„Gânditorul” de Cluj-Napoca! Trei opere ale sculptorului Liviu Mocan, amplasate în Centru Clujului

De vineri, 4 octombrie, la kilometrul zero al orașului au fost instalate trei sculpturi semnate de artistul Liviu Mocan.

„În seara aceasta, 3 octombrie, la ora 23:00, cu ajutorul Cerului, montăm în Piața Unirii din cetatea Clujului, cele 3 sculpturi din imaginile următoare: Cuvântul s-a făcut trup, Gânditorul și Arcul Unirii”, a dezvăluit, joi seară, sculptorul clujean. Ulterior, după amplasarea lucrărilor, artistul a completat cu mesajul „Cele 3 lucrări au sosit și au fost așezate în Piața Unirii. De mâine (n.red. vineri) încolo: vizionare plăcută!” Continue reading “„Gânditorul” de Cluj-Napoca! Trei opere ale sculptorului Liviu Mocan, amplasate în Centru Clujului”

VICTORIA DUȚU – Expoziție de grup în FRANȚA

????????Expozitie de grup FRANȚA

cu Victorița Duțu

 în două locații:

Muzeul Matra:  2-14 aprilie și

Biblioteca Jacques-Thyraud: 8-26 aprilie

Organizatori: ARTEC MONDIAL,
Asociația Romorantin, din Chouzy-sur-Cisse, centrul Frantei.

Françoise Icart, présedinte ,
a organizat expozitia international de picture, intitulata SALONUL DE PRIMAVARA ARTEC.

Ediția din 2014 își deschide porțile încă o dată cu cu mari artiști spanioli,
Alberto Garcia, fotograf bine cunoscut,
Nadia Otero, pictor, și
Carles Verges, grafician, desenator și pictor.

Vizitatori și iubitori de artă pot, de asemenea, (re) descoperi lucrarile (picturi si poezii),
Victoria Dutu, Ambasador al Pacii (Romania) și
Mihail Selishchev, sculptor, care deschide ușile Artec două expoziții din Rusia.

Și invitatul de onoare la al 16-lea Salon, acesta este sculptorul maghiar, Boldi de renume internațional, în tradiția lui Brâncusi, care sculpteaza si creeaza bronzuri.

În cele din urmă, douăzeci și cinci de artiști.  Va invitam sa vizitati virtual expozitia pe situl

http://victoriadutuevents.wordpress.com/

Media http://www.lanouvellerepublique.fr/Loir-et-Cher/Loisirs/24H/n/Contenus/Articles/2014/03/27/PARENTALITE-Une-rencontre-le-1-er-avril-1846297

Povestea unui sclav neterminat..

Rodica Botan

(Pe Ginduri)

Cu o vara in urma am facut o calatorie in Italia. Am vizitat multe locuri, am trait momente  emotionante, speciale, atingând suprafata de marmura rece si fina a vreunei statui renumite…dar nimic nu m-a impresionat mai mult ca sclavii neterminati ai lui Michelangello. Ei m-au facut sa ma inteleg si sa realizez mai bine cine sunt eu, fiinta asta neterminata, mereu supusa schimbarilor…

Când te uiti la acesti sclavi, dintr-o parte vezi o bucata de marmura…un bloc masiv, nelucrat, abstract. Te intorci dupa bucata aia de piatra si o mâna perfecta de o finete si o gingasie nemaipomenita parca in miscare, sare din blocul de piatra…ce mai…parca statuia este gata sa iasa din bloc afara, parca este incatusata inauntru si cineva doar trebuie sa dea la o parte surplusul de pe lânga ea…

Am simtit atunci ca sint o opera de arta in lucru; ca am o viata , cât o fi ea de lunga nu stiu, dar ala e timpul meu in care trebuie sa ma las modelata de imprejurari si situatii. Ca singurul lucru pe care pot sa-l fac de cele mai multe ori este sa am atitudinea cea mai potrivita…

Eu cred ca Dumnezeu a stabilit un traseu pentru mine, si a ales acele situatii care vor putea sa ma modeleze cel mai bine. De aceea incerc sa aleg cu intelepciune atitudinea care o am…

Când mi-e greu câteodata…imi amintesc de brazii din padure; atunci când cade zapada grea, ei isi lasa crengile usor in jos, si greutatea aluneca la vale…

Când viata este plina de framântari…imi amintesc ca daca amesteci un pahar de apa oricât de mult, chiar asa de tare sa curga afara din pahar…ceea ce o sa curga este doar ceea ce este in pahar…si ma straduiesc sa-l tin curat…

Bineinteles ca inca sint un sclav al blocului de piatra pe care Maestrul cu dragoste il ciopleste… Bineinteles ca sughit câteodata când dalta loveste prea tare…dar intr-o zi, am sa fiu o lucrare terminata…iar Maestrul meu…Dumnezeu, nu face decât opere de arta.

JUDECATA DE APOI, DUPA MICHELANGELO

de Corneliu FLOREA

 

Capela Sixtina. Au si trecut cinci sute de ani de când Michelangelo Buonarroti a semnat, în fata Papei Julius al II-lea, contractul de-a picta tavanul Capelei Sixtina, care pâna la acea data era doar o bolta albastra cu o puzderie de stele palide. Dupa opt ani de creatie artistica asidua, Michelangelo a daruit omenirii o capodopera unica a GENEZEI. O arta lucrare unica, o interpretare noua, personala a genezei, care de atunci si pâna acum uimeste si tulbura pe toti acei care au privit-o si o privesc, si vor sa-i afle rosturile, semnificatiile si sensurile, dupa care ramân coplesiti de admiratie sau devin suspiciosi, indignati, protestatari. E bine sa se stie ca initial Michelangelo nu a vrut sa picteze aceasta bolta celesta a Capelei Sixtina, dar Papa Julius al II-lea avea o puternica si dominanta personalitate, si Michelangelo la fel, acceptând contractul numai dupa ce a primit toate asigurarile din partea papei ca are libertatea deplina de gândire si creatie.

[pullquote]

în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad!

