COSTICA VÂLCEANU – eruditie si marginalizare sau duelul contrariilor?

Traind o viata trepidanta, neobisnuita – as putea spune – cu furtuni de vise, cu împliniri sau nereusite, cu prietenii de cele mai multe ori trainice, Dumitru Sinu a învatat în permanenta din experienta lui si a celor din jur, cu atât mai mult cu cât, el a avut abilitatea sa-si adune în preajma o multime de oameni valorosi. Unul dintre acestia este Costica Vâlceanu, caruia îi pastreaza vie amintirea si despre care-mi vorbeste la superlativ. Un erudit rasat, modest si rezervat, care a daruit mai mult decât a primit, apreciind calitatea celor cu care a interactionat si tinându-si doar adevaratii prieteni aproape, Costica Vâlceanu îl întâlneste pe nea Mitica în Canada, la Montreal.
     Neamurile ti le da Dumnezeu, prietenii ti-i alegi
    Mitica Sinu nu s-a asociat niciodata cu oricine. Toata viata l-a urmarit sfatul bunicului sau, nea Niculita, un  ardelean cinstit, cu mult discernamânt, care i-a spus: Sa stai în preajma unui om, doar daca vezi ca are sâmbure în ceea ce spune. Daca nu are aceasta virtute, lasa-l acolo unde l-ai gasit! Si bine-a grait, cu întelepciunea-i neaosa, româneasca, bunicul din împrejurimile Sibiului, de învatamintelele caruia si-acum, la vârsta senectutii, îsi mai aduce aminte!
    Viata l-a calit, l-a încercat mult si nea Mitica a trebuit sa-si selecteze cu mare atentie prietenii, pentru ca societatea în care traia (de fapt, perfect valabil si pentru ziua de astazi) predispunea la tot felul de surprize neplacute, care, de cele mai multe ori, proveneau din cercurile de prieteni. Cunoscându-i pretentiile si înclinatia spre oamenii cu scânteie, în prezenta carora se simtea confortabil, pe când era la Montreal, unul dintre prietenii sai – profesorul Sultana – i-a spus într-o zi: Vino sa-ti prezint un om cult! Si i-a facut cunostinta cu Costica Vâlceanu, un adevarat erudit, cu care ulterior s-a împrietenit.
       „Pai ce eram noi fara greci?”
    „Era într-adevar un om citit – îmi povesteste nea Mitica si pe fata lui se vedea clar admiratia pentru cel despre care-mi povestea -. Îti vorbea ore în sir despre un singur om. Cunostea istorie, filozofie si literatura din întreaga lume. Era expert în tot ce este legat de Grecia. Când îti povestea despre alte natii, si era întrebat ce poate spune despre greci, sarea în picioare si striga: Pai ce eram noi fara greci? Începea apoi sa vorbeasca despre greci cu o pasiune iesita din comun…” Nea Mitica îmi povestea despre un om, care toata viata lui studiase tot ce tinea de Grecia: date istorice, geografice, politice, economice, demografice, culturale. Costica Vâlceanu vorbea cu o usurinta de nedescris despre toti corifeii spiritualitatii grecesti, despre învatatii care au amprentat puternic cultura si stiinta întregii lumi: „Îi stia pe toti – zâmbea nea Mitica povestindu-mi – Aristotel, Socrate, Pitagora, Pericle…Valsa prin cartea meritelor acestora, dovedindu-si statutul de stralucit erudit”.
    Ascultându-l, ajunsesem sa ma întreb si eu, precum eroul povestirii sale: Pai ce eram noi fara greci?!
Ce faci când se trage în obrazul lui Hristos?
    Spre deosebire de majoritatea refugiatilor din vremea aceea, care în general erau legionari, Costica Vâlceanu se diferentia net, nu numai prin imensul bagaj de cunostinte pe care-l detinea, ci si printr-un lucru care, contextual, parea bizar: era comunist! Acesta era motivul pentru care românii din Montreal nu-l prea agreau. Înainte sa vina în Canada fusese în Spania si în Franta. Se dusese sa lupte împotriva lui Franco; în Spania erau chemati sustinatorii din întreaga lume, ca sa apere comunismul. „Ioan I. Mo?a, om politic român, fondator al Legiunii Arhanghelul Mihail si Vasile Marin luptau în Spania contra comunismului – a continuat prietenul meu relatarea, fara sa clipeasca -. Cum poti sa stai linistit când vezi ca se trage în obrazul lui Hristos? – era deviza înfocatilor luptatori împotriva flagelului comunist.” 
      „Cum ai devenit dumneata comunist”
    Într-una din zile, sotia lui nea Mitica, simpatica si distinsa doamna Nicole, încercând sa gaseasca o explicatie a aplecarii lui Vâlceanu pentru comunism, l-a întrebat, cu toata sinceritatea: Cum ai devenit dumneata comunist? Fara ezitari, fara complexe de niciun fel, el i-a raspuns calm: M-am saturat sa o vad pe mama lucrând la boieroi. Mama sapa pamântul boierilor… Când am ajuns însa la liceu, deja dadeam ore în particular la copiii acestora, si de atunci, mama nu a mai sapat niciodata decât gradina noastra.
    Ajungând în Canada, Costica Vâlceanu a continuat sa dea meditatii, printre elevii sai numarându-se si copiii lui Nichita Tomescu, un renumit avocat român, foarte cunoscut în bransa pentru profesionalismul sau, în Montreal. 
     „ Nea Costica, îmi ceri prea mult!”
    Cine era Nichita Tomescu? În luna noiembrie 1952, în sala parohiei Saint Vincent-Ferrier se desfasura prima adunare generala a Asociatiei Române din Canada (ARC), creata în scopuri cu precadere culturale si de conservare a identitatii etnice a românilor emigranti din acea parte a lumii; printre membri fondatori ai acestei asociatii se numara si Nichita Tomescu, alaturi de nume de marca ale diasporei românesti din Canada: Alexandru Fonta, Miron Georgescu, George Stanciu, Petre Sultana (prietenul care i l-a prezentat pe Vâlceanu lui nea Mitica), Nick Florescu, Ion Taranu si altii. Tomescu, facea si el parte din staff-ul diasporei române din Montreal.
    Relatându-mi episodul acesta, nea Mitica si-a amintit un pasaj din istoria lui nea Costica: într-una din zilele în care Vâlceanu se afla la Nichita Tomescu acasa pentru a-i medita copiii, acesta l-a întrebat: Dar nea Costica, de ce îmi ceri asa mult? Din cauza convingerilor sale pro-comuniste si, probabil, si datorita eruditiei lui de invidiat, Vâlceanu nu era agreat în cercurile înalte ale diasporei, desi era o valoare, prin excelenta, dar sub nici o forma, nici el nu-si vindea ieftin vastele-i cunostinte!  La fel se întâmpla si în cazul lui Tomescu, îsi oferea serviciile, dar trebuiau platite asa cum el considera, nu facea concesii de niciun fel, acolo unde nu era cazul.
     Scriitor de cancelarie
    „Ocupatia de baza a lui Costica Vâlceanu, principala lui sursa din care îsi câstiga existenta la Montreal, nu era aceea de preparator particular, era cu totul alta: nea Costica scria articole pentru guvernatorul provinciei Quebec”. Am aflat de la nea Mitica un lucru interesant: cele mai reusite articole semnate de omul cu functia cea mai înalta din administratia provinciei canadiene, le scria Costica Vâlceanu. Vorbea si scria într-o franceza impecabila, era un desavârsit mânuitor al condeiului si alaturi de inteligenta-i stralucitoare, talentul în ale scrisului l-a facut celebru în toate cercurile intelectualitatii canadiene. 
      „Cum sa te las acum sa mergi singur  acasa?”
    Mitica si Nicole Sinu erau printre putinii prieteni adevarati ai lui Costica Vâlceanu; îi vizita mereu, aveau subiecte comune de discutie si se simtea bine la ei în familie; de fiecare data se juca împreuna cu fiica celor doi, Sandra,  pentru ca iubea foarte mult copiii.
    Nici nu simteau cum se scurgeau orele atunci când erau împreuna; povesteau vrute si nevrute si depanau amintiri la nesfârsit.
    Nea Mitica îl însotea pe Vâlceanu, în drum spre casa si continuau sa povesteasca… Amândoi adorau plimbarile pe jos, iar discutiile care se desfasurau liber, îi captivau. Pentru amândoi, fiecare întâlnire constituia o adevarata delectare. Când ajungeau în fata casei lui Costica, acesta îi spunea: Cum sa te las, acum, sa mergi singur acasa? Hai ca vin si te conduc! Si asa se conduceau unul pe altul, pâna terminau de discutat toate subiectele pe care le abordau…
    În lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei, nu multi erau cei care agreau si savurau eruditia si prezenta de spirit a lui nea Costica Vâlceanu. Cu toate ca fiecare cuvânt al lui era plin de miez…

