ADRIAN BOTEZ: Toamnă luminată, pentru cei frumoși – și avertismente, pentru cei urâți…

TOAMNA ÎN PĂDURE

vii cu dar împărătesc şi cu odoare
vii cu sfântul aur al măririi din Culoare
vii cu Crist – Frumosul care doare
precum cântul îngerilor sus – în rai
cari spre Duh aprinde orice strai Continue reading “ADRIAN BOTEZ: Toamnă luminată, pentru cei frumoși – și avertismente, pentru cei urâți…”

24 octombrie 1921

S–a nascut poeta Veronica Porumbacu (m.1977)

 

Veronica Porumbacu – De Toamna

.

Asta-noapte s-a comis o crima în strada :
vara a fost ucisa.
Nimeni n-a auzit-o gemând.
Prin fereastra deschisa
venea din gradina
vântul, plângând.

.

.

Arborii toti au tacut.
Pe ziduri, din vita salbatica, picura sânge.
Irodul toamnei trecu asta-noapte prin sabie
sute de frunze.

 
..

 

.

.

Publicata –  acum –

prin grija poeului

Liviu Jianu-Florian

.

.

ASA SUNT EU…

Vavila Popovici


Trec deseori prin peisajul ruginiu al padurii,

 ascult glasurile jalnice ale nimfelor

 rostindu-ti numele sfâsiat în silabe,

 vad luminile amare ale toamnei,

 aud acordul gamei minore

 în care ploaia-si încearca sunetul

 si râsul cinic al vântului nervos îl aud

 venind în unde, miscând frunzele copacilor…

 Asa sunt eu, iubitul meu!

 Numar clipele ce trec cu incerta lor stare,

 soptesc cu-nfrigurare:

 S-a dus vara dragostei noastre! E toamna!

 Toamna padurii bogata în soapte de dor,

 toamna sufletului încarcata de ecouri,

 toamna inimii cu batai disperate…

 Asa sunt eu, iubitul meu! Dau crezare

 si vântului si ploii acestei toamne;

 poate de aceea primesc deseori în dar

 fiori si lacrimi…

BALADA TOAMNEI

INTALNIREA DE TOAMNA DE LA HICKORY, NC

 – a prietenilor romani (crestini baptisti) din USA, Canada si Romania –


 7 – 9 OCTOMBRIE 2011

                                                                                                       Florian GULER

Toamna-isi desfata nurii,
rosu galben ruginiu.
Si pe verdele padurii,
pune semne de tarziu.

Subtirel si sprinten vantul,
la rever cu-o crizantema,
Fluirand colinda campul
cu scaietii in dilema

Prin zavoi si in gradina,
o suspecta-ngrijorare,
Despre vremea ce-o sa vina,
pune totul in miscare

Printre pasari un cocor,
tine curs de geografie,
Si antrenament de zbor
pentru mers in pribegie

Un bondar ce stie carte –
medic de profesie –
Scrie florilor gripate,
leacuri de depresie.

O furnica-n disperare,
numara a noua oara,
Cate boabe-s necesare
sa ajunga-n primavara!

Greieri s-au alarmat
si luand sub brat vioara,
Cer acum la sindicat
Sa se prelungeasca vara.

Cand ingrijorarea creste,
in gradina si zavoi
Iata ca aduce-o veste
un “blogar” de pitigoi,

Internetul da-nstiintare
spre stiinta celor multi
Ca la Hickory-ii cantare
si homecoming cu “desculti”.

Vin romani din tara asta
cu trompete si ghitare,
Unii vin doar cu nevasta
si cu prunci-n carucioare.

Vin voiosi la marturie,
vorbareti si cu “bonn ton”.
N-au joben sau palarie
si nici frac ori papion.

Unii au conservatoare,
altii-s amatori cu rosturi,
Dar se-aduna la cantare,
descaltati de stil si mofturi!

Unii parca sunt artisti
Canta ca si la baptisti…

Altii canta joviali
Parca sunt penticostali….

Si se canta in quartet
Cantece de tineret

Iar la Hickory, normal,
Canta un quartet local.

La desculti insa cum spun
Se canta mult in comun

Tineri si bartani alaturi,
vin pe trepte de cantare,
Cum in vremile Scripturii,
se venea la sarbatoare.

