Tag: Romania

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Octavian CURPAS

Dumitru Sinu, alias Nea Mitica, simpaticul si fascinantul meu prieten, neobosit în dezvaluirea celor mai strasnice momente din viata lui din exil, nu-si revarsase nici pe departe „sacul plin cu amintiri”; ma avertizase înca de la prima noastra întâlnire ca viata lui este un adevarat roman si iata ca spusele lui îmi dovedeau de fiecare data câta dreptate avusese! Îi priveam cu admiratie fiecare gest, fiecare traire si tresarire a muschilor fetei, fiecare licarire din privirea lui agera si inteligenta, pe parcursul relatarilor pline de miez si tâlc, minunându-ma de felul în care transmitea informatia si reusea fara prea mult efort sa captiveze pe cel ce-l asculta si sa-l încânte. Neîntrecut artizan al detaliilor, fascinant si jovial, stia într-un mod aparte sa îti stârneasca curiozitatea, sa te transpuna în momentele despre care vorbea si sa-ti descreteasca fruntea, presarând cu abilitate câte-o glumita aleasa cu grija si potrivita contextului, astfel încât timpul scurs în prezenta lui sa ti se para mereu prea scurt pentru câte ar fi avut de spus… Asa s-a întâmplat si atunci când mi-a povestit despre Nichita Tomescu, un personaj care a jucat un rol deosebit în viata plina de inedit si aventura pe care nea Mitica a trait-o dupa plecarea din tara.

„De acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti spun nepoate!”

Închisoarea Panciova din Iugoslavia a fost locul de unde viata lui nea Mitica a început sa-si schimbe cursul si sa serpuiasca sinuos pe cararile necunoscutului… Aici, prietenul meu l-a întâlnit pe Nichita Tomescu, un avocat din Bucuresti care reusise si el sa scape din ghearele comunistilor si pornise în lumea larga pentru a-si fauri o noua viata.

De cum l-a remarcat pe nea Mitica, Nichita l-a privit îndelung cu ochi scrutatori si ageri, cautând sa-i patrunda fiinta; s-a apropiat de dânsul si l-a întrebat: „De unde esti?”. „Din zona Sibiului” – i-a raspuns calm prietenul meu. „Aha, banuiam eu ca esti ardelean!” si a continuat pe un ton întrebator si foarte circumspect: „Cine sunt astia cu tine? Sunt comunisti?” „Nu, sunt refugiati. Pe noi ne-au trecut legionarii granita” – i-a raspuns nea Mitica, cu aceeasi fata senina si cu bine cunoscuta cumpatare ardeleneasca. Cu ochii mari de mirare si surprins de raspunsul ardeleanului, Nichita Tomescu a Întrebat imediat: „Pai legionarii treceau granita?”. „Da”, i-a raspuns zâmbind nea Mitica. Lovindu-se cu palma peste frunte, si parca reprosându-si pentru aceasta carenta de informare, avocatul a exprimat cu o unda de regret în glas: „Oooo, cum n-am stiut asta?!”

Dupa primele minute de conversatie, intuind caracterul puternic si cinstit al lui nea Mitica, l-a batut prieteneste pe umar si i-a spus zâmbind: „Auzi tu, de acum sa-mi spui unchiule, iar eu îti voi spune nepoate. Nu se stie când vom mai avea nevoie unul de altul”. Si asa au facut!

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie!”

Profesorul Ionescu, un alt refugiat bucurestean care era împreuna cu nea Mitica în închisoarea din Panciova, l-a întrebat într-o zi: „Mai Mitica, dar cum ai devenit tu nepotul lui Nichita, tu din Transilvania iar el din Bucuresti?”. „Pai el m-a facut nepotul lui”, i-a raspuns zâmbind prietenul meu. Atunci profesorul a început sa-i dezlege câteva din misterele ce-nvaluiau personalitatea celui cu care, parca îi era harazit sa se reîntâlneasca mereu de-atunci înainte, pe traiectoria pe care nea Mitica o va urma în exil…

„Cu asta înveti cea mai formidabila meserie. ?sta joaca la cai”, i-a spus Ionescu, destainuindu-i câte ceva din trecutul avocatului Nichita Tomescu, cunoscut ca unul care „aranja” cursele de cai în Bucuresti, sport cunoscut din cele mai vechi timpuri ca fiind o ocupatie importanta pe care o practicau în timpul liber oamenii bogati. Nichita Tomescu îi platea pe cei care aveau potential sa câstige si paria pe calul care stia ca o sa iasa învingator. Era de o agilitate rar întâlnita si de un curaj nebunesc si ceea ce îsi propunea, realiza întotdeauna.

Nea Mitica si Nichita s-au reîntâlnit în Franta, la Paris. Acolo s-a constituit o asociatie a studentilor români (care avea în jur de 700 de membri), iar Nichita Tomescu era presedintele acestei asociatii. Cunoscut în toate cercurile diasporei pariziene, activa cu abilitate în cadrul asociatiei care se voia a fi strigatul exilului românesc catre cei ce nu-si uitasera obârsia, neamul si valorile culturale.

Neuitându-si hobby-urile, si în Franta, Nichita a început sa joace la cursele de cai; punea pariuri pe cai, asa cum facea odinioara la Bucuresti. Întotdeauna cu adrenalina în concentratii crescute, avocatul îsi vedea de drum luptând pentru telul vietii sale si în acelasi timp amintindu-si mereu de radacinile din care se tragea, de tara în care se formase ca om si ca profesionist.

Desi Parisul nu se compara cu niciun alt loc din lume, el oferind posibilitatea realizarii atât profesional cât si pe tarâm spiritual, o mare parte dintre românii refugiati acolo si care au luptat cu mijloacele pe care le-au avut la îndemâna împotriva comunismului, au decis sa paraseasca Franta, în momentul în care a început razboiul din Coreea. Principalul motiv care i-a determinat sa ia aceasta decizie a fost teama de dominare a comunismului în Europa. Asa ca, au traversat Atlanticul plecând în spre Canada, zona Quebec, mai exact la Montreal, unde se vorbea tot franceza. Printre cei care au parasit atunci Franta au fost, bineînteles si nea Mitica si „unchiul” sau, avocatul Nichita Tomescu…

Tainele prieteniei si secretele „succesului”!

Începuta în Iugoslavia la închisoarea din Panciova si continuata la Paris, prietenia lui nea Mitica cu avocatul Nichita Tomescu a ramas constanta, ba mai mult, s-a intensificat dupa ce au ajuns la Montreal.

Nea Mitica mi-a vorbit multe ore despre acest personaj controversat care stia sa ajunga acolo unde îsi dorea, pe care îl fascina întotdeauna ineditul si risca totul, si care stia sa-si directioneze actiunile în directia tintita. Asa a ajuns Nichita Tomescu sa practice avocatura, la Montreal. Devenise în scurt timp un avocat recunoscut, neîntrecut în meseria sa. Jurnalele canadiene au scris mult despre el ca fiind cel mai bun avocat din Montreal. A avut clienti din toate sferele sociale, cazuri delicate, rezolvate toate în mod profesionist, beneficiind si de o minte ascutita, împletita armonios cu un fler deosebit în meseria sa, fapt care l-a facut celebru pe avocatul român. La un moment dat ajunsese sa reprezinte mari mafioti.

Nichita avea doi prieteni apropiati: pe nea Mitica si pe Radu Bumbaru. Când ieseau cu el la o cafea sau la o cina, le povestea ore în sir despre „secretele” succesului sau. „Cel mai greu este sa platesti un judecator” – le spunea el. „Daca nu stii cum sa o faci, poti sa-ti pierzi meseria”. Si Nichita le povestea ca pentru a mitui un judecator el cauta oameni din anturajul acestuia pentru a-i studia preferintele si pentru a afla ce ar putea accepta. Când identifica un judecator care accepta mita, el apela la prietenii acestuia pentru a-l contacta si a-si atinge scopul. Niciodata nu oferea direct cadourile celui vizat pentru a-si rezolva cazurile, era inteligent si agil, si astfel faima lui a crescut si clientela s-a extins în rândurile mafiotilor care-l preferau pe avocatul român pentru rezolvarea unor cazuri delicate.

De exemplu, trei italieni furasera un vagon care transporta rom. L-au arestat pe unul dintre ei. Mafiotii au mers la Nichita si i-au spus: „Nu conteaza cât ne costa. Noi vrem sa-l scoti afara pentru ca trebuie sa dam o alta lovitura mai mare, în alta parte si numai el ne poate ajuta”. Si Nichita a fost angajat!

„Bine, mai Nichita, dar cine plateste?”

Sirul destainuirilor lui nea Mitica despre avocatul bucurestean a continuat si ma captivase atât de mult încât uitasem cu desavârsire de trecerea timpului. Stateam si-i analizam mimica în timpul relatarilor si observam cum muschii fetei se contracta sau se destind, functie de momentele pe care reusea sa le ilustreze cu o precizie si minutiozitate rar întâlnita. Pe masura ce discutia noastra se adâncea, îmi dadeam seama cât de mult si-a pus amprenta asupra vietii lui Dumitru Sinu personalitatea lui Nichita Tomescu.

„Mergeam cu el la restaurant si ne spunea sa comandam ce dorim”, a continuat nea Mitica si uitându-se în gol, parca se reîntorcea în timp, retraind momentele petrecute împreuna cu Nichita Tomescu. „Noi întrebam: bine, mai Nichita, dar cine plateste?” la care avocatul raspundea cu un zâmbet complice: „Lasa, ca este deja aranjat!”.

„Când plecam din restaurant, la o masa de lânga iesire erau niste mafioti, care la vederea noastra se ridicau în picioare si-l salutau pe Nichita, facând o reverenta în fata acestuia”, a spus nea Mitica si în ochii lui am zarit pentru o clipa o altfel de stralucire… „Vedeti mai, cine a platit?”, le raspundea avocatul iesind din restaurant. Mafiotii îi plateau masa ori de câte ori mergea la un restaurant de lux din Montreal. Era un subiect tabu.

„Unde-s banii?”