Octavian Curpas

Sibiu 2011

NICOLAE MOLDOVEANU

Cântarea, ca orice alta scriere, isi implineste rostul când te face pe tine consumator (cântaret, cititor, ascultator) sa repeti intr-un anumit fel experienta intelctuala si starea emotionala a autorului.

[pullquote] Am vazut, de-alungul anilor, lucrarea fratelui Niculita Moldoveanu ca si un izvor care astazi a juns un fluviu

dr. Puiu Caciora. [/pullquote]

Cântand cântarile lui N. Moldoveanu, experimentezi intr-o masura starea si duhul fratiei sale. Melodiile si poezia fratelui Niculita, trezesc uimirea in fata Harului, stimuleaza sfintirea, inobileaza simtirea, inaripeaza imaginatia, vindeca nadejdea, mângaie asteptarea. Lauda, la fratia sa, este necontenita, este nesfârsita si se “inalta din tot ce traiesc si sunt”. Dupa propria-i marturisire cântarea nu este o stare, este o slujba; o jertfa a buzelor dupa Invatatura Apostolilor.

Drumul poetilor si a compozitorilor spre emotiilor noastre este tocmai imaginatia noastra, stimulata atât de frumusetea imaginilor care le creeaza poezie cât si armonia sunetelor care exprima aceste imagini. Iata de ce cantatul mecanic, ca si ascultrea fara imaginatie este un exercitiu „desert” si o ofensa la adresa Autorului, si datatorului “oricarui dar bun”, al frumosului si al bucuriei.

Duminica la Sibiu cei prezenti, mai mult decât noi, care am privit pe “fereastra”, au trait o experienta unica. Am fost prima data in viata mea emotinat, ascultând fanfara in Adunare. Finetea executiei, dar mai ales armonizarea si prelucraea instrumentala a fost pentru mine ceva surprinzator de nou si emotionant.

Corul de la Bucuresti a excelat prin seninatatea si simtirea cu care a cântat. Corurile din Sibiu si orchestra, grupurile fratilor penticostali trebuiesc felicitati impreuna cu toti solistii si participantii pentru acest omagiu adus Apostolului Cântarii Crestine Romanesti dar mai ales pentru Slujba Duhovniceasca care au facut-o cântand „HARUL”, caruia Nicolita Moldoveanu i-a slujit si L-a cântat in limba mostenirii nostre, uneori cu dorul si duiosia doinei si alteori in exuberanta cântului de joc, care trimite la, Imparatul Psalmist, inaintea Chivotului Domnului.

Grupul ProDeum, este poate, tot ce avem mai bun in materie de interpretare , desigur multimea profesionistilor trage greu in balanta. Dorel Bacu m-a ridicat in picioare , interpretarea nu a fost doar a unui virtuos, dar a unui creator de imagini si nuante ale cântarii. Grupul de la Sega (Arad) cu Florin Iovin si ceilalti nu-l comentez, intrucât sunt prea partiniror. La cântarea “fiului ne-risipitor” (solo Gheorghe Nicoara), am simtit durerea Tatalui la duhul de judecata “a fratelui prea-neprihanit” fata de “fratele vames”. Maestrul Caciora a “filosofat in armonii” dincolo de intelegerea mea de plugar.

Acum 40 de ani cântarea lui Nicolita Moldovean nu putea fi cântata in chiar orice adunare – “ nu este din imnologia noastra….. „, cântarile “din carnetele” trezeau suspiciunea multora. Cu toate acestea la Sibiu, N. Moldoveanu continua sa Cânte “ Slava Domnului” , “ in zori, l-amiaz si seara la culcare” , iar izvorul curgând a crescut mereu “ca raul ce creste si da peste mal”, un rezervor de inspiratie pentru geneatiile care vor veni .

Am avut Harul sa fiu si eu in grupul seganilor care il vizitau adesea, pe fratele Moldoveanu in acei ani la Sibiu, o favoare care ne era inlesnita de fostii “colegi de universitate” ai fratiei sale. Erau adevarate pelerinaje.

Florian Guler

Watch live streaming video from studiognosis at livestream.com

NOTE

Nicolae Moldoveanu (n. 3 februarie 1922 – d. 12 iulie 2007) a fost un bine cunoscut compozitor, poet si scriitor crestin român.

 Prestatia sa artistica s-a confirmat într-o perioada istorica extrem de potrivnica, perioada comunista, datorita careia Nicolae Moldoveanu a suferit mult, fiind închis pentru 5 ani.

 Sa fie integrat într-o denominatiune numai pentru ca asa ar fi corect din perspectiva actelor de stare civila, este foarte dificil pentru ca, omul Nicoale Moldoveanu, s-a dovedit frate nedisimulat al tuturor crestinilor.

 Crescut în biserica ortodoxa, format în iuresul miscarii Oastea Domnului, încheind, mai apoi un legamant prin botezul neoprotestant intr-o biserica baptista si prieten al oricarui crestin, Nicolae Moldoveanu si-a deschis casa ca o biserica pentru fratii iesiti din toate confesiunile crestine. A mai lasat în urma 8000 de cântari si o multime mare de ucenici…

In Memoriam, Nicolae Moldoveanu

SIBIU 2011 – NICOLAE MOLDOVEANU

un David al cântarii duhovnicesti din România

 “ Am vazut, de-alungul anilor, lucrarea fratelui Nicolita Moldovean ca si un izvor care astazi a juns un fluviu”   dr. Puiu Caciora.

Cântarea, ca orice alta scriere, isi implineste rostul când te face pe tine consumator (cântaret, cititor, ascultator) sa repeti intr-un anumit fel experienta intelctuala si starea emotionala a autorului.

Cântand cântarile lui N. Moldoveanu, experimentezi intr-o masura starea si duhul Continue reading “In Memoriam, Nicolae Moldoveanu”

The Romanian Exile of the 20th Century

Written with a philological subtleness, “The Romanian Exile of the 20th Century” (author Octavian Curpas) transposes the readers into the lives and the vast array of emotions immigrants feel while being uprooted from their own sweet yard, whose smell of flowers and folk songs of youth will ever reverberate in their minds. The trip of self-discovery is sprinkled with ambitions, pitfalls, frustrations, despair and inner-struggle as well as with achievements and rewards. From Sibiu, my own native region to LA, my own adopted City of Angeles, Dumitru Sinu aka Mitica (Mike) has seen it all and has, through trials and tribulations, achieved the much desirable- American Dream. A story of love, hard work, and determination!

Aura Imbarus, PhD Los Angeles, California

Author of Pulitzer Prize memoir entry “Out of the Transylvania Night”.

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

PREMIILE PORTUGHEZE

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR

Sfânta zi de Duminica

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: Si el e nepotul meu!