Ca o roua ce descinde,
de pe culmile Harmon,
Si racoare ei cuprinde,
muntele cel sfant, Sion,

Cantul urca si coboara
strabatind in larg taria,
Si ca ploile de vara,
ploaie-n inimi partasia.

Un refren s-aude-ntruna,
fosnitori ca valul marii:
“Domnul ni-i intodeauna,
Domn in mijlocul cantarii”.

Vor canta apoi colinde
pana in tarziu de seara,
Cand un strigat se aprinde….
Vine Domnul Vine iara!

 

Toamna

                                               Cârdei V. Mariana

Pe strada cu plopi doar vântul colinda,
Frunze fosnesc si-n aer se plimba.
Jos un covor din frunze uscate,
În galben-ruginiu si maro pictate.

E toamna deplina, si-i soare-n amiezi,
Ramas-au, din toate, trei frunze mai verzi.
Spre seara, pe ramui, pasari s-aduna,
Acolo-nopteaza, sub clarul de luna.

În zori, cade bruma si ceata se lasa,
Din horn iese fumul, ce bine e-n casa!
Stau vitele-n grajduri, oile-n saivane,
De paza sunt câinii hraniti cu ciolane.

Acum, recolta-i strânsa-n hambare,
Si-n beci totu-i pus la pastrare.
Bem mustul ce fierbe-n butoaie,
Si frigem pe jar, pastrama de oaie.

E toamna bogata, bucate alese,
Fructe-aromate, noi punem pe mese.
Miroase-a placinte si-a pâine-n camin,
Pe fata de masa – carafa cu vin…

Copiii-s la scoala si carte învata,
Tinerii se-nsoara si-si fac rost în viata.
Parintii la munca, bunicii-n ograda
Dau foc la frunze si matura-n strada.

Tufanele, crizanteme, armonie de culoare,
Raspândesc parfumul toamnei,
Pana hat, departe-n zare si-l combina-n
Dulci arome, amarui, racoritoare…

Oriunde te-ai duce, te-ntorci iar acasa,
Ca viata la tara-i nespus de frumoasa!

Balada de toamna

                                                  Jianu Liviu-Florian

Toamna ca un cal de moara,
Da-ne timpul inapoi,
Sa ne mai iubim o vara,
Sotioara, amandoi –

Toamna, ca o herghelie
Fara hamuri, fara sei,
Da-ne timp o vesnicie,
Sa iubim mai cu temei –

Toamna, ca o ciuta iute,
da-ne verdele-napoi,
Azi, nu mana sa-ti sarute,
mandra mea, ci nurii goi –

Toamna, ca un crug de mure,
Da-ne lumea indarat,
Sa-mi fii, draga mea, padure,
Inverzind de sub omat….

1 Septembrie

Jianu Lucian-Florian


 

 

 

 

 

 

Incepe azi o scoala, ca o viata –

Mai slaba si mai mica ca o scama –

Ce despre Raiul pe pamant, invata,

Cel ocrotind ca  dragostea de mama –

 

Sunt multe scoli deschise azi, in lume,

Invata multe, poate despre tot –

Dar pe pamant, a face Rai, anume,

Doar cei mai mici din lume dascali, pot –

 

Mi-e teama chiar ca de a lor micime

Nici nu se vad, si nici chiar auzi,

Caci Raiul pe pamant, e-o milionime,

Din ce visam mai bun pentru copii –

 

Precum un deget pregeta sa tina

In brate, trupul unui nou nascut –

Cum poti sa tii  lumina din lumina

In duhul tau, ca Raiul,    nevazut?

 

Incepe azi o scoala, ca o viata –

Precum incepe viata ta, mereu –

E Raiul pe pamant, care te-nvata

Ca viata ta e insusi Dumnezeu…

Septembrie

Jianu Liviu-Florian

 

 

 

Mai e o prasila de vreme, si-apoi  iar

Isi mana toamna frunzele-n pamant,

Spoita va fi dragostea, cu var,

Si cimitirele, cu florile de vant –

 

Mai e un pas de-un stanjen, la rascruci,

Si-apoi, din ploaie, curcubee stinse

Vor cobora in plumbuite nuci –

Si noi, gutui vom fi, in geamuri ninse –

 

Mai e de o cadere inapoi,

Si-apoi doar iarba blanda, de cuvinte,

Va rasari, tacuta, peste noi,

Rotindu-si Universul, inainte …

NU M-A IUBIT NICIO FEMEIE

Nu m-a iubit nicio femeie frumoasa,
nu m-a plâns nicio silaba de vânt,
nu m-a frânt nicio frunza sub oase,
nu m-a cântat pe lauta niciun strop de pamânt.

