„O familie trebuie să fie unită şi solidară, căci altfel nenorocul bate la uşă.” – Thomas Mann
Solidaritatea este coeziunea socială bazată pe dependența indivizilor unul față de celălalt în cadrul societăților avansate. În societățile simple ea se bazează în principal pe rudenie și valori comune. În cele complexe, există alți factori care contribuie la sentimentul de solidaritate socială. Continue reading “Vavila Popovici: AVEM NEVOIE UNII DE ALȚII!”
M.Blecher (1909-1938)75 de ani de la despărțire
„In dimineaţa de 31 mai, a murit la Roman, în vârstă de 29 de ani, după o viaţă trăită în spitale şi sanatorii, cu amândouă picioarele îndoite şi anchilozate de la genunchi, cu şira spinării distrusă de tuberculoză… cu doi ochi mari, puţin sticloşi, dilataţi în lunga lor insomnie, scriitorul M. Blecher. El lasă în urma lui două cărţi tipărite care- nu am nici o îndoială- îi vor păstra pentru totdeauna dureroasa lui memorie”, nota Mihail Sebastian în revista VIAŢA ROMÂNEASCĂ din iulie 1938. Un Iov al istoriei literare a fost Blecher, care s-a născut la 8 septembrie 1909 , la Botoşani, în familia unui negustor de porţelanuri. Şi-a dat bacalaureatul la Paris, iar la vârsta de 19 ani se îmbolnăveşte de morbul lui Pott, boala de care vorbea Sebastian.
Soarta i-a rezervat zece ani de chin, dar şi de vise şi răgaz de creaţie, pentru că Max – Marcel Blecher avea talent, se entuziasmase de suprarealism, modernism în genere, era un precursor al oniricilor, la noi, avea ce spune. Continue reading “O moarte care n-a cântărit nici cât un fapt divers”
„Exista o decenta care trebuie pastrata în cuvinte ca si în tinuta.”
Francois Fénelon
……Dictionarul explicativ al limbii romane defineste DECENTA: respect al bunelor moravuri, buna-cuviinta; pudoare. Ca atare, omul decent respecta regulile de buna purtare, convenientele si morala. Un om cu un suflet sensibil este imun la vulgaritate, fiindca vulgaritatea jigneste, umileste. Vulgar este omul neslefuit, precum o piatra care zgârie, raneste, fiindca este colturoasa.
……Nu avem cum sa cerem tuturor sa se încadreze în niste norme sau linii trasate de societate, deoarece exista printre noi unii care vor sa iasa din tipare, sa epateze într-un fel, fie din cauza unui dezechilibru mintal, fie din lipsa bunei cresteri, fie din cauza unor trasaturi vicioase de caracter, iar pentru acest comportament sunt priviti si catalogati, în cel mai blând caz, ca fiind niste oameni ciudati. Daca nu ar face rau societatii, sigur ca nu ne-am alarma, dar se întâmpla tocmai contrariul – umilesc conduita normala de bun simt a majoritatii oamenilor. Si poate ca ei nu ar exista sau ar fi în numar foarte mic printre noi, daca societatea în ansamblu ar fi una normala; dar se pare ca ei se înmultesc în conditiile unei societati anormale, dupa cum societatea devine din ce în ce mai putin normala din cauza înmultirii numarului lor.
……Metoda brutala cu care actioneaza acesti oameni, stilul pe care-l adopta, este o sfidare la adresa bunului simt, a bunei cuviinte. Iata ca râsul lor sfidator, vorbele de amenintare, limbajul de cea mai joasa speta – limbaj de mahala -, tonul vorbirii – urlet uneori -, sau îmbracamintea, obiectele preferate, pozitia corpului, gesturile în intimitate, dar si în societate – vadesc vulgaritate.
……Bine ar fi ca în folosirea cuvintelor, dar si în toate manifestarile noastre, sa ne comportam cu decenta si responsabilitate. Sa dezaprobam aspectul, atitudinea si limbajul agresiv. Decenta se învata! Nu ne nastem nici decenti, nici cu caracterul frumos format! Socrate spunea ca „oamenii nu sunt virtuosi de la natura”, iar Aristotel adaugase la faptul ca virtutile noastre nu ne sunt date de catre natura, constatarea ca din contra „ele sunt date contra naturii, dar avem dispozitia naturala sa le primim în noi”. Adica o deprindere „un stil al actiunilor pe care-l capatam prin exercitarea lor, prin modul în care-l realizam”, cu care sa cautam sa fim altfel si în felul acesta se poate întâlni „mijlocia” pe axa pe care se misca vointa sufletului nostru; macar aici, daca nu putem ajunge în cealalta parte – opusa! Tot Aristotel arata ca trebuie evitate trei lucruri în viata: „rautatea, lipsa de retinere si primitivitatea animala”.
……În zilele noastre ramân valabile aceste percepte filozofice. Omul nu este ad litteram trup si spirit, ci dupa cum trupul întra în actiune – sa-i spunem într-un proces trupesc – si spiritul are întregul sau proces spiritual, ca atare omul nu este ceva împlinit, ci este în continua lucrare. Filozoful Giovanni Gentile spunea: „Omul este om întrucât se face om.” A fi oameni înseamna a ne crea pe noi însine, a ne crea viata, beneficiind de libertatea daruita de Divinitate.
……Se coboara atât de jos, încât putem auzi înjuraturi din gura unor oameni de la care ne-am fi asteptat sa fie exemple de comportament civilizat, cuviincios si unde? – într-un mediu unde s-ar fi cerut decenta… Cum de ies din gura lor înjuraturi, dracuieli, uneori chiar blesteme? Cum se naste aceasta placere diavoleasca, înscrisa în sentimentul unei vieti neîmplinite sau râvnite? Scriam cândva – si nu ma dezmint – ca oamenii devin din ce în ce mai rai, capabili sa loveasca si sa ucida pe cel de lânga el, cu cuvinte – scrise sau graite -, cu propriul corp, cu arme, în special atunci când interese de ordin material sunt în joc. A disparut toleranta, sentimentele nobile, decenta, a disparut morala dupa care s-au ghidat strabunii nostri atâtea veacuri! Cuvintele, gesturile nu mai sunt spiritualizate, în asa fel ca sa-l faca pe cel de lânga noi sa înteleaga, sa-l mângâie, sa-l alinte… Nu ne mai apropiem unii de altii prin acel sentiment de iubire, nu mai suntem înamorati de bine, de înalt…
……Am avut o colega de facultate care înjura printre dinti când nu-i convenea ceva si multe nu-i conveneau si am întrebat-o într-o zi: „De ce înjuri?” „Sa-mi vars focul, sa-mi treaca nervii!” „Dar de unde ai învatat sa înjuri?” „La mine în casa nu era zi fara înjuraturi! Mama-l înjura pe taica-meu ca se misca încet si n-o facea fericita, tata o – înjura pe mama ca n-are minte sa-nteleaga!” Si-am înteles cum în acea familie lipsea iubirea si respectul, si cum s-au imprimat cuvintele în mintea ei. Când am lucrat în fabrica, am întâlnit un coleg, inginer, fiu de preot, care înjura. Si erau unii care îl priveau admirativ pentru curajul de a sfida educatia pe care o primise de la parinti, aceea a bunei cuviinte si a credintei. Era pe vremea comunismului! L-am întrebat odata: „De ce înjuri?” „Fiindca sunt un om sincer! Eu sunt prieten cu muncitorii din sectie: ei înjura, eu înjur…” Cunosteam atmosfera si am realizat învoirea sufletului sau cu gândul rau. Am cunoscut un intelectual, profesor la un liceu care la cinci minute trebuia sa-l pomeneasca pe „cel rau”. Si l-am întrebat si pe acesta: „De ce dracuiti tot timpul?” „Da, asa fac? Nu-mi dau seama, dar, oricum, cei din familia mea nu se sfiau sa mai si dracuiasca! Probabil ca ma «racoresc»!” Si-atunci am realizat evolutia pacatului, de la atacul gândului rau, pâna la obisnuinta cu el. Am avut o vecina care înjura, dracuia si am întrebat-o pe un ton glumet: „De unde ati învatat atâtea înjuraturi «frumoase»?” „Din piata, draga doamna! Du-te si dumneata de vezi ce se bate la gura alora de acolo!”