Nea Mitica s-a oprit un moment din povestit; l-am vazut cum se lumineaza la fata si izbucneste apoi într-un hohot de râs. Amintirile se derulau cu repeziciune în mintea interesantului si simpaticului meu prieten si nu reusea sa-mi povesteasca în ritmul în care îsi aducea aminte de acele vremuri. L-am urmat si eu cu un zâmbet, asteptând nerabdator sa aud continuarea povestii lui Nichita Tomescu.

Îsi amintise de Radu, un român pe care-l chema asa, dar care era poreclit „Radu Spital” pentru ca era prieten apropiat cu directoarea celui mai mare spital din Montreal, la care lucrau zece români, printre care se numara si nea Mitica.

„Radu Spital” împrumutase bani cu dobânda de la un evreu, avocat de profesie. Împrumuta câte 1000 de dolari, apoi 5000, apoi 10.000, apoi 50.000 cu dobânda mare, pe termen scurt si îi returna la timp. Pâna i-a câstigat încrederea. La un moment dat i-a spus evreului ca are nevoie de 250.000 de dolari. Evreul i-a dat suma de bani solicitata, iar Radu a disparut cu banii. Autoritatile canadiene l-au prins si l-au bagat în puscarie. Nichita Tomescu a fost angajat sa-l apere. Ajungând la tribunal, evreul l-a acuzat pe Radu de escrocherie. Când si-a început Nichita Tomescu pledoaria în favoarea acuzatului, s-a ridicat în picioare, calm si cu un zâmbet plin de carisma, a vorbit destul de scurt, iar la finalul pledoariei a adresat retoric, o întrebare completului de judecata: „Pai dânsul, ca avocat, nu stia ca nu are voie sa împrumute bani cu o asemenea dobânda?” Si astfel l-a scapat Tomescu pe „Radu Spital” de ani grei de puscarie.

Înainte de proces însa, Nichita Tomescu l-a întrebat pe Radu: „Bine, bine, eu te scot din puscarie, dar unde-s banii?” Radu i-a raspuns spasit: „Mai Nichita, tu ma întrebi asa ceva? Doar de la tine am învatat: pe ei, pe ei, pe ei!” (adica pe cai). „I-am cheltuit la cursele de cai”.

„De atunci a ramas o vorba printre noi, românii din Montreal: Unde-s banii?”, mi-a spus zâmbind nea Mitica, încheind episodul „Radu Spital”, din povestea lui despre Nichita Tomescu.

Aflasem de la prietenul meu amanunte despre jocurile lor: Nichita miza uneori si pe sume exorbitante, cea mai mare suma ridicându-se la 100.000 de dolari. Erau bani foarte multi la vremea aceea.

„Tu nu stii nici cine a fost Cicero!”

Cel mai interesant episod din relatarea lui Dumitru Sinu a fost acela în care mi-a povestit cum Nichita i-a tras o palma logodnicei sale pentru ca aceasta i-a spus: „Mai Nichita, tu nu stii nici cine a fost Cicero!”. Înfuriat la maximum, indignat de afrontul care i se adusese prin acuza ce i-o atribuise logodnica sa, Nichita i-a raspuns rosu de furie: „Eu am dat lucrarea de licenta din Cicero si tu ai neobrazarea sa ma insulti si sa-mi spui ca nu stiu cine a fost Cicero?” si i-a tras o palma zdravana, ca sa-l tina minte.

Fata l-a dat in judecata si la proces, judecatorul i s-a adresat: „Domnule Tomescu, am înteles ca v-ati revoltat ca v-a spus domnisoara ca nu stiti cine este Cicero. Va rog sa ne spuneti ce stiti dumneavoastra despre Cicero?”. Nichita Tomescu a vorbit mai mult de o ora despre marele filozof. Judecatorul a fost impresionat si a afirmat: „O astfel de pledoarie nu am auzit pâna acum”, iar Nichita, cu tupeul de care nu ducea lipsa, slava Domnului, i-a raspuns zâmbind: „Pai unde ai fi vrut sa auzi, la Montreal? Asa ceva nu auzi decât în Europa”. Era un tip foarte spontan si îndraznet. Apoi, judecatorul s-a întors catre fata si i-a spus contrariat: „Sa stii ca ai scapat ieftin cu o palma. Cum ti-ai permis sa spui ca acest om nu stie cine a fost Cicero?”.

„Toata lumea în genunchi!”

Nea Mitica s-a oprit la un moment dat din povestit; tacea si se uita într-un punct în care numai el stia ce vede… Asteptam cu sufletul la gura sa vad ce urmeaza pentru ca îi simteam emotia si i-o observam în tremurul abia perceptibil al barbiei, dar si în cele doua boabe de roua care se chinuiau sa nu se rostogoleasca din ochii prietenului meu si care aveau, de data aceasta, o stralucire aparte.

Calm, cu o atitudine solemna si admirativa, nea Mitica mi-a povestit apoi o întâmplare de suflet petrecuta în locul de închinare al românilor ortodocsi din Montreal, biserica ortodoxa pe care o frecventa cu regularitate si el si avocatul bucurestean. Era locul în care se întâlneau când le permitea timpul si îsi povesteau bucuriile si necazurile inerente ale vietii traite departe de tara.

Într-o zi în care se afla în acea biserica alaturi de alti confrati români, la un moment dat, Nichita Tomescu a strigat: „Toata lumea în genunchi! În dimineata aceasta aveti în mijlocul vostru un sfânt”. Lumea a amutit pentru câteva secunde si toti cei care erau în biserica au cazut în genunchi. În mijlocul lor se afla poetul Aron Cotrus având o vârsta venerabila si intimidat fiind de atitudinea surprinzatoare a lui Nichita Tomescu. Acesta avusese placerea sa-l cunoasca pe onorabilul domn Cotrus pe vremea când facea scoala la Brasov. Toti românii din Montreal îl cunosteau pe Nichita Tomescu, asa ca, nu au fost prea surprinsi de gestul acestuia. Stiau ca în ciuda faptului ca era plecat de ani buni din România, ramasese un adevarat patriot si un mare iubitor de cultura.

„Când plecam din lume, nu luam cu noi nici greutatea scamei”

Trecusera deja câteva ore bune de când stateam si povesteam cu domnul Sinu. Nici n-am simtit cum a trecut timpul si cum povestile adevarate ale pretiosului meu prieten mi-au captivat atentia si m-au facut sa traiesc alaturi de dânsull emotia amintirilor. Stiu, da stiu, ca sirul amintirilor lui înca nu a ajuns la capat. L-am privit atent si am simtit ca mai vrea sa-mi spuna ceva.

„Nichita Tomescu era un tip foarte cult si vorbea franceza mai bine decât canadienii”, mi-a spus nea Mitica la sfârsitul întâlnirii noastre. „În momentele lui de liniste scria. Avea niste poezii extraordinar de sensibile. Îmi pare rau ca nu i le-am cerut. Îmi aduc aminte ca una din ele spunea: „Când plecam din lume nu luam cu noi nici greutatea scamei”…

Un mare jucator la cursele de cai, acest Nichita Tomescu! Fusese o patima a lui care durase foarte multi ani. Într-o zi însa a spus: „Gata, de acum n-am sa mai joc” si n-a mai jucat. „Era un om puternic!”, a încheiat nea Mitica si în ochii lui se putea vedea limpede nostalgia anilor trecuti si se puteau citi sentimentele care-l legasera atât amar de vreme de avocatul Nichita Tomescu, omul care i-a marcat puternic existenta si de la care a avut ce învata de-a lungul timpului…

O CONFESIUNE DE EXCEPTIE

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

 

Baia de frumusete

Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

[pullquote]

Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

„Per total nu m-am gândit niciodata la mine. Nu m-am socotit o persoana atât de importanta încât sa ma privesc ca pe un obiect demn de contemplat. M-am vazut pe bucati. Iar opiniile pe bucati erau foarte diverse, raportat la functia pe care o îndeplinea fragmentul acela din mine.


…Când eram copil, eram foarte timida. Dupa parerea mea eram si foarte cuminte. Ma socoteam putin nedreptatita. În jurul meu erau copii foarte frumosi (verisoarele mele) care-mi dadeau complexe înca de atunci. Cu vremea mi-au mai trecut complexele. De toate nu am scapat însa nici pâna azi. De cel mai grav, de timiditate, mai ales de timiditatea în public, nu m-am vindecat. În întreaga mea cariera universitara faceam puls peste 90 la fiecare curs si la fiecare seminar, ori de câte ori le vorbeam studentilor. Si aveam pâna la sase ore pe zi. Eram înclestata, crispata, de fiecare data. Pe masura ce vorbeam, sub înrâurirea ideilor care se succedau în mintea mea, aceasta stare se risipea. Tot din pricina conceptiilor mele despre ce ar trebui sa fie nobletea unui fizic nu m-am dus la mare decât dupa 50 de ani, când am zis ca nu mai sunt femeie, sunt un obiect, deci ma pot expune. Am avut însa sansa (consolarea mai degraba) ca studentii mei se atasau foarte mult de mine. Asta era un medicament pentru complexele mele. Înaintea sfârsitului trebuie sa recitesc marile carti ale literaturii universale.

…Reusesc sa stabilesc foarte usor punti de comunicare cu oamenii. Vin înca la mine oameni foarte tineri. Unii au legatura cu filologia, cei mai multi nu. Am legaturi foarte strânse cu Asociatia Studentilor Crestini Ortodocsi. În ultimii 4-5 ani aproape ca m-am stabilit la Manastirea Varatec. Stau acolo cel putin opt luni pe an. Respir în acel loc sacralitate. Vin tineri, si de la Teologie, si calugari, si ma viziteaza. Preocuparile mele au încetat sa mai fie exclusiv literare, au devenit si legaturi spirituale. Îl caut pe Dumnezeu.

….Cei care ma viziteaza acum îl cauta si ei. Unii, dintre calugarii mai vârstnici, dintre preoti, L-au si gasit. Sunt pe calea unei nadejdi. Asa si reusesc sa ies din contingent. Altfel n-as putea sa traiesc cu usurinta în atmosfera actuala. Pentru ca formatia mea este de umanist, de carte, de cultura, asa cum o întelegeam pe vremuri noi, intelectualii. Aveam niste modele, pe care am încercat sa le urmam, scara de valori era cumva fixata. Traiam într-o lume sigura, în masura în care cultul valorilor stabile îti poate da tie sensul unei stabilitati.