Nu m-a iubit nicio femeie urâta,
nu m-a dansat niciun bemol ratacit,
nu m-a nechezat nicio soapta tacuta,
nu m-a prins în silabe niciun vers obosit.

M-au iubit  stelele cu chipuri lehuze
în toamna aceea când te de-am prins între buze.

George Baciu

VIN VALURILE (POEME)

de Ioan LILA

 

 

VIN VALURILE, RAVASITE VIN

 

Vin valurile, ravasite vin

Cu gustul lor albastru de pelin

În rapait de picaturi ce cad

Din norii care ard troznind în vad

 

Vin valurile hohotind bolnave

Cu gust de infinit si grele, grave

Zvîrlind pe tarm fragmenetele de zei

Si zdranganinbd amarnice pe chei

 

Ca sa-ntelegem ca în prag de seara

Dorul de necuprins ne mai omoara

Iar somnul ce-l visam este etern

Izbind în zidul vietii sters si tern

 

 

M-AI SCUFUNDAT ÎNTR-UN OCEAN DE VISE

 

M-ai scufundat într-un ocean de vise.

M-am trezit ranit ca un soldat.

Eram tare departe de visurile mele proscrise –

În oceanul din sufletul tau m-am înnecat.

 

Tu erai ultima stralucire din ochii mei,

Tu erai sarea din pîntecul oceanului.

Eu eram ca o picatura de apa respirata de porumbei,

Pe rana însîngerata cu maci a lanului.

 

Ardeau toate cîmpiile, degeaba te cautam.

Veveritele te ascunsesera ca pe o nuca –

În labirinturile lor sapate în stele te cautam

Si nu învatasem sa te regasesc, nu înca!

 

Mai trebuia sa strabat un ocean de coapse bronzate,

Ca sa te regasesc, dar n-am mai putut înnota

Strivit de dulceata lor ce bîntuia prin cetate

Si chiar si în sufletul meu se-nnopta !

 

 

SI TIMPUL CURGE, CURGE DE DEMULT

 

Si timpul curge, curge de demult

Noi l-am uitat pe-o banca într-un parc

Înscris pe-o frunza cu-n însemn ocult

Zburînd ca o sageata dintr-un arc

 

Dar ne-a ajuns din urma, ne-a lovit

Cu-o toamna si smerita si duioasa

Si, amintindu-ne ca ne-am iubit

Ne-a daruit iertarea matasoasa

 

 

ADUNA CIOBURI COLORATE

 

Aduna cioburile colorate

Iubirile, parfumurile, lacrimile

Sau plîngi sau plîngi amar

 

Mie mi-e dor de vocea ta cea dulce

De mîngîierea ta îmbatatoare

Mie mi-e dor, de tine îmi e dor

 

De ploaia dintr-o vara-ndepartata

Prin care ne-am plimbat, tineri, desculti

Azi ploaia este trista, sufocata

 

Erai un fulg de papadie dintr-un vis

Azi toate astea-s cioburi de iubire

Si noaptea-i tot mai neagra, noaptea…

 

 

CATREN ÎMBUJORAT PRECUM O FATA

 

Catren îmbujorat precum o fata

Cu coapsa dezvelita pîn’ la brîu

Care mi-a dat splendoarea-i fermecata

În valurile repezi dintr-un rîu

 

Catren jertfit pentru o rima rara

Ideea pare-a fi dezverginata

Zemoasa si dulceaga ca o para

Cu care m-ai vrajit, duioasa fata

 

Catren cu amintirile tocite

Ca stîncile ce se înfig în cer

Povestile sînt toate ispravite

Iar eu iubirii n-am ce sa-i mai cer

 

Catren uitat pe raft într-o camara

Lînga un fir plapînd si crud de iarba

Îmi amintesc acuma de o vara

Ce ma vrajea cuvintele sa-mi soarba

 

