si dupa cum te lasa   punga… Exista si cafenele elegante, cu geamuri mari, prin care se vad dudui elegante, pe scaune înalte, cu tigarea lânga cescuta de pe masa, cu tipi cautând febril în laptop, si, alaturi de ei, o salata de frunze. Câte un domn mai între doua – trei vârste – cu „New York Times” deschis pe fuga, foiletând… Cafenlele elegante sunt pline mereu. Exista si magazine cu vânzare de alimente, un fel de bacanii mai mari, dar care au si sala de mese si autoservire. Aici se gasesc si unele mancaruri gatite. Exista tot felul de unitati unde micul dejun e rapid, gustos, atragator. Nu costa o avere!

Times Square. Statia autobuzului nostru. Supra-etajat. De culoare rosie. Autobuzul nostru, pentru un tur de oras. Asteptam. Rând. Nimeni nu concepe sa se-nghesuie. Nimeni nu vrea s-o ia înaintea altuia. Urcam. Suntem la-naltime! La etajul masinii. E putin racoare. Vântul si imaginile îti intra prin pori. Nu sunt geamuri. Pentru mine, care mai si filmez, e un avantaj în plus. Pornim. Nici nu stiu ce sa fac mai întâi. Sa gust placerea fascinanta a primelor contacte cu marea metropola, sau sa filmez, ca sa opresc clipa pe pelicula? Amândoua, deodata, nu sunt posibile. Ma trezesc cascând gura si uitând de scula din mâna mea de vânator de imagini. Umblu la aparat, gresesc, apas pe butonul care nu trebuie. Autobuzul alearga, ghidul îsi face „show”-ul, un adevarat  show, expus cu suflet si stiinta. Si spus foarte tare, dar foarte tare, la microfon. Un show patriotic, local si american, si presarat cu curiozitati sau, uneori, cu glume pe care, nu de putine ori, personal, nu le gust… Schema e asa: cu biletul cumparat de la Franky, agentul de vânzari de la coltul strazii, îmbracat cu o pelerina scurta, tot în culoarea autobuzului turistic ( si înconjurat de alti 10 -12 vânzatori ca si el, majoritatea „de culoare”, adresându-se si cu pliante aproape fiecarui trecator, fara a insista însa, spre a nu tulbura ritmul si atmosfera strazii, dar si pentru a „prinde” un alt potential client) – cum spuneam, cu biletul pe care-l achizitionasem avem posibilitatea sa coborâm în ori ce statie. Ne reurcam, apoi, într-un alt autobuz, de aceeasi culoare, când vrem. Si tot asa. Numai putere si timp sa avem!

Sa fie clar. Rândurile mele se adreseaza celor ca mine, care înca nu au cunoscut New Yorkul, unora care nici nu si-au permis sa viseze la o astfel de calatorie, dar nu aduce anul, ce aduce ceasul. Ceasul cel bun! Desigur, nu eu am descoperit America, si nici nu intentionez „sa ma dau rotund”. Voi spune numai lucruri cunoscute, pentru cei care nu le cunosc. Deci, oricât de patimas dupa senzational as fi, e vorba numai de ce m-a frapat pe mine, strict personal, încât, cu siguranta, „senzationalul” meu poate fi banal, chiar foarte banal, pentru cei care stiu deja ce trebuie stiut, într-un astfel de periplu. Va sfatuiesc, prin urmare, cei din aceasta din urma categorie, superiori fiindu-mi, sa-mi dati pace si sa renuntati la aceasta lectura…

Asa! Si acum, sa mergem mai departe si sa va redau câte ceva din marea mea aventura. Ma doare putin spatele, dar sunt aici, la New York!, întelegeti Dumneavoastra? La New York!!! Eu, neînsemnata picatura din acest ocean sunt la fel cu imensa apa multicolora de aici, plin de energie, de succese, de tumult, de potential al uraganelor, sau de mari descoperiri în slujba vietii, a omului! Spatele meu? Mai conteaza el?! Nici nu exista. Asa ca beau Aghiazma, desi nu ma cheama Grigore, si ma bucur de farmecul unei religii deosebit de laice, care se chema, pur si simplu, New York. „Laice”, este, de fapt, impropriu spus. Orasul acesta imens, cât o tara (numarul de locuitori e mai mare decât al Israelului, de pilda), e un conglomerat de religii – si de atei! –  si e un conglomerat de natii, de oameni care îsi apartin lor însile; mai întâi si mai întâi – lor însile!… Îi vezi pe strada, la munca, la teatru, la cinema, la colt de strada, în parcuri sau restaurante, la doctor sau la  întâlniri romantice ori de alt fel. Dar e timpul sa vedem ce se poate vedea. Pe fuga, desigur. M-au durut si picioarele de atâta mers, caci ne-am plimbat enorm de mult pe strazi. Dar cine mai tine seama de picioare?! Ele cu ale lor, eu cu ale mele.