…Azi, pentru mine personal, pentru cei putini ramasi din generatia mea, spectacolul lumii contemporane este dezarmant. Ma simt într-o mare nesiguranta, pentru ca toata tabla de valori în care am crezut s-a zguduit. N-as vrea sa spun ca s-a si prabusit. Suntem însa nelinistiti, putin nedumeriti, suntem si tristi; ceea ce se petrece pe planeta nu-ti da senzatia unei linistiri iminente. Ce se întâmpla acum seamana cu perioada prabusirii Imperiului Roman, dar acele zguduiri erau provocate de venirea lui Iisus: era înlocuita o pseudo-spiritualitate cu spiritualitatea adevarata. Dar cine vine la noi astazi? Ai zice ca mai degraba vine Antihristul, nu Mântuitorul. Nadajduiesc ca omenirea sa-si revina din aceasta clipa de orbire, care cam dureaza. Opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta…


…Exista si o criza a culturii. Ma uit la programele Universitatilor. Nu mai gasesc nici urma de greaca, de latina. Respectul pentru clasici nu mai exista. Nu ne intereseaza trecutul, numai prezentul. Iar asta ne taie radacinile. O lume fara radacini este o lume fara morala. Se vorbeste putin si despre intelectualii dintre cele doua razboaie mondiale. Sunt nume care nu se mai pronunta, opere care nu se mai citesc, lucrari muzicale care nu se mai cânta. Exista un fel de indiferenta fata de trecut. Lumea a început sa uite sa vorbeasca, pentru ca nu mai citeste.

[pullquote]

” Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

Zoe Dumitrescu-BUSULENGA

[/pullquote]

…Din fericire, mai sunt câtiva scriitori din cei vechi. Nu stiu în ce masura mai sunt ei productivi. Primesc foarte multe carti, mai cu seama poezie. Sunt autori noi foarte tineri. Ma întreb însa de ce nu mai scriu cei vechi – D. R. Popescu, Breban, Balaita. Acum apar nume noi. Se fac tot felul de ciudatenii în numele postmodernismului. Am încercat sa aflu ce este postmodernismul. I-am întrebat pe ei. N-au fost în stare sa-mi raspunda. E o arta din cioburi – totul este farâmitat – mi s-a spus. Dar Spiritul are o facultate: aceea de integrare, de a face din fragmente o totalitate. Asta au facut clasicii. Azi am senzatia ca traim procesul invers – ne diseminam, ne risipim.

…Eu nu înteleg un lucru: când e atâta frumusete întreaga pe lume, cum pot sa ma duc sa ma uit la firimituri, când eu am bucuria integrala a frumusetii? Si, daca farâmitam frumusetea, cum vom mai putea face drumul invers? Credeti ca de la manele ne vom mai putea întoarce la Johann Sebastian Bach?

…De la Freud încoace s-a produs o mutatie: s-a pus sexul în locul capului. Asta e tristetea cea mai mare. Vedeti, la noi, la romani, exista o cuviinta. Anumite cuvinte nu se pronuntau – nu erau niste tabu-uri, dar exista o pudoare. Acum „cuviinta”, cuvântul acesta, a disparut din dictionar.


…Nu am prejudecati de nici un soi, dar felul în care ne purtam ucide frumusetea. „Trupul este cortul lui Dumnezeu”, a spus Pavel. Ce facem noi cu el? îl expunem, ca pe o bucata oarecare de carne. E cumplit. Cumplit e si ceea ce s-a întâmplat cu relatiile dintre femei si barbati. Dupa parerea mea, aici s-a savârsit o crima. Fiorul primei întâlniri, dragostea, asteptarea casatoriei, toate astea au disparut. Ce se întâmpla cu noi? Eram un popor de tarani cu frica lui Dumnezeu. La sat înca s-au mai pastrat bunele obiceiuri. Oamenii nu sunt bântuiti de patima carnii care se expune. Nu se vorbeste urât, si asta e bine. Mântuitorul este în noi, e lumina necreata, si noi îl pironim cu fiecare cuvânt al nostru, rau sau murdar.


…Pentru mine, marea poezie a fost întotdeauna baia de frumusete în care m-am cufundat când am avut nevoie de intrarea în alta dimensiune. Poezia tine, dupa parerea mea, de partea cea mai ascunsa, cea mai intima a fiintei noastre. Poezia echivaleaza aproape cu o rugaciune. În poezie te cufunzi pentru a te întoarce cu frumusete. În rugaciune intri pentru a te integra absolutului.

…Pentru ca intram în zona computerului, am pierdut placerea de a citi. Eu sunt un cetatean al Galaxiei Gutenberg. Umanismul culturii se sprijina pe lectura, nu pe imagini fugitive. Lectura îti lasa popasurile necesare pentru reflectie, pentru meditatie. Pierderea obisnuintei lecturii este pericolul cel mai mare care ameninta planeta, pentru ca slabeste intelectul, puterea de gândire, si te face sa uiti limba. Chiar si eu, dupa ce am stat cinci ani în Italia, la întoarcere a trebuit sa pun mâna pe Eminescu si pe Sadoveanu, ca sa-mi refac limba.

…Moartea pentru mine înseamna eliberarea de acest trup. Trecerea în lumea celor vii. Lepadarea acestui trup vremelnic si trecerea în lumea celor vii. Nadajduiesc. Daca merit. Asta numai Mântuitorul stie.”

———————————————–

 Zoe DUMITRESCU-BUSULENGA

(Maica Benedicta de la Varatec)


Traiasca toti romanii! Traiasca Romania!

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

N-am sa va dau nici apa, n-am sa va dau nici paine –
A voastra este munca de-a le avea pe masa –
Un sunet de chitara, si-un vers, de azi, pe maine,
Am sa va darui, prieteni, din tot ce ma apasa –

Cantati si voi, cu mine, creati si voi, cu mine,
Voi sunteti toti, cenaclul, in arderea-i frumoasa,
Lumina, libertate, si lupta – pentru bine !
Cantati cu mine-n limba romana, de acasa!

Traiasca toti parintii! Traiasca toti copiii!
Traiasca strabunicii, stiut, si nestiutii!
Murind, nu avem moarte! Am fost, si suntem viii
Romani, uniti pe viata, in cantecul virtutii!

Traiasca toti romanii! Traiasca Romania!
Cantati, cantati, prieteni! Atata va mai spun!
Rasar apocalipse, apune vesnicia,
Tu nu uita vreodata, romane, sa fii bun!

Cantati si voi, cu mine, istorii legendare,
Mihai, Stefan, si Mircea, poeti si voievozi!
Un Rai, sa facem, macar, din Romania Mare,
Chiar daca este Lumea ticsita de Irozi!

Vin cumpene, vin lipsuri, vin necurmate rele,
Si cine sa ma stie, ce toane ne mai vin –
Noi sa cantam, prieteni, calcand pe toate cele:
Traiasca toti Romanii, si Tara lor! Amin.

Autor –   Jianu Liviu-Florian

 

ADRIAN PAUNESCU 68 !

On By nelursIn CultureLeave a comment

Viorel VINTILA

 

Azi, 20 iulie, poetul Adrian Paunescu ar fi împlinit 68 de ani. S-a nascut în Basarabia, la Balti, în anul 1943. Adrian Paunescu este cunoscut mai ales ca poet – debutând în 1960 si fiind unul dintre cei mai prolifici autori români contemporani, dar si ca organizator al acestui fenomen de masa, de proportii epice din anii ’70-’80 – Cenaclul Flacara.

 Adrian Paunescu este creditat, printre altele, cu sintagmele „generatie în blugi” si „muzica tânara”, pentru a-îi desemna pe tinerii care dadeau buluc pe stadioanele tarii în perioada 1973-1985, cât a durat Cenaclul Flacara.

 Eu, unul, ca participant activ la acele manifestatii epice de pe stadioane, nu am fost un fan al omului Adrian Paunescu care, daca e sa fim corecti si sinceri pâna la capat, a fost un sicofant al epocii Ceausescu, fiind recunoscut pentru osanalele si odele pe care i le cânta „marelui cârmaci”. Este însa de apreciat pozitia sa fata de perioada comunista, fiind unul dintre putinii care nu a renegat complet ideologia socialista. Macar, omul a fost vertical pâna la capat si asta pot aprecia… dar nu înseamna ca sunt de acord cu pozitia sa ideologica.

 Pentru mine ramâne de referinta fenomenul „Cenaclul Flacara”, fenomen care a lasat o amprenta virtuala în timp si spatiu pentru multi din generatia mea. În rândurile urmatoare voi încerca o scurta sinopsa a fenomenului creat de Paunescu-Cenaclul Flacara.

 Pentru cei mai tineri, care pe atunci poate nici nu erau nascuti, dar si pentru cei trecuti de 35 de ani, care sunt sigur ca au fost participanti activi la aceste fenomene de masa, am sa fac o scurta radiografie a ceea ce a fost Cenaclul Flacara în acele vremuri.

 Odiseea Cenaclului Flacara a început în 1973 si s-a sfârsit în anul 1985, perioada în care au avut loc 1.615 spectacole de muzica si poezie. Cenaclul Flacara a fost un fenomen cultural si social de proportii epice la care au participat milioane de românasi care dadeau buzna pe stadioane sau se adunau în sali de spectacol precum sardelele, pentru a savura si respira un moment de libertate – care la acea vreme era muzica folk- dar si sa se defuleze emotional de frustrarile si interdictiile acelor vremuri. Ne calcam pur si simplu pe picioare si cântam si urlam ca niste posedati la auzul unor piese ca „Si totusi exista iubirea”, „Pustoaica”, „Doar o cana cu vin” sau „Caciula”, ca sa enumar doar câteva care îmi vin acum în minte. Era o atmosfera efervescenta, pur si simplu scria pe tine fericire, te bucurai ca un copil mic si participai activ agitându-te din mâini si din picioare sau aprinzând lumânari… dansai pe ritmurile melodiilor care te patrundeau pâna-n maduva oaselor si care te faceau sa uiti de mizeriile acelor vremuri. În acele timpuri aceste evenimente erau o rara-avis si reprezentau ceva unic pentru românasul tinut în întuneric de regimul dictatorial de atunci.