Catren… cînd te-am iubit întîia oara

Fin

sambata 21 mai 2011

France


Culesul fructelor de dupa Mircea Micu

Portocali si privighetori, hirtie extrafina made in
Michinokuri pentru scrisorele de amor si poezele tanka, magnolii, lespezi de Khondalit, gresii de Kliwa, havuzuri de marmura, sculpturi de Praxiteles, „nuduri de Rubens pe coperti de jurnale absurde”, silene si satyri, Shiva de la Ellora, figurine de Tanagra, un autoportret cu piele levantina, „o valiza plina de nori” a la Magritte, pantofi de antilopa, Sutra Toiegelor, „icoane violete de iarna”, glicine, petale rosii de lotus nashiwara, salcimi albi de Kamciatka, „trecerea unei papadii mari / cit un templu in
straie albe prin cartea lui Milan Ryzl”, goetia kahunei chemind magic Sufletul Gaiei, Folies Bergeres si plumbul Senei, nopti pluviale in Tahiti, luna iscodind Arcadia si gaunosul Cyllene din grotele caruia iesise ca din pusca zgimboiul Hermes abia nascut, Cronos parasit „in Atlantida unei gari de provincie”, lectia despre zbor si aripi a lui Anteu (matahala „depanata” de Hercule prin taierea „impamintarii”, stramosul stecherului Schuko de
azi), zei stochastici, taietori de lemne povestind despre Aziyade, licurici fantomatici, sopirle intinse pe stilobati, „iedera crispata pe cumpana unui / panou diptic / din care cresteau pietre si aripi batute in cuie” etc. etc. Luat
in ansamblu, tarimul liric al Luminitei Petcu iti readuce aproape reflex in fata ochilor naucitorul, flamboaiantul bazar mitologic din Jupiter si Semele sau din Argonautii al arhimisoginului Gustave Moreau, cu aglomerarile lor
insolite si sofisticate de ornamente si simboluri. Sa fie insa justa, oare, aceasta prima impresie de decorativism, pe care gurile rele ar putea-o lesne taxa ca pe o parada ? S-ar zice mai degraba ca e vorba, pur si simplu, doar de caleidoscopica tatonare a unor decoruri, de experimentul scenografic al unei poetese careia asociatiile culturale luxuriante ii sint la indemina – situatie mai rar intilnita in ziua de azi printre tinerii barzi, contemporani cu actuala indobitocire a tranzitiei de la Hyperion la Hypermarket.
E un spectacol liric conceput dupa tehnica dioramelor din muzeele de stiinte naturale, cu exemplare impaiate din varii specii de meditatii autoscopice, regresii erotice, tribulatii savante si ratiocinari, asociate unui simulacru de ambianta conform cu mediul lor de provenienta. Totul
apare ca si cum imageria ajutatoare din fundal ar servi unei nevoi irepresibile de autentificare si circumstantiere, respectiv unei abordari de domeniul diarismului sau de tip epistolar : „Am toate motivele sa-ti raspund / pentru ca momentul prezent este asa cum este/…/ si cel mai bine
vezi cu ochii altuia / cum se-ntoarce gindul meu spre tine,/ de data asta chiar port podoabe si mirodenii / intocmai ca un personaj din Kobo Abe / o portiune de palma, de incheietura,/ un nor subtire peste fata lunii / la
ceasul cind se crapa de ziua / as putea oare sa nu ma simt fermecata ? / un suspin, ai zis, nu eram sigura…/ precum tinguirea muezinului / in dimineti care ard cu atata sfiala / incheietura de taina a gindurilor” (Dincolo, pina
la marginile timpului). Si nu intimplator acest procedeu al nuantarii extreme intrebuinteaza atit de frecvent termeni de comparatie din artele plastice : rasuflarea dragostei ca „o tremurare de fluturi dupa Klimt” (specialistul numarul unu in probleme de cuplu), niste flori albe „ca siluetele din pinzele lui Piero di Cosimo”, niste „inorogi casti de neviata ca si surisul Giocondei”, „culoarea lui Bosch”etc. In fond, aici este o rigoare descriptiva inrudita nu prea de departe cu ilustratiile haijinului Hokusai aduse poemelor erotice. Or, daca admitem in principiu alaturi de un Paul Ricoeur ca pretentiile