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

NE ESTE FURATA ISTORIA

de Teodor FILIP

 

 

 

România este vatra a ceea ce numim Vechea Europa, o entitate culturala cuprinsa între 6500-3500 î.Hr. axata pe o societate matriarhala, teocratica, pasnica, iubitoare si creatoare de arta (.). Uluitoarele descoperiri facute în România si alte tari învecinate dupa al doilea razboi mondial, asociate datarilor cu radio-carbon, au facut posibila întelegerea importantei începuturilor culturii «vechii Europe», o cultura a unei societati de agricultori. A devenit, de asemenea, evident ca aceasta straveche civilizatie europeana precede cu câteva milenii pe cea sumeriana” Maria Gimbutas, „Civilizatie si cultura”

 

DESCOPERIRI CARE ÎI REDUC LA TACERE PE OCCIDENTALI


Si astazi se discuta în contradictoriu despre originea si civilizatia daco-românilor. Chiar de catre istoricii si cercetatorii români. Originea pura a stramosilor nostri este contestata. Însa, descoperirile arhelogice vin în ajutorul nostru. Paleontologii au stabilit ca omul de Neanderthal a trait în urma cu 100.000 de ani, iar cel de la Creo-Magnon cu circa 35.000. Fratele nostru oltean de la Buciulesti, comuna Tetoiu, jud. Vâlcea, pe Valea lui Grauceanu are o vechime de 1.900.000-2.000.000 ani!!! Descoperirea îi apartine savantului Dardu-Nicolaescu-Plopsor. Cum e posibil?!

 

Asa cum marile popoare ale lumii s-au format în bazinele hidrografice ale marilor fluvii si poporul nostru s-a format în bazinul hidrografic al Dunarii. „Este uimitoare coincidenta aproape perfecta între teritoriul fostului regat al Daciei, atestat documentar, de pe vremea lui Burebista si conturul bazinului hidrografic al Dunarii, de la Viena si pâna la varsarea în Marea Neagra. Aceasta coincidenta confirma faptul ca bazinul hidrografic al Dunarii a fost leaganul de formare si supravietuire multimilenara a poporului pelasgo-traco-geto-daco-valaho-român” (1!).


Sapaturile arheologice facute sub auspiciile Academiei Române în zona defileului Dunarii, cu ocazia deschiderii în 1964 a santierulu
i „Portile de Fier”, au scos la iveala vestigii de o importanta covârsitoare, care atesta existenta vietii în aceasta zona din cele mai vechi timpuri. Cercetatorul arheolog Vasile Boroneant (n.1930), membru al Academiei Oamenilor de Stiinta din România, laureat al Academiei Române, a lucrat pe acest santier împreuna cu cercetatorul arheolog Mihai Davidescu (n.1930), sub îndrumarea Profesorului Constantin Nicolaiescu Plopsor (1901-1968), membru corespondent al Academiei Române, director al Centrului Academiei Române de la Craiova.


Lucrarile arheologice au acoperit o întindere de peste 180 de km din aval de Moldova Veche si pâna la Ostrovul Mare. Cele mai vechi urme de viata din zona au fost datate cu 35.000 ani î.e.n, descoperite în pesterile Chindiei si Livadita de la Coronini, localitate situata la 7 km în aval de Moldova Noua. Urmeaza vestigiile descoperite la Cuina Turcului, de la Dubova, în Cazanele Mari la 17 km în amonte de Orsova, pe malul românesc al Dunarii, datate cu 11.000 ani î.e.n. La Schela Cladovei s-au descoperit si una dintre cele mai vechi asezari dacice de pe Dunare din sec. IV î.e.n., cu vestigii ceramice specifice: ceasca dacica.


Mi-ar trebui mult spatiu tipografic pentru a prezenta toate descoperirile arheologice din aceasta zona, descoperiri care au facut obiectul unor numeroase comunicari stiintifice Între 30 martie si 2 aprilie 2000 în Scotia, Universitatea din Edinburgh a organizat Conferinta Internationala “The Iron Gates in prehistory” (Preistoria Portilor de Fier) ca semn de pretuire acordat importantelor vestigii scoase la lumina în defileul Dunarii între Carpati si Balcani.


„Nu sunt de neluat în seama nici informatiile pe care ni le transmite V. Flaccus (m.90 e.n.) care, referindu-se la drumul argonautilor (din sec. XIII î.e.n.), spune ca acestia au vazut pe portile templului Soarelui din cetatea lui Arietes: «reprezentarea înfrângerii egiptenilor, condusi de Sesostris, de catre geti». Dar Diodor din Sicilia (c.80-c.21 î.e.n.), în istoria lumii antice de la origini si pâna la razboiul lui Cezar în Galia din 58-51 î.e.n. intitulata «Biblioteca istorica», prezinta campania egipteana din Tracia condusa de Sesostris, se pare din timpul domniei faraonului Ramses al II-lea (1290-1224 î.e.n.)” (2).


Daca la toate acestea se mai adauga si informatiile recente, ale studiilor mineralogice de laborator, care au confirmat ca aurul din sarcofagele egiptene provine din Transilvania, înseamna ca istoria tarii noastre are radacini adânci prin vestigiile si documentele atestate din antichitate si pâna în prezent, iar legenda se poate transforma în istorie veridica. În acest sens, o privire mai atenta asupra descrierii faptelor argonautilor din secolul XIII î.e.n. îmbarcati pe nava
„Argo” si plecati în cautarea lânii de aur spre tara denumita Colhida pare sa duca la concluzia ca acestia au trecut pe la „Portile de Fier”. Scrierile din vechime ale lui Pindar (462 î.e.n.) si ale lui Apollonios din Rhodos (295-230 î.e.n.) ofera un numar impresionant de mare de coincidente între denumirile mitice ale unor personaje si locuri din antichitate si denumirile de azi ale unor localitati situate pe teritoriul tarii noastre. Pe traseul de la varsarea Dunarii în Marea Neagra la punctul de confluenta al Tisei cu Dunarea si apoi al punctului de confluenta al Somesului cu Tisa, mergând spre amonte, se ajunge în zona Mediasului Aurit din nordul Muntilor Apuseni, pe cursul mijlociu al Somesului. Pe acest traseu se gasesc o seama de localitati ale caror denumiri de azi coincid în mod bizar cu titulaturile mitice care ne-au fost transmise din antichitate. Aceasta observatie l-a facut pe cercetatorul stiintific geolog Mircea Ticleanu sa adopte ipoteza si sa finalizeze un studiu în care a demonstrat ca drumul pe ape al argonautilor a urmat traseul pe Dunare. Apollonios, la vremea lui, a plasat destinatia finala a expeditiei în Caucaz. Dar informatiile de atunci se pare ca situau Caucazul la vestul Marii Negre dupa cum ne-o confirma atât scrierile lui Ammianus Marcellinus (330-c.400 e.n.), general roman si istoric, care aminteste în secolul IV e.n. de un tinut “Caucaland” situat pe malul stâng al Dunarii la marginea bazinului Panonic, a carei descriere corespunde cu Muntii Apuseni de la vestul Marii Negre.


Cu toate acestea, pentru occidentali, România este tara romilor, a hotilor, cersetorilor. Acestia sa fie cel mai vechi popor din Europa? Nu se pupa cu orgoliul britanicilor, francezilor, germanilor etc. România este la mâna unor
„dizidenti de catifea”, care, dupa decembrie 1989 nu au scris nimic. Dar se produc zilnic pe sticla televizoarelor, lucrând dupa „retete” stabilite în alta parte. Privitul spre Vest a devenit sport national.
În ziua de azi se duce o politica perfida pentru distrugerea acestui popor. Ce putem face? Noi, cei care mai cunoastem câte ceva, sa le popularizam. Voi? Sa nu uitati! Si sa cultivati aceste lucruri copiilor si nepotilor vostri.  Si nu mai cautati mistere în afara tarii. Pentru ca exista nenumarate dovezi ale civilizatiei care ne-a precedat, dovezi care atesta ca pe aceste meleaguri au trait oamenii primordiali, care s-au raspândit în toata Europa si pe toate continentele, dând nastere civilizatiilor care acum ne ignora. Acestea sunt adevaratele mistere uitate.