[/pullquote]

Dupa douazeci si sapte de ani de la terminarea GENEZEI, Michelangelo se întoarce din nou la Roma, la Capela Sixtina, unde cu un nou contract, de data aceasta în fata Papei Paul al III-lea, începe sa picteze JUDECATA DE APOI. Este 1535, iar marele arhitect, sculptor si pictor are 61 de ani, o experienta si conceptie de viata diferite de cele de la 31 de ani când a pictat bolta Capelei Sixtina. Trebuie mentionat acest amanunt, pentru ca în acest interval s-au întâmplat evenimente deosebite în Sfântul Imperiu Roman de Apus, în catolicismul lui, care au marcat profund personalitatea artistului si se reflecta pregnant în fresca JUDECATA DE APOI, ce pare mai mult o izbucnire de revansa, de pedeapsa neiertatoare, o osânda eterna. O apocalipsa! Judecatorul este Isus, si pe toata fresca aceasta înalta de 14 metri si lata de 12 metri, toti cei chemati pentru Judecata de Apoi se rostogolesc contorsionati de pacate si durere în iad! Nici o urma de tron al judecatii, de balanta a judecatii, de carare, de umbra catre vreun Paradis. Judecata de Apoi exprimata vizual de Michelangelo pare dezlantuirea unui nou potop, unul apocaliptic!

De ce a pictat asa, de ce aceasta reprezentare? Pentru ca recentele evenimente istorice au avut un impact puternic în constiinta lui. Totul a pornit de Martin Luther, care în 1517 a lipit tezele sale pe usa bisericii din Wittenberg. Se nastea protestantismul german, lutheranismul, care s-a raspândit cu viteza de cutremur, zguduind din temelii rapacele catolicism de la Roma. Martin Luther a criticat aspru dogmele catolice abatute de la învataturile biblice initiale, a criticat organizarea biserici catolice devenita extravaganta, fastuoasa, dar mai ales a condamnat comertul ei cu indulgente. Indulgentele au intrigat pe multi catolici si a declansat extinderea protestantismului în marea masa a crestinilor cu urmarile lui. De acum înainte catolicismul papal a început sa piarda un mare numar de sustinatori, care trecând la protestantism deveneau fata de Roma oponenti, ostili, dusmani.

Tot în aceasta perioada, a difuzarii fulminante a protestantismului în Sfântul Imperiu de Apus, s-a accentuat un conflict între Papa Clement al VII-lea si Împaratul Carol Quintul care, împarat fiind, a trimis spre Roma o armata de mercenari francezi, spanioli si germani. Acestia din urma, în majoritate deja erau lutheranisti cu puternice resentimente antipapale. Cum împaratul nu îsi mai platise mercenarii de când au intrat în Nordul Italiei, le-a promis ca le da Roma pe mâna daca o cuceresc. Aceasta promisiune a declansat un infern în Roma, când a cazut în mâna mercenarilor. Istoricii au comparat aceast asediu, aceasta cadere a Romei cu cea a Babilonului, Cartharginei, Ierusalimului, descriind ororile mercenarilor care au pradat orasul, au violat si omorât calugaritele, au pus preotii sa faca slujbe obscene dupa care îi maltratau pâna ce mureau. Întreaga garda elvetiana, care apara Vaticanul, a fost nimicita iar papa a scapat fugind printr-un tunel, pentru ca mercenarii germani vroiau sa-l suprime. Acest cumplit infern, în care crestinii se omorau între ei, a marcat profund gândirea multor carturari si artisti ai acelor vremuri, printre care si pe Michelangelo Buonarroti. În Judecata de Apoi se reflecta cel mai pregnant starea de spirit pe care o avea marele artist în acea vreme. Istoricii de arta, de-a lungul generatilor, au subliniat cu intuitie si detalii din pictura judecatii de apoi acest adevar. Citind volumul criticului de arta, Andrew Graham-Dixon, personalitate recunoscuta în anglofonie, m-a frapat si pe mine, mai ales dupa ce din nou, recent, am contemplat frescele Judecatii de Apoi ale bisericelor bucovinene, care reprezinta în stil bizantin o adevarata judecata, în timp ce din originala fresca a lui Michelangelo nu reiese o asemenea judecata ci se evidentiaza proeminent doar un atotcunoscator stapân neiertator, fara balanta în fata celor chemati pentru pacatele lor. Parcurgând Biblia, comparând frescele, meditând se pot trage mai multe concluzii.

Pe un fundal cu cer albastru întunecat, ca de furtuna, în mijlocul frescei, pe un nor mic, în pozitie erecta, ISUS, fara barba, imens, aproape dreptunghiular, eclipsând soarele din spatele sau, are o atitudine de acuzator dezlantuit, ca si cum ar hotarî sfârsitul lumii. Cu mâna dreapta ridicata deasupra capului, dând impresia unei forte necrutatoare, nemiloase, parca arunca anatema asupra celor chemati din toate zarile la judecata, si pe ale caror fete se citesc numai neliniste, temere, groaza. Înfatisarea si atitudinea lui Isus este dupa multi critici de arta absolut amenintatoare, iar fetele si corpurile celor înviati de trompetele îngerilor seamana cu a celor pictati în scena potopului pe bolta Capelei Sixtina, potopul fiind tot o hotarâre judecatoreasca, dupa care omenirea tot nu a învatat mare lucru. Pentru ce sa mai învete/învatam când traim doar odata si suntem efemeri?

 

Alaturi de Isus se afla Maria, virgina si diafana, cu fata aplecata si privirea întoarsa de la atitudinea judecatorului, care priveste în stânga jos, unde cei înviati din morti se pravalesc îngroziti în infern. Si unii, dintre cunoscatorii artei lui Michelangelo, au interpretat reactia Mariei ca una de figuratie, neamestec, chiar de teama.