……Si m-am tot întrebat, de ce oare oamenii un pot gasi un mijloc decent de defulare? De ce au ajuns sa considere normala o astfel de atitudine, încât nu-i deranjeaza? De ce toate aceste emotii nu le transfera în cuvinte frumoase, într-un strigat catre Dumnezeu, într-o rugaciune? Si daca gresim – fiindca nu este om sa nu greseasca -, de ce nu folosim scuzele sau acel atât de frumos cuvânt: „Iarta-ma!”? Fara educatie, important fiind acceptul ei (spun aceasta întrucât de multe ori auzim câte un parinte plângându-se de copilul sau: „Îi intra pe-o ureche si-i iese pe cealalta!”), omul ramâne prada fanteziei sale, iar fara credinta în Dumnezeu fantezia poate lua caile cele mai urâte, ale pacatului, ale vulgaritatii, iar pacatul este lucrarea diavolului, a întunericului. În Romani 13:12 scrie: „Sa ne dezbracam dar de faptele întunericului si sa ne îmbracam cu armele luminii”.
……Cauzele pacatului se spune ca sunt mai multe: natura noastra animalica, anxietatea, înstrainarea existentiala, lupta economica, individualismul, ispitirea de catre Diavol. Oare nu ne putem da seama ca toate aceste cuvinte si manifestari vulgare, indecente, sunt curse ale Raului? Ca prin ele ne înstrainam de aproapele nostru si de Dumnezeu? Apostol Pavel spunea: „Duhul vorbeste lamurit ca în vremile cele de apoi, unii se vor departa de la credinta, luând aminte la duhurile cele înselatoare si la învataturile demonilor ”(I Timotei 4, 1).
Un om decent este un om curat sufleteste si trupeste; el nu se murdareste, nu se încredinteaza vulgaritatii pentru a soca, a se refula, a pacatui.
Parerea mea este ca ne lipseste evlavia, acea atitudine de respect si duiosie fata de cineva sau de ceva, despre care pomeneste Thomas Mann în cartea sa „Doctor Faustus”: „Libertatea pe care o avem înseamna si libertatea de a pacatui, iar evlavia înseamna a nu face uz de aceasta libertate, din dragoste pentru Dumnezeu, care a trebuit sa ne-o dea”.
Vavila Popovici, Raleigh, Carolina de Nord
Roni CACIULARU
Convorbire cu ZOLTAN TERNER,
autorul recentei carti de succes:
.
„LUMEA DE SUB POD SI ZARVA EI”
.
Roni CACIULARU: V-am citit cartea recent aparuta la Bucuresti si trebuie sa recunosc ca am avut un „soc”. Pozitiv. Socul viitorului. Si al prezentului. Socul trecutului actual. Mi-a placut! Si, sincer sa fiu, m-a surprins. Si m-a pus pe gânduri. In final, mi-am spus: Cartea asta „Lumea de sub pod si zarva ei”, se cere recitita. Ea promite placeri noi si noi întelesuri. Te cheama la o noua patrundere. E ca o femeie aparte, atragatoare. Si ascunsa. Chiar si când o saruti. E o carte de senzational si de fantastic, de idei si trairi surprinzatoare; o carte profund umana, uneori prea profund, încât… ma cam sperie. Ca si autorul ei. Dar o face cu o anume dulceata intelectuala. Cartea are pe vino-ncoa’, te învaluie si te prinde. Te-aduce unde vrea si te lasa, apoi, sa te descurci. Sa te-ncurci si apoi sa ajungi la unele din concluziile autorului, adica la ale lui si ale tale. Adevarul e ca citind „maratonul narativ”, cum numiti pe drept aceasta scriitura în proza, am încercat, domnule Zoltan Terner, sa va cunosc mai bine. Din pacate, n-am reusit, decât într-o oarecare masura. Am dat, spre bucuria mea, peste un Hamlet. Un fel de Hamlet, un întelept jucând cartea dementei, dubitativ si paradoxal, care stie, în esenta, foarte bine ce si cum. Dar care pune mereu întrebari, afirmând. Un Zoltan Terner care cântareste destinul lumii, întrebându-se si el, în felul sau specific, acum când toata lumea se apropie deprapastia existentei: „A fi sau a nu fi?”. Sunteti cam încifrat. Sunteti cam ascuns în dumneavoastra însiva. Repet: n-am reusit sa va cunosc în destula masura. Acesta este, de fapt, si scopul convorbirii noastre de acum: sa încerc sa va descifrez ceva mai bine. Cu scuzele de rigoare, dar mi se pare ca, în ochii unor cititori, apareti în postura de nebun. Un nebun bun, totusi nebun! Sunteti un Hamlet predestinat, dar poate ca trasaturi din Hamlet avem, în anumite privinte, fiecare dintre noi. De fapt, domnule ZoltanTerner, sunteti cunoscut ca eseist, regizor, cineast, poet, filozof, prozator. Si totusi, la-ntrebarea mea simpla „Cine sunteti?”, s-ar impune un raspuns. Poate chiar mai multe… Va propun sa pornim tocmai de la „nebunia” amintita. De acord?
