STRĂINILOR DE DACIA
sleios străin obraznic – tontoroiul
îl joci peste strămoşul sfânt mormânt:
e joc de crimă jaf – inimii sloiul
cu care-mi zgârii duhuri din pământ Continue reading “Adrian Botez: STRĂINILOR DE DACIA”

sleios străin obraznic – tontoroiul
îl joci peste strămoşul sfânt mormânt:
e joc de crimă jaf – inimii sloiul
cu care-mi zgârii duhuri din pământ Continue reading “Adrian Botez: STRĂINILOR DE DACIA”

Soare plictisit deasupra ruinelor suntem noi? Ceea ce eşti nu poţi vedea, ceea ce vezi e umbra ta, omul este din născare un copil, el creşte mare, iar apoi, doar Dumnezeu ştie ce e bun şi rău, stelele par licurici, dar sunt stele, dacă zici Continue reading “Boris Marian – SOARE DEASUPRA RUINELOR”
. by Mraconia
Soare-Praf! O ciudată simbioză… Când e soare, praful (din aer) îl vezi. La fel, umbra… Continue reading “Soare-Praf (R)”
Antalia-i locul
spre care zburam,
la-nceput de vara,
ca sa ne bronzam.
Hotelul Concord
strajuit de piscine,
in Lara elitei,
ma primea pe mine.
Senin si Soare,
vad muntii in zare
oglinditi in mare.
Albastru spicat,
nuante mediteraneene,
zaresc printre gene;
la orizont
cer si mare fac front.
Pe pontonul alb
ca un cort de emir
falfaie steaguri .
Briza ce unduie
albe perdele
lasa sa-ntrevedem
imaculate saltele
si perne de vis,
prosoapele-ntinse
– un verde deschis.
Veseli, bronzati,
si incinsi de soare
privim orizontul in zare.
In apa albastra
vezi bancuri de pesti
si broaste testoase
cum nici nu gandesti.
Freamata marea, briza adie,
Soarele urca, plaja-i pustie.
Spre seara, multimea
se-ntoarce la mare
voind sa mai prinda
apusul de soare.
E marea ripsata
si fina ca moarul,
refluxul o trage in larg
de pe maluri.
Ne-mbie pontonul
si-n noaptea albastra
privim orizontul
cu Luna-n fereastra.
S-aude o muzica fina,
la noi ajungand
in surdina,
si ceru-i senin.
Trecut-a vacanta
si regretam,
sub foc de artificii
pe plaje dansam.
Frumoasa vacanta
si marea albastra,
dar vezi? nici o mare
nu-i ca a noastra!
Daca o privesti in zare
neagra marea ti se pare.
Poate si de-aici ideea
Marea Neagra-i ca femeia,
frumoasa, invalurata
si de alge parfumata,
navalnica, furioasa,
cand nebuna, cand duioasa…
Soarele in zori rasare
poleind intreaga mare
si delfinii trec calare
pe albe valuri fosnitoare;
cerul pare decorat
cu nori albi impestritat.
Ce frumoasa, ce splendoare
Marea Neagra mi se pare,
o cunosc din alta viata
si de-aceea ma rasfata…
uneori un val mai mare
ma trimite la plimbare.
Nisipul ei este fin,
pare un covor divin,
cu cochilii presarat,
cand pasesti esti mangaiat
si daca vantul adie
plaja-n valuri se mladie.
Marea Neagra e albastra,
nici o mare nu-i ca ea,
o iubesc si-s fericita,
nu se poate compara…
Când scriu
Simt o prezenta discreta,
Fascinanta, cuceritoare…
Si nu-nteleg
Cine si-a uitat sufletul
În salbatica miere a dorului…
Un copil îsi mâna agale
Cuvintele spre casa
Lasând în urma
Lumina primului rasarit…
Tot ascultând
Tacerile profunde,
Ma trezesc cuvânt
În locul unde
Soarele-a apus!
de Adrian Botez
SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE
de ce sa ne tot mâncam numai unii pe
altii – în lumea asta atât de înghesuita si
strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu
nadejde si pofta
mistica – din noi
însine?