 Aceste manifestari erau organizate la initiativa UTC-ului de atunci sub obladuirea poetului Adrian Paunescu, care a compus multe din piesele de succes de atunci, a faurit destine si a lansat vedete de renume ca: Mircea Vintila, Doru Stanculescu, Dan Andrei Aldea, Adrian Ivanitchi, Dan Chebac, Valeriu Sterian, Evandro Rosetti, Florian Pittis, Anda Calugareanu, Tatiana Stepa, Vasile Seicaru, Stefan Hrusca si înca multi altii.

Totul s-a terminat brusc în anul 1985, când pe stadionul din Ploiesti, în urma unei busculade care s-a soldat cu noua morti, s-a luat decizia de a nu se mai organiza astfel de spectacole. Dupa 12 ani de descatusare emotionala si sute de spectacole, Cenaclul Flacara, care atinesese cote alarmante de popularitate, precum si persoana poetului Adrian Paunescu, care avea la picioare si la propriu si la figurat milioane de români, devenisera o amenintare la securitatea nationala a lui Ceausescu, astfel încât acest incident a pus capac Cenaclului Flacara.

 S-a încercat o revigorare a Cenaclului Flacara în august 2010 la festivitatea „Zilele Orasului Navodari”, când Paunescu sustinut de unii membrii ai Cenaclului, au facut primii pasi spre reaprinderea acestei flacari a Cenaclului Flacara care apusese acum peste 25 de ani.

 Paunescu nu mai exista, Cenaclul Flacara însa traieste din amintiri si multe din piesele de succes din acele vremuri se mai cânta de vreo 6 ani cu ocazia festivalului „Folk You” care reuneste artisti din vechea garda, dar si nume noi care, din fericire, continua sa duca mai departe stindardul muzicii folk. Eu, unul, nu sunt chiar un big fan al muzicii folk, dar ascult cu placere anumite piese care mi-au ramas întiparite pe cerebel, din perioada de aur a Cenaclului Flacara. Pacat însa ca românasul din ziua de azi are urechea muzicala înclinata mai mult spre manele „salamesti”, „gutesti” sau „copil-minunesti” si ignora muzica folk sau muzica usoara cu adevarat româneasca. Dar vorba „dacului”… „de gustibus non disputandum”! Yahoo!!!

 Adrian Paunescu s-a reîntâlnit, anul trecut când a trecut în nefiinta, în ceruri cu multi dintre cei carora le-a schimbat viata, printre care, Tatiana Stepa, Gil Ionita, Gil Dobrica, Ion Hagiu, Ovidiu Haidu, Florian Pittis (împreuna cu care eu am avut placerea sa comentez la TV un superbowl de fotbal american), Anda Calugareanu, Doina si Ion Aldea Teodorovici… care prin plecarea lor au lasat mult regret în sufletele noastre! Putem zice cu tristete ca se reface în ceruri Cenaclul Flacara! Acolo ei însa sunt nemuritori. Din pacate ne îngropam adevaratii artisti si îi înlocuim cu saltimbanci si „vedete” de carton. Apa trece, pietrele ramân… Cenaclul Flacara nu mai este, dar spiritul ramâne si muzica folk continua sa existe si sa atraga noi fani. Adrian Paunescu va ramâne un nume de referinta în poezia româneasca si numele sau va fi ascociat forever cu ceea ce a fost – Cenaclul Flacara!

 România

20 iulie 2011

MAI ARE ROMÂNIA O VOCE ÎN EUROPA? (CAZUL HAGI CURDA)

On By nelursIn MemoriesLeave a comment

Victor Roncea

Protest fata de încalcarea de catre Ucraina a drepturilor fundamentale ale omului, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a presei, în cazul jurnalistilor romani Valentin Tigau si Simona Lazar. Mai are România vreo voce în Europa?


Domnule Presedinte al României, Traian Basescu,

Ne adresam Dvs ca sef al diplomatiei României si presedinte al tuturor romanilor, garant si aparator al drepturilor lor.

Sâmbata, 16 iulie a.c., în cursul diminetii, doi ziaristi profesionisti romani se îndreptau spre localitatea Hagi Curda, pentru a participa la sfintirea primei biserici romanesti din actuala Ucraina, de la ocuparea Basarabiei de catre URSS, cu crimele, deportarile si distrugerile odioase care au urmat, si pâna astazi. La granita cu statul vecin, punctul de frontiera Reni, Valentin Tigau, realizator la Radio România Actualitati si sotia sa, Simona Lazar, redactor la Jurnalul National, au fost încunostiintati ca sunt declarati indezirabili, „persona non grata”, mai precis „jurnalist non grata”, ca urmare a unei serii de articole din 2009, intitulate generic „Reporter în Basarabia de Sud”. Materialele incriminate pot fi gasite la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Una dintre probleme este ca, desi aceasta interdictie dateaza înca din 2009, pâna acum nu a fost adusa la cunostinta autoritatilor romanesti, în ciuda zecilor de întâlniri bilaterale futile avute la toate nivelele diplomatiei.

Asociatia Civic Media, membra a Organizatiei de Media a Sud Estului Europei (SEEMO), bazata la Viena, care este afilitata la Institutul International de Presa (IPI) cu sediul la New York, protesteaza fata de acest abuz grosolan al autoritatilor ucrainene, care constituie o încalcare grava a drepturilor omului, asa cum sunt ele stipulate în Declaratia Universala a ONU, ratificata si de Kiev, a libertatii de miscare, a libertatii cuvântului si a libertatii presei, consfintite si de catre Consiliul Europei, unde Ucraina este membra, cât si un afront la adresa relatiilor bilaterale de buna vecinatate si a eforturilor pe care le face România pentru apropierea acestei tari de structurile europene la care suntem parte.

În lipsa unui raspuns adecvat din partea ministrului Teodor Baconschi si a ministerului Afacerilor Externe – care, pâna la aceasta ora, a treia zi dupa incident, nu au binevoit nici sa solicite scuze din partea Ucrainei si nici macar sa-i contacteze pe cei doi ziaristi profesionisti – va solicitam Dvs sa reparati demnitatea nationala stirbita si sa aparati drepturile si libertatile fundamentale ale cetatenilor romani si, în acelasi timp, ale presei libere din România.

Gestul de tip totalitarist-comunist al vecinei noastre rasaritene, la fel ca si tratamentul la care este supusa numeroasa minoritate româneasca de pe teritoriul actualei Ucraine sau modul în care Kievul ignora acordurile internationale în privinta Deltei Dunarii, dovedesc ca aceasta tara este înca profund ancorata în mentalitatea sistemului bolsevic si ale produsului acestuia, homo sovieticus, de ale carui practici si metode, de tip KGB-ist, nu se poate dezice.

Va aducem aminte ca, în urma cu sase ani, în aprilie 2005, Societatea pentru Cultura si Literatura Româna din Bucovina va transmitea printr-un Memoriu un set similar de probleme. „O mare problema – se afirma în Memoriu – este reprezentata de interdictiile de intrare în Ucraina impuse de autoritatile ucrainene fara nici o explicatie. Lista celor care au primit interdictie de intrare în Ucraina este lunga: Marian Voicu, realizator la TVR, Victor Roncea, seful sectiei de stiri Externe de la ZIUA, scriitorul George Muntean, fost vicepresedinte SCLRB, Ion Beldeanu, presedintele Asociatiei Scriitorilor din Suceava, Eugen Patras, fost vicepresedinte al Societatii pentru Cultura Româneasca “Mihai Eminescu” din Cernauti, s.a”.

Faptul ca, dupa sase ani, nimic nu s-a schimbat din atitudinea Ucrainei fata de România, de etnicii, cetatenii si presa ei, în ciuda faptului ca suntem membri cu drepturi depline ai NATO si UE, arata ca avem o problema perena, nerezolvata, ceea ce demonstreaza si ca diplomatia romana, cel putin pe aceasta relatie, este la pamânt.

În acelasi Memoriu se atragea atentia si asupra unei alte probleme, si anume „cea a faptului ca localitatile romanesti din Ucraina nu au revenit la denumirile lor istorice, pastrându-se denumirile impuse în perioada sovietica”. Am fost profund dezamagiti sa constatam ca, din Comunicatul oficial al MAE privind situatia celorlalti romani, în numar de 130, retinuti temporar la granita cu Ucraina în aceleasi împrejurari, lipseste cu desavârsire mentionarea numelui romanesc al localitatii în care se sfintea biserica Mitropoliei Basarabiei, si anume Hagi Curda, fie si numai în paranteza, dupa numele falsificator impus de sovietici, respectiv Camîsovca. Aceasta practica mai este uzitata doar de Ambasada Ungariei din Republica Moldova, care elibereaza vize Schengen folosind pentru Chisinau denumirea ruseasca, de Kisinyov. Este o rusine pentru noi, ca romani, în secolul 21, sa ne resovietizam numele numai ca sa fim pe placul unui stat agresor si perpetuu agresiv fata de conationalii nostri vitregiti de soarta, în timp ce în propria noastra tara nu mai stim cum si unde se la suflam reprezentantilor extermisti ai ungurilor, ca sa se simta mai bine.

Nu mai putin întristator este sa constatam faptul ca diverse cluburi si organizatii care se pretind „active” pentru drepturile ziaristilor au zacut pasive în acest caz, în lipsa vreunei mize financiare sau de interese politice si de grup. Dezarmant este si faptul ca o institutie publica, cum este Radioul National, condus, ce-i drept, de UDMR, nu a emis nici un protest în apararea propriului ziarist, angajat al RRA, ale carui drepturi au fost încalcate în timp ce reprezenta România. Astfel de ciudatenii sunt, din nefericire, dovada ca anormalul a ajuns o normalitate, începând de la sfaturile si informatiile “avizatilor” si pâna la nivelul de jos, al “activilor”.

Încheiem cu aceleasi cuvinte pe care le-am mai folosit în trecut într-un caz similar, când predecesorul Dvs, presedintele Ion Iliescu, a preferat politica “jocului de glezne” si a diplomatiei ridicate cam pe la acelasi nivel, a „genunchiului broastei”, care însa, în conditiile celei de azi, pare totusi o perspectiva a unei “înaltimi ametitoare”:

„În dorinta ca acest caz sa nu devina un precedent pentru sisteme politice nedemocratice din jurul României, care ar dori sa „pedepseasca” abuziv libertatea presei, afectând astfel si alte institutii media romanesti, va solicitam luarea unei pozitii oficiale”.