Zoltan TERNER: Dupa un astfel de preambul, nu prea am încotro. Dar îti raspund: ai si n-ai destula dreptate, ai în destule dar nu în suficiente privinte, deci ai uneori dreptate. Modestia ma obliga sa primesc filtrate unele aprecieri prea pozitive (fie si daca numai sugerate). In esenta, despre orice om cu o puternica obsesie, se poate spune ca e „nebun”. Sa ne gândim la marii „nebuni” ai literaturii: Hamlet, Don Quijotte… Cum se manifesta nebunia mea? Levitez. Imi curat si îmi pieptan zilnic aripile. Nimic din ce e omenesc nu mi-e strain: gârâi, sughit, tusesc, grohai… Joc tontoroiul când aud gemetele lumii. Stau bine cu viata omeneasca, mai ales atunci când ma închipui a fi un câine credincios. Imi plac si ma nelinistesctautologiile. „A” este „A”, adica identitatea a ceva cu sine mi se pare un mister de nepatruns si o imposibilitate. Repet mereu, mirându-ma de fiecare data, ca ceea ce este, chiar este cu adevarat. Ma uimeste de fiecare data faptul ca reuseste sa existe chiar si ceea ce mi se pare a fi un miracol. Ma gândesc cu groaza ca tot ce fiinteaza ar putea sa nu mai fie. Ca miracolul Fiintei poate sa ia sfârsit. Mi se mai nazare ca si imposibilul e posibil. Ca si inefabilul poate fi perceput. Ca si indicibilul poate fi exprimat. Nu ti se pare ca toate acestea sunt gânduri de narod, de netot? Sau de poet. Ori poate, cum ziceai, de nebun. Adica de firoscos. „Scos din fire”. Intelept iesit din minti! Om prin care vorbesc zeii. Un Iresponsabil. Un sfânt. Sau un Demon. Ori chiar Daimon-ul lui Socrate. Ori Mefisto al lui Faust. Ori Iluzia pe care o traia „Cavalerul tristei figuri”, sublimul nebun Don Quijotte de la Mancha. Cu prietenul sau, prostul binevoitor, plin de bun simt si blândete, Sancho Panza. Imi amintesc cu ce ma ocupam, când eram copil nebun. Cu chestii aiuristice. Intram cu capu-n gard. Tata zicea ca sunt bolund la capatâna. Bunicul ma linistea, laudându-ma pentru aiurelile mele. Bunicul ma îndemna sa fac pipi contra vântului, sa tai frunze la câini, sa numar stelele, sa vorbesc alandala, adica pasareste, profetic, poetic, mistic, aiuristic. Sa pictez lumea în culoarea vântului turbat. Sa ma scufund în balta cu papura si pipirig…Eram tralala si asa am ramas! Bunicul era la fel. De la el am învatat ca toate-n lume sunt paradoxale, adica sunt si „asa” si „invers”. Ca ce e aproape e departe, ca ce e rece e cald, ca ce e mare, e mic, ce zici ca vine, de fapt pleaca, iar ce e bun, e rau.Si viceversa. Desi parea serios si grav, bunicul era hâtru, vorbea în dodii, era un întelept de-a-ndoaselea, un fel de Cilibi Moise ceva mai habauc si mult mai profund. Tata spunea sa ma-nvat minte. Iar eu ma dezvatam ne-cuminte. Si acum asta fac. Gândesc de-a curmezisul, în raspar, înnot contra curentului. Inca nu m-am dat pe brazda. Si nici n-am de gând, cu toate ca împlinesc, ca mâine, 80 de ani! Tata spunea mereu sa-mi bag mintile în cap, iar eu mi le scoteam din cap.
Roni CACIULARU: Le scoateti din cap si acum, iar ele devin eseuri, filme, povestiri, versuri… Cartea de curând aparuta („Lumea de sub pod si zarva ei”) este, de exemplu, un succes incontestabil. Face valuri, cum se spune. Ma gândesc, printre altele, si la Colocviul de la Asociatia Scriitorilor Israelieni de Limba Româna, condus cu inteligenta si subtilitate de Profesor Doctor Honoris Causa, Andrei Strihan. S-au implicat acolo, la o buna temperatura intelectuala, numerosi scriitori si distinsi oameni de cultura. Dovada ca scrisul dumneavoastra este percutant, incitant, intrigant. Apropo, de ce scrieti?
Zoltan TERNER: Imi place sa fiu singur… cu mine. Cu lumea din capul meu, cu capul din lumea mea. Si totusi, scrisul îl percep ca pe un risc si ca pe o penitenta. Când scriu, parca as tine în palma un cartof fierbinte. Asta ma tine treaz, viu, lucid, chiar în alerta uneori. Pe cale de a ma naste. Asta cred ca este scriitorul: mereu pe cale de a se naste, un amestecator de nori, un pieton descult pe carbuni încinsi. Dar asta se întâmpla doar la cei vânduti definitiv. Înhamati pe veci la jugul minunat al scrisului. Eu sunt doar un diletant. Ruda cu Pandele de la scularie, vecin cu bormasina de cartier. Agatat de frontispiciu, înscris la tabula rasa. N-am destule cuvinte sau am prea multe. Vin greu ori dau navala sa-mi ciuguleasca din palma. Sau sa-mi dreaga ochii cei nevazatori. Când îmi iese ceva ca lumea, am sentimentul rar si pretios ca scrisul ma daruie mie însumi, sau ca îmi restituie sinele. Asta face scrisul, în ultima instanta, te restituie pe tine tie însuti. Repet: asta se poate spune numaidaca e vorba de un adevarat scriitor. Poate sunt si eu, când si când, o asemenea struto-camila. Chestia asta n-am descoperit-o acum, la spartul târgului. Dar trag tare abia acum, aproape de stinsul felinarelor.
Roni CACIULARU: Dupa felinare pot urma becuri, neoane, lampi fluorescente… Iar literatura prelungeste lumina, chiar si-n timp.
Zoltan TERNER: Nu fac din umorile mele literatura. Mai degraba din viziuni, naluciri si obsesii. Din chinuitoarele mele pierderi sau din gaselnitele care ma urmaresc. Nu din cele fixe. Ma mândresc cu faptul ca nu am idei fixe. Pentru asta sunt taxat de schimbator de sine în pareri. Eu, pur si simplu, mi le revizuiesc. Altfel as plonja în senilitate. În scleroza vârstei a paispea. M-as repeta la infinit. Cazând în pacatul de a gândi, îmi aleg cuvintele. Ma bâlbâi. Nu am ticuri verbale. Nu am formule prestabilite. Am grija sa ma feresc de clisee. Totusi, uneori pic si eu în capcana câte unui cliseu. O clipa de neatentie si…
Roni CACIULARU: Sa recunoastem ca ne place mai mult ceea ce facem fiecare din noi, si mai putin ce-i al altora. Ceea ce e bine dar, mai ales, daunator. Arghezi scrisese – si câta dreptate are: „E parca un facut ca nimanui/ Sa nu-i miroase murdaria lui,/ Pe când, pe vrute sau nevrute,/ Parfumul altuia îi pute” („Inscriptie pe un flacon de cristal”). Nu-i usor sa-ti recunosti, nu numai calitatile, ci si propria prostie. Ca nu suntem numai destepti, ci si prosti. Importanta e proportia.
