Besaras siendo enamorado

Besaras los pies que todos aman,
El polvo que cubrio cada herida,
Besaras…
Como nunca pudiste besar con vanidad
Los pies de tu antiguo amo
En vicios con amargura arrodillado.

Besaras cada llamado que sale de su boca…
Imaginate el cielo viendolo a El como te habla,
Besaras cada palabra,
Perdido en amor eterno.

Besaras siendo enamorado
Olvidando cada lagrima
Que en las miradas de los lobos
Confiabas…
Perdonando cada piedra
Que apuntaban tus miradas
En el rostro del Señor.

Besaras los pies que te guiaron
Por arriba de las culpas…
Y las olas grandes
Que quisieron destruir tu barco de la fe…
Besaras cada mejilla
Que recibio por ti los golpes
Al llorar sin tener alguna culpa…
Besaras siendo enamorado. 
 

By Marcel Vasilache

„Fiti oameni” – Un volum semnat Iosif Ton despre rugaciune, credinta si biruinta

Nimic nu este mai simplu decat sa predici Evanghelia intr-o societate libera. Este usor sa le vorbesti oamenilor despre Hristos, atunci cand nu iti este nu exista restrictii cu privire la ceea ce poti spune. Nu e nicio problema sa fii un predicator care aduna masele de oameni, cand acest lucru nu este interzis, dar a realiza toate aceste lucruri in contextul unei societati supuse unui regim dictatorial reprezinta o provocare careia putini pot sa ii faca fata.

„Cuvinte fara de moarte”

Societatea comunista a apus, cel putin in Romania. Deja vorbim de timpuri trecute, ce nu isi mai gasesc un corespondent imediat in lumea in care traim. Cu toate acestea, invatamintele pe care le-am deprins in acea perioada ar trebui sa ramana vii, tocmai pentru ca istoria sa nu se mai repete. In acelasi timp, memoria actelor de curaj si barbatie dovedite de catre oamenii credintei in acele timpuri nu trebuie sa dispara. Astfel de amintiri se constituie ca adevarate diamante de mare pret, zamislite in cuptorul suferintelor pentru Hristos, in mijlocul noroiului si pietrisului unei societati abrutizante.

In acest sens, cartea „Fiti oameni”, alcatuita dintr-o selectie a predicilor tinute catre Iosif Ton in perioada 1973-1981 reprezinta un adevarat tezaur de nestemate, ce stralucesc in lumina care vine de la tronul lui Dumnezeu. Valoarea acestor „cuvinte fara de moarte” poate fi in mod corect evaluata doar in perspectiva vesniciei, fiind cu atat mai mare cu cat timpul in care au fost aduse la viata era unul de intuneric, necredinta si disperare.

Chemare la o viata transformata

„Care au fost caracteristicile de baza ale predicilor mele din acea perioada adunate in volumul acesta reprezentativ?”, spune Iosif Ton. „In primul rand, prin multe dintre aceste predici am cautat sa dau oamenilor curajul de a sta drept in picioare, de a infrunta persecutia cu barbatie, de a fi gata de orice sacrificiu pentru credinta, de a ramane cu Domnul Isus prin orice incercare.” Nu este simplu sa iti propui un astfel de obiectiv si cu atat mai greu este sa il si realizezi, dar prin viata si exemplul pastorului Iosif Ton putem spune ca acest obiectiv a fost atins. De asemenea, in aceste predici se poate urmari o tema care apare iarasi si iarasi in scrierile lui Iosif Ton, avand drept subiect transformarea vietii.

„In al doilea rand, preocuparea mea a fost sa vad ca credinta oamenilor nu ramane ceva teoretic, ci ca ea este un act care duce la o viata transformata. Pe scurt, prin predicile mele am vrut sa produc oameni de caracter. Am predicat un mesaj care sa duca la transformare launtrica si la o traire curata.”

Sursa adevaratei bucurii

O prima tema pe care o abordeaza Iosif Ton este cea a „adevaratei bucurii”. Pare destul de dificil sa vorbesti despre bucurie unor oameni intristati si apasati de felurite suferinte, dar aici este puterea de exceptie a crestinismului. Un crestin nu poate fi decat un om care gusta din adevarata bucurie cereasca, in timp ce bucuria oferita de aceasta lume este intotdeauna trecatoare si dureaza putin.

„Sursa acestei bucurii este o gandire schimbata. Si eu accentuez – si ati vazut ca accentuez mereu: sa te lasi patruns mereu de acest gand: ca esti fiul lui Dumnezeu, ca esti unit cu Hristos, ca esti in mana Lui. Acest gand trebuie sa te patrunda pana in adancurile tale. Eu asa inteleg secretul bucuriei, prin a sti ca Dumnezeu imi este tata.”

„Voi biruiti!”