„La Congresul Mondial de Istorie, care a avut loc la Montreal, în Canada, în septembrie 1995, la care istoricii români nu au fost admisi, s-au emis o serie de teze, cel putin bizare, dupa care statul si natiunea etnica ar fi niste aberatii sângeroase, care au provocat în ultimele secole cele mai îngrozitoare tragedii, încât ele trebuie sa dispara, cedând locul «natiunii culturale». Prin «natiuni culturale» autorii tezelor respective înteleg religiile occidentale. Ca atare, frontierele trebuie modificate, pentru ca ele numai corespund «criteriilor culturale», dupa care ar urma «spiritualizarea» lor, cum le place unora sa spuna. Primele victime se cunosc: Jugoslavia si Cehoslovacia”(2).


Din pacate, aceste jalnice teze sunt promovate în paginile asa-ziselor manuale de istorie alternativa. De fapt o
„Românie suverana si independenta”, cum suna si generosul crez politic al seniorului  Coposu, nu cred ca mai este posibila. Am devenit un fatalist deoarece totul concura la recroirea geografiei politice europene. Subjugarea României a devenit totala. Acum se intentioneaza ca din guvernul Boc sa faca parte un ministru din C.E.


Daca chinezii ori japonezii ar avea o cetate ca Sarmisegetusa Regia, ar transforma-o în loc de pelerinaj.

DIN NEGURA TIMPULUI

 

România este leaganul tuturor civilizatiilor. Pamântul Ardealului este „Gradina Maicii Domnului” si locul de unde au plecat cele 12 triburi în lume. Dar noi, românii, ramânem aceeasi ignoranti, carora nu le pasa de istoria neamului. În loc sa fim mândri ca suntem poporul primordial. De ce ne este frica de ceea ce am fost?


Descoperirile din perioada 1960-2000 în arhive si biblioteci din tara si din strainatate a sute de cuvinte românesti, provenite din fondul autohton geto-dac în vocabularul popoarelor italian, francez, spaniol, englez, irlandez, grec etc.  reprezinta adevarate piese de aur pentru cunoasterea is
toriografiei românesti. La neamurile celtice din regiunea Walace (Marea Britanie) a fost identificata rugaciunea Tatal Nostru, asa cum îl rosteau românii din Muntenia, Moldova si Transilvania. Filologii români si straini au mai descoperit:


– în cea mai veche cronica turceasca, intitulata “Ogusnam”, adusa în actualitate de istoricul român de nationalitate turca Ali Ekrem, tiparita în germana, franceza si rusa, se mentioneaza existenta, în anul 839, a unei ?ari a Românilor la nord de Dunare, pâna spre Nipru. Se mai mentioneaza ca
„?ara Românilor” s-a confruntat cu cumanii, deci tara avea o armata si o administratie bine pusa la punct. Despre aceasta cronica istoricii si specialistii nostri nu au aflat ca exista!;


– în Atlasul german din 1826, pe o harta care ilustreaza popoarele Europei din rasarit în anul 900, se specifica
„Wahalen oder Rumumy”, pe teritoriul ce se întindea din Panonia pâna la Nipru. Totodata se mentioneaza si existenta a cinci voivodate românesti, adica a unor tarisoare locale


„descoperirea scrisorii unui conducator chazar, referitoare la secolul al VII-lea e.n. din care rezulta existenta în Transilvania a «?arii Ardil», adica a tarii Ardealului, termen curat românesc, aparut cu doua secole înainte de invazia triburilor migratoare razboinice ungare în Bazinul mijlociu al Dunarii, ceea ce dovedeste ca ungurii au fost aceia care au împrumutat termenul de Ardeal din limba româna, dupa topica limbii maghiare, Erdely” (3).


– descoperirea în Biblioteca nationala din Budapesta a lucrarii lui Lukacs Karoly, preot romano-catolic si arheolog, care a pastorit peste zece ani în regiunea Balatonului, unde a facut cercetari arheologice, identificând urme materiale ale unor castele, biserici si cetati voivodale românesti în sec. al X-lea. Chiar de pe timpul invaziei triburilor migratoare ungare. Lucrarea a aparut în anul 1937 la Tipografia Episcopatului romano-catolic din Oradea, unde, preotul a fost mutat. Cartea respectiva nu a fost gasita în nici o biblioteca din România!


– a fost descoperita cronica împaratului german Friederic al II-lea Barbarossa. Pentru anul 1189 în ea se stipuleaza existenta unei tari românesti numita
„Walahia” între Dunare si Muntii Carpati, condusa de un principe. Sunt descrise cu lux de amanunte granitele, iar principele tarii, într-un dialog cu împaratul, si-a afirmat suveranitatea;
– au fost descoperite sursele documentare ale lucrarii “Cosmographie”, scrisa în limba româna cu alfabet geto-dac, de catre Aeticus Dunareanu, ilustru carturar si explorator român din sec. al IV-lea.


NE ESTE FURATA ISTORIA

 

La polul opus se situeaza evenimente pe care autorul le trece la capitolul “conspiratii”: de-a lungul timpului, numeroase documente istorice cu privire la stramosii nostri s-au pierdut într-un mod cu totul straniu. Astfel:

  • Dacia”, jurnalul împaratului Caius Ulpius Traianus, s-a pierdut;
  • Getica”, o lucrare scrisa de Criton, medicul personal al lui Traian, a avut aceeasi soarta;
  • Istoria getilor”, scrisa de prelatul-filozof Dios Chrysostamos, s-a pierdut într-un mod cu totul ilogic pentru un filozof de asemenea talie, numit si Ioan Gura de Aur.
  • Getica”, o lucrare de sinteza a lui Dios Cassius Coceianus, nepotul filozofului mentionat mai sus, a avut aceeasi soarta.
  • Alexandrianul Appianus, istoric grec, a scris o impresionanta lucrare în 24 de volume, numita “Istoria Romanilor”. Un lucru foarte curios: s-a pierdut doar volumul al XIII-lea, în care se relata amanuntit chiar cuceririle romane în Dacia.
  • Caninius a scris în versuri istoria expeditiei lui Traian. S-a pierdut!
  • Plutarh a scris o biografie a lui Traian pierduta fara urma.
  • Ammianus Marcellinus a scris 31 de carti în care trateaza istoria romana de la împaratul Nerva pâna la Valens. Si din acestea au disparut doar primele 13, cele care tratau istoria cuprinsa între anii 96 pâna la 350. Tocmai cele care vorbeau despre Dacia.
  • Apollodor din Damasc, celebrul arhitect, a descris detaliat constructia podului peste Dunare într-o carte. A disparut. Opera marelui Ovidiu, exilat la Tomis, a ramas aproape intacta, cu exceptia poeziilor scrise în limba getilor. Care au disparut!


Sa mai spuna cineva ca toate acestea nu fac parte dintr-o “conspiratie” împotriva contemporanilor autohtoni. Pentru a nu cunoaste istoria stramosilor nostri! Lista nu se opreste aici. Martin Opitz, reprezentant al literaturii germane, numit de catre Mihai Ibascu „cel mai de seama poet al veacului sau”, a sosit în Transilvania la invitatia principelui Gabriel Bethlen. Timp de 12 ani a adunat material pentru lucrarea „Dacia antiqua”, inclusiv colindând tinuturile transilvane. În anul 1639 moare rapus de ciuma la Danzig, iar manuscrisul sau a disparut în conditii suspecte! Iata câteva nemuritoare versuri scrise de acest poet, necunoscute publicului din tara noastra:


„Calcând în goana gotii

Din departate Asii

Cu altii-n sir grabit grabit

Venind pe cai gonaci

Al Daciei si-al Romei

Pe greci sa îi rapuna

Pamânt de mult râvnit

Pe Misii si pe Traci,

Nu sterg a voastre nume

Cu biciul nici Atilla

Cum nu v-au nici învins

Cu hoardele de sciti

De v-ati pastrat lumina

Nu pot frânge neamul

Asa cum e înscris.