atâta grasime de
lene avem în suflete – atâta
carne de vointa
nevoita – în toti muschii
constiintei – încât
ne-ar mai ajunge de
hrana – pentru înca o
viata
dar Dumnezeu ne asteapta
deocamdata – sa ne consumam
ce ne-a dat fiecaruia
aici
sa mâncam – deci – din noi
însine – cu smerenie si
luare-aminte – ca si cum
ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum
ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din
urma – fumegând
proaspata – cu toate aromele negustate ale
lumii de-apoi – ca si cum
deja am fi ajuns – printre
icoanele bisericii – sa
stralucim a sfintenie – plina de toata
amânata de milenii
lumina
***
PROGRESIE ARITMETICA
tineri – oameni – chinuiti de
sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu
boala: Duhul – mereu mult mai
chircit – decât oricare dintre
zvârcolirile delirante (extravagante si
penibil acceptate – cu înghitituri de
maxima umilinta) – ale
trupului
tineri – oameni – cautând unde
nimic nu exista – sau
cel mult un spasm nocturn – tot mai
cetos si ambiguu sematic – si-apoi
iar – neantul întrebarii fara
buza de raspuns
carnea se supara aprig – de
atâtea sincope ale
simturilor si ale
pustiitei constiinte bolovanoase (poti
sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din
ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra
în spatele careia
rânjeste – pedant si
triumfal – bonom suficient – scheletul
…scheletul
concluzia – ca miza ascunsa de seful
tripoului lumii – scheletul – concluzia care
de mult – se asteapta pe sine – într-un
joc masluit – de la-nceput – pâna la
sfârsit
…nu aplaudati – la iesirea din scena
trisorii
***
DOR DE STINGERE
Marelui Român – lui IOAN MICLAU
Doamne – stinge-ma undeva
între ape mari – cu tarmuri ametitor
departate – tarmuri pline de
lacrimi
stinge-ma – Doamne – sub un cer – care
sa-mi faca sufletul sa plânga de
bucuria înaltului – zborului
sufocarii cu mult mai larg si
mult mai departe
stinge-ma – Doamne – într-un
amurg în care – înca
nevazute – toate stelele sa-mi
cânte – toate izvoarele sa-mi
sopteasca – toti îngerii sa-mi
lumineze – despre o lume
în care durerile sfâsietoare si
nelamurite – sa se faca-prefaca – precum
soarta sfintilor – în bucurii
sfâsietoare si
atotlamurite
…Doamne – deasupra fluviilor
marilor si oceanelor – deasupra
tuturor cerurilor – bat clopotele – bat
noul ritm al inimii mele
sarmane – al inimii mele care a prins
curaj – a prins dor – necuprins
dor – sa se stinga – în
inima Ta
***
UN VAGABOND
vagabond – ducând în cârca o cocoasa:
rele gânduri – rele vremi – în traista strânse
…a fost om – e-o aratare lasa
trup de umbra – cu priviri prelinse
nu e sigur ca-i din lume – e vânat
nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi
se-ncordeaza a pastra un loc curat
pe-unde pasu-i totdeauna sovai
când si-a frânt în’untru curcubeul?
când din jaruri stinsu-s-a cenusa?
asta stiu doar domnii cei de ceara
cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:
l-au strivit – gonit din casa si din fire
de-si lasa si cer si soare-n parasire…
***
VREMURI FARA CEAS
pasari vremuiesc cu glasuri sure
vremea nu mai stie cum sa fie
vântul bate parca sta sa-njure
o lume livida – vinetie
asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –
urmele sa ni se stearga în zapezi
…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara
facând întuneric bezna la namiezi
am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga
stau la geam si-astept vreun om sa treaca:
nimeni nu s-arata – doar o barca
scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…
…Dumnezeul lumii e cenusa
n-a lasat pe nicaieri vreo usa
***
NEPUTINTE MISTICE
bat clopotele neputinta lumii
de-a-si duce-n linisti trai cuviincios
bat clopotele nestiinta lumii
de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos
degeaba plâng în batatura pomii
degeaba-si risipesc apele-argintii:
de peste tot se furiseaza domnii
vampirii-si tot ascut la luna dintii
ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –
de peste tot vin incendiatorii
de esti Hristos ori numai om – tot sângeri
culegi din praf preaînjosite glorii…
…drept în orbite îti înfig faclia
n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria
***
de Viorela CODREANU TIRON
ASTEPTÂND PRIMAVARA
Îngaduie sa creasca o noua taina
peste cuvintele semanate-n
tarîna!
Lasa iarna sa le spulbere
în lumina-nghetata
si sa le-ngroape
în întelepciunea pamîntului
asteptînd o primavara
ce va uita sa vina!
IARNA TIMPURIE
Ninge duios pe sufletul meu.