Un alt aspect important din viata de credinta este cel al „luptei impotriva pacatului si biruinta asupra sa”. Cu siguranta ca acest subiect a fost amplu dezbatut in repetate randuri, de catre multe persoane. Dar caracteristica pentru Iosif Ton este acea abordare practica, avand implicatii imediate, a luptei pe care o dam impotriva pacatului, indiferent de forma. In aceasta lupta ne regasim ori de cate ori ne opunem raului din lume si celor care-l promoveaza. Dar in aceasta lupta, cel care prezinta adevarul nu trebuie sa ramana singur, ci alaturi de el trebuie sa fie toti cei care cred in Hristos.

„Vreau sa stiti ca voi, cei care va rugati in taina, voi sunteti cei care faceti biruinta Evangheliei. Nu predicatorul este cel care biruie; voi biruiti! Predicatorul este asemenea lui Iosua, care se lupta in vale cu dusmanul. Moise, cel de pe munte, cel care se roaga pentru Iosua, sunteti voi! Cand Moise isi lasa mainile in jos, Iosua era slab si pierdea batalia. Aceasta se aplica si la mine, ca si la toti cei care vestesc Evanghelia. Daca noi slabim, slabim pentru ca voi ati lasat mainile in jos, pentru ca nu v-ati rugat indeajuns pentru cei care prezinta adevarul.”

„Oameni care indraznesc sa lupte”

De asemenea, atat in vremuri totalitare, cat si in cele „normale” avem datoria sa il recunoastem pe „cel rau si metodele lui”. Imaginea propusa de Iosif Ton cu privire la natura bisericii este deosebit de relevanta, fiind intr-o directa contradictie cu ceea ce ar fi dorit stapanii acelui regim de intuneric. Irozii din toate vremurile au cautat sa aduca slabiciune in mijlocul poporului lui Dumnezeu, propagand idei si conceptii care sa-i nimiceasca puterea. Adevaratii martori ai lui Dumnezeu au stiut sa aiba o conceptie corecta despre biserica.

„Unii oameni isi imagineaza de cele mai multe ori biserica, asemenea unui spital, un locas al sufletelor bolnave, o adunare a oamenilor infranti in viata, care nu mai pot tine piept problemelor vietii acesteia si care gasesc in religie un refugiu, o alinare, o mangaiere intr-o viata pierduta. Insa imaginea aceasta este cu totul falsa. Daca ar fi sa comparam biserica cu o institutie omeneasca, in mod corect si dupa cuvantul lui Dumnezeu, nu am compara-o cu un spital, ci cu o armata. De ce? Pentru ca aici nu vin oameni infranti cum s-ar crede, ci oameni care indraznesc sa lupte. Aici vin oameni care nu dau inapoi in fata vietii, ci oameni care au fost descatusati de sub puterea celui rau si care au declarat pe fata razboi intunericului.”

„Sa stai singur in furtuna”

Daca exista un lucru care provoaca abaterea de la acest ideal crestin al unei biserici luptatoare si biruitoare, atunci acela decurge din influenta demoralizatoare a vremurilor pe care le traim, caracterizate de neliniste, ingrijorare si teama. Iar dintre toate acestea, poate cea mai periculoasa amenintare este cea a compromisului, a abaterii de pe calea cea dreapta.

„Primejdia de a nu mai merge pe drumul drept, primejdia de a o lua pe ocolite, aceasta este primejdia cand vremurile sunt cumplite, vremuri in care oamenii se abat de pe cale, cand oamenii o iau razna. Vremuri in care nu ai pe nimeni ca sprijin langa tine. Vremuri in care nu ai pe nimeni care sa te ajute sa stai pe calea cea dreapta. Vremuri in care esti aruncat fara mila intr-o situatie in care trebuie sa stai singur in furtuna.”

„Adevarul, corectitudinea si cinstea”

Tocmai in astfel de vremuri, adevaratii crestini sunt asemenea unor repere morale si spirituale, stand in picioare atunci cand toti se culca la pamant, fiind oameni atunci cand toti ceilalti abandoneaza acest statut. A fi om, a fi puternic in mijlocul furtunii presupune o experienta interioara pe care putini oameni o dobandesc. Inseamna sa ai radacini adanci in Sfanta Scriptura si in Dumnezeu si sa nu te lasi impresionat de desfasurarea fortelor celui rau sau chiar de propria neputinta.

„Omul adevarat este omul care are principii clare. Are principii sanatoase si nu le sacrifica. Mai bine moare. El nu isi calca principiile dumnezeiesti, iar cand e vorba sa le aplice, el o face cu dragoste, cu blandete. El este in dragoste credincios adevarului. Este omul care se daruie pentru altii, care abandoneaza egoismul marsav si meschin si iese sa imbogateasca pe altii. Care se revarsa in dragoste spre altii. Omul adevarat este omul care tine la principii, care este sever cu el insusi si nu incalca in niciun chip adevarul, corectitudinea si cinstea.”
Adevarata sete dupa Dumnezeu

Ce ideal deosebit a asezat Iosif Ton in fata celor care erau destinati sa ajunga „ oameni noi”, dupa chipul fricii! Fara a vorbi in mod direct impotriva regimului, pastorul Iosif Ton lovea la radacina principiilor de intuneric care stateau la baza acestuia. De fapt, crestinismul autentic va fi totdeauna o amenintare pentru oricine doreste sa fie stapan peste semenii sai, precum si pentru oricine doreste sa se inalte impotriva Celui Prea Inalt.