Cum MAE si RRA nu au avut timp sa le faca publica pozitia ziaristilor „vinovati”, o reproducem aici asa cum a fost ea publicata, cu o solidaritate singulara, de ziarul „Curentul”:

„Ca jurnalisti profesionisti, n-as miza, în totalitate, pe senzationalul episodului Hagi-Curda. Tot ce s-a întâmplat acolo era previzibil; scenariul se putea scrie, aproape la fel, în multe tari est-europene cu deficit de democratie. Acolo, unde un cunoscut ziarist ucrainean de opozitie, Gheorghi Gongadze, a fost asasinat, în anul 2000, de serviciile speciale cu ordin de la conducere, de ce ne-am astepta ca alt ziarist sa însemne mai mult decât înca un individ periculos? În definitiv, aici se afla raspunsul la întrebarea: «De ce ne-au refuzat ucrainenii intrarea în statul lor vecin si prieten?». Am publicat, în urma cu doi ani, o serie de reportaje documentate în Basarabia de Sud. Scoala, limba româna, biserica, constiinta de neam – toate aceste valori aflate în pericolul de a se destrama si asupra carora ne aplecam de mai multa vreme prin natura meseriei noastre. N-am trucat si n-am exagerat nimic. În general, s-a scris putin despre Basarabia de Sud, si acele reportaje au marcat, poate, deschiderea unei noi ofensive pentru adevar. Dar, cum stiti, în anumite situatii, adevarul doare mai mult ca o rana de glont. Revedeti aceste articole, pentru a întelege mai bine, la adresa http://www.romanii-de-langa-noi.blogspot.com. Istoria noastra nu e noua. Sute si mii de alti jurnalisti au suferit pentru ca au spus adevarul. Unii au platit cu viata, ca Gheorghi Gongadze. În ciuda acestor tragice întâmplari, jurnalistii n-au încetat sa caute adevarul pentru a-l spune oamenilor, având speranta ca ar putea schimba lumea în care traim. E ceea ce am facut si noi. Credem ca nu am gresit“, ne-au declarat colegii nostri Valentin Tigau si Simona Lazar.

Domnule Presedinte, aratati-le si aratati-ne ca nu am gresit!

Victor RONCEA

Presedinte-fondator Asociatia Civic Media

18 Iulie 2011

 http://www.ziaristionline.ro/2011/07/18/civic-media-catre-traian-basescu-protest-fata-de-incalcarea-de-catre-ucraina-a-drepturilor-fundamentale-ale-omului-si-a-libertatii-presei-in-cazul-hagi-curda/

Cititi si:

Crez de jurnalist non grata. Trei vorbe pentru domnul presedinte Traian Basescu despre Ucraina, demnitatea nationala, libertatea de miscare si a cuvantului

Crez de jurnalist non grata: Merita sa devii indezirabil dupa ce saruti mainile romanilor din Ucraina – Simona Lazar, Reporter in Basarabia de Sud »

Din sportul galatean – "Academia Corciova – Munteanu"

On By nelursIn SportLeave a comment

Academia Corciova – Munteanu este unul dintre cele mai ambitioase proiecte care a început sa prinda viata în sportul galatean. Un lot compact de 20 de hocheisti, din grupa antrenorului Cristi Munteanu (dintre care 10 sunt din mediul rural), au fost înscrisi la scoala Nr. 34, urmând sa-si petreaca zilnic timpul împreuna, între orele 8,45 si 15,00.
Copiii, care fac hochei la Dunarea de 3 ani, vor avea zilnic urmatorul program: scoala, antrenament, masa, after school, antrenament. Acum, în vacanta, micii sportivi au antrenamente pe gheata la mall-ul din Braila, lectii de înot la bazinul Colegiului Vasile Alecsandri si lectii de engleza.

Gh. Arsenie
M. Petrescu

Viata libera
18 iulie 2011

Fotbal: 1-0 Otelul Galati – Steaua, în Supercupa României, SUPERCAMPIONII!

On By nelursIn SportLeave a comment

Otelul Galati a câstigat al doilea trofeu din istoria clubului

E clar. Otelul e cea mai buna echipa din România. Au demonstrat-o ieri-seara din nou, daca mai era nevoie, mânjii lui Dorinel, care au dat de pamânt cu mult mediatizata Steaua. 1-0 simplu, fara emotii, dupa un meci controlat de la un capat la celalalt de otelari.

România s-a închinat acum doua luni în fata campioanei, acum a facut plecaciuni în fata SUPERCAMPIOANEI.

Vestiar cuprins de flacari acasa, autobuz cu suporteri facut scrum, era clar ca avem de-a face cu un meci incendiar din toate punctele de vedere. În plus, pecheanul campion mondial Lucian Bute a aprins tribunele cu lovitura de start.

Nici nu începuse bine meciul si Otelul a ramas fara un jucator de baza: Giurgiu a fost accidentat grav si a parasit terenul, locul sau fiind luat de Viglianti. Ghinionul a fost însa reciproc. La câteva minute s-a accidentat si stelistul Tanase, care i-a facut loc în teren lui Bajenaru.

Laurentiuuuuu BUUUsss!

Steaua a avut prima ocazie a meciului,prin Galamaz, care nu a reusit sa bage mingea în poarta din trei metri, iar Otelul a replicat printr-un gol reusit din lovitura libera de Salageanu, anulat însa, corect, pentru un ofsaid la Paraschiv.

A facut totusi dreptate Bus,în minutul 14, când, dupa ce l-a facut vraiste pe Martinovici pe partea stânga, a sutat plasat direct în coltul lung. Goool Otelul, care punea deja stapânire pe joc. Bus a încercat un copy-paste în minutul 18, dar a tras mult peste poarta.

Abia în minutul 34 a mai venit o ocazie. si ce ocazie! Ibeh i-a rupt coloana lui Gardos, dar a tras în bara, din coltul scurt. Imediat, în replica, Rusescu a sutat din unghi, minge respinsa însa în corner, iar repriza s-a terminat încrâncenata, cu doua cartonase galbene.

Steaua a presat, Otelul a ratat

În partea a doua a continuat duelul fizic dintre cele doua echipe, prima ocazie importanta putând fi notata abia în minutul 64, când galatenii au iesit cu fata curata dupa o bâlbâiala în careu.

Steaua a presat, dar fara mari realizari, cu Rusescu în rol de tunar fara ghiulele, si cu multe cornere, acordate totusi parca prea usor de fundasii Otelului.

si, pentru ca în teren lipsea spectacolul, l-au declansat ultrasii Otelului în tribune, cu valuri sud-americane, primite cu mult entuziasm de nemteni.

Pe teren, Antal a inventat un voleu, respins de fundasii stelisti, în conditiile în care poarta era goala. Pe final, meciul s-a mai animat, cu Ibeh gata, gata sa mai întepe o data poarta lui Tatarusanu, cu Antal si Bus în rol de maratonisti si cu o defensiva sigura.

Pena putea sa închida meciul în minutul 88, dar a tras peste, din pozitie excelenta, iar Ibeh a sutat în Tatarusanu dupa ce s-a distrat pur si simplu cu apararea stelista.

În ultimele secunde ale meciului a urcat în careul Galatiului si portarul Tatarusanu, dar nimic nu se mai putea întâmpla. Anul acesta, cupele din fotbalul românesc au buletin de Galati. Asta e, ole, ola, aplaudati CAMPIOANA!!!

Mai multi galateni decât stelisti

Otelul a câstigat clar si duelul galeriilor, stelistii fiind reprezentati în tribune mai degraba de suporteri nemteni care simpatizeaza Steaua. În orice caz, Otelul a avut la Piatra Neamt cea mai impresionanta galerie din toate timpurile la meciurile din deplasare, în tribune fiind prezenti peste 2.000 de galateni, fata de aproximativ 500 de stelisti.

OtELUL – STEAUA 1-0 (1-0)
Supercupa României, Piatra Neamt, spectatori 13.253
A marcat Bus (14)

Otelul: Grahovac – Râpa, Costin, Perendija (Sârghi 81), Salageanu – Giurgiu (4 Viglianti), Neagu – Antal, Bus, Ibeh – Paraschiv (Pena 65).

Steaua: Tatarusanu – Martinovici, Galamaz, Gardos, Latovlevici – Nicolita, Bicfalvi, Brandan, Cr. Tanase (6 Bajenaru) – Tatu, Rusescu.

Arbitri: Robert Dumitru (Brasov) – Cristian Nica (Ploiesti), Aurel Onita (Constanta).

Cartonase galbene: Brandan (40), Bicfalvi (51), Nicolita (58), Martinovici (59) – Paraschiv (40), Antal (69), Râpa (89), Grahovac (90).

Marius Tuca

VIATA LIBERA

PROMOVAREA NONVALORII… BRAND NATIONAL?

On By nelursIn TraditionLeave a comment

Georgeta RESTEMAN

Cât vom mai asista la aceste „piese de teatru ieftin” care  ascund sub reclame socante „prezente scenice” semianalfabete? Dureros! E cumplit sa vezi cum se atribuie titluri si diplome, fara nicio jena unora care de-abia stiu sa lege doua vorbe în limba materna si nici acelea corecte,  si în momentul în care dau „switch-ul” pe limba pe care ar fi trebuit sa o asimileze (dar n-au fost  în stare) devin mai mult decât penibili si sa lasi tineri eminenti, inteligenti, olimpici sa-si caute norocul pe alte meridiane unde valoarea lor este, într-adevar apreciata!

 ***

 Daca în urma cu doua luni am parasit o tara care-mi este si-mi va ramâne mereu aproape de suflet, am facut-o pentru ca din preaplinul sufletului se revarsa prea multa amaraciune peste toate mizeriile la care am asistat, neputincioasa, în ultimii ani, cautând peste granite nu un simplu refugiu, nu goana dupa îmbogatire sau huzurul, ci doar un mijloc de supravietuire pe care tara mea, tara noastra a tuturor celor care suntem români nu mai poate sau mai bine zis nu mai vrea sa ne-o ofere.