Si totusi, în aceasta puternica fresca a hotarârii finale a Fiului lui Dumnezeu, pe care Michelangelo a pictat-o stapânit de evenimentele ce au dezbinat catolicismul si au dus la cotropirea si pradarea Romei de catre fortele antipapale, de adeptii luteranismului, vine cu o idee personala, noua a Judecatii de Apoi. Pe lânga cei sapte îngeri cu trâmbite, mentionati de Sfântul Ioan în Apocalipsa, Michelangelo în fresca sa, mai adauga doi îngeri cu o carte deschis, în care fiecare înviat spre judecata sa-si poata citi faptele vietii si sa se judece singur. The idea that each man must ultimately pass judgement on himself was surely Michelangelo’s own – scrie Andrew Graham-Dixon în volumul sau Michelangelo and the Sistine Chapel. Pamânteneasca si omeneasca este aceasta idee ca fiecare muritor sa se autojudece în timpul vietii sale, dar pentru aceasta autojudecata e nevoie de parinti credinciosi si cinstiti, educatori buni si morali, de discernamânt si determinare personala. E un cerc mare, si daca un segment din el lipseste totul se poate narui si prabusi în Infern, în timpul vietii sau la Judecata de Apoi!

Orice admirator al artistului, privind acest izbitor ansamblu al judecatii omenirii se întreaba de ce a redat-o în acest mod aprig, aproape violent! Ca sa înteleaga si raspunda corect trebuie sa cunoasca cadrul istoric al acelor vremuri, despre care am insistat, si care a determinat marelui gânditor si artist o stare de spirit si constiinta ca sa ne înfatiseze mai mult o apocalipsa decât ca o judecata cum si-au imaginat-o alti artisti, sau multi muritori pentru ei însisi. Desigur, pe lânga acest cadru istoric sunt si multe alte detalii din aceasta capodopera asupra carora ar trebui sa ne oprim.

[pullquote]

Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.- Papa Paul al III-lea

[/pullquote]

Ma opresc la faptul ca si Michelangelo îl înconjoara pe Isus cu îngeri si sfinti, printre care sfântul Petru are doua chei. Doua chei! Alaturi, Apostolul Bartolomei tinând în mâna propria sa piele dupa martirizare, dar a carui cap este un autoportret al pictorului! Un alt detaliu, foarte mult comentat în fel si chip, este cel din coltul drept de jos al Infernului în care este portretizat Biagio da Cesena, maestrul de ceremonii al Papei Paul al III-lea, care l-a criticat foarte aspru pe Michelangelo pentru aceasta fresca. Nu insist asupra cuvintelor folosite de maestrul de ceremonii, doar ca fapt divers asupra detaliului ca Michelangelo s-a razbunat pe el, asezându-l în Infern, încolacindu-l cu un sarpe care îi musca penisul! Biagio da Cesena a fugit la papa si s-a plâns de aceasta replica a lui Michelangelo, la care papa a spus ceva ce ar trebui sa aflam, învatam si sa nu uitam: „Este chiar si peste puterile mele de papa sa eliberez pe cineva din infern”.

 

Putna

mai, 2011


CLUBUL IUBITORILOR DE CULTURA

Sala mare a casei de Cultura „George Toparceanu” din orasul basarabilor – Curtea de Arges –, gemea de lume buna, adunata aici din toate colturile tarii la zi aniversara: cinci ani de frumoasa si rodnica viata a Clubului Iubitorilor de Cultura. Clinchetul clopotelului paunescian a sunat ca de obicei inceputul orelor de destindere culturala pe fundalul acordurilor pianului pe clapele caruia zburdau degetele gratioase ale doamnei Maria Calleya, prietena a clubului.

Patronul spiritual al C.I.C-ului, initiatorul, organizatorul, animatorul, neobositul, fermecatorul om de stiinta, acad. Gheorghe Paun, intr-o tinuta festiva ireprosabila, intr-un context scenic bine ales, unde nu a lipsit aranjamentul floral „marca ikebana Fulga”, a deschis ultima intalnire a membrilor Clubului. Intalnire spirituala istorica. De ce? Pentru ca azi s-a lansat primul numar al revistei de cultura „Curtea de la Arges”, aparuta sub egida Trustului de presa „Arges Expres” si a Casei de Cultura „George Toparceanu”, redactor sef fiind acad. Gheorghe Paun, cu o echipa de redactori numai unul si unul: Paul Ioan Cruceana, pr. Daniel Gligore, Maria Mona Valceanu si Constantin Voiculescu.

Clubul Iubitorilor de Cultura a incheiat al cincilea an de existenta

Dupa ce maestrul Paun a prezentat bilantul roditor al celor cinci ani – cuprins in cele 4 editii ale „Cronici” Clubului (ultima in curs de aparitie), la editarea carora si-a pus umarul si sufletul si istoricul George Rotaru, director general al Grupului Editorial „Rotarexim & Rottarymond” din Ramnicu Valcea – sunt anuntate personalitatile participante: dr.ing. Florin Tecau – vicepresedinte al C.J. Arges, Nicolae Diaconu – primarul municipiului Curtea de Arges, Filofteia Pally – director general al Muzeului viticulturii si pomiculturii Golesti, dr. Spiridon Cristocea – director general al Muzeului Judetean Arges, dr. Mihail Sachelarie – director general al Bibliotecii Judetene „Dinicu Golescu”, dr. Sorin Mazilescu – directorul Centrului Judetean Pentru promovarea si Conservarea Culturii Traditionale Arges, istoricul George Rotaru, Constantin Rotaru – om de afaceri, scriitorii Radu Carneci, Florian Copcea, Puiu Raducan, Paula Romanescu, membrii ai Ligii Scriitorilor din Romania, filiala Arges, primarul din Cicanesti, primarul Nicolae Smadu si viceprimarul Adrian Achim din Domnesti (mari sustinatori ai actului cultural savarsit in cea mai importanta comuna de pe Valea Raului Doamnei), Ion C. Hiru si George Baciu – presedinti executivi ai Fundatiei „Petre Ionescu-Muscel”, dr. Adrian Samarescu – directorul editorial al Editurii „Tiparg”, Maria Calleya – poeta, compozitoare, pianista, artistii plastici Tudor Meiloiu, Ion Aurel Garjoaba, Elena Stoica, Ruxandra Socaciu si multi alti iubitori ai faptuirilor culturale.