Fulgi razvratiti împietresc
obositi
pe genele timpului
si ard amintiri
ce-mi cîntaresc vietile trecute
pustiite prin veacuri
adunate acum în prima zapada!
Si, ninge!
Ninge duios
pe sufletul primei zapezi!
ANOTIMPUL LACRIMILOR
Anotimp al lacrimior încrustate
pe palmele plînse ale sufletului
ma-nabusi cu iluzia vesniciei
cu flacara nevazuta
ce-mi devoreaza în liniste timpul.
ANOTIMPURI ÎNGROPATE
Anotimpuri îngropate revin
în memoria timpului meu
unduindu-si pletele
peste anii mei netraiti.
Ma strecor, printre clopote,
cu dangat mut
în toate ungherele inimii tale
fara sa stii cînd
îi voi sparge peretii.
ANOTIMPURI PIERDUTE
Anotimpuri pierdute se dezlantuie
în vifornite linistite
si înalta ramuri de sînge
ce curg ca iedera-alba, salbateca,
unde nimic nu mai aminteste
urma din umbra
anotimpului de uitare.
ANOTIMPURI BEZMETICE
Anotimpuri bezmetice
prinse în jocul ielelor
dantuiesc pretutindeni
si vor sa ma-nhate
din casa luminii.
ANOTIMP ÎNCATUSAT
Vine anotimpul încatusarii
ce-si zornaie zalele
pe tîmplele mele;
îmi scutura pamîntul de stele
acoperindu-mi lumina
de unde tîsnesc
cu strigat înalt
în ecoul prunciei.
ANOTIMPUL TACERII
Am adormit în anotimpul tacerii
al reîntoarcerii
al sufocarii
al destramarii cuvîntului
pîndind fereastra strigatului
din ravasitele plete ale adevarului.
ANOTIMPURI RISIPITE
Sunt primavara de pamînt
evaporata pe soare
Sun toamna din pamînt
risipita-n tarîna
ce a rodit prin vara uitata
si-asteapta scuturarea
semintelor iernii.
ANOTIMP FARA TRUP
Sunt amintirea
unui anotimp fara nume,
uitat pe drumul cenusii
în candele de sînge,
contopit în umbra mormintelor
fara timp,
fara trup,
fara lumînari.
ANOTIMPURI INERTE
Cînd marea va creste pe munte
si izvoarele vor umple vazduhul
fara cîntec de ploaie,
voi dveni pasarea marii
pe genele valului,
ma voi transforma în paleta de culori,
fara nici o culoare,
cu care-ti voi picta
anotimpurile inerte.
Volum aparut la Editura “Axa” Botosani/
copyright : Viorela CODREANU TIRON
25 mai 2011
“Arzi, deci existi!Ce vîlvatai
ce rug superb sînt anii tai!
Daca-ai muri si iar te-ai naste
În acest semn te voi cunoaste:
Trecut prin flacari, pur, subtire,
Si mistuit în omenire”.
Nina Cassian, trans-nonagenara
O pagina din „epopeea zgîmbaiana”* Hazul si grotescul – sau Titi zis Zombi* Chestia aia… revolutie…*! „striviti partidele”! Zgîmbau de Hunedoara, sau noua heraldica a corbilor de semanaturi…
Realizarile 1990-2011, ale artistului plastic de care facem vesela si necum trista vorbire aniversara, asa cum au aparut în raposata revista Memoria, a fie iertatului Banu Radulescu, fost pacient pe rotile la Geoagiu Bai. Prietenii stiu de ce.
Anno Domini 1990. Un tânar agitat foarte, revolutionar cu banderola în decembrie, acum plin de verva revolutiei justitiare, cocotat pe wc-urile stadionului „Corvinul”, cu o pancarta, la vizita electorala a lui Ion Ilici-Iliescu si Dan Iosif, Constantin Zgîmbau scapa de furia aplaudacilor fanati ai „Eliberatorului”. Îi public în ziarul „Renasterea Hunedoarei” un atac la adresa orfelinatului din Baia de Cris, unde C.Z. îl acuza pe director ca ar fi fost abuzat în anii internarii lui acolo, (el fiind nu orfan, ci abandonat de familia saraca, cu numerosi copii, originara din Moldova. Îi public si un drept la replica directorului. Înainte de a pleca la facultate, C.Z. initiaza campanii de distribuire a ajutoarelor venite din occident (Franta, Olanda, Germania), pentru orfanii din judet, cu un activism iesit din comun si apoi se manifesta protestatar. La facultate, devine lider sindical al studentilor si erou al unor actiuni protestatare, soldate cu acte de violenta în urma carora Zgîmbau este amendat (amenda i-o plateste Ion Cristoiu, care avea un subiect suculent astfel), dar apoi, acuzat de agresiune, Zgîmbau este detinut în penitenciarul Bîrcea. Va sustine ca adevaratul motiv ar fi unul politic…
Coment redactional 2011: Curioase sunt câteva detalii din estimp.