Nepieritoarei ginti.


Într-un  navalnic tropot

navala lor zoreste.

Iar slavii va-nconjoara

Ca marea într-un cleste”.


Despre limba stramosilor nostri, cu exceptia
„Codex Rahonczy” (îl voi prezenta în alt articol) si a unor inscriptii, nu ne-au parvenit date concrete. Dupa ce Bogdan Petriceicu Hasdeu a dovedit existenta unui substrat dacic al limbii române,  s-a încercat discreditarea sa morala si stiintifica. Chiar de catre latinistii români. Pentru ca lucrarea sa „Mitologia dacilor”, sa dispara.


Nici siturile nu au fost crutate. Muntii Orastie au fost sistematic pradati si jefuiti de tezaurele lor istorice, marturii ale unei civilizatii si culturi geto-dacice de nepretuit. Începutul l-au facut romanii.
„În Evul Mediu, Regii Ungariei si Austriei, Matei Corvin si Carol al VI-lea, au organizat pe Mures, si pe Dunare, interminabile convoaie de transport cu relicve arheologice destinate pierzarii spre Budapesta si Viena. În luna septembrie a anului 1832 arheologul J. Ackner a descoperit la Sarmisegetusa o foarte frumoasa, interesanta, dar si extrem de reprezentativa piesa arheologica: «Victoria dacica» înconjurata de genii, un mozaic care, printre altele, avea ornamente vegetale încrustate cu misterioase simboluri, care înconjurau un înscris tainic, ramas nedescifrat. Aceasta relicva, atât de pretioasa pentru neamul nostru, a disparut fara urma. Întrebat în epoca, arheologul maghiar E. Ballum a declarat ca stie unde se afla acest mozaic, dar „nu poate divulga adevarul din motive politice” (4).


În anul 1882, la un congres tinut în Sibiu, Gheorghe Baritiu a izbucnit în lacrimi marturisind public cele doua vise pe care nu le-a putut îndeplini: salvarea Sarmisegetusei si deschiderea unei universitati românesti în Ardeal.


Nu multe persoane cunosc ca pe Insula Serpilor, în secolul al XIX-lea, se gaseau ruinele unui imens templu antic închinat lui Apollo. Practic, au fost demolate complet si transportate la Moscova, unde au disparut.


„Si geografiile care descriau teritoriile dacice au disparut. Marele Strabon a scris o carte despre Tracia si Dacia, care a disparut. „Marele geograf  Marin din Tyr descrisese în amanuntime teritoriile locuite de geti si daci, dar lucrarea sa nu a ajuns pâna la noi, decât într-o palida masura, prin intermediul unei prezentari facute de Ptolemeu” (5).


Din hartile antice nu s-a pastrat nici una care sa înfatiseze Dacia veche. În schimb, lucru foarte curios, s-au pastrat cele care reprezinta Dacia de dupa cucerire.
Chiar în mediile academice se vorbeste foarte putin despre stramosii nostri. De ce? Pentru ca sunt
„barbari”. Daca vrem în Europa trebuie sa sustinem ca „de la Râm ne tragem”, trebuie sa ne uitam trecutul si traditiile. Toti guvernantii de dupa decembrie 1989 au lasat în paragina vestigii inestimabile ale trecutului!


În aceaste articole caut sa dovedesc originea nobila a poporului nostru, sa prezint personalitati ale stramosilor nostri care au facut Istorie si pentru alte natii. Si am tras o concluzie amara: CINEVA ne-a furat si ne fura Istoria
.

————————————————————————
Surse:


1.
http://www.noidacii.ro/;

2. http://www.dacia.org/;

3. http://descopera.ro/;

4. http://www.yogaesoteric.net/;

5. http://ro.altermedia.info/

 

Teodor FILIP

http://enciclopediagetodacilor.blogspot.com


 

MIHAELA C. CONDRAT

1. Sumare date personale

Mihaela C. Condrat (stabilita în Germania, Tübingen) s-a nascut în localitatea Bilbor, judetul Harghita, loc mirific, de-o puritate careia i s-a dus vestea. In mijlocul padurilor nesfarsite dintre Harghita si Suceava, pe Valea Bistricioarei, natura ocroteste o asezare umana cum rar ti-e dat sa vezi in Romania: Bilbor. Aici, intre Bucovina si Ardeal, padurea bogata de conifere de la poalele Muntilor Calimani adaposteste cea mai pura si nepoluata zona din tara. Naturaletea simpla a mediului inconjurator nealterat e cea mai importanta avere a Bilborului, localitate ramasa parca intr-un basm rural neatins de problemele de mediu resimtite in Romania secolului XXI. Numele Bilbor provine de la Bielbar, care in limba slavona inseamna locul bradului alb. La puritatea acestei zone trimite insasi denumirea satului. Aici peisajul mioritic de o frumusete rara ofera pasuni intinse, dealuri bogate, arbori stufosi, izvoare de apa dulce si minerala, brazi inalti, turme de oi, capite de fan inmiresmate si aer curat.

– licentiata în Teologie-Litere, Universitatea „Lucian Blaga”, Sibiu, 2003;

– doctoranda a Universitatii „1 Decembrie 1918”, Alba-Iulia sub îndrumarea prof. dr. Mircea Braga, Gastdoktorandin la Universitatea Eberhard-Karls din Tübingen; promotor cultural; pasionata de poezie, muzica si film;

– aparitii în reviste de cultura din tara si strainatate si într-o antologie de poeti români contemporani.

2. Din lirica Mihaelei C. Condrat

cred

if others had not been foolish

we should be so

Lucia Daramus, I see

a fi sau a fiinta

într-un timp…

numai într-unul, sau în mai multe?

de fapt, câte vieti avem?

cu câte ne luptam?

cine traieste astazi, de ce si din vina cui?

nu stim cine a fost vinovat

generatia mea, sau a ta?

vad das Leben der Anderen

câteodata traiesc nu ca si cum as fi eu,

traiesc ca un tu,

înstrainat de mine

altcineva traieste în mine, cu mine, lânga!

nu vad, nu mai vreau sa vad

caci acest lucru ma face sa înnebunesc

si sângereaza în mine

aceasta vedere

ca un tipat care sparge linistea generatiei mele

ca mâinile tale vinovate

care omoara o floare însângerata!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

astazi nu mai este ziua privrii

astazi este ziua întâmplarii,

a încrederii oarbe

astazi generatia mea striga si crede

în acelasi timp, pentru totdeauna:

daca ceilalti nu ar fi fost nebuni,

nu am mai fi trait astazi!

Nota: aceasta poezie am scris-o prima data în germana, apoi am scris-o si în româna. Ofer mai jos si varianta originala.


Ich glaube. I believe

if others had not been foolish

we should be so”

Lucia Daramus, I see

Sein oder dasein

in der Zeit sein,

nur in einer, oder in mehreren?

Wie viele Leben haben wir eigentlich,

mit wie vielen kämpfen wir?

wer lebt heute, weswegen und warum?

wir wissen nocht nicht, wer schuldig war:

meine Generation, deine?

ich sehe

das Leben der Anderen

manchmal lebe ich als du, nicht als ich

jemand ander`s lebt in mir, mit mir, neben mir!

ich sehe nicht, ich möchte nicht mehr sehen

das macht mich verrückt

und das blutet in mir

wie ein Schrei, der die Stille meiner Generation zerriss

wie deine schuldigen Hände, die eine rote Blume töten!