New York – „per pedes apostolorum”, dar si din autobuzul rosu, cu etaj si ghizi aprigi! Ploua, ninge, e arsita – ei cu microfonul si cu povestile lor despre orasul de vis si realitate, care îsi traieste libertatea în fel si chip. Statuia Libertatii îi binecuvânteaza si-i aproba. În fiecare zi, în fiecare ceas, în fiecare clipa.

Deodata, ce ne-am zis? O privire si mai cuprinzatoare s-ar putea sa avem daca privim marele oras metropolitan de sus, de pe un zgârie nori. Zis si facut. New York-ul de pe acoperis! De pe acoperisul lumii. Coborâm la statia de la  Empire State Building…  Cândva asta a fost cea mai înalta cladire din New York. A detinut acest record zeci de ani. Dar si acum, „Empire” este, dupa parerea unor experti în materie, una din cele mai înalte cladiri de aici si, cu siguranta, spun ei, cea mai frumoasa. Dar nu cred ca frumosul poate fi descris. Trebuie simtit, înteles, absorbit. Ori cum însa, turnul imens are suprematia numelui sau. Si nu întâmplator. Blocul este amenajat  pentru valurile de turisti, care vin si vin… Un calcul relativ exact arata ca de la inaugurarea acestui Observator, în 1931, mai mult de 110 miloane de oameni au vizionat poate cel mai mare spectacol al omenirii, jucat de mii si mii de actori, având cea mai mare reteta de casa. Ca vizitator, care platesti taxa de intrare, esti bine venit oricând. Dar sa relevam ca în acest turn imens lucreaza sau locuiesc 16.000 de oameni (cam cât populatia unui orasel asezat pe verticala). Ai de urcat aici 102 etaje, si asta se realizeaza în 50 de secunde, daca folosesti – cum altfel?! – unul din cele 73 de lifturi care functioneaza fara ca macar sa simti!

„Zgârie Norii” sunt una din vechile carti de vizita ale New York-ului. Orasul a detinut adesea primul loc în lume, cu cele mai înalte cladiri care s-au construit… Spiritul ambitios, competitiv, este energic si demonstrativ. Oamenii aveau nevoie sa-si dovedeasca lor, în primul rând, ca totul e posibil. Ideea de zbor, de înaltare, o vom mai gasi la americani, e o obsesie, o superba obsesie, prezenta si prin Brâncusi (Da, da! Brâncusi – cum am mai spus, la timpul potrivit) si prin multe si atât de diverse realizari ori tendinte din stiinta si tehnica, din arta si finante, din filozofie si iubire. La Washington vom vedea „Muzeul cuceririi cosmosului”. E doar un exemplu care ilustreaza concret deviza nespusa, dar prezenta permanent, în mintea americanilor:  „Sus, tot mai sus!”. Sloganul milionarilor si al miliardarilor – ei sunt, de fapt, unul din marile motoare ale lumii – este perfectiunea,  lucrul excelent facut, dar si profitul, cât mai sus! Iar de la milionari la omul de rând este, cred, o distanta de cel putin 100 de etaje. Totusi legatura se face, si suflul aerului pur, al înaltimii si al tendintei de înaltare, de zbor, de autodepasire, de vietuire si supravietuire, se face eficient, la fiecare palier, de sus pâna jos. Vitrinele strazii, masinile elegante, actele de cultura – unele, nu putine, destul de costisitoare – restaurantele, hainele, totul te îndeamna sa respecti regulile succesului, sa fii inventiv, destept, competitiv, sa dai totul ca sa primesti cât mai mult!

Revin la zgârie nori, la istoria constructiilor din New York: prima din seria de cladiri dintre cele mai înalte, construita în 1890,  s-a numit New York World Building (106 metri, masurati pâna la vârf). Cei mai celebri „zgârie nori” sunt, pe lânga cel catre care ne îndreptam (si care are o înaltime – masurata pâna la vârful de pe acoperis, de 449 metri), Cladirea Chrysler (cu 319 metri pâna la vârf) – se afla vizavi de Gara Centrala, Centrul Rockefeller si altele… Dar din aceasta serie, doua sunt lipsa. Ma refer la cele doua Turnuri gemene – zgârie nori, de o înalta semetie, de cea mai înalta semetie, pâna mai ieri, World Trade Center (528 metri), distruse nu de prea mult timp. E vorba de acel parsiv pumnal înfipt în inima omenirii, înca sângerânda. Un pumnal al invidiei si gândirii negre, al terorii – pericolul cel mai mare care poate exista acum sau oricând! Locul acesta al dezastrului este în prezent cu escavatoare, macarale, masini moderne, ingineri, arhitecti, lucratori nu prea multi, ba chiar putini, neridicând, deocamdata mai NIMIC peste nivelul pamântului. Locul dezastrului se numeste, zguduitor: Ground Zero!