1. Zgîmbau nu s-a aliat cu dl ex. fost presedinte de onoare al revolutionarilor hunedoreni (oras martir, cu sapte împuscati în dec. 1989) – Iv Martinovici, nici cu primul senator emanat din zona, dl. prof Dinis Ion, fost prof. de marxism, nici cu taranistii lui Coposu, pe listele carora eroul C.Z. a candidat initial, ci abia mai târziu, cu pedelistii lui Stolojan-Pogea, sub cerul portocaliu al Hunedoarei.
Revenind lapidar la story-ul comemorativ: întemnitat la Bârcea, Titi acuza politia (fosta militie) de nedreptate, remember excelente versisaje de CARICATURA, a la maniere de Goya în perioada CAPRIICIILOR, dar el fiind si subiect frecvent al presei în alegerile locale si parlamentare, caricaturizând-o prin expozitii ulterioare, si devenind subiectul preferat al ziarelor si tv. locale. Un amic, big jurnalist post-revo’, bine a zis: „Pai mai, Gelule, daca nu ar fi Titi, noi ce am avea sa scriem la ziar?”
Este sustinut de p.d. iar fiind sustinut de Ghe. Pogea, primarul ales N. Schiau îl va salariza ca functionar principal al primariei Hunedoara, calitate în care C .Z. va dirija tot ce misca în domeniul artei si culturii, etc. La alegerile din 2007, candideaza pt functia de primar, dar nu obtine decât cca. 15 voturi… etc… Epopeea zgîmbaiana culmineaza cu „spectacolul” care, peste ani, va semana cu cel al secuiului Barna, recent (2011), al spânzurarii simbolice în piata, a unei papusi din cârpe numite Avram Iancu. Zgîmbau, însa, a oferit un spectacol cum spune el „hazos si grotesc”, datorita pierderii alegeri locale de dl primar Schiau, (pdl) în favoarea, în favoarea lui Ovidiu Hada (pnl): în fata primariei, a înscenat un absolut ionescian teatru-ambulant, în care a intrat îmbracat în zeghe, pe platforma unui camion de pompe funebre, strigând lozinci, eshibând scene în care îsi auto-înscena executia da catre calai mascati, a la maniere medievale, etc. Apoi a stat câteva zile în „ recuzita” de rigoare, la usa primariei… Neluat în seama, el a intrat cu lanturi la picioare în cladire, astfel determinându-l pe primara sa îl evacueze cu jandarmeria… Astfel a luat sfârsit episodul ix al unui lung serial, de 20 de ani, din tele-novela-epopee (cum preferati), a dlui Titi care în anii 1990, clama curentul revolutionar în arta, îmbracat în sumanul lui Zelea, „Zombart”, adica, explica el, de la Zombi africani, sau daca vreti strigoii din mitologie.
Cu toate fatetele ei, epopeea lui Titi este într-adevar, o alegorie grotesc- hazoasa, a ultimilor 20 de ani, din fosta cetate a otelului, Hunedoara. Iar acum, dl profesor de desen Constantin Zgîmbau, stabilindu-se pe dealul Ghelariului, pare a fi atins întelepciunea, dedicându-se catedrei, si valorificându-si, se aude ca e un as al proiectelor si al facerii banilor prin arta, talentul autentic, pe care personal îl consider nu atât rodul scolii, cât al frustrarilor din copilarie si resimtite cu surdina, probabil pâna în adâncile batrâneti…
———————————————————————-
P.S. Draga Titi Zombartistule, ca fost editor al acelui saptamânal numit „Renasterea Hunedoarei”, care avea deviza crestina „Daca dragoste nu e, nimic nu e” (via Marin Preda), dupa 20 de ani parafrazez: „Daca adevar nu e, mai nimic nu e!”