Vorbitorii au reliefat valoarea actiunilor clubului, sutele de carti lansate aici in cursul celor cinci ani, expozitiile de arta plastica, protagonisti artisti plastici din tara si din afara granitelor.

Reputatul istoric si inventator George Rotaru ofera acad. Gheorghe Paun un obiect de arta deosebit – DIORAMA CRONO CODECS ACADEMICUS – calendar pana in 2070 cu ceas pe al carui cadran este chipul academicianului, iar pe panoul inconjurator imaginile a 34 coperte apartinand unora dintre cartile scrise de renumitul om de stiinta si litere, care pe 6 decembrie a petrecut sase decenii de viata.

Mesterul popular Ion Rodos de la Nucsoara daruieste C.I.C.- ului o sculptura infatisand simboluri ale unor indeletniciri spirituale, propunand acceptarea ei ca blazon al Clubului – „institutia” cu cea mai mare cantitate de suflet pe metru patrat.

Scriitorul Lucian Costache – director adjunct al Colegiului National „Ion C. Bratianu – inmaneaza domnului academician doua obiecte de reala valoare, cu o vechime de peste un secol – tipare pentru tiparit fote si ii. A recitat, apoi o strofa din poemul „Dupa melci” al lui Ion Barbu, fiindca ceea ce imprimau tiparele semana cu un brau de bale facut de melci.

Fundatia „Petre Ionescu-Muscel” din Domnesti acorda celui care pe 3 decembrie a primit titlul de DOCTOR HONORIS CAUSA al Universitatii din Pitesti – acad. Gheorghe Paun – cu prilejul celor 60 de ani de viata si ca apreciere pentru bogata sa activitate pe taramul culturii, o medalioplacheta aniversara, iar doamna Paula Romanescu (scriitor si traducator) face un laudatio maestrului, tinand fara respiratie, pentru zece minute, o sala plina la refuz.

O alta mare doamna, tot Paula, dar Fulga, descifreaza cu lux de amanunte imensul aranjament floral ikebana, faurit cu mare arta de mana, inima si mintea acestei minunate contese a florilor.

Actorul Puiu Margescu recita impecabil poezii din volumul „Teama de toamna”, lacrimat de inima poetului Gheorghe Paun, iar frumusetea slovei bine rostite s-a supus mangaierii muzicii, prelinse din clapele pianului devenit, in mainile doamnei Calleya, un clinchet al sublimului din sufletul fiecarui martor la aceasta intamplare.

Grupul „Rapsozii Argesului” al Casei de Cultura „George Toparceanu” a incheiat sarbatoarea Clubului cu o suita de cantece populare de pe Valea Valsanului, Zona Muscelului si Argesului.

S-a inchinat, la ceas aniversar, un pahar de sampanie, dupa care a urmat un ospat cu pastrav si o carafa de vin la CASA PELERINULUI.

LA MULTI ANI CLUBULUI Iubitorilor de Cultura!
LA MULTI ANI, domnului academician GHEORGHE PAUN!

Prof. Ion C. HIRU
decembrie 2010

Interviu: Fiorul vibrației creatoare în opera sculptorului Liviu Mocan

Sculptorul  clujean LIVIU MOCAN își are atelierul de lucru într-o zona linistită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuiește impreună cu familia sa.

Casa – asezată mai departe de freamatul grosier si permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oras prosper, fericit situată în liziera unei bucăți de pădure de rășinoase – are în fața ei, la stradă, curtea, împodobită cu “stâlpi împuscati” si “semințe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume.

Intrând in atelier – pentru început – am făcut câteva poze cu sculptorul, asezat la birou, meditând, dar si în mijlocul lucrarilor sale dispuse, fie direct pe pardoseala, fie asezate pe rafturi, dupa nevoia lor de spatiu. Multe din ele pareau parca a astepta suflarea care sa le dea “viata” pentru a putea umbla în lume, cum ne va marturisi ulterior sculptorul.

In fata cestii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea sa  raspunda intrebarilor de sondare a amintirilor si izvoarelor operelor sale.

Reporter: Ce îti amintesti, care au fost primele framântari care te-au dus în directia de a alege sculptura ca mod de abordare artistica si materializare a meditatiilor tale?

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viata mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, aceasta chemare. Nu a fost o ecuatie pe care eu am gândit-o : Nu eu am zis „voi face arta pentru Dumnezeu”, ci  nu puteam si nu pot altfel. Lucrul pe care stiu sa-l fac cel mai bine in viata, lucrul care ma bucura, e sculptura. Si vad ca ea are o mare eficienta si un bun impact pentru oamenii cu care intra in contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevaruri fundamentale si cosmice – prin estetica, oamenii reactioneaza pozitiv si foate intens.
Au fost situatii în care vorbind unora despre o sculptura, oamenii sa plânga chiar, vazând mai departe de ceea ce se vede, stând de vorba cu ei, despre sculptura din fata noastra si mesajul ascuns, astfel, am ajuns sa simt, ca toata povestea asta care caracterizeaza viata mea, ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat inca din copilarie.
Imi amintesc foarte bine de vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, si am facut un desen la scoala, si acum pot sa ti-l redau. Era un tânar schior care parca zbura cu schiurile, in orice caz se afla atârnat intre cer si pamânt. Iar pe la 13 ani când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptura, o poti vedea aici pe raft. Este din alabastru. Cumva dintotdeauna am facut ceva in domeniul artei, din copilarie, fara sa mai pomenim mai apoi de scoala mica de arta – Liceul de arta, Studiile academice -Universitatea de Arta din Cluj si de cele post academice, din USA. In fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternica atractie a vietii, desigur, dupa relatia mea cu Dumnezeu si aceea cu familia.

Reporter: Dezvaluie-ne din munca ta de laborator, creativ, deoarece operele tale tradeaza autorul grav, un profund gânditor care le-a plamadit.