 Esti corect, esti cinstit, esti onest, esti sincer si mai „ai si ceva în cap”? Nu esti bun! Nu faci compromisuri? Nu ai ce cauta în România! Nu stii sa te lingusesti si sa te supui mediocritatii sau de-a dreptul tâmpeniei? Esti un paria al societatii cangrenate de boala parvenitismului si a cameleonismului exacerbat, a impotentei intelectuale ridicate la rang înalt si-a promovarii non-valorii…

 N-as fi dorit sa ma folosesc de sintagma „trist dar adevarat”, devenita de-acum banala si uzitata adesea când se face referire la ceea ce se petrece în tarisoara noastra, unde cândva, „demult, tare demult…” (parafrazându-l pe Tudor Chirila de la Vama Veche), occidentalii veneau si se înfruptau din darnicia „micului Paris” si se desfatau în frumusetile oferite de cadrul natural de exceptie si ospitalitatea României noastre – dar iata-ma silita sa rostesc fara sa vreau: da, „trist dar adevarat!”.

 Urmaresc zilnic, gratie serviciilor unei companii românesti de televiziune prin cablu care opereaza si în Cipru, stiri, actualitatea româneasca în toata „splendoarea” si decaderea ei, cu „acces direct” la cancanuri si „perieri” de prost gust care te fac, pe de-o parte, sa nu regreti ca stai departe de acea societate bolnava, dar pe de alta, naste revolta, sentimentul acela care clocoteste în tine zbatându-se sa demonstreze ca nu toti românii sunt tâmpiti, ca nu sunt nici „figuranti” pe o scena a valorilor rasturnate si nici „actori de tinichea”.

România are valorile ei, atâtea câte-au mai ramas „acasa” si trebuie sa si le pastreze intacte, curate, limpezi si departe de interese meschine – care sunt, fara îndoiala, în total dezacord cu menirea lor ca valori! O societate sanatoasa se construieste si rezista oricaror „intemperii” cu oameni corecti, cu oameni valorosi, cu oameni cu un caracter puternic!

 Cât vom mai asista la aceste „piese de teatru ieftin” care ascund sub reclame socante „prezente scenice” semianalfabete? Dureros! E cumplit sa vezi cum se atribuie titluri si diplome, fara nicio jena unora care de-abia stiu sa lege doua vorbe si nici acelea corecte si sa lasi tineri eminenti, inteligenti, olimpici sa-si caute norocul pe alte meridiane unde valoarea lor este, într-adevar apreciata! Noi, cei care-am depasit vârsta maturitatii ne resemnam, sau poate nu! Dar ei? Tinerii acestia minunati, ce fac? Chiar daca BAC-ul de anul acesta a demonstrat „clasa” majoritatii, exista un segment care merita toata cinstea si aprecierea…

 Si argumentez cele afirmate anterior printr-un exemplu concludent: în luna iunie a avut loc la Larnaca a XV-a editie a Olimpiadei Balcanice de Matematica pentru Juniori, organizata de Asociatia de Matematica din Cipru, la care elevii români au luat nici mai mult, nici mai putin de 6 medalii: 3 de aur, 2 de argint si premiu special al juriului pentru originalitatea solutiei gasite pentru o problema, obtinând în acelasi timp punctajul maxim! Cinste lor si celor care i-au crescut si i-au instruit! Va puteti edifica asupra acestui succes al tinerilor matematicieni români, accesând link-ul de mai jos.

http://www.ziare.com/articole/olimpiada+balcanica+matematica

 Câte mijloace media din România au evidentiat rezulatele meritorii ale acestor muguri de român, „micutilor Einsteini” – cum catalogati în „Ziarul românesc din Cipru”? La valoarea lor nu s-a avut „acces direct”?

 Fratilor, stopati odata aceste practici de-a dreptul nebunesti si treziti-va! Ne faceti neamul de râs! Creati voit o imagine mizerabila asupra României noastre care de-abia mai respira de sub mormanul de ineptii care se petrec în ea! Nu este suficient cât împieteaza asupra noastra faptele celor care cersesc, care fura, care înseala, care îsi etaleaza „frumusetile” prin parcurile si locurile rau famate din tarile în care s-au pripasit si datorita lor, de multe ori ti-e pur si simplu jena sa vorbesti româneste de teama de a nu te aseza la acelasi nivel cu ei/ele? Suficient! Opriti-va! Eu ma opresc acum aici (dar nu pentru mult timp!): cine are minte sa priceapa, cine are ochi sa vada si cine are putere sa actioneze!

 „E nevoie de schimbare!” – ne-am saturat auzind acest lucru de ani buni, dar nu s-a schimbat nimic! Ba da! – îmi cer scuze, s-a schimbat din rau, în mai rau: promovarea non-valorii a devenit brand national!

Limassol, Cipru

15 iulie 2011

SCRIITORI OLTENI: ION CATRINA – ELIBERAREA PRIN ÎNTOARCERE SPRE TRECUT

On By nelursIn Life and HealthLeave a comment

prof. Rafaela TRAISTARU

 

 

Ma voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” si ultimului „Urmasul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,desi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îsi face simtita prezenta prin caldura si întelegerea cu care îsi priveste si-si prezinta eroii. Folosind o tehnica moderna, cea a oglinzilor care prezinta diferite fatete ale personajului din care se încheaga o personalitate puternica, scriitorul dovedeste faptul ca îsi cunoaste personajele, le întelege ezitarile si este alaturi de ale atunci când ele îsi cauta radacinile si se autodescopera. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” si Luca, din „Urmasul”, oameni macinati de nelinisti si cautari, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-si greselile lor si ale sistemului care le-a generat, privesc detasat spre bolgiile infernului prin care au trecut si accepta sa mearga mai departe. Putem spune ca e vorba de o dubla eliberare a personajului si a autorului.

 La sfârsitul primului roman, scriitorul marturiseste: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaste o fac pe propria lor raspundere. Orice reactie de ostilitate fata de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el sa taca. N-a putut s-o faca, pentru ca a vrut ca istoria sa nu se mai repete.” Consider ca aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia sa scrie pentru ca umilintele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile si aspiratiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, sa nu mai renasca. Eliberarea se produce calm, matur, fara patima ,doar cu o detasare amara si trista.

 Autorul nu-i condamna pe cei care i-au facut rau personajului sau (adica lui), el prezinta faptele oarecum împacat cu soarta, lasând cititorului dreptul la judecata. Toate mediile sociale sunt trecute în revista în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau sa-si reprime anumite aspiratii, este cel mai drag cititorilor, desi pentru scriitor si personaj locurile natale, cu viata patriarhala, înnobilata de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat înca „nestricat „ de lumea moderna sunt „edenul” spre care se întoarce mereu si unde spera sa gaseasca acea eliberare de spaimele trecutului.

 Conceput cu o structura polifonica, romanul înmanuncheaza prin eroii sai un singur destin, la conturarea caruia contribuie toti ceilalti, care nu sunt altceva decât fatetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin si al Anei Maria sunt deschideri mediatice ale unei multiple si fantastice partituri. Într-o atmosfera kafkiana în care actioneaza un mecanism ocult al fortelor raului,iar omul asteapta neputincios sa fie strivit, personaj ele strabat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul rotilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugereaza eliberarea: „În ritmul leganat al rotilor de tren a cautat motive pentru o detasare. E vremea sa mergem la drum/ Si tu ca si mine liber sa zbori/ Sa mergem spre muntii cu piscuri în nori/ Spre marea albastra, unde mereu/ Cutreiera slobod doar vântul si eu …” . Motivele însa nu se întrezareau.

Si totusi eliberarea personajului de framântari, de întrebari, de cautari se produce, caci cel care asculta acum glasul rotilor de tren este mult mai calit decât tânarul care plecase cu câtiva ani înainte din Costestiul natal spre Brasov, Iasi, Caracal, pe cararile întortocheate ale vietii pentru a se desavârsi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului si un tip lucid, capabil sa discearna binele de rau si sa evite capcanele unui regim ce ameninta sa distruga în tavalugul sau, destine nevinovate. Ca aceasta eliberare s-a produs stau marturie celelalte patru romane care au aparut în decurs de doar câtiva ani: „Tarâmul umbrelor”, „Pamântul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmasul”- aparut în 2009.

 „Urmasul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcatuiesc un tot unitar si se înscriu într-o adevarata cronica a destinului unor familii de oameni simpli ce strabat drumurile vietii într-un secol plin de contraste, de încercari” aberante si obstacole existentiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte si inutile. Personajele celor cinci volume developeaza actiuni ce se împletesc complicat si subtil într-o retea ce poate, în sfârsit, sa fie descifrata, pentru ca unele dintre ele îsi regasesc radacinile în negura timpurilor ce duce pâna la „Urmasul”.

 Cu actiunea plasata într-un tinut aproape de basm, în inima muntilor, într-un adevarat cuib de vulturi, numeroasa familie a Balaienilor duce un razboi tacut cu muntele. Desi aparati de dusmanii din afara, cei din familia Balaienilor duc o lupta inegala cu salbaticia muntelui care le ofera protectie pentru a prospera, dar le cere si „tribut” în vieti omenesti. Ramân doar doi oameni: Simion si unicul sau fiu, Luca. Luca este „urmasul” care traieste o drama sfâsietoare ramânând de tânar singurul stapân al acestui cuib de vulturi, în urma mortii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului razboi mondial. Luca exercita asupra celor ce-l cunosc o atractie puternica, dar în mod paradoxal, toti cei care vin în contact cu el si doresc sa-1 ajute, sfârsesc tragic, de parca el ar fi cel blestemat si ar fi obligat sa razbeasca singur pentru a dobândi calitatile necesare unui învingator. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presara pe drumul vietii si nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmas ce a razbit în cele din urma si a reusit sa predea stafeta la altii.