 

you see your generation dying

I don´t…

I believe!

I still believe

that´s why I´m still alive

that´s why I can smile

to the moon, to the sky

if other weren´t foolish,

we should be, we must be

more that they can take

more that we can support

 

heute ist nicht mehr

der Tag des Ansehens

sondern des Geschehens,

des blinden Vertrauens

heute schreit und glaubt meine Generation

gleichzeitig, immer für immer:

wenn die Anderen nicht verrückt gewesen wären,

dann lebten wir heute nicht mehr!

 

dumnezeii anonimilor

Si în zilele acelea vor cauta oamenii

moartea si nu o vor afla si vor dori

sa moara; moartea însa va fugi de ei!

Apocalipsa 9,6

am venit sa va dau viata

numai asa veti reusi – cu mine…

fara mine, nu sunteti în stare

sa gânditi!

v-am amanetat,

dintr-o mefistotelica pornire-

ca stapân al vostru, tot!

pâna si sufletul…

nu ma intereseaza,

se întelege, ce veti alege.

mi-am lasat mici cipuri în creierul vostru

care sa va spuna ce si cum,

asa ca v-am scutit de un act în plus de gândire!

v-am facut sclavii mei,

voi mi-ati cerut-o-

cu pretetiile vostre de a vrea mai mult, mai bine,

tot mai muuuult!

 

sclavii butoanelor…

 

daca vreti sa muriti,

sa va planificati din timp odiseea,

sunt atâtia care asteapta!!!

si nu am timp de toti,

în loc sa-si puna viata în ordine

înainte de a-si trage glontul,

au lasat-o si pe aceasta în sarcina mea!!!

cât o sa va mai îndur atitudinea insolenta

prin care îmi cereti mereu aceleasi lucruri?!

v-am tot repetat: un singur buton apasati

pentru cazurile de urgenta,

nu trebuie sa stiti mai mult,

si voi… ma tot puneti sa mint,

si sa scuip, si sa lovesc…brutele din voi!

v-am trasat un singur drum

când v-am creat,

o singura credinta:

câteva necesitati consumiste,

voi sunteti recycle bin-ul si mouse-ul

mintii mele, fac ce vreau,

dau când vreau delete, pause sau play!

de fapt, nu mai sunteti fiinte,

doar avatariile unei brute clonate la nesfârsit

care nu are decât notiunea realului pleibecuit

familia mea – un muzeu bun de vizitat

când sunt deprimat…

nu am nevoie de nimeni

mandatul meu nu are data de expirare

atâta timp cât nu am nicio constiinta vie,

alte machiavelice legi ma conduc:

divide et impera, castreaza minti,

si pe urma nu te mai obosi, se vor mutila singure!

în loc de oameni, vad goluri pe care trebuie

în mod repetat sa le umplu pe harta timpului,

sunteti atât de însingurati

încât nu va mai stiti cum sa va strigati durerea pe nume,

nu va mai recunoasteti parintii-

ieri le-ati ars niste palme

ca sa-i crutati de banalitatea cotidiana!

ati jefuit un batrân

ca sa-i demonstrati ca-l mai baga cineva în seama.

din uitare si comoditate va ucideti copiii,

v-ati tradat slabiciunile prietenilor

pentru o bucata de pâine.

ati mâncat de la masa lor,

ca mâine sa-i scuipati cu aceeasi gura

cu care ieri îi sarutati!

nu trebuie sa va mai învat alte trucuri

le stiti pe toate:

legea supravietuirii va învata,

în fiecare din voi am semanat

un cain, un iuda si un baraba!

purtati greul blestem al nefiindului,

al neiubitului, al nealesului, al nejertfei!

va cautati degeaba descendentii:

va clonati prostia în fiecare zi,

ba mai mult, mâncati din ea

ca salbaticii din propria carne

va mutilati trupul!

 

nu va mai apartineti, v-am confiscat istoria, lumea,

am pus sateliti care sa va observe fiecare miscare…

sunt stapân peste ieri, peste azi, peste mâine

nimeni nu ma judeca-

ar însemna sa-si însceneze propria moarte,

sa-si condamne constiinta în care doar eu locuiesc!

 

numai daca alegeti sa traiti în getou-

uniti, dar lipsiti de putere

si de orice mijloc de exprimare-

asa veti putea scapa de însemnele mele,

de balaurii mei cei cu 7 capete,

care mereu sunt flamânzi si setosi de sânge.

gata!

s-a terminat cu lumea aceasta

judecata s-a mutat pe tarâmul celalalt,

voi toti sunteti deja amanetati celeilalte lumi

cu nume, cu amintiri, cu casele voastre, cu tot!

va mai ramân câteva clipe

sa va dati seama

ca doar un singur buton aveti la dispozitie

în caz de urgenta…

veti fi atât de preocupati însa de mutilarea voastra

încât sunt mai mult decât sigur

ca îl veti ignora!

 

vremea mea de-abia a iesit la lumina

ziua umbrelor nu s-a încheiat!

pamântenilor!

va plângeti mai departe soarta

cersind moarte vietii!…

care moarte a fost confiscata, cu coasa cu tot!

 

Tetrada

lui Constantin Brâncusi

 

nu iesim din noi însine

am învatat,

decât prin niste gauri ciclice,

sparte de timp.

din când spre un cândva

nu iesim.

întâi ne împietrim

ca în basme,

cu suflarea Mumei Padurii

ne prefacem în stane de piatra,

muncim,

traim,

dar nu mai miscam!

avem viata în interior:

iubim…

 

Sarutul brâncusian

sarutul a-mpietrit timpul

cumva lumea se va salva de gol

oamenii se vor lega unii de altii

pentru a muri mult mai usor

 

doua iubiri, o singura privire

tainic lumineaza marginirea

trupurile, strâns unite-ntr-o uimire

par sa-nvinga timp, sa-nvinga firea

 

moartea nu ne-nvinge în tarie

nu-nviem când vrem

ca Lazar din mormânt

dar ne prindem cu Iubirea legamânt

ca Odata vom fi izgoniti în vesnicie!

 

duminica lui Toma

Fericiti cei ce n-au vazut si au crezut! Luca 20, 28

 

drama Învierii se consuma aprins

în sufletul lui Toma…

unul cauta avid cu întrebarile

altul se daruie smerit cu ranile

cine suntem din cine

a câta parte?

 

dintre cei care cauta,

dintre cei care au gasit deja,

dintre cei care se daruie

 

Toma privea, Toma atingea, Toma credea.

 

credo quia absurdum

murmurul Tomei, murmurul nostru

drumul facut întotdeauna invers

de la experienta la credinta

e logica drumului de la privire la inima…

înainte de ratiunea umana existase însa Adevarul,

Toma a vrut sa-l rapuna prin privire evidentei,

dar l-a învins inima…

 

ochiul întors spre interior crede întotdeauna

rana ce exista în afara

CINCI PORTRETE MARAMURESENE

1. POVESTILE PALARIILOR
ALEXANDREI PASCA

Feminitate, delicatete si nostalgia unei epoci trecute respira fotografiile din expozitia „My Hat Story” a artistei Alexandra Pasca, vernisata marti, 29 martie, la Galeria de Arta a Uniunii Artistilor Plastici, Filiala Baia Mare. Expozitia, care a fost anterior itinerata la Bucuresti, Cluj si Suceava, cuprinde 40 de portrete, 40 de povesti ale unor personaje feminine pline de mister si ale caror atitudini variaza în functie de un important accesoriu care le îmbogateste imaginea: palaria.

Baimareanca Alexandra Pasca, de câtiva ani stabilita în Bucuresti, a marturisit ca ideea acestui proiect i-a venit dupa ce a admirat colectia de palarii vintage detinuta de o prietena. Apoi, cu diverse ocazii, a avut sansa de a fotografia femei probând aceste accesorii, femei diferite, femei obisnuite, dar care toate îsi schimbau atitudinea în momentul în care îsi asezau pe crestet palaria.