Zoltan TERNER: Dublul sau Triplul meu, într-adevar, nu recunoaste întotdeauna ca nu întelege. Îl înteleg. Accepta greu ca ar avea si defecte. Inteleg si asta. Adica e de înteles. Asa e omeneste. In orice om exista dorinta de a apare în lume mai bun decât este, mai frumos, mai destept. Asta-i de când lumea. Spunându-i cuiva ca e prost – chiar daca faptul e vizibil pentru oricine – echivaleaza cu o insulta. In fond, cine esti tu sa apreciezi nivelul de inteligenta sau de neghiobie al unui om? Nu-ti cunosti sau nu recunosti propria prostie, dar pretinzi de la altuls-o faca
Roni CACIULARU: Deci, nu-i spui omului tot ce crezi despre el?
Zoltan TERNER: Anumite lucruri le pastrez numaipentru mine, sau nici macar pentru mine. Si, de altfel, de când a început sa-mi dea târcoale senectutea, m-am jurat sa ma dezvat de naravul de a judeca oamenii din jurul meu. Oamenii trebuie întelesi, nu judecati. Cine are caderea sa ridice primul piatra? Cine are autoritatea morala sa condamne pe semenul sau?
Roni CACIULARU: In acest context, care este relatia lui Zoltan Terner cu el însusi?
Zoltan TERNER: Când ma asez fata catre fata cu mine însumi, îmi apar ca în ochii unui vecin. Sau ai unui trecator oarecare. Eu si umbra mea. Eu si corpul meu, mâna mea, fata mea. Chipul meu de nerecunoscut. Relatiile dintre mine si strainul din mine sunt, în general, destul de complicate, adeseori de nedescâlcit. Uneori, între mine si mine e un adevarat razboi rece. Alteori – seisme. Ciocniri. Tornade si alte fenomene climatice extreme. Nu sunt un ascet si nici nu practic violentarea sinelui. Nu beau si nu ma droghez. M-am lasat si de fumat acum treiscinci de ani. Nu stiu sa fi trecut prin derive morale. Consum fermenti sufletesti tot mai bine distilati. Nu stiu daca si cât sunt de drept cu mine. Am la activ si autogoluri. Am jucat cu mine si la remiza. Chiar si în anul optzeci al vietii ma mai joc cu mine de-a câinele si pisica. Sau si mai rau, de-a soricelul caruia i se arata, periodic, motanul.
Roni CACIULARU: Saracu’ de dumneavoastra! Numai ca un soricel, sau chiar un guzgan, nu consuma „fermenti sufletesti bine distilati”. Care „soricel”, domnule Zoltan Terner?! Unul cu zeci de premii cinematografice si literare? Ala-i soricel? Sunteti o forta intelectuala, un om toba de carte, un creator cu succese. Aproape pe tot ce ati pus mâna, ati reusit. Si înca cu brio! Dialogând cu dumneavoastra însiva, vorbiti cu o lume întreaga. Cum sa va sperie vreo mâta insignifianta?! Va rog , lasati delicatetea si spuneti-mi cu mâna pe inima, tocmai pornind de la dimensiunile pozitive reale, evidente ( dar si de la unele ascunse în intimitatea dumneavoastra): ce nu va place la Zoltan Terner ?
Zoltan TERNER: Ce sa spun despre mine, acela pe care nu îl plac?! Ca îl cam detest. Exista si un Zoltan Terner mereu nesatul de hrana mintala…
Roni CACIULARU: Asta suna mai mult a lauda.
Zoltan TERNER: Ai dreptate. Asa-i cum zici! De-aia nu-l pot suferi. Cade în prosteasca fudulie. E voinic la proiecte si trândav la fapte, se complace în comoditate, e neînstare sa se hotarasca la un singur drum, vrea sa le încerce pe toate, împrastiindu-se în toate vânturile. N-are destula rabdare sa ajunga la miez, la esenta, la sâmbure. E fricos si excesiv de timid. Sau de arogant. Este ori prea tolerant cu sine, ori excesiv de pretentios si deaspru. In momentul în care îsi pierde simtul desertaciunii, cu greu îl mai pot suferi. Mai vrei sa continui? Mai am ocari pentru cel care sunt si care nu sunt.
Roni CACIULARU: Nu. Dar as vrea sa-mi spuneti ce regretati din viata dumneavoastra.
Zoltan TERNER: Timpul pierdut cu fleacuri. Ocaziile pierdute. In masura în care le cunosc. Regret ca n-am scris cartile pe care le-am trait în închipuire si as fi putut sa le scriu. Regret filmele pe care le-am visat si cred ca as fi fost în stare sa le realizez. Pe unele nu le-am povestit nici prietenilor. Pe altele, nici mie însumi…
Roni CACIULARU: Sunteti un om prietenos, domnule Terner? Aveti prieteni adevarati?
Zoltan TERNER: Am vocatia, amchiar cultul prieteniei. Ma bucur de câteva prietenii care dureaza de o viata si jumatate. Am prieteni din copilarie cu care comunic telepatic chiar si la mii de kilometri. Cred în existenta unor suflete-pereche. Am experimentat miracolul coexistentei pe aceeasi lungime de unda. Am fost atent, desi nu întotdeauna îndeajuns, la însotiri. S-a întâmplat ca, din sminteala, sa mai cad în capcana unor însotiri proaste. Astea de acum, din aceasta perioada, mi se par bune. De exemplu, Eugen Campus, Ion Stiubea, Dorel Schor, Miriam si Eli Cojocaru… Dar am si prieteni virtuali, datând înca din tinerete. Si cu ei ma întâlnesc mereu: Montaigne, Heine, Rilke, Baudelaire. Mai recenti – Kafka, Camus, Borges. As fi fost fericit sa le pot strânge mâna si sa le spun cât de tare îi iubesc si îi admir. Apropo, tot în aceasta perioada îi reîntâlnesc si stau la taifas si cu alti vechi prieteni, pe numeGogol, Flaubert, Gide, Tolstoi, Dostoievski, Thomas Mann, Bulgakov. Recitesc si filozofie. „Constiinta nefericita” a lui Fundoianu am reluat-o a nu stiu câta oara, în ultimii zece ani. La fel – cartile lui Ortega Y Gasset, febletea mea în materie de eseistica filozofica. Si pentruca am trecut de la prietenii mei în carne si oase, la cei tot vii, din carti, cu care îmi umplu sufletul si o buna parte din timpul meu, vreau sa-ti spun cu mândrie ca am aici, în casa, lânga mine, cu mine, toate marile carti ale omenirii – multe dintre ele în format electronic. Copil fiind, ori adolescent, citeam calare, citeam în caruta care troncanea alene pe-nserate; mai târziu – în troleibuz, în tren, sau flanând pe aleile Cismigiului. Chiar si în somn visam ca citesc. Ma umpleam de realitatea din preajma. Ma istoveau dragostele din podul cu fân de deasupra grajdului (întelegi, desigur, ca ma refer la o parte din tineretea mea!). Cititul din marea carte a vietii ma înnebunea, deopotriva cu buchisitul cartilor. Citeam de toate si întelegeam mai nimic. La pasune, cu calul; cu gâstele; la pescuit… Era fericirea! Aveam si carte, visând si meditând la ea, aveam si viata frematând în mine si în jurul meu…
Roni CACIULARU: Nu vreau sa-ntrerup fluxul amintirilor, chiar daca alunecam putin de la întrebarea mea. Imi permit doar sa subliniez ce patima mare este cartea pentru dumneavoastra.