 Desi personajul este înconjurat de oameni care îl îndragesc, el lupta si sufera tot singur. Simion, Damian, surorile Lacatus, Niculaie si Paraschiva nu fac altceva decât sa-1 simpatizeze si sa-i usureze drumul spre împlinire, însa ele nu-i modifica cu nimic traiectoria prestabilita de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, dupa ce în urma unui sir de nedreptati si violente, Luca pierde totul, în roman razbate un puternic strigat de alarma referitor la lege, justitie, dreptate si adevar. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pamânturilor stramosilor sai, pe motiv de lipsa de probe doveditoare, pentru ca actele arsesera la incendiu, iar proprietatea, ramasa libera, e adjudecata de o camarila judiciara din care face parte chiar avocatul ce trebuia sa-1 apere la proces. Când ramâne fara casa si avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearca sa închida acest trecut într-un sipet de unde spera sa nu mai slobozeasca niciodata: „Revedea totul cu mii de amanunte si i se parea ca a fost ieri pe acolo si ca din casa de lemn si de piatra ce se afla în fata curtii îi zâmbeau sfios ferestrele tacute, iar tetele ce se refugiasera de peste munti erau raze ale soarelui de primavara, blânde si mângâietoare”. „Acolo au fost stramosii mei, acolo s-a nascut tata si acolo m-am nascut si am încercat sa traiesc eu. Fiti în veci blestemati voi, ce mi-ati rapit trecutul si fericirea”… „?i-a promis ca în viata lui sa nu mai aminteasca despre trecut si sa încuie toate amintirile în el sub lacatul tacerii”.

 Când trecutul va navali furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutala, încât îl va face pentru moment sa-si piarda cunostinta si sa înteleaga ca exista pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare sa ti-o faca tie, muritor de rând:„Luca a privit fara sa-si creada ochilor. Pamântul a început a se clatina si cerul s-a rotit ametitor. Peste ochi i s-a lasat un întuneric dens, a vazut stele verzi sî a încercat zadarnic sa se prinda cu mâinile de ceva ca sa se sprijine. S-a pravalit pe podea si a ramas o vreme inconstient, spre disperarea Paraschivei. Când si-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu otet. Lânga el zacea aruncat chimirul lui Simion”.

 Dupa acest al cincilea roman si eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amaraciunile strânse într-o viata presarata cu nemultumiri si umilinte, pare sa se fi desavârsit. Omul care a devenit „locuitor al cetatii”, priveste detasat tot ceea ce a cunoscut si a trait, si doar din când în când, mai ales în descrierile de natura, razbate nostalgia omului nascut în zona de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovata de curând nu era aratoasa, ba era chiar cu mult mai modesta decât cea de la Valea Seaca, dar era asezata într-un colt de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziti si parcele întinse acoperite cu fânete se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome si crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neasteptate din loc în Ioc dupa o geometrie asimetrica plina de farmec si candoare”.

Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondeaza abisurile sufletesti si ne face sa traim alaturi de personajele sale, bucuriile, tristetile si spaimele acestora. El îsi întelege personajele, nu le condamna, nu se erijeaza în judecatorul faptelor acestora, ci traieste alaturi de ele dramele si tragediile lor. Aceasta modesta lucrare se vrea o invitatie la lectura pentru a descoperi un scriitor cu adevarat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trai, a ierta si a spera.

Caracal, Iunie 2011

DIALOG CU OANA PELLEA

On By nelursIn InterviewLeave a comment

thAdalbert GYURIS

in

DIALOG CU OANA PELLEA

.

Doamna Oana Pellea s-a nascut la 29 ianuarie 1962 în Bucuresti. A absolvit Academia de Arta Teatrala si Cinematografica – Bucuresti, sectia arta actorului, promotia 1984, la clasa profesoarei Sanda Manu. Este fiica Domnicai Mihaela, nascuta Policrat, si a actorului român, Amza Pellea (7 aprilie 1931 -12 decembrie 1983).

Dupa terminarea studiilor, în perioada 1984-1987, a fost actrita la Teatrul de stat din Piatra Neamt, dupa care, între 1987-1999, a facut parte din prestigioasa trupa a Teatrului „Lucia Sturdza Bulandra” din Bucuresti. Din 1999 a devenit liber-profesionista. Continue reading “DIALOG CU OANA PELLEA” →

Foametea – o suferinta la ordinea zilei

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

In publicatia CAPITAL de marti 12 iulie a.c. citim un titlu alarmant:

Noua Ordine Mondiala- Lumea ramane fara mancare.


[pullquote] „Când voi închide cerul si nu va fi ploaie, când voi porunci lacustelor sa manânce tara, când voi trimite ciuma în poporul Meu: daca poporul Meu, peste care este chemat Numele Meu se va smeri, se va ruga si va cauta fata Mea, si se va abate de la caile lui rele – îl voi asculta din ceruri, îi voi ierta pacatul si-i voi tamadui tara.”

2 Cronici, 7.13-14 [/pullquote]

„... zeci de mii de familii africane sunt în cautare disperata de hrana. Sute de mii de animale de ferma au murit din cauza secetei din Somalia, Etiopia si Kenya, care este cea mai mare din ultimii 60 de ani.

În fiecare zi, mii de oameni ajung în cea mai mare tabara de refugiati din lume, la Dadaab, în speranta ca vor fi acceptati, desi a fost construit pentru 90.000 de oameni, iar acum sunt deja 360.000 de persoane.

Mai mult, 30.000 de oameni stau în afara taberei, care înca nu au fost acceptati în tabara din lipsa de spatiu.

Cei de la Business Insider au realizat o lista cu 12 semne care arata ca lumea ramâne fara mâncare. Enumeram si câteva dintre ele:

1. Mai mult de 3 miliarde de oameni, aproximativ jumptate din populatia lumii, traiesc cu mai putin de 2 dolari pe zi.

2. În ultimii ani, pretul global al alimentelor a crescut cu 37%.

3. Preturile unor cereale “cheie” precum porumbul au explodat de-a dreptul: de exemplu, pretul grâului a crescut cu 77% într-un singur an, orezul cu 39%, iar zaharul cu 64%.

4. Conform FAO, pretul alimentelor va cunoaste o crestere de 240% fata de nivelul din 2004.

5. Se estimeaza ca 80% din populatia globului traieste în state unde diferenta de venit dintre bogati si saraci se adânceste.

6. Aproximativ un miliard de oameni se duc seara la culcare înfometati. În fiecare zi!

7. La fiecare 3,6 secunde cineva sfârseste de foame, trei sferturi fiind copii sub 5 ani.

Publicatia Capital, a tras un semnal de alarma, fapt pentru care le multumim.

Acum trebuie sa venim sa ne facem si noi, fiecare, partea noastra.

[pullquote]

„Când va veni Fiul omului în slava Sa cu toti sfintii îngeri, va sedea pe scaunul de domnie al slavei Sale. Toate neamurile vor fi adunate înaintea Lui. El îi va desparti pe unii de altii cum desparte pastorul oile de capre; si va pune oile la dreapta, iar caprele la stânga Lui. Atunci Împaratul va zice celor de la dreapta Lui: „Veniti binecuvântatii Tatalui Meu de mosteniti Împaratia care v-a fost pregatita de la întemeierea lumii. Caci am fost flamând, si Mi-ati dat de mâncat; Mi-a fost sete, si Mi-ati dat de baut; am fost strain, si M-ati primit; am fost gol, si M-ati îmbracat; am fost bolnav, si ati venit sa Ma vedeti; am fost în temnita, si ati venit pe la Mine.” Atunci cei neprihaniti Îi vor raspunde: „Doamne, când Te-am vazut noi flamând si Ti-am dat sa manânci? Sau fiindu-Ti sete si Ti-am dat de ai baut? Când Te-am vazut noi strain si Te-am primit? Sau gol si Te-am îmbracat? Când Te-am vazut noi bolnav sau în temnita si am venit pe la Tine?” Drept raspuns, Împaratul le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de câte ori ati facut aceste lucruri unuia din acesti foarte neînsemnati frati ai Mei, Mie Mi le-ati facut.” Apoi va zice celor de la stânga Lui: „Duceti-va de la Mine, blestematilor, în focul cel vesnic care a fost pregatit diavolului si îngerilor lui! Caci am fost flamând, si nu Mi-ati dat sa manânc; Mi-a fost sete, si nu Mi-ati dat sa beau; am fost strain, si nu M-ati primit; am fost gol, si nu M-ati îmbracat; am fost bolnav si în temnita, si n-ati venit pe la Mine.” Atunci Îi vor raspunde si ei: „Doamne, când Te-am vazut noi flamând, sau fiindu-Ti sete, sau strain, sau gol, sau bolnav, sau în temnita, si nu Ti-am slujit?” Si El, drept raspuns, le va zice: „Adevarat va spun ca, ori de câte ori n-ati facut aceste lucruri unuia dintre acesti foarte neînsemnati frati ai Mei, Mie nu Mi le-ati facut.” Si acestia vor merge în pedeapsa vesnica, iar cei neprihaniti vor merge în viata vesnica.”

Matei 25, 31-46

[/pullquote]

Intrebari utile

Ce e de facut?

Sa facem doar statistici si sa stam nepasatori?

Ce fac mai marii lumii?

Ce le putem propune?

Dar MASS-MEDIA, ce mai asteapta?

Vorbim aici de marile Televiziuni, sau mai mici, care nu cred ca trebuie sa stea nepasatoare fata de nultimea de oameni aflata in suferinta!

Cred ca nimic nu e mai apasator, mai chinuitor si mai neuman decat sa-ti lasi aproapele sa moara de foame si sa nu-i intinzi o mana de ajutor.

TV-unile pot si trebuie sa initieze teledoane.

Sa vedem, ce ne invata Dumnezeu, ce pretentii are?

Vom privi doar in Noul Testament, deoarece populatia Romaniei este crestina peste 95%.

Sunt binecunoscute acele intamplari cand Domnul Isus Hristos a inmultit painile baietelului si a dat multimii sa manance. Atunci s-a folosit de putinul avut in mana unui copil. Acum se poate folosi de ce avem fiecare in mana (posesia) noastra. Sa cedam din „putinul” nostru, caci Dumnezeul il va inmulti dupa nevoi. Se vor satura toti si va mai si ramane acele cosuri pline cu faramituri, dovada belsugului, care vine ca o confirmare, presarata de binecuvantarea lui Dumnezeu in fata multimilor.