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine actul de creatie este o reverberare, un ecou al creatiei divine in mine, eu sunt in primul rând o sculptura si abia apoi un sculptor. Pe mine, aceasta sculptura, ma modeleaza Marele Sculptor, zi de zi, clipa de clipa, El face ceva in aceasta creatie care sunt sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrari, pe care le face Sculptorul, cu majuscula – Marele Sculptor – in mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar intr-un poem aceasta realitate care tine de actul meu de creatie:

“Ecouri ale propriei mele daltuiri, imi sunt daltuirile,
Sarmane intruchipari, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Soaptele iubirii se impiedeca si in mine, sarmanul.
Si daca astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur si alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”

Daca actul de creatie ar fi o expresie a lumii mele – asa cum cei mai multi ARTISTI incearca sa-si creeze o lume si ei sunt imparatii acelei lumi- profunzimea lucrarilor mele, ca fiinta umana, ar merge probabil maximum pâna la sexualitate, dar pentru ca eu nu vorbesc – sculptez – mai intâi, despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevazuta, careia eu insumi ii apartin, atunci lucruri extrem de profunde si extrem de grave, intra in reverberatia sufletului meu, lucruri care tin de adevar, de frumos, de bine, lucruri la scara cosmica, lucruri care depasesc cu mult capacitatea mea de percepere, si, astfel, arta pentru mine este acel loc in care eu ma integrez unei lumi superioare mie, pe care incerc s-o inteleg si sa intru in armoniile ei.

Reporter: Creatia divina joaca un rol primordial in opera ta, cum si vorbesti. Ce îti amintesti, care au fost primele tale framantari duhovnicesti în acest sens?

Liviu Mocan : Primele încercari pe care le-am facut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânar când am facut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru si Oltean Ana, lucrare de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, dupa ce Dumnezeu mi-a dat familie, am incercat sa-i portretizez pe ei, pe sotia mea si pe copiii mei.
De ce consider ca aceste lucrari raspund intrebarii tale? Pentru ca inteleg din ce in ce mai mult, cu cât imbatrânesc, ca relatiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane : Relatia cu Dumnezeu si relatia cu semenii. Ca artist, foarte usor te izolezi in propriul tau turn, in turnul de fildes, si acolo intri in dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul si stai de vorba cu materialele intâlnite si atât de frumoase ! Uiti de semenii tai, te izolezi si mori, intr-un sens. Pentru ca esti viu atât timp cât esti intr-o relatie. Universul nostru este un univers relational. De aceea cele doua porunci fundamentale, in care se aduna absolut tot, tin de conditia umana. Prima, iubeste-L pe Domnul Dumnezeu, si, a doua iubeste-i pe semeni. Si ce sunt acestea? Sunt relatii. Inca tot invat si acum sa ies din turnul meu si sa iubesc. Sa-mi iubesc sotia, sa-mi iubesc copiii, sa-mi iubesc vecinii, sa stau de vorba cu ei, sa am o relatie cu ei. Astfel, faptul ca le-am facut portretele celor din familie, consider ca este un act de spiritualitate, si anume una de esenta, pentru ca, altfel eu, prin natura mea, prin firea mea, nu as cauta aceste lucruri in mod natural.

Reporter: Ce anume iti inspira creatia ? Nichita Stanescu în poemul “Nod 28” spune ca “Daimonul meu vine de departe / in gazda fapturii mele, …” E o inspiratie de moment ce o determina?

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin ]ntrebarea aceasta, reintram ]n turnul de fildes, pentru ca aceasta supa, acest lichid, aceasta apa vie care favorizeaza actul de creatie, este relatia mea intima si personala cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorba, intr-o incercare de a-L simti, de a-L intelege, de a-L trai. Si din aceasta stare curg ideile, curg motivele de inspiratie.

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem ca mai toate au mai multi ani pâna sunt finalizate. Ce anume face diferenta timpului scurs pâna la finalizarea unei lucrari?

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pamânt moale, fiinta umana, i-a dat forma exterioara, a creat sculptura din pamânt, dar nu s-a oprit aici. Pasul urmator a fost sa-i dea duh de viata.
Sculptorul marunt, cum sunt eu insumi si oricare dintre cei ai lumii si istoriei – în comparatie cu marele, totalul sculptor – facem insa la fel, cream obiectul de arta, dar el nu e gata pâna in momentul in care are suflet, pâna in momentul in care reusim creând ceva, o emotie, un reflex, o miscare, o patina, ceva care sa-i dea viata. Ceva, în alte cuvinte, care sa-i creeze emotia artistica. Sa nu privesti la obiectul acela, ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pilda, pe care il iei, il umpli si-l folosesti, ci la un obiect de arta. Privitorului, când il vede, trebuie sa-i trezeasca o emotie. Atunci e gata o lucrare de arta când are suflet. De aceea, in atelierul meu sunt lucrari gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet si probabil vor ramâne nenascute, pentru totdeauna. Vor muri -ramân moarte- in atelierul meu si nu vor ajunge sa aibe viata, adica sa paraseasca atelierul si sa se mute si sa locuiasca intr-un muzeu, in casa cuiva, intr-un oras, pentru ca nu au viata.

Reporter: Care e relatia ta cu Dumnezeu în timpul elaborarii unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine ma intereseaza extraordinar sculptura. Toata viata m-a interesat. Si studiez si observ si invat despre sculptura, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de sah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine arta este doar modalitatea in care ma apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, il privesc pe Dumnezeu. Incerc sa inteleg ceva despre lume, despre viata, despre mine insumi. Arta, este de la Dumnezeu, care mi-a daruit-o ca fereastra, un spatiu prin care El comunica cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care incerc sa-l fac, nu este sa ma apuc de lucru, ci primul lucru este sa ma apuc de rugaciune, sa stau de vorba cu Maestrul meu. Sunt ucenicul in acel atelier, El e maestrul si rugându-ma il intreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astazi de lucru, ce vrei sa realizam? Ce vrei sa facem?“ Imi deschid, inima, imi deschid urechea si incerc sa aud soapta Lui si in ziua respectiva ma ocup de lucruri care simt ca vin de la El, ca El vrea sa le realizeze.

Reporter: Cum se face ca operele tale tind mereu în sus, în înalt?