Zoltan TERNER: Ce sa fac?! Biografia mea e jalonata de lecturile care m-au format. Nu ma laud cu femeile pe care le-am cucerit, ci cu cartile care m-au sedus ele pe mine. Cum sa nu ma fudulesc cu patima mea pentru carte, din moment ce ma socotesc, în privinta culturii europene, prima generatie a familiei mele „iesita în lume”?! Tata era taran. N-a citit o carte-n viata lui. Dar era doldora de anecdote si povestiri pe care le servea cu un farmec inegalabil. Eu ma consider, fata de el, prima generatie încaltata. N-am avut în familie nici medici, nici avocati, nici bancheri. Dar bunicul dinspre mama, despre care ti-am mai vorbit, bunicul „haham”, cu stiinta de carte a unui mare rabin, el da! – a fost un intelectual, un erudit, un întelept. Asa nebun cum se straduia sa para.
Roni CACIULARU: Si-asa, cu-n bunic bolund, pe care îl aveti mereu în suflet si în cap, ati trecut prin lume, prin viata… Mâine-le de ieri a devenit azi. Sunteti multumit de viata dumneavoastra, domnule Zoltan Terner? Mai exact, sunteti multumit de biografia dumneavoastra spirituala?
Zoltan TERNER: N-am motive serioase sa nu fiu. Daca as zice „Aduceti cerneala,/ sa facem socoteala”, cum spune Arghezi, pe care vad ca-l iubesti si dumneata, as spune ca am vazut principalele muzee ale lumii. Am cunoscut la fata locului toate monumentele culturii universale, visate de mine înca din copilarie: Acropole, Marile Piramide, Valea Regilor, Sfânta Sofia, cele mai frumoase catedrale gotice… Doar în Mexic, India si la Zidul Chinezesc n-am ajuns. Dar nici n-am dorit foarte tare. Am citit marile carti, inclusiv Poemul lui Ghilgames si Ramayana. Am frecventat texte ale marilor întelepti si filozofi. M-am cufundat în istoria artelor, fizica atomica, cosmologie, psihologie si antropologie. Facând filme despre Einstein, am învatat cu pasiune Teoria Relativitatii. Mi-a fost dat sa înteleg câte ceva esential despre om si lume. Sa-ti spun sincer, n-am urmarit reusite materiale sau sociale. N-am alergat cu limba scoasa dupa bani sau obiecte. Am convietuit cu Don Quijotte. Dar, din pacate, n-am fost îndeajuns de nebun sa ma bat cu morile de vânt. Am avut întrebari comune cu Micul Print. I-am fost partas de nedumeriri lui Alisa înTara Minunilor . In mine au salasluit un visator si un lucid. Fiecare dintre acestia având momente de prea-prea si de foarte-foarte. Si tot vorbind de viata mea, trebuie sa recunosc ca am avut si norocul de a face ceea ce ma pasiona: filme. M-am jucat de-a imaginile. Am avut un hobby destul de bine platit. Ma duceam cu placere la „munca”. Retine te rog, n-am avut niciodata sefi. Si am mai avut un mare noroc: am întâlnit si am ramas cu femeia vietii mele.
Roni CACIULARU: As vrea sa revenim putin la ce am mai discutat mai înainte. V-ar deranja sa va referiti la neputintele, la nerealizarile dumneavoastra?
Zoltan TERNER: Ma întorc la neputinta mea de a ma limita, de a alege. M-am dedulcit aproape cu toate cele ale cunoasterii: biologie,chimie, psihologie, mitologie, filozofie, mistica, estetica, lingvistica… Singurele stiinte care m-au lasat indiferent au fost cele tehnice, economice, medicale, cartografia si turismul. Nici geografia nu ma pasionat. N-am fost un elev silitor. Adica n-am facut nimic în sila… Ma gândesc la ce m-ai întrebat, la hibele mele ca om, si-mi dau seama, înca o data, ca n-am stiut niciodata sa cultiv „relatiile” sus puse si influente. Ma tem mai tare de oameni decât de câini. Ma multumesc cu raul, de teama si mai raului. Repet vorba tatalui meu: „Rau cu rau, dar mai rau fara rau”. Si înca o vorba de-a lui: „Las-ca-i bine si-asa rau.” Neputinte mele? Nestiintele mele? Multe dintre cele practicate de oameni eu nu le stiu si nu le pot face. Nu stiu sa înnot, sa joc poker, sa trag cu pusca, sa pescuiesc în ape tulburi, sa laud prostia si ticalosia. Si chiar daca ma repet: sunt timid, rusinos cu nerusinare. Pot spune si eu ca Arthur Rimbaud: „Par delicatesse j’ai perdu ma vie”. Metehnele care mi-au casunat mult în viata au fost timiditatea excesiva, hipersensibilitatea. Am fost prea simtitor si prea repede scos din fire. Am suferit, cum s-ar zice, de un grad ridicat de seismicitate. De când ma stiu. Dar nu fac pagube în jur. Sunt un nestapânit, oarecum stapân pe sine. Fac exercitii sa ma tin în frâu, dar rezultatele sunt partiale. Si, mai presus de toate, ma simt uneori mult prea înlantuit de viata mea. Nu am loc de întors. Din pacate, fac prea dese pariuri cu viata. Iar când pierd, ma arunc în pariuri si mai si…
Roni CACIULARU: Ar fi înca multe sa va-ntreb. Dar trebuie sa punem, odata si o data, punct. Suntem datori, cu totii, unui punct. De final. Când vrem, dar mai ales când nu vrem. Daca ar fi sa încercati o schita de portret a lui Zoltan Terner, cam cum ar fi ea?
Zoltan TERNER: Dar pâna acum, ce-am facut?
Roni CACIULARU: Totusi, eu sunt convins ca ati mai avea de adaugat…
Zoltan TERNER: Ar fi niste tuse, cu lumini si umbre, poate mai mult umbre; si niste linii de contur. S-a afirmat ca as fi erudit. Vreau sa stii ca nu dau doi bani pe eruditie si nu cred nici o iota din ce se spune despre stiinta mea. La ce foloseste sa stii? Trebuie sa si intelegi ce stii. Altfel esti un computer, adica un geniu imbecil. Autoportret? Si înca sincer! Nu e o treaba usoara. As putea sa-ti spun ca ma fascineaza scânteierile jucause ale ideilor. Si curgerea formelor. Vibratia culorilor. Reverberatiile cuvintelor. Sunt fascinat de infinitatea de oglindiri ale lumii. Si stii ceva? Ma farmeca ideile si simtamintele indicibile, expresiile ambigue, lumile cetoase, inefabilul, misteriosul, tainele tainelor. Concomitent, sunt prapastios, închipui scenarii peste scenarii, sunt de-adreptul bolnav de „scenarita”. Merg pâna la ultimele consecinte ale unei temeri. Sunt perfectionist peste masura. Sunt avid de toate cele nemateriale: ahtiat dupa idei si cuvinte, jinduitor de întelesuri, hraparet la frumusete, vesnic nesatul de luminile neîntelegerii lumii. Am fost totusi – si am ramas! – un risipitor. Nu sunt parcimonios: urasc zgârcenia, reticentele, masura farmaceutica, rezervele si insinuarile. Nu-mi plac oamenii prea moderati.