descriptive ale poeziei lirice (recte, ale metaforei) „par slabe, daca nu inexistente”, atunci un potential de vizualizare net superior precum cel al comparatiei explica de la sine preferinta autoarei pentru exercitiile „la paralele”. Undeva, scriindu-se chiar despre acest potential, aproape ca se face ars poetica : „Aceasta suferinta poate fi cuprinsa oricind cu privirea/ in anunturi mortuare /…/ lut ars de Tanagra, de parca as fi nimerit / intr-unul din acele romane rusesti in care / nu poti avea vocatia echilibrului / nici povara culpei / sau frica de propria frica,/ premise de alienare neverosimila intr-o memorie straveche / a genelor, indeosebi bucuria de durere / a femeilor indoliate din Correze,// departe de
Viata si de Dragoste…” (Numele tau, absenta…) Paralela culturala insa, atentie, e totusi o unealta cu doua taisuri, a carei manipulare neatenta iti poate reteza nasul ! Ea da rezultate numai cu conditia ca modelul de referinta sa fie recognoscibil, in caz contrar va avea efect de bumerang.
Spre pilda, daca e intr-adevar o luminare rezonabila sa descrii povara urii altcuiva evocind pe „Laertes in grava seriozitate a intoarcerii”, in schimb cu „un Mea Sharim luminind sub stresini fara margini”, ori descrierea vietii
ca „Trivandrum Kerala unei nopti fara margini” – poc ! i-ai ars omului toata instalatia. Ca o fi el romanul „nascut poet”, dar azi, in epoca navetei spatiale, poporul asta de poeti –conform statisticilor– crede inca in geocentrismul
anticului Ptolemeu in proportie de 40 %, in vraji si-n Baba Cloanta. Si-atunci, oare nu risca cititorul un atac cerebral sfortindu-si mintea cu asemenea savanterii si parascovenii ? Un caz tipic de suprasolicitare a retelei prin abuz descriptivist il prezinta Himere de Pharos : „acest exil cu gust amar de migdale/ in care ma ingrop ca un paing prin agora / adesea confundat cu leii epigonici / la citirea cartilor sfinte / in timp ce buzele de calcar surid, ele insele / vrajite de steaua halebarda / singura care ne salveaza din neant si ramine / cu o glorie egala cu aceea a lui Leonardo / nu, nu vreau sa-ti explic” etc. Si bine face, ca daca mai baga in priza multe explicatii, cadea curentul in tot orasul. Ce izbitor contrast intre pretiozitatile de soiul asta si simplitatea atit de eleganta si expresiva a altor stante ! Miniaturi precum „gesturi intrate adinc in carne”, „indoi genunchii doar cit sa te strig”, sau pasajul subteran „prin mine trec demoni cu
nume celebre”, ori finalul apendicular din Cercuri albe („numai prin rana mea se vede cerul frumos si pustiu”) si alte asemenea rafinarii dau adevarata masura a talentului Luminitei Petcu.
A nu se confunda insa descriptivismul insistent si predispus la excese al acestei scriituri cu confesivitatea. Oricit de fotografic si-ar developa autoarea melancoliile, pozind bovaric „numai pentru a intelege si mai bine / cit de necesara imi este aceasta foame, a inimii”, discursul e de fapt cu precadere filozofard si chiar sapiential, marcat de porniri aforistice. Spre exemplu, retorica din Oratio mentis : „Totul e sa dam fiecarui lucru / sensul
cuvenit /…/ poate ca Burckhardt avea dreptate,/ se poate vorbi despre moarte / fara sa intindem mina spre ea ?” Aceasta perspectiva impersonala face ca marturia poetei sa apara ca un „studiu de caz” servind ilustrarii ori
verificarii unor adevaruri de ordin general, adesea formulate ca parimii : „Mai precis sintem departe de noi insine /…/ nu imprumuta de la ziua de miine / ceea ce nai in ziua de azi, spune inteleptul / in realitate este mult