Liviu Mocan: Esenta evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizeaza de Isus Cristos si prin imaginile lucrarii sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce ma refer? Mântuitorul Cristos a murit inaltat intre cer si pamânt. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au si incercat s-o faca, sa arunce cu pietre in El, astfel ca ar fi murit orizontal, dar Isus a murit vertical, legând pamântul de cer. Apoi, dupa ce a fost ingropat si a inviat din morti, S-a inaltat la cer, S-a inaltat, S-a inaltat pâna ce ucenici l-au pierdut din ochi, când ingerii au acoperit intrarea in celelalte dimnesiuni ale universului. Nu vi se pare interesant ca Mântuitorul, când a parasit lumea aceasta, S-a inaltat, adica a urcat la cer. El ne-a lasat pentru totdeauna o imagine vizuala a plecarii Lui d epe pamânt. Ne-a lasat verticala cosmica, axul lumii, invierea din morti. Aceste lucruri fundamentale cu privire la moartea si invierea Mântuitorului, inspira verticalitatea lucrarilor mele.

Reporter: Dupa cum stii,  am participat impreuna  la Conferinta CRESTEREA IN HAR – 25-28.10.2010, de la sala Romana a hotelului NAPOCA din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul PHILIP YANCEY. Pentru acea sarbatoare ai pregatit doua lucrari foarte importante. Una ai « ridicat-o » ad-hóc impreuna cu un coleg si fiul tau (cred), in ritmul unei pisese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitari!  E vorba, mai intâi, de Piatra din capul unghiului, apoi, cealalta lucrarare, “Invitation/Decalogue” Vorbeste-ne, te rog, despre aceste lucrari.

Liviu Mocan: “Piatra din capul unghiului” – ca de altfel si “Invitatie/Decalog” – este o lucrare colectiva, este o realizare a vecinului si prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu David Mocan si a mea. Am incercat sa exprimam impreuna faptul ca Domnul Isus Cristos este piatra de bolta a universului, piatra de bolta a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul, au neglijat aceasta piatra fundamentala, neglijând-o adesea si azi. Daniel Veja este constructor. El intelege foarte bine cum pentru o bolta cât de importanta e piatra aceea care aduna si tine bolta, cheia boltii cum se mai cheama. Daca acea cheie nu exista, daca piatra aceea pe care se sprijina de fapt ambele jumatati ale boltii, daca piatra aceea nu exista tot esafodajul se prabuseste. Isus e fundamental. In piesa noastra, David, baiatul meu, copilul cret, frumos, inocent, in alte cuvinte, ingerul, lumea spirituala, care ne oferea aceasta piatra lui Daniel si mie ca si constructori in salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru ca nu-i vedeam locul ei, nici nu semana cu nici una dintre celelalte pietre. Deabia când am dat sa terminam bolta si am vazut ca ne lipseste o piatra, CAND a reaparut Ingerul cu ea, ne-am dat seama ca aceea este piatra necesara.

Invitatie/Decalog este o lucrare extrem de importanta pentru viata mea, este foarte importanta pentru conditia umana si este foarte importanta pentru generatia noastra. In contemporaneitate, civilizatia vestica, in mod special, a devenit relativista, considera ca nu mai exista absolutE. Ca absolutul il fixam noi fiecare dupa buna placere a carnii si firii noastre, a idealurilor, a dorintelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiintelor umane ne-a daruit codul moral, ne-a daruit cele zece porunci. Si ni le-a daruit la modul in care ni se cuvine din partea lui, ca Imparat al unei imparatii in care noi suntem cetateni. El ne-a dat poruncile Lui si ne spune ce sa facem si ce sa nu facem, ce e voie si ce nu e voie. Dar toate acestea, desigur, ca sunt de folos pentru noi, nu pentru El. Astfel ca am creat aceasta lucrare, despre Cele 10 porunci, aici in estul Europei si Dumnezeu a destinat-o intr-un mod foarte, foarte interesant sa calatoreasca prin lume. Si, din estul Europei, acum un an, când lumea noastra protestanta sarbatorea 500 de ani de la nasterea lui Calvin, la Geneva (vezi si http://vimeo.com/9614663, vernisajul lucrarii expuse la Geneva), aceasta lucrare despre cele 10 porunci a fost parte a manifestarilor respective, din iulie 2009. Si a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o prin alti frati lânga Los Angeles la Bellflower, de acolo a plecat mai departe in Michigan. Acum strajuieste – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, in Grand Rapids, Michigan. Eu nu am planuit sa fac aceasta sculptura. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, si o aveam ca schita in atelier. Atât am putut eu face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urma, Domnul a trimes diversi oameni, unul dupa altul, carora le-a dat alte obligatii si alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizam la scara mare, cca 5 m inaltime fiecare componenta; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise si foarte multi altii).
Aceasta sculptura este o metafora. O metafora care exprima mesajul sculpturii Invitatie Decalog, aceea ca cele 10 porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejeaza sau ne pedepsesc, in functie de pozitionare noastra fata de El.

(mai multe informati despre acest grup statuar puteti gasi pe websitul acestuia http://www.liviumocan.com/ pe
www.invitationsculpture.com si pe pagina facebook invitation sculpture decalogue)

George Danciu

CONSTANTIN BRANCUSI

Arta ar trebui sa fie numai bucurie!… De aceea, nu exista “artisti”, ci numai oameni care simt nevoia sa lucreze, intru bucurie! Sa cânte, asemenea pasarilor!  CONSTANTIN BRANCUSI
“…Tu ai transformat anticul in modern” (Henri Rousseanu)