Ma fascineaza tot ce e nemasurat. Masurile ma lasa rece. Cred ca numai nemasura merita suprema admiratie. Sublimul, geniul, capodopera, Divinitatea, absolutul, infinitul nu au masura. In rest, ce sa zic? M-am nascut stângaci. Am devenit ambidextru. Nu am platfus. Nu sunt miop, decât când ma prefac ca sunt. Nu sunt sportiv si nici jucator la loto. Si înca ceva, care îmi cam da de furca si-mi cam face nume rau: sunt plin de contradictii. Cred ca se observa si în convorbirea noastra. Ti-am mai spus: am multe certuri cu mine. Am si zile când fac pace cu mine si ma simt oarecum multumit cu persoana mea. Pastrez o relatie amiabila cu mine. Dar nu tine mult. Ma trezesc izbindu-ma de neputintele mele, de limitele mele, de prostia mea. In general, nu ma plictisesc cu mine însumi. Asta e unul din marile mele noroace. Dar nu prea stiu sa-mi pun lacat la gura. Mi se-ntâmpla sa fac si oaresicare abuz de ego. Sa las nestrunite orgoliile mele.Ca orice om cu limitele lui, si eu realizez ca am facut o prostie numai dupa ce am facut-o. Am „mintea românului cea de pe urma”. Mediocritatea mea are si momente de uitare de sine si de salturi în golul necunoscutului, adica iesiri din conditia mediocra. Am destule hibe. Sunt retractil, recalcitrant, capricios, alunecos, obscur si neprevazut. Am fost si am ramas pentru mine o enigma, un misterios necunoscut. Stiu totusi câte ceva despre mine. Cred ca rau nu sunt în stare sa fac nimanui. Nu stiu sa fi facut vreodata. Mai degraba invers. Totusi, sa supar pe cineva, mi s-a mai întâmplat. Nici nu e greu. Oamenii sunt suparaciosi. Iar eu, printre ei. Dar mie îmi trece repede. Si stiu sa iert. Mai e ceva. Nu duc lipsa de prostie personala, la purtator. Altfel, ce m-as face? As fi într-o minoritate insuportabila. Din moment ce prostia conduce lumea, de ce sa nu fiu si eu în clasa conducatoare?
Roni CACIULARU: Mi-ati subliniat atâtea defecte pe care considerati ca le aveti!… Nu stiu cum se face, dar ele se-ntorc, pâna la urma, tot în favoarea dumneavoastra. Aveti un farmec aproape mistic si un mister mai mult luminos. Cel putin asa mi se pare mie. De fapt, ati conturat aici un portret, mai ales spiritual, convingator si neconventional, al lui Zoltan Terner. Asta am si vrut! Va multumesc. Dar nu pot sa nu va spun ca, personal, ma cam tem de dumneavoastra. Pentruca nu stiu cine sunteti. Nu stiu, pur si simplu!… La urma urmei – nu va cunosc. Ar trebui sa mai vorbim…
Zoltan TERNER: Cu placere.
A consemnat,
Roni CACIULARU
Israel, februarie 2012
Vavila Popovici
“Fara Dumnezeu omul ramâne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.” (Petre Tutea)
Fiecare om are o conceptie despre lume si viata, exprimata sub forma de convingere sau ipoteza, care poate fi adevarata sau falsa si conform careia îsi desfasoara viata.
Filosoful român Petre Tutea sustinea ca înapoia lucrurilor omul pune doua concepte, materia sau Dumnezeu, materia fiind Dumnezeul ateilor. Vreau sa cred ca materialismul si cinismul ce pareau sa flancheze postmodernismul, nu au câstigat definitiv, ca foamea exagerata de concret în detrimentul misterului va disparea curând si un nou umanism se va întrezari la orizont, ca lumea va reveni la anumite sentimente si valori fundamentale, precum Iubirea. Scriitorul german Thomas Mann (1875-1955) spunea despre umanisti ca ei sunt singurii depozitari ai traditiei demnitatii si frumusetii omului.
Sunt atâtea întrebari pe care oamenii si le-au pus de-a lungul timpului si continua sa si le puna: De ce suntem aici pe aceasta planeta? Sunt fiinte pe alta planeta? De ce gândim, cum gândim? De cine am fost înzestrati cu spirit, aceasta forma de energie pe care omul nu o poate reproduce? Ce este dincolo? Unde este acel dincolo? Si multe altele. Alcatuirea omului din corp si suflet, creeaza un adevarat cutremur în mintea lui, neîmpacat fiind cu moartea trupului si cu misterul ei..
De la scriitorul german Johann Wolfgang von Goethe ne-au ramas celebrele versuri: „Când? Cum? Si Unde? – în zei tacere e! Ramâi la pentru casi nu-ntreba de ce.” Oamenii totusi cauta raspunsuri, cei credinciosi stiu unde sale gaseasca, ateii se zbat în necredinta toata viata.
Traim în acest univers care ne este scoala-laborator pentru ridicarea fiintei pe un plan superior. Universul pentru noi are o limita materiala, desi el pare nelimitat. În plan spiritual nu exista nici început si nici sfârsit. Individual si în ansamblu avem datoria de a evolua spiritual. Este necesar sacunoastem drumul pe care trebuie sa mergem în viata, pentru a ne crea un trai cât mai stabil, întrucât instabilitatea asculta de legile universale ale haosului. Principiul calauzitor, cel al luptei între benefic si malefic, face parte din dialectica universului, el existadeci la scara cosmica, precum si la scara infimei celule vii din orice organism nascut cu viata. Trebuie sa stim ca omul este compus din învelisuri energetice în afara corpului fizic, asemeni pamântului din care este facut. La ora actuala, din cauza degradarii progresive a Pamântului, învelisurile lui energetice s-au degradat profund, se prezintaca o plasa cu multe ochiuri, omul fiind cel vinovat de poluare sub toate formele ei. Este vorba de paduri, mari, oceane, râuri, pietre etc. La rândul nostru suferim de o degradare energetica, dovada sunt bolile, suferintele si scurtarea vietii. Oamenii cu viata matusalemica, descendentii imediati ai lui Adam traiau sute de ani, pamântul se rotea invers, iar rotatia în jurul axei se desfasura mai lent, anul avea 480 de zile. Se crede ca specia umanaa suferit atunci o mutatie genetica esentiala, dirijatade fortele nevazute. Amintesc de filosoful francez Henri Bergson (1859-1941) care credea ca omul va deveni nemuritor printr-o mutatie irationala. În Biblie se spune: „Celor care îsi vor pastra credinta pâna la sfârsit, li se va da sa guste din pomul vietii” (vezi cartea Apocalipsa). Or, pomul vietii, cred unii ca ar putea fi schema structurii ADN, modificata, care poate oferi omului o viata din ce în ce mai lunga (deci, nu vesnica, cum o promite Dumnezeu credinciosilor Sai- insa la El totul e posibil!).