Dr. Nicolae Suciu, presedintele Filialei, a remarcat la vernisaj tendinta, prezenta în expozitie, de întoarcere la dagherotip, la imaginea fixata pe placi de sticla, dincolo de aerul nostalgic implicit al palariilor vintage. Pictorul Ioan Anghel Negrean a caracterizat acest tip de fotografie drept “portrete îmbracate”, încadrate cu atentie si caracterizate de eleganta si rafinament, rezultând imagini de o înalta tinuta artistica. Artistul fotograf Felix Sateanu a descoperit la Alexandra Pasca o încercare de a reliza fotografii-document, remarcând simtul cromatic al acesteia si emotia pe care o inspira fiecare lucrare în parte.

“Exista o poveste în fiecare pereche de ochi”, a observat Sateanu. Alexandra Pasca a dedicat expozitia “My Hat Story” bunicilor ei, precizând ca lucrarile reprezinta munca sa din anul 2008 încoace si ca a dorit neaparat sa le expuna si în orasul natal. Artista este licentiata si absolventa unui master la Universitatea Nationala de Arte din Bucuresti, membra a Uniunii Artistilor Plastici si a Asociatiei Artistilor Fotografi din România.

***

2. IPOSTAZELE PADURII SURPRINSE ÎNTR-O EXPOZITIE DE FOTOGRAFIE

O interesanta expozitie de fotografie, cu tema “Ipostazele padurii”, prilejuita de Anul International al Padurilor, a fost vernisata marti, 30 martie, în holul Bibliotecii Judetene “Petre Dulfu” din Baia Mare. Salonul fotografic de primavara, organizat de Asociatia “Ars Rivulinae Vision” (presedinte, Victor Mihalca) si Ocolul Silvic Municipal Baia Mare, reuneste lucrari diferite ca stil si abordare, realizate de Ioan Brezovschi, Robert Hitter, Paul Les, Zsolt Madarassy, Emil Pop, Ioan Pop, Zamfir Somcutean, Tiberiu Toth si Victor Mihalca.

Expozitia a ajuns în Baia Mare dupa ce a fost gazduita de Primaria Sibiu, urmând ca în continuare sa fie itinerata la Oradea, Bistrita si Odorheiu Secuiesc. La vernisaj au luat cuvântul dr. ing. Maftei Lesan, seful Ocolului Silvic Municipal Baia Mare, viceprimarul Calin Bota, sosit la primarie tot din domeniul forestier, ing. Alin Câmpan, seful Inspectiei Regim Silvic Maramures si fotograful Victor Mihalca.

“Fiecare fotografie este o provocare la o poveste. Padurea nu este doar bogatie, aurul verde al tarii, ea înseamna si mister, grandoare, frumos, relaxare, bucurie, dar poate însemna, asa cum ne arata expozitia de azi, si emotie estetica. Daca fiecare vizitator al acestei expozitii ar planta un singur pom, am fi mai bogati”, a aratat Calin Bota.

***

3. IMAGINI TRIDIMENSIONALE ALE UNUI ORAS ÎNCA NEDESCOPERIT COMPLET

Baia Mare în ipostaze pe care, poate, nu le-ati remarcat niciodata. Detalii ale unor atmosfere muzicale. Dimineti ploioase aducând lacrimi între pleoape. Lumini melancolice de felinar sau fulger razletit pe cer. Acestea sunt doar câteva dintre micile revelatii pe care vi le rezerva expozitia de fotografie clasica si 3D intitulata “Reflectii în reflexii” a tânarului artist Dan Cristian Popovici, deschisa, timp de doua saptamâni, la Galeria de arta Millennium din Centrul Vechi al Baii Mari.

Expozitia a fost vernisata luni, 28 martie, de catre artistul plastic Ioan Marchis, directorul Directiei Judetene pentru Cultura si Patrimoniul Cultural National Maramures, care, desi a marturisit ca a avut rezerve fata de fotografie întreaga viata, a afirmat cu convingere ca lucrarile de pe simeze reprezinta arta adevarata.

“Exista un divort între fotografi si ceilalti artisti care lucreaza cu materie palpabila. Totusi, imaginea este rezultatul asteptarilor noastre mentale vizavi de ceea ce vom vedea în afara si al semnalelor venite din exterior înspre noi. Prin urmare, imaginea e si ceva din tine, astfel încât tot ceea ce vedem ne apartine. Lumea din exteriorul nostru e în interiorul nostru deja, apoi fiind proiectata ca imagine”, a aratat dr. Marchis, demonstrând ca imaginea fotografica e o forma de subiectivitate si conchizând ca, oricum, atâta timp cât reuseste sa provoace emotie, fotografia este o forma de arta. Stapânind bine mijloacele tehnice ale fotografiei, desi nu a urmat studii de arta, Dan Cristian Popovici, în vârsta de 21 de ani, a învatat tot ce stie despre imagine singur sau cu ajutorul tatalui sau. A început sa realizeze fotografii acum 7 ani si prefera fotografia clasica, desi fotografia 3D, pe care a abordat-o în ultima vreme, i se pare interesanta prin efectul de profunzime pe care îl ofera.

Tânarul marturiseste ca, prin expozitia sa de debut, a vrut sa invite privitorii sa ia parte la o poveste si sa le provoace fantezia, fiecare dintre ei contribuind prin propriile emotii la desavârsirea actului artistic. În finalul vernisajului, un grup de voluntari internationali au realizat un flash mob, fiecare dintre ei lipind pe marginea lucrarilor expuse biletele pe care au scris primul cuvânt pe care li l-a inspirat fotografia respectiva. Expozitia este cu vânzare.

***

4. „DOAMNELOR SI DOMNILOR,
AVEM UN ROMANCIER!”

Primul volum al romanului „România, tara mea de cosmar” de Dan Stoica, intitulat „Tara secuilor”, a fost lansat si în Baia Mare joi, 3 martie, la Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu”. Nici nu se putea altfel, dat fiind ca autorul are legaturi vechi si profunde cu municipiul maramuresean, atât pe linie familiala, cât si profesional, în trecut montând spectacole la teatrul baimarean.

Cartea a fost prezentata de dramaturgul Radu Macrinici, director artistic al Teatrului Municipal, care dintru bun început a declarat: „Doamnelor si domnilor, avem un romancier!”. Macrinici a caracterizat volumul drept “un roman incorect politic”, în care este vorba despre minoritatea secuilor, si care este în primul rând un roman politic, dar si un roman istoric, politist, de spionaj, de dragoste si de aventuri. Actiunea se petrece în zilele noastre, printre personaje putând sa îi recunoastem cu usurinta pe actorii politici ai momentului. Singurul repros pe care dramaturgul i l-a adus romancierului a fost ca “vocea auctoriala e uneori mult prea prezenta în roman; toate acele cugetari ar fi stat mult mai bine în gura sau în mintea unor personaje”. Cu toate acestea, Macrinici i-a asigurat pe cei prezenti la lansare ca, desi cartea are un numar de pagini care ar putea înspamânta cititorul, totusi ea ofera o lectura pasionanta de la început pâna la final.

Dan Stoica a povestit mult cu cititorii, raspunzând la întrebarile acestora si oferind detalii despre procesul de creatie al romanului si nu numai. El a marturisit ca s-a apucat de scrierea cartii luând în considerare faptul ca distanta (Dan Stoica traieste la Viena) si neimplicarea politica îi ofera o perspectiva obiectiva asupra vietii din România, iar faptul ca a trait în secuime si copiii sai sunt pe jumatate secui, l-au ajutat sa se apropie de tema aleasa. Experienta sa ca jurnalist i-a fost, de asemenea, de folos. Bunele intentii, însa, nu l-au ferit pe autor de amenintari, unii facându-i reprosuri chiar în ceea ce priveste titlul cartii.