In Evanghelie gasim scris ca, intr-o imprejurare, Isus le-a spus ucenicilor Sai „Dati-le voi sa manance!”. El ne-a dat o pilda ca noi s-o urmam, ca si crestini, dar si ca oameni creati dupa chipul si asemanarea Sa! Doamne ajuta!

Implinirea Legii – Legii Duhului de viata – este aceea de a-L iubi pe Dumnezeu, mai intai, si apoi, pe semenii nostri ca pe noi insine.

In Matei 25, unde ne vorbeste despre Judecata Viitoare, gasim in Cuvantul Mantuitorului Isus Cristos o invatatura care trebuie luata in seama. Sa-l imbracam pe cel gol si sa-i dam hrana celui flamand. Acum avem aceasta ocazie.

Pastorul cel Bun, Domnul Isus, a spus ca va fi o turma si un Pastor, dar ca acum mai are si alte oi care sunt intr-alt staul.

Sa dam hrana necesara tuturor oillor Marelui Pastor, pentru ca sa nu duca lipsa de nimic.

Eclesiastul (11.1) spune: Arunca-ti pâinea pe ape, si dupa multa vreme o vei gasi iarasi!

Si daca n-am cunoaste aceste indemnuri sfinte, si inima noastra si constiinta ne indeamna sa nu stam nepasatori cand altii sunt intr-o situatie atat de grava.

Sa ne indemnam unii pe altii la dragoste si la fapte bune, pentru semenii nostri care sunt acum in mare nevoie.

Altadata am fost noi, si am fost ajutati, caci Domnul Dumnezeu poarta de grija tuturor, si va rasplati fiecaruia dupa credinta si fapta lui…

Sa venim inaintea Domnului cu post, cu rugaciune, sa ne smerim si sa ne intoarcem fata spre El, de unde ne va veni iertarea, pacea si salvarea sufletului…!

Sa participam cu totii la teledoanele, care speram, ca nu vor intarzia prea mult, deoarece e o stare de extrema urgenta!

Glorie si slava, multumire si inchinare sa-i aducem din toata inima, acum si-n vesnicie, Domnului Dumnezeu!

Slavit Sa-i Fie Numele in Veci! Amin.


ROMÂNIA MEA: „TE IUBESC!”

On By nelursIn RomaniaLeave a comment

Delia NEBUNU – Liceul „Mihail Kogalniceanu” – Vaslui

 

CONCURSUL DE ESEURI

„ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

PREMIUL ÎNTÂI

De cele mai multe ori, când se vorbeste despre patriotism, fondul este estompat, ramânând cuvinte cu reflexii rosu-galben-albastre – doar forme fara fond. Patriotismul are rangul de sentiment, caci este o subdiviziune a iubirii: iubirea de tara. Si cum este dificil sa vorbesti despre orice fel de forma a interioritatii, discursul patriotic trebuie sa fie însotit de asumarea unui risc care sta într-un echilibru fragil: fie exprimi, fie faci cunostinta cu esecul. Asadar, scriu, am tahicardie si picaturi de sudoare îmi inunda fruntea si palmele. Nu îmi este usor sa convietuiesc cu posibilitatea ce tinde vertiginos spre probabilitate a esecului.

 Plecând la drum cu asumarea riscului în rucsac, am decis sa prezint întâi de toate tabloul pe care l-as picta daca mâine dimineata m-as trezi Nicoleta G. Nu, în nici un caz Nicoleta Guta, ci Nicoleta Grigorescu: reîncarnarea feminina a fondatorului picturii române moderne. Tabloul este de la bun început eteroclit, caci pictorita se afla la limita dintre doua vârste, în pragul unor experiente derutant de initiatice si într-o Românie dezorientata.

Tabloul meu are ca element central o insula de caldura, extrovertire si energie, de latinitate, într-o mare slavo-ugrica. Da, exact, România. Noi, oamenii, murim daca ne hranim exclusiv din realitate, existenta noastra fiind dublata de fantastic, asa ca voi introduce în tablou si elemente suprarealiste, magice. Succedând imaginii panoramice, cadrul se adânceste într-o miscare de tip fractal. Închide ochii. Nu îi deschide înca, nu am ajuns. Gata. Esti acasa. Limba româna, pamântul românesc. Revolta fondului nostru nelatin produce câteva confuzii, totusi, cu siguranta stii unde te afli.

 Pete de oranj aruncate de un vitalism adolescentin se suprapun unui fond cenusiu. Se contureaza figura oamenilor care au plamadit fiinta mea si un cadru opulent prin bogatia naturii. Retin acum o incursiune în patrimoniul cultural si natural românesc împreuna cu învatatoarea, caci am întâlnit un grup de turisti straini profund impresionati, iar eu, profund impresionata de impresionarea lor. Mâinile mirarii trageau cu îndârjire de pielea din jurul ochilor lor, acum mai mult decât bulbucati.

 Desigur, nu am uitat de fundalul monocromatic. Acest cenusiu este prezent în orice atom, om, comunitate, civilizatie. Fiinta umana este prin definitie un amestec nedecantabil de bine si rau. Totodata, un tablou numai în culori violente oboseste ochiul si nu ar fi nicidecum o proiectie fidela. Aceasta parte a tabloului meu are farmecul si contributia sa la viziunea unitara a pictorului. Cenusiul îsi gaseste forma de reprezentare în limba româna într-o abundenta lexicala grotesca: lichea, ticalos, pisicher, ciocoi, parsiv, infam, mârsav, împelitat. Si acestia sunt numai determinanti adjectivali, fara sa însir cuvintele pentru actiunile întreprinse sau cele pentru obiceiuri si traditii.

 Tabloul are fundal si personaj principal. Totusi, mai ramâne ceva ce, si eu, pictorul, am pus în plan secundar. Dar e intentionat, caci prin psihologia inversa dupa care multi dintre noi functionam, vreau doar sa scot în evidenta si sa marturisesc – e elementul meu preferat. Nu îl pot lasa dezvelit, cine vrea sa îl vada, trebuie sa îl caute. Este vorba despre intelectualul român. Culoarea aleasa? Pata discreta, ce tinde spre punct si care nu se vrea observata în trecere, are o nuanta indefinibila, creând o iluzie optica de variabilitate, în raport cu învalma?eala cenusie.

 Conchizând, am certitudinea ca granita dintre tari e o delimitare formala impusa de circumstante istorice, politice, economice, ca oamenii se schimba precum clima în functie de coordonatele geografice si repudiez orgoliul national ce impune dispretul fata de alte natii. În fond, însa, picaturile de ploaie sunt aceleasi, fie ele stropi de roua, oceane, fulgi de nea sau ghe?ari, iar Soarele e pentru toti. Afirm raspicat „România mea”, întrucât posesivitatea aceasta vine din întrepatrunderea esentei fiintei mele cu seva pamântului românesc. Tara aceasta este sursa amintirilor mele dragi, iar pledoaria mea vizuala este, în cele din urma, o declaratie de dragoste. Te iubesc, Românie!

PREMIILE PORTUGHEZE

On By nelursIn CultureLeave a comment

GEORGE ROCA prezinta:

PREMIILE PORTUGHEZE RECOMPENSEAZA PROIECTE DE COOPERARE INTERNATIONALA

Lisabona – Madrid – Bucuresti:

La sfârsitul lunii iunie a.c., a avut loc, la Lisabona, decernarea Premiilor de caracter cultural si artistic MAC 2011, oferite anual de Miscarea de Arta Contemporana din Portugalia, si care marcheaza cea de a 17-a aniversare a acestei prestigioase institutii.

Instituite pentru prima oara în anul 1997, premiile MAC au ca obiectiv dinamizarea relatiilor dintre diversi agenti si practici artistice si spatiile asociate lor, atât cele fizice, galerii, institutii cât si cele apartinând mediilor de comunicare, presa scrisa sau televiziune, din mai multe tari.

 Jurnalistul român Fabianni Belemuski, director al Revistei Niram Art din Madrid, a primit Trofeul pentru Presa Scrisa, în numele întregii echipe editoriale, alaturi de fondatorul revistei, pictorul Romeo Niram. Trofeul pentru Promovare Culturala i-a revenit Agentiei Defeses Fine Arts, înfiintata de Eva Defeses, care reprezinta în spatiul iberic mai multe institutii, reviste si artisti plastici români.

 Miscarea de Arta Contemporana a oferit Trofee, Premii si Medalii la numerosi jurnalisti si artisti plastici din Portugalia si Spania, printre care cunoscutul pictor armean Onik Sahakian, maestrul portughez Hilario Teixeira Lopes, jurnalistul de la televiziunea portugheza TVI Joao Paulo Sacadura, scriitorul spaniol Héctor Martínez Sanz, directorul revistei Madrid en Marco, etc.

 Promotorul cultural spaniol António Calderón de Jesús, cunoscut pentru proiectele sale de cooperare culturala româno-spaniola, a fost distins cu Medalia de Recunoastere Internationala. Directorul-fondator al Miscarii de Arta Contemporana, Alvaro Lobato de Faria, i-a înmânat personal distinctia. Calderón de Jesús este fondatorul galeriei Artejescal din Madrid care reprezinta mai multi artisti plastici români si un promotor activ al culturii române. Ultimul sau proiect este seria de filme documentare despre arta din România, pentru care fost intervievati în jur de 1000 de artisti si au fost editate peste nouazeci de DVD-uri care prezinta artisti, ateliere, expozitii din Iasi, Botosani, Suceava, Cluj-Napoca, Sibiu, Brasov, Slatina, Dolj, Corabia, Caracal, Bals, Cetate, Craiova, Rosiorii de Vede, Alexandria, Timisoara, Bucuresti, Ploiesti, Targu Jiu, Pitesti si multe alte sate si orase mai mici din toata România.

 Antonio Calderón de Jesús lucreaza, în prezent, la un proiect mai extins care uneste arta din România cu cea din Spania si Portugalia. Se doreste promovarea artistilor români, portughezi si spanioli într-un centru de documentare a artei contemporane din toata lumea, cu obiectivul de a le face cunoscute operele. In acelasi timp, Calderón de Jesús definitiveaza deschiderea a noi spatii expunere la Madrid, care sa faciliteze schimbul de expozitii ale artistilor din România si Portugalia, în colaborare cu institutii internationale.

GR