mai greu / sa tii o balanta care cintareste propriul tau destin” (Matase chinezeasca). Altfel spus, niste lectii de viata la care se mediteaza – oarecum paregoric – prin prisma propriilor experiente : iata un repertoriu nu tocmai frecventat de tinerele sperante ale liricii de azi. Si intocmai ca in cazul abuzului descriptivist, se face si aici simtita ostentatia modelelor, insuficient filtrate de sabloane si truisme : „A invata sa ai rabdare / este de
fapt cea mai grea lectie de viata / asa cum si moartea este doar un somn” etc. etc. (Strigat pe valuri) Dar fabula propriu-zisa ce alimenteaza aceste morale ramine in sine enigmatica, la fel ca nunta Giocondei de ne-o cinta Dan Spataru, aflai cum ca fatuca „se marita”, ca „e nunta-n cartier”, haidem degraba deci sa apucam si noi o sarma – „dar cine e alesul, ramine un mister”(n-am mai auzit-o de mult, pesemne o fi divortat). De altfel, tot greu se lasa dezghiocata povestea si in privinta tehnicii compozitiei. Poemele se articuleaza indeobste in chip imprevizibil, prin parataxa si prin enumeratii volatile, constructiile fiind nu arar derutante (cam in acelasi fel ca surprizele pe care ti le rezerva, sa zicem, hiperbatul) cita vreme proiectul lor de ansamblu ramine, voit sau nu, obscur : „Labirinturi absurde / pina
la sacrificiul unei fugi in trecut / ochiul meu strivit melancolic / ingerul c-o singura aripa intr-o zi de sabat / cind te-apasa plictisul si gasesti / scrisorile celui drag / dupa asfintit intr-o arta perfecta,/ pamintul / solemn
viscolit de cintecul sirenelor undeva in apropiere -/ in locul unde zburatacesc de-a valma licuricii /…/ raiul, drumul corabiilor,/ o casa frumoasa cu gradina arsa pina la lacrimi / dupa raceala miinilor toti stiau / ca se facuse noapte in odaia lauzei / de culoarea florii palide de prun /
darul cocorilor / Cit de frumosi eram dinspre Toamna,/ incapeam amindoi sub aripile unui / fluture !” (Sublim de Samara). Prolixitatea, desigur, sta mereu la pinda, cu atit mai abitir cu cit astfel de insailari se prelungesc mai
mult, parca verificind pe de-a-ndoaselea clasica scuza horatiana a imposibilei concizii.
Oricit ti-ai bate insa capul cu agregarea acestor mozaicuri, cert este ca te afli in fata unui debut editorial ce-si scuteste semnatara de penibilul menajamentelor ori al criticii augmentative, un volum in masura sa atraga
atentia inca de la primele pagini prin scriitura originala de un intelectualism delicat, anuntind o poeta cu destula experienta si evidente disponibilitati. Acest debut aduce, fara doar si poate, certificatul de calitate al unuia din
fructele de soi ale cenaclului si revistei Literatorul pe care regretatul Mircea Micu a avut intr-adevar dreptate sa le cultive. „Cred ca e pe drumul potrivit, fiind geografa, n-a muncit in pustiu”, anticipa mucalit si Iulian Neacsu cu vreun an in urma. De fapt, ai de partea ta toate sansele sa gasesti calea cea buna atunci cind iti faci din „libertatea-mi de-a rataci in pustiu /(…)/ un fel de-a tatona spatiul in care / atitea lucruri au ramas neintimplate” (Asa de frig si de liniste). Altminteri, in vremea de azi, daca te lasi cumva in seama drumului sa te duca el singur ca in antichitatea romana, se cheama ca esti nu poet, ci mecanic de tren.
Emil Lungeanu

Viseaza Aur…

Spre Apuseni ma poarta-acelasi drum
Si talpile mi-s roase de cuvinte,
Viseaza aur Motii mei si-acum,
Cu ”valva bailor” fac juraminte…

Dar unde sunt „holoangarii” de-atunci,
Cu balmosul, cel aurit, pe masa?
Umbrele lor coboara printre stanci
Orbite de-o lumina ne-nteleasa…

Viseaza aur neamul meu sarac,
Fata aceea cu priviri de para
S-a dus si ea si tulnicele tac
Prin Tara mea de piatra si de tara…

Viseaza aur, ce durere surda!
Cand se trezesc din Visul lor flamand
Simt Cerul peste lume cum se-mburda-
Viseata Aur motii, pana cand?…

Ma bucur…

Ma bucur
Precum
Se bucura
Sufletul nucului
Toamna
De loviturile ei…
Un
Pom
Ne-atins
E un pom sterp…
Omul-
La fel…

Nicolae Nicoara-Horia