Spre terasele Observator de la etajele 86 si 102 ale lui „Empire State Building” urca anual peste un milion de vizitatori dintre care, marea majoritate, fac parte din cele 47 de milioane de turisti, pe an, ai New Yorkului – ei cheltuind, în acest magnific oras, 30 de miliarde de dolari… Acest bloc imens si impunator, ridicat în 1931, este deservit de sute si sute de femei de servici, ca si de oameni de ordine, casierite, îndrumatori, portari, paznici, electricieni, întretinatori de ascensoare, de aparate de aer conditionat, de frigidere  etc., etc. Corpul  solid si suplu al lui „Empire” contine 37 milioane metri cubi de beton, precum si alte materii prime specifice constructiilor de acest gen. Si daca cineva este curios în privinta întretinerii unei vieti civilizate, sa notam doar o simpla informatie care, poate, ne va ajuta sa ne facem o idee: instalatia de apa de aici însumeaza nu mai putin de 120 km.de conducta.

Sus, la „Observator”, pe terasa, ne asteapta un spectacol de o rarisima frumusete! Si parca se-aude cunoscuta melodie „New York, New York”…  Jos, la picioarele noastre, o colosala concentrare de energie umana, de viata, cu bucurii si tristeti, cu victorii mari sau de-o clipa si cu triumful, esential, al existentei. O existenta demna, pentru cât mai multi. Demna si libera.

Privita de pe-acoperisul lumii –  viata pare însa mai lenta, mai domoala, mai mecanica si mai ireala. Si-n unda transcedentala a extazului, vazând dimensiunile  gigantismului devenit cam liliputan, te-ntrebi, ca un filozof de doi bani: „Si totusi, ce e omul?!”.
Ma scuzati… Pauza de publicitate!

CULTURA PRIN TURISM IN TARA SFANTA,De vorba cu ing. VICTOR CAMIL

BERZINTU-Lucretia-wbInterviu realizat de Lucretia Berzintu
Israel

http://www.trilulilu.ro/Dositeea/98dcc3241d5e93

In una din excursiile organizate cu pelerini romani la Locurile Sfinte crestine din Israel, am avut marea bucurie de avea ca sofer, si, in acelasi timp, ghid pe autocar, unul din cei mai profesionisti angajati ai companiei Egged (se citeste Eghed), israelian originar din Romania. Pe cand ma aflam in Valea Hozevei din Desertul Iudeei, am profitat de o pauza si am stat de vorba cu soferul autocarului, licentiat in istorie. Cu mana stanga conduce volanul, iar cu mana dreapta tine microfonul. Nu mai vorbesc de faptul ca este o enciclopedie, mai ales in cunostinte de istorie si geografie.

– Stimate domn, va rog sa va prezentati pentru cititorii romani de pretutindeni, apoi sa ne relatati cate ceva despre aceste pelerinaje cat si despre activitatea dumneavoastra, atat la compania unde lucrati cat si cu pelerinii romani la locurile sfinte. Continue reading “CULTURA PRIN TURISM IN TARA SFANTA,De vorba cu ing. VICTOR CAMIL”

Dialog cu jurnalista si scriitoarea Ligya Diaconescu despre cum este sa fii proprietarul si directorul general al unei publicatii online cu peste 1.000.000.000 de vizitatori

ligyaNumele jurnalistei si scriitoarei Ligya Diaconescu este sinonim cu dorinta de autodepasire. Cunoscuta realizatoare de emisiuni de televiziune, dar si promotoare a culturii si turismului din Romania, aceasta considera ca intotdeauna exista loc de mai bine si… mai mult. De aceea, daca ar fi sa poata schimba ceva in lumea noastra, Ligya Diaconescu ar schimba doar… conceptia oamenilor.Ligya Diaconescu s-a nascut pe 14 iulie 1960. Vorbind despre inceputuri, despre parintii ei, ea afirma ca deoarece Dumnezeu a harazit-o sa iubeasca frumosul , cultura , sa asculte cum creste iarba, sa simta mirosul romanesc al fanului proaspat cosit, i-a daruit tata valcean… Si pentru ca tot Dumnezeu a harazit-o de asemenea, sa auda muzica valului ce se sparge la poale de Ceahlau in Bistricioara si sa colinde potecile Duraului , i-a daruit mama, din judetul Neamt. De la amandoi, scriitoarea a invatat optimismul si a dobandit mentalitatea de invingator si puterea de a lupta pentru a-si realiza nazuintele. Ligya Diaconescu detine o licenta in finante-contabilitate, luata la Iasi si una in jurnalism, obtinuta la Bucuresti , cu specializare la BBC Londra. Este casatorita si are o fiica, Andrada-Victoria, care a terminat anul acesta, liceul. Continue reading “Dialog cu jurnalista si scriitoarea Ligya Diaconescu despre cum este sa fii proprietarul si directorul general al unei publicatii online cu peste 1.000.000.000 de vizitatori”