Gândurile oamenilor pline de ura se spune ca afecteaza straturile geologice ale pamântului prin vibratii negative provocând cutremure, inundatii, surpari de falii. Nivelul pozitiv al sensului devenirii umane înseamna a trai în armonie perfecta cu toate legile Universului si cu toate principiile morale pozitive, a trai sub însemnul spiritualitatii benefice, conform legilor Divine ale Creatiei, spiritul benefic însemnând accesul la o înalta spiritualitate si ordine morala, o apropiere a omului de Absolut.
Iisus Hristos a fost cel care a reabilitat Pamântul, energetic si spiritual, dovada ca omenirea mai traieste si evolueaza. Daca n-ar fi fost reechilibrat, sunt de parere unii, acest strat energetic al Pamântului, planeta noastra s-ar fi ofilit probabil ca o floare sau totul ar fi degenerat în ceva greu de imaginat. Medicul, psihologul si psihiatrul elvetian Carl Gustav Jung (1875-1961) spunea: „Nevroza principala a vremurilor noastre este goliciunea spirituala.” Toti ne dorim din suflet ca viata noastra sa aiba sens, sa aiba profunzime. Ei bine, Iisus ne ofera o astfel de viata, bogata, plina de sens, printr-o relatie cu El. Iisus a spus: „Eu am venit ca oile sa aiba viata si s-o aiba din belsug” (Ioan 10:10).
Anton Pascale, autorul cartii „ Sa nu cadem privind cerul”, titlul superb inspirat de spusele lui Blaise Pascal: „Ne îndreptam privirea în sus, dar ne sprijinim pe nisip; si pamântul se va crapa si vom cadea privind cerul”, ne vorbeste despre provocarea lumii contemporane, mai ales a postmodernismului care a necesitat dialogul între teologie, în special apologetica, si stiinta. Afirmatiile despre alcatuirea omului din trup si suflet, sau din trup, suflet si duh pot fi armonizate considerând ca prin actul de creatiune omul a fost facut, din punct de vedere substantial, din doua parti – materie si spirit, iar functional din trei parti, sufletul rezultând din interactiunea materiei si duhului. Duhul (spiritul) este suflarea directa a lui Dumnezeu si poate fi luminat sau întunecat, iar sufletul are o alta menire, înzestrat fiind cu minte, intelect, vointa si capacitate emotionala (sentimente, instincte), partea pentru care divinitatea are un program de rascumparare. Sufletul este creat de Dumnezeu pentru a transmite informatia AND –ului primordial (principiul vietii) si alte informatii catre corpul fizic si pentru a asigura viata sentimentala si mentala a omului. Prin legatura dintre duh si trup, asiguratade suflet, omul devine în totalitatea sa o faptura vie. Sufletul este viu, se perpetueaza cu binecuvântarea Duhului, care l-a creat pentru a se înmulti si a fi folositor creatorului. Biblia accentueaza ca sufletul este în ochii divinitatii averea care trebuie crescuta, pazita si curatita în cursul vietii pamântesti de încercarile de corupere ale Satanei.
Autorul mai vorbeste despre descoperirea importanta facuta de catre fizicianul german Max Plank (1858-1947) si anume aceea a conceptului de „cuanta” de energie, adica cea mai mica cantitate de energie care poate fi emisa sau absorbitade un sistem atomic, demonstrând ca în lumea subatomica domneste discontinuitatea (materie-antimaterie; corpuscul-unda; fizic-spiritual) si confirmând teoria specialaa relativitatii, dezvoltatade Einstein (1879-1955), precum si teoria generala a relativitatii publicata ceva mai târziu. Teoria generala a relativitatii renuntala notiunile de spatiu si timp absolut si rastoarna teoria mecanica cereasca clasica a unui univers infinit cu aceeasi densitate a materiei, cât si teoria newtonianaa unui univers în care lumea stelelor ar fi o insula finita(cu materie mai densa în centru) în vidul infinit al spatiului, înlocuindu-le cu posibilitatea unui univers spatio-temporal cvadridimensional, cvasi-sferic si nelimitat, în continuaexpansiune. Aceasta teza, se spune în continuare, a fost dovedita de astronomul american Edvin Hublle (1889-1953), calculându-se apoi viteza acestei expansiuni continue a universului.
Biblia a postulat de aproape 2000 de ani universul deschis: „Tatal meu lucreaza pâna acum; si Eu, de asemenea lucrez” (Ioan 5:17) „Si am vazut un cer nou si un pamânt nou…” (Apocalipsa 21.1)
Formula energiei demonstrate prin teoria relativitatii speciale (E=m.c2) unifica conceptele de energie si materie. Materia este energie condensata si energia este materie disociata. Acest lucru l-a facut cunoscut Dumnezeu lui Pavel: „Tot ce se vede n-a fost facut din lucruri care se vad” (Evrei 11:3)
Descoperirile fizicii moderne au impus si notiunile de materie negativa, formata din particule non-fizice (energie pura) si de materie pozitiva, formatadin energie condensataîn particule, demonstrând faptul ca universul cunoscut are un bing – bang si va avea un sfârsit prin disiparea într-o noapte vesnica, datorita expansiunii continue, insa contravine creationismului si invataturii lasate de Dumnezeu pentru om.
Conform unei teorii, universul este caracterizat de particule cu masa pozitiva, ce evolueaza cu viteze pâna în preajma vitezei luminii, se transformaîn fotoni în dreptul pragului si trec apoi în universul spatiu-timp negativ, sub forma de particule non-fizice tahionice (doualumi distincte).
Se presupune de catre unii cercetatori catahionii ar oferi posibilitatea perceptiei, în acelasi moment temporal, a trecutului, prezentului si viitorului, putând reprezenta o posibila structuraa lumii spirituale. Se demonstreaza chiar ca particulele tahionice constituie substratul radiatiei electromagnetice ce caracterizeaza materialul negativ (spiritul), particule care ar calatori mai repede decât lumina. În legatura cu aceasta idee, un alt cercetator concepe omul ca un continut de materie pozitivasi negativa, sau altfel spus, de materie si energie. Se spera ca legile ce guverneaza lumea non-fizica sa fie descoperite. Astazi se banuieste ca timpul are o curgere lineara, uniforma în universul materiei pozitive, în timp ce în lumea materiei negative curgerea lui fizica este neuniforma.
Aceasta conceptie a fost acceptata de unii pentru a explica componentele spirituale ale fiintei umane, dar altii o resping pentru ca ar putea conduce la concluzia ca Dumnezeu este energie fizica pura. Se poate accepta însa, ca Dumnezeu este spirit, deci energie inteligenta divina, având legile ei proprii, înca nedeslusite de oameni, iar o asemenea energie poate produce cu usurinta energia fizica care sa stea la baza creatiei universului si a vietii pe pamânt. Spiritul divin poate îmbraca forma materiala, dar materia nu se poate transforma în spirit divin. Deci duhul omului nu este o formaa materiei negative, cum este cazul sufletului, ci este de origine divina (suflarea lui Dumnezeu).