***

5. UN BAIMAREAN SI-A TESTAT LIMITELE ÎN DESERT

Baimareanul Emanuil Rednic a participat, în data de 28 februarie, la Maratonul din Sahara, alergând 42 de kilometri în desert, la o temperatura de peste 40 de grade, în 5 ore si 46 de minute. În tot timpul sederii sale în Algeria a locuit într-o tabara de refugiati, fiind foarte impresionat de conditiile grele de trai din desert.

Prin performanta sa, baimareanul s-a situat între primii 50 de concurenti, din totalul de peste 400, din care 200 au renuntat, nesuportând efortul si caldura. În total, au avut loc trei tipuri de curse: de 10 km, 21 km si 42 km. La competitie au participat 5 români (doi baieti si trei fete).

„Mai ales nordicii nu prea s-au împacat cu caldura. Eu eram obisnuit cu ea, atât din Bucuresti, cât si datorita faptului ca am fost anul trecut în Dubai. E criminal sa alergi, la temperatura aceea, singur în desert. Sunt mediu-multumit de rezultatul meu. Puteam scoate un timp mai bun, dar am asteptat doua alte concurente. Noi am prins si o furtuna de nisip, iar organizatorii ne-au sfatuit sa alergam în grupuri, ca, în cazul în care se întâmpla ceva, sa fim mai usor de gasit. Mie experienta aceasta mi-a placut foarte mult, e cea mai “tare” cursa la care am participat vreodata”, a marturisit Emanuil Rednic, acum stabilit la Bucuresti. “Cel mai mult m-a impresionat cerul, care parca pornea din nisip. Nu am mai vazut un astfel de cer din copilarie, de pe vremea când aerul nu era atât de poluat. Iar soarele rasarea foarte repede, în câteva minute era sus, pe bolta”, povesteste baimareanul, care adauga ca, pe timpul sederii sale în Algeria, între 26 februarie si 4 martie, temperatura a atins un maxim de 46 grade Celsius.

Emanuil Rednic a mai marturisit ca a fost profund impresionat de viata localnicilor: “Am stat într-o casa de acolo, în odaia cea mai buna, dar în conditiile în care traiau ei. Am avut un sac de dormit, pentru ca noaptea e foarte frig, pe care, la plecare, l-am daruit gazdelor. Conditiile de acolo sunt foarte vitrege: astepti sa ti se aduca apa cu cisterna si depinzi de ea, internetul nu merge decât foarte greu, iar caprele manânca deseuri menajere. E lumea a IV-a, dominata de saracie. Totusi, oamenii erau relaxati si toata ziua beau ceaiuri, pentru ca ei nu au nicio ocupatie, veniturile lor provin exclusiv din ajutoare internationale”, a explicat Rednic. Participarea la maraton l-a costat pe acesta 1.400 euro, dar baimareanul nu considera ca a aruncat banii pe fereastra: “A meritat cu adevarat sa platesc aceasta suma. Participarile la astfel de curse sunt concediile mele! Altii merg în Antalia, stau toata ziua în fata piscinei si fac poze cu telefonul!”

Nascut în Baia Mare, Emanuil Rednic a fost obez pâna în urma cu 3 ani. Adoptând un regim de viata sanatos si facând mult sport, el a devenit cu totul alt om. Acum este antrenor pentru cei care folosesc bicicleta medicala pentru a face miscare si participa periodic la curse de alergare.

Anca GOJA
Baia Mare
martie-aprilie 2011

TRADITIILE SARBATORILOR DE IARNA IN CARINTIA

Expozitie Nasterea Domnului. Obiceiuri de Craciun din Carintia, Austria

Muzeul de Etnografie Saseasca „Emil Sigerus” din Sibiu adaposteste gratie colaborarii dintre Muzeul ASTRA si Asociatia de Parteneriat Klagenfurt o expozitie temporara, inedita cu carcater etnografic, mai exact Expozitia Nasterii Domnului ce ilustreaza prin aproximativ patruzeci de machete, calendarul obiceiuri de Craciun din Carintia, sudul Austriei. Vernisajul expozitiei a avut loc in data de 4 decembrie, aceasta putand fi vizitata pana in data de 11 ianuarie 2011.

Trebuie precizat ca o parte dintre obiceiurile prezentate se regasesc si in Transilvania, zona Sibiului datorita convietuirii sasilor cu landlerii, o minoritate etnica raspandita pe arie restransa in Romania in localitatile Turnisor (astazi cartier al Sibiului), Cristian si Apoldu de Sus. Expozitia este structurata pe doua segmente: pe de o parte sunt reprezentate scene ale Nasterii Domnului, pe de alta, evenimentele ce fac parte din ciclul anual al sarbatorilor de iarna.

Calendarul sarbatorilor din Carintia

Obiceiurile de iarna debuteaza odata cu prima duminica de Advent, post al Craciunului. Cu acest prilej se confectioneaza o coronita din crengute de brad, pe care sunt dispuse patru lumanari, fiecare dintre acestea reprezenta cate o duminica din perioada de post si simbolizeaza lumina adusa prin Nasterea lui Iisus. Pe 6 decembrie intalnim personajul Sfantului Nicolae, care aceeasi menire de a merge din casa in casa pentru a imparti daruri copiilor. Ineditul apare prin dedublarea acestuia de Krampus, extrema negativa a lui Mos Nicolae, acesta pedepseste cu o jordita copiii neascultatori. Traditia celor doua personaje isi are sorgintea in precrestinism, trimitand la ideea luptei dintre primavara si iarna, bine si rau.

Craciunul carintian nu exclude prezenta bradului. Decoratiile acestuia sunt diversificate, insa modelul traditional este acela in a carui recuzita intra turtele dulci, stelutele confectionate din paie, figurine de lemn, si globurile rosii din sticla. Despre clasicele globuri se spune ca initial se realizau doar in cateva glajerii din Alpi si erau accesibile doar nobililor, pentru ca mai apoi acestea sa ajunga in casele oamenilor simpli.

Pentru perioda Anului Nou sunt infatisate alte personaje precrestine, spirite care alunga iarna. Cea mai impresionanta figura din alaiul austriac este Perchten, acoperit de blana si o masca fioroasa din lemn, pe care sunt dispuse coarne, acesta are menirea de alunga demonii prin zgomotele pe care le face cu lantul si talangi. Alaturi de acesta in cadrul expozitiei apare o vrajitoare care pe perioada celor trei nopti de Craciun trebuia sa tamaieze casele oamenilor cu muguri de salcie, matisori, cregute de ienupar si tamaie, pentru a le feri pericole.

Ciclul sabatorilor de iarna continua cu un eveniment indragit de copii si nu numai, colinda. In seara de 28 decembrie, de Ziua Pruncilor Nevinovati acestia merg din casa in casa cu sorcova.. Tot o traditie dedicata copiilor este Epifania, sarbatoarea Celor Trei Crai de la Rasarit, care incheie calendarul pe 6 ianuarie, prilej cu care copiii degizati colinda din casa in casa cu steaua pentru a vesti bucuria Nasterii lui Hristos.

Traditia miniaturilor reprezentand Nasterea lui Iisus

Traditia confectionarii machetelor este una destul de indelungata, inceputurile acesteia fiind plasate in sec XIII. Daca la inceput au fost folosite doar in bisericile din Franta, Italia si Germania, prin Ordinul Iezuitilor utilizarea acestor reprezentari a patruns in toata lumea crestin-cataolica, intrand si in casele oamenilor. Sub forma de caseta, reprezentate in forme de butoi sau felinar, confectionate din lut, piatra, paie, lemn sau sticla, scenetele au fost intotdeauna punctul central al sarbatorilor de iarna. In timp mesteri specializati, au adaugat peisaje pictate specifice zonelor din care provin, fie diverse detalii care confera autenticitate.

Maria STOIAN