CONSTANTIN BRÅNCUSI s-a nascut la 19 februarie 1876, la Hobita – Gorj si a fost al cincilea copil al lui Nicolae si Maria Brâncusi, o familie de tarani obisnuiti. Ramâne una dintre personalitatile importante ale culturii si istoriei Gorjului, lasând amprente de mare valoare in viata tarii. Opera lui, este recunoscuta pe plan mondial fiind considerat unul din primii mari creatori ai artei moderne. La vârsta de 17 ani incepe sa se manifeste inclinatia lui spre arta, când, baiat de pravalie fiind, construieste o vioara din scândurile unei ladite de portocale. Urmeaza Scoala de meserii din Craiova (1894-1898), apoi, pleaca la Viena unde lucreaza la un atelier de tâmplarie, iar dupa un an revine in tara si se inscrie ca student al Scolii Nationale de Arte Frumoase din Bucuresti. Vinde casa de la Hobita, spala vase prin restaurante, sculpteaza si vinde o parte din opere pentru a putea sa-si plateasca studiile. În 1904 pleaca la Paris pe jos, lucreaza in diverse locuri si strânge bani pentru a urma Scoala de Arte din Paris (clasa lui Antonin Mercie) . Ciopleste bustul patronului restaurantului in care lucra, fapt care l-a facut cunoscut in zona, datorita maiestriei executiei acelui bust. A sculptat mult, atât in lemn dar si in piatra si metal. Brâncusi incepe sa fie tot mai sigur pe drumul pe care merge fiind acceptat ca practician in atelierele lui Auguste Rodin dar, artistul refuza sa lucreze cu acesta rostind cuvintele devenite celebre, “Rien ne pousse à l’ombre des grands arbres” (La umbra marilor copaci nu creste nimic). În 1907 inchiriaza un atelier in Rue de Montparnasse si intra in contact cu avantgarda artistica pariziana, imprietenându-se cu Ezra Pound si Henri Pierre Roche, care au fost nu doar prieteni, ci si confidenti, purtatori de cuvânt si mai târziu biografi. De asemenea, a fost foarte apropiat cu poetul Guillaume Apollinaire si cu artisti celebri precum Fernand Léger, Amedeo Modigliani, Marcel Duchamp alaturi de care a lucrat. Unele dintre cele mai cunoscute opere ale sale din acea perioada sunt: “ Cumintenia pamântului”, o prima versiune a lucrarii “Sarutul” (1907), “Somnul” (1908), “Muza adormita” (1909-1910), “Pasarea maiastra” (1910), “Prometeu” (1911), “Domnisoara Pogany” (serie 1912-1933), “Primul pas” (1913) lucrari ce marcheaza aplecarea spre valorile artelor arhaice.
Brâncusi era o persoana sociabila si complexa pe care nu multe persoane au reusit sa-l inteleaga. Jovial si bonom, purta barba iar in ultima parte a vietii haine taranesti. Era interesat de aproape orice subiect incepând cu muzica (avea inclinatii spre muzica eclectica), stiinta, filosofie. Viziunea sa asupra vietii era influentata atât de Platon cât si de gândirea filosofilor orientali, intr-un amestec interesant si personal. Era aproape un ascet, care isi transformase atelierul intr-un adevarat templu, impresionând pe vizitatori prin atmosfera profund spirituala.
Lucrarile sale i-au adus o imensa popularitate, acesta fiind cunoscut si foarte apreciat mai ales in Franta, România si in Statele Unite, colectionarii  fiind interesati pentru a-si procura creatiile artistului român, iar revistele si criticii publicând nenumarate studii si articole cu laude. În 1913 expune simultan la Salon des Independants in Paris si la the Armory Show in New York.
Recunoasterea sa pe plan national si international se datoreaza, in principal, ansamblului sculptural de la Tg Jiu, terminat in 1938. Ansamblul, alcatuit din Masa Tacerii, Poarta Sarutului si Coloana Infinitului era dedicat românilor care in 1916 reusisera sa opreasca o invazie germana. Aceste lucrari depasesc limitele concretului, generând diverse interpretari ale semnificatiei celor trei sculpturi. Mac Constantinescu, un cunoscut al artistului, spunea in “Colocviul Brâncusi” ca ansamblul reprezinta
,,infaptuirea unei vechi dorinte, aceea de a lasa pe pamântul românesc concretizarea in bronz si piatra a tot ce a gândit mai profund si mai indelung’’. Iar A. Ghenie spunea ca ,,un taran din Gorj a facut pentru tara sa ceea ce pentru alte tari n-au putut face decât regii si imparatii’’.

De la interpretarea ansamblului ca un monument ridicat in cinstea eroilor cazuti in razboi, pâna la atribuirea unor semnificatii care se leaga de simbolismul universal, de inceputurile vietii umane si a legaturilor omului cu pamântul, s-au emis diferite ipoteze.

Masa tracerii poate fi asociata cu o ,,invitatie la un magic conciliu al umbrelor stamosilor” (Radu Boureanu) sau ,,masa rotunda-primul stadiu al civilizatiei, stadiul primitiv’’(V.G.Paleolog). O alta interpretare poate fi apropierea de stramosii daci, de nasterea civilizatiei pe aceste locuri. Având in vedere ca ansamblul se vrea un omagiu al eroilor cazuti in 14 octombrie 1916, in batalia de la Jiu, se poate spune ca Masa Tacerii reprezinta si masa de ,,pomenire’’a acestora. Pentru Petre Pandrea, “Masa tacerii este un imn al casatoriei, al iubirii familiale si fertile, asa cum se practica pe plaiurile noastre din timpuri imemoriabile”.

Poarta Sarutului. Pastrând tema sculpturii ,,Sarutul’’, Poarta reprezinta bucuria ca iubirea e nemuritoare, iar dupa spusele autorului, ,,misterul fecunditatii si al mortii este insusi misterul iubirii, care va supravietui dincolo de mormânt’’. Partea superioara a Portii, ar putea reprezinta hora taraneasca, gorjeana. Petre Pandrea, in ideea ca Brâncusi a costruit la Tg Jiu un monument inchinat ostasului victorios, eroului intors acasa, a vazut in aceasta ,,o solemnitate a nuntii in cinstea soldatului victorios, care intra in rânduiala rurala’’. Sa fie oare Poarta Sarutului un arc de triumf? Sau, doar un simplu portal asezat la intrarea in Gradina Publica? Cu siguranta, Poarta Sarutului reprezinta mai mult decât oricare interpretare, ea reprezinta insasi cumulul de idei exprimate de autor in intreaga sa opera.
Brancusi si-a motivat aceasta sculptura prin ,,un sentiment adanc’’ asa cum a facut-o si in ,,Sarutul’’ de la Montparnasse: ,,Am voit sa pomenesc nu numai amintirea acestui cuplu unic, ci pe aceea a tuturor perechilor care s-au iubit inainte de a-l parasi’’.