Medicul, neurologul român Constantin Balaceanu-Stolnici (n. 1923) ne vorbeste într-o carte a sa despre evolutia gândirii omului despre suflet: „Posibilitatea existentei unor “suflete” extraterestre nu este exclusa, dat fiind dimensiunile cosmosului. Probabilitatea însa ca ele sa apara pe un “suport” material identic ca cel al inteligentelor terestre este foarte mica, deoarece biogeneza si apoi evolutia materiei organice (odata constituita) e putin plauzibil sa se repete în acelasi fel în alte planete din cosmos. Este suficient de exemplu ca materia “organica” sa fie bazata pe siliciu în loc de carbon sau ca simetria dreapta – stânga safie înlocuita cu o organizare radiala, pentru ca întreaga materie sa se structureze diferit. Mitul si realitatea stiintifica nu sunt chiar atât de îndepartate, mai ales când este vorba de o problema atât de complexa ca aceea a suportului material al vietii psihice.”
Academicianul român Eugen Macovschi (1906-1985) admitea viata extraterestra atragându-ne atentia ca extraterestrii pot avea un corp asemanator corpului nostru, dar cu particularitati anatomice si fiziologice corespunzatoare altor activitati si functii; din câte am înteles, cu o gândire care poate diferi sau depasi gândirea noastra, adica o altaforma a gândirii. Tot el ajunsese la concluzia ca dupa destramarea corpului fizic, materia noesica, câmpul noesic, adica câmpul gândirii poate persista în spatiu, fara a sti cât timp si ce l-ar putea face sa disparatotal.
„Vad creierul asemenea unui computer care va înceta sa lucreze atunci când componentele sale se defecteaza. Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric”, a declarat Stephen Hawking acum câteva zile, pentru „The Guardian”.
Dar creierul uman este mult mai mult decât un computer. Creierul uman nu poate fi comparat cu microprocesorul întrucât între neuroni nu circula doar electricitate, ci semnale electro- chimice care sunt mult mai complexe; oricum, neuronii nu functioneazaca tranzistorii. În creier exista miliarde de miliarde de celule si interactiuni.
Este adevarat, afirma profesorul, matematicianul englez Roger Penrose (n.1931) ca „în ceea ce priveste efectuarea calculelor numerice, omul este neperformant comparativ cu realizarile unui calculator. Dar, creierul uman este capabil, la rândul lui, de activitati pe care calculatoarele nu le pot egala. Omul poate lua decizii în conditii de incertitudine, este capabil de ceea ce noi obisnuim sa numim «intuitie», de a face legaturi între diverse notiuni abstracte. Posedam un organ cerebral extraordinar de bine organizat, ale carui structuri profunde ne sunt înca necunoscute.” Roger Penrose mai consideraca „exista în mintea noastra (sau mai curând în constiinta noastra) ceva nematerial…” si „Ceea ce se petrece în creierul uman este calitativ diferit de modul de functionare al calculatoarelor existente sau imaginabile. Calculatoarele actuale sunt departe de performantele gândirii si nimeni nu poate descrie exact care sunt procesele biofizice si ce fel de reactii chimice însotesc gândirea umana!”
Creierul se poate reface dupa anumite traume. Unii considera ca putem transplanta orice organ, cu exceptia întregului creier, fara a transplanta sau fara a ucide în principiu persoana. Chiar si atunci, ni se spune, nu vom fi în stare sa distingem între absenta vietii personale si viata umana personala compromisa (de exemplu, o persoana aflata în coma). Putem declara moartea doar atunci când natura întrupata a unei persoane a fost distrusa. De asemenea, din moment ce persoanele sunt o unitate trup, suflet si duh, ele trebuie recunoscute ca prezente chiar daca dorm sub anestezie profunda sau în coma, sufletul se gaseste în tot trupul.
Doctorul în stiinte din România, Adrian Iosif, într-un articol intitulat «Creierul si constiinta » aminteste dezmintirea unei afirmatii a neuro-fizicienilor despre impulsuri electrice, întelegându-se ca mesajele calatoresc spre creier, ajung la o entitate misterioasa numita «psihic», primesc ordine de la aceasta si apoi îsi continua calatoria. Dar psihicul nu are o pozitie în spatiu, ca atare nu are sens sa se vorbeasca despre semnale fizice care sa ajunga la el. De aici presupunerea ca memoria si constiinta nu pot fi localizate pe scoarta cerebrala, desi exista zone si formatiuni cerebrale care intervin în aceste procese si cea mai mare probabilitate este ca „prin elementele cuantice din structura sa, creierul are posibilitatea de a intra în legatura cu alte structuri sau entitati energo-informationale!” Constiinta nu se supune calculului matematic! Foarte multi cercetatori sunt neîncrezatori cu privire la patrunderea în esenta fenomenului. De ce oare ? Conceptia la care a ajuns neuro-fiziologul australian John Eccles (1903-1997) în urma unor cercetari îndelungate este extrem de interesantapentru atmosfera stiintificaa secolului nostru: „Mintea constientade sine este o entitate distinctade creier; ea «baleiaza» suprafata creierului, în care citeste diverse date.” Creierul, dupaparerea lui John Eccles, este un organ de legaturaîntre mintea constientade sine si corpul fizic. Cercetarile l-au condus la concluzia cala moartea creierului, când toataactivitatea cerebrala înceteaza complet, mintea constientade sine nu mai receptioneaza nici un fel de mesaje de la creierul pe care l-a cercetat si l-a controlat asa de eficace o viataîntreaga. Dar, desi creierul a murit, mintea constientade sine continua sa existe! „Astfel, scrie Eccles, poate exista un nucleu, un eu ascuns, care supravietuieste mortii creierului pentru a dobândi o alta existenta care trece în întregime dincolo de orice ne putem imagina!”
„Nu exista Rai sau viata de apoi pentru computere stricate. Asta e o poveste pentru oameni care se tem de întuneric” – Stephen Hawking
Petre Tutea povestea despre sfârsitul unui var de-al sau, un om simplu, dar întelept si care a murit solemn. În momentul când fiica a adus lumânarea si o tinea ascunsala spate, el i-a spus: „Aprinde lumânarea, fa, ca eu stiu unde ma duc!”
„Dumnezeu trebuie primit si nu înteles, la Dumnezeu nu ai acces prin luciditate.”- Petre Tutea
„Nu mi-e teama de moarte, dar nici nu ma grabesc sa mor. Mai am atâtea de facut înainte…” – Stephen Hawking.
„Sunt unii care înlocuiesc nemurirea reala cu iluzia nemuririi, adica cu gloria.” – Petre Tutea.
Raleigh, North Carolina
Revista ARMONIA - Saltmin Media 