***
Nota:
Constantin Zgâmbau face greva foamei, dupa ce a înfundat si puscaria pentru modul extravagant de a se certa cu puterea. Artistul hunedorean este înca în greva foamei si spune ca nu va renunta nici în ruptul capului pâna când comisia de disciplina nu se va întruni sa analizeze plângerea formulata de primarul Ovidiu Hada. Acesta din urma a declarat ca o parte din membrii comisiei au demisionat si ca aceasta va fi formata când se vor gasi oamenii necesari. „Când va exista o comisie ea se va întruni. Voi propune ca domnul Zgâmbau sa fie expertizat psihic la Bucuresti si îmi pare rau ca legea nu îmi permite sa îl arestez”, a declarat edilul sef Hada. Zgâmbau povesteste ca a început campania de proteste înca din 1990” de la chestia aia care-i zice revolutie”. „De atunci ma aflu în opozitie cu toate puterile, pe care am reusit sa le irit nu mult, ci foarte mult, motiv pentru care eram vânat. Cu toate acestea, orice protest al meu s-a bazat pe spectacolul vietii. Protestele mele îmbina hazul, dar si grotescul, totul fara violenta” a declarat Zgâmbau. Dar seria lunga de proteste la care a participat Zgâmbau a sfârsit de doua ori în închisoare, odata la Jilava si odata la Bârcea Mare.
Eugen EVU
Hunedoara
Aprilie 2011
Este primavara, soare si merii sunt albi de floare.
Dinspre livezi te imbie un parfum ce se transforma
în suc dulce-acrisor avâd aroma de mar..
Peste vara, merisoare mai intâi verzi la culoare
se transforma într-o noapte în merele acum coapte…
Marul galben îl imbie sub a arsitei vapaie,
setea-i parjoleste trupul si Adam doarme pe-o claie.
Se trezeste si zareste marul auriu din pom
si fara sa stea pe gânduri il inhata, mai ce om …
Marul îi ramâne-n gât desi Adam tot înghite
o sa vada lumea-ntreaga ce-ai facut pe negândite.
Intr-o alta poienita, Eva cade în ispita
si culege doua mere, dar precauta, chitita,
le ascunde sub camasa sa nu fie oropsita…
Merele sunt parfumate, acrisoare, mari si rosii –
ca se vad de la distanta si imbie pofticiosii.
Adam o vede pe Eva – jos în vale, la izvoare,
si-l cuprinde marea sete vazându-i merele-n zare.
De sub tufe lunecând, intr-un Mar-Domnesc se suie
sarpele chitit sa-i faca – fructul oprit sa-l înceapa.
Se preface ca nu stie si sa-ncerce îi îmbie
cu un mare Mar-Domnesc pe cei doi ce nu-ndraznesc.
Pentru marul rosu, mare, calca porunca-n picioare…
Mai târziu, pe luna plina, Eva si Adam suspina,
dar suspina de placere – a-nceput luna de miere
chiar acolo jos pe-o claie, în gradina lui tataie…
Cârdei V. Mariana
Pe strada mea, magnolii albe,
sub Soare au prins viata,
Din zori si pana-n asfintit
mireasma ne rasfata.
Cuprinsi de vraja, pe-nserat
mai facem o plimbare,
Sub albul lor imaculat
îmi furi o sarutare…
Dar iata ca a rasarit
Corabia celesta pe
valuri de nori lunecând
si stele-i fac orchestra.
Efectul albului sublim
oniric este-n noapte,
Simti puritatea suspinând
si-a vantului dulci soapte.
De pe-o alee, la parada,
învesmântate-n roz-bombon
magnolii tinere, suave,
tintesc al Primaverii tron.
Mirificul piersic zâmbeste
îmbujorat de-atâta saga,
pregnant parfum exala el
si le dedica un rondel.
Cârdei V. Mariana
LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare! AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin? MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011
S-a invârtit in jurul unei lumânari,
crezând ca-i Soarele.
Era fericit si nu stia ca totu-i minciuna.
Spre ziua, lumânarea s-a stins
si fluturasul a adormit.
Când Soarele a rasarit in zori
“Acel fluturas de noapte”
avea aripile arse si sufletul zdrobit…
O raza timida l-a îmbratisat,
Soarele i-a dat aripi noi.
Fluturasul priveste lumânarea,
apoi raza de soare…
Raza e blânda, duioasa…
„Stiu, tu nu esti Soarele!”,
si lacrimi îi scalda privirile,
multe lacrimi, lacrimi de fericire.
“Acel fluturas de noapte” plânge…
pentru el a rasarit un Soare nou –
Soarele adevarului.
Cârdei V. Mariana