Coloana Infinitului sau Coloana Recunostintei fara Sfârsit, reprezinta un loc deosibit in viziunea exegetilor si a lumii intregi. Exista dovezi ca proiectul este mult mai vechi. Înca din 1909 in atelierul lui Brâncusi ar fi existat “trunchiuri si bârne, coloane truncheate de lemn”, iar prima versiune expusa a unei coloane, intitulata “Proiect arhitectural”, dateaza din 1918. Ulterior, in 1933, in expozitia sa personala de la New York, Brâncusi expune proiectul sau sub numele devenit celebru, Coloana fara sfârsit. Brâncusi insusi o denumea “un proiect de coloana care, marita, ar putea sprijini bolta cereasca”. Doctorul Traian Stoicoiu spune ca „Adevaratul nume al Coloanei Infinitului este de fapt “Coloana sacrificiului infinit” dat de eroii nostri pentru reintregirea neamului. Numarul modulelor din care este alcatuita coloana reprezinta anul când România a intrat in primul razboi mondial si se termina cu o jumatate de modul, reprezentând jumatatea anului respectiv”.

În ultimii ani ai vietii, Brâncusi a fost ingrijit de doi refugiati români, care locuiau in apartamentul de langa atelierul sau. Pentru a-i putea desemna pe acesti ultimi prieteni mostenitori si pentru ca atelierul si lucrarile sa intre in patrimoniul Muzeului National de Arta Moderna din Paris, Brâncusi a devenit cetatean francez in 1952. A murit pe 16 martie 1957, la vârsta de 81 de ani, lasând in urma peste 1200 de fotografii si 215 sculpturi, de o valoare estetica si culturala incalculabila.

Constantin Brâncusi este considerat unul din cei mai mari sculptori ai secolului al XX-lea fiind o figura remarcanta in miscarea artistica moderna. Sculpturile sale prezinta eleganta a formei, sensibilitate in utilizarea materialelor, combinând simplitatea artei populare românesti cu rafinamentul avantgardei pariziene. Verticalitatea, orizontalitatea, greutatea, densitatea cât si importanta acordata luminii si spatiului sunt trasaturile caracteristice ale creatiei lui Brâncusi. Opera sa a influentat profund conceptul modern de forma in sculptura, pictura si desen.

Constantin Brâncusi despre opera sa

“Il y a des imbéciles qui définissent mon œuvre comme abstraite, pourtant ce qu’ils qualifient d’abstrait est ce qu’il y a de plus réaliste, ce qui est réel n’est pas l’apparence mais l’idée, l’essence des choses.”

“Sunt imbecili cei care spun despre lucrarile mele ca ar fi abstracte; ceea ce ei numesc abstract este cel mai pur realism, deoarece realitatea nu este reprezentata de forma exterioara, ci de ideea din spatele ei, de esenta lucrurilor.”

Gabriela Petcu
19 febr. 2010

CUBISMUL – O IMAGINE BAZATA PE APROPIERE

by Dr. Dorel SCHOR
14 ianuarie 2010

S-a întâmplat ca unii prieteni sau cunoscuti sa-mi spuna ca nu agreeaza cubismul sau ca nu îl înteleg. De regula, sânt cei care prefera pictura realista, figurativa, „care oglindeste realitatea asa cum este ea”. Or, pictura adevarata nu-si propune niciodata sa oglindeasca realitatea exact asa cum este. Treaba asta o face fotografia de amator. Pictura îsi propune sa atace conventia, sa distruga iluzia, sa comunice privitorului interpretarea subiectiva a artistului.

Cubismul, aparut la începutul secolului trecut, a fost poate cea mai importanta revolutie în pictura, dupa cea a descoperirii perspectivei în epoca Renasterii. Initiat de George Braque si Pablo Picasso si-a câstigat repede multi adepti. Istoria artelor consemneaza „Domnisoarele din Avignon” (Picasso) si „Viaduct în Estaque” (Braque) ca fiind primele tablouri cubiste. Ele erau puternic geometrizate, în ele dispare perspectiva. În fapt, cubismul, nascut fara o platforma, fara un manifest, precum alte miscari, îsi propune sa atace conventia, sa distruga iluzia, sa creeze o imagine bazata pe apropiere.

De aici, o noua conceptie asupra lumii, care genereaza în fapt un nou mod de gândire… Evolutia cubismului a cunoscut cel putin trei etape. La început, predominau formele geometrice fundamentale, apoi, a urmat o faza analitica, cu descompunerea obiectului în suprafete geometrizate pâna la abstract. În sfârsit, s-a ajuns la cubismul sintetic, care restabileste contactul cu realitatea prin asocierea unor motive cunoscute.

Cubismul datoreaza mult artei africane ca maniera de redare a fe?elor, prin stilizarea formelor pâna la redarea stricta a esentialului si prin expresivitate. Obiectul pictat nu mai este înfatisat dintr-un singur unghi de vedere (ca la realism), ci vazut simultan din mai multe unghiuri. Interesant este faptul ca nu numai artele plastice au suferit influenta cubismului. În arhitectura cubismul se regaseste în stilul Bauhaus. Tot cubismul este cel care duce la „design”-ul industrial, al bunurilor de larg consum, al ambalajelor. El decide ca frumosul trebuie sa fie util si utilul trebuie sa fie frumos.

În afara de cei doi „initiatori”, cubismul a avut performeri în pictura precum Juan Gris, Robert Delaunay, Fernard Leger, Max Ernst care l-a completat cu colaje, Juan Miro care a pornit de aici, arta pop care îsi recunoaste sorgintea si, evident, arta abstracta. Cubismul în sculptura a fost reprezentat de Brancusi, Arhipenko, Lipchitz, Zadkin… În Romania s-au remarcat Marcel Iancu, H. Maxy si multi altii. În Israel, Jean David (nascut în România), Zvi Meirovici, Arie Lubin, Leo Roth, Aharon Meseg, s.a.