Experimentul comunist nu a fost altceva decat o batalie pentru mintea oamenilor, o incercare de a-i abate de la realitatea lumii spirituale, de a-i arunca in suferinta si de a distruge notiunea de om. Pentru toate aceste aspecte, Iosif Ton a dedicat predici care sa restaureze valoarea umana, care sa ne determine sa nu fugim de suferinta pentru Hristos, sa credem in realitatea lumii viitoare, sa invatam abecedarul Evangheliei si sa castigam batalia pentru mintea noastra. Autorul ne-a aratat ce inseamna adevarata sete dupa Dumnezeu si cum putem primi viata de la Duhul Sfant, pentru ca in final, sa traim experienta unor solutii neobisnuite pentru situatii deznadajduite si sa ne acceptam pe noi insine, sa nu mai fim cu inima impartita si sa fim asemenea cu Hristos.

„Functionam bine… pe baza de dragoste”

„Cand Dumnezeu ne-a conceput, primul lucru pe care l-a realizat a fost ca noi sa nu functionam bine decat pe baza de dragoste. Primul lucru de care are nevoie un copil este dragostea mamei lui, nu numai hrana. Daca un copil nu simte dragostea mamei, daca un copil nu este inconjurat de iubirea parintilor, el se usuca in interior. Uitati-va la un copil nedorit si la un copil caruia parintii ii spun ca e nedorit. Uitati-va cat e de speriat, cat e de complexat si cat e de derutat in viata, copilul caruia nu i s-a aratat dragoste.”

In creuzetul urii, minciunii si fricii, al timpurilor in care experimente aberante se faceau pe natiuni intregi, cu totii devenisem niste copii nedoriti ai acestei lumi sau conceputi doar pentru a fi sclavii unui sistem fara mila. Uitand de Dumnezeu, am ajuns sa uitam si de noi insine, de ceea ce suntem si de ceea ce putem deveni. Indoctrinati cu o ideologie atee, materialista si evolutionista in sensul rau al cuvantului, am ajuns sa credem ca omul este doar un animal evoluat si ca nu exista nimic dincolo de mormant si de orizontul acestei lumi. Cu toate acestea, Biblia a continuat sa straluceasca si in vremuri de intuneric. Ba chiar, lumina ei a fost mai puternica decat in timpuri obisnuite. Cum a fost posibil acest lucru? Minunea descatusarii Cuvantului lui Dumnezeu s-a realizat prin oameni adevarati, oameni ai credintei, oameni ai adevarului, printre care se numara si pastorul Iosif Ton. De aceea, aceasta carte apel – „Fiti oameni” – ramane valabila, indiferent de vreme. Nimic nu s-a schimbat, decat doar decorul. Lupta este aceeasi.

VIATA CA O SCENA

by Gabriela PETCU

Cuvinte…

uneori, prea putine pentru a defini o stare…

alteori, prea multe pentru a înfaptui o liniste…

Soarele meu, a rasarit într-o primavara cu miros de iarba cruda si culoarea florilor de mar. Nici nu banuiam câta fericire îmi va aduce minunea de a face primii pasi la tarm de mare. Aici, am învatat sa râd, sa plâng, sa iubesc, sa-mi fie teama, sa fiu puternica, sa fiu mama, sa ma îmbogatesc cu bucuria de a avea prieteni. Aici, am simtit ca sunt vie!

De mult, m-am trezit cu sufletul plin de iubire încât, revarsa peste toate ce sunt pe lume… Si tot curgea iubirea… curgea repede si armonioasa; mi-am spus: „voi mai creste si va avea loc în mine”. Si am crescut… dar, odata cu mine se înmultea si ea… si atunci, L-am iubit pe Dumnezeu! El mi-a daruit pentru îndrazneala, cel mai bun si frumos copil! Am mai primit, nenumarate bucurii pentru tot ce ma înconjoara. Si pentru ca sunt atât de multe de spus, mi-a mai lasat Cuvântul ca sa pot face din el, forme de viata în adevar si frumusete.

De nu ar exista poezia, cum as putea sa pun culoare în rasarituri si apusuri? si cum as mai putea sa ascult valurile sparte de tarm în soapte de iubire? Fara vers, as plânge apasându-mi pieptul de durerea cuvintelor nerostite. De aceea, eu nu sunt altceva decât Iubire si Cuvânt!

Gabriela PETCU

martie 2009

Constanta

*************************************

VIATA CA O SCENA: NEBUNUL ÎNTELEPT

Motto:

„Daca-ntre voi i se pare cuiva ca-i întelept în veacul acesta,

sa se faca nebun ca sa devina întelept.”

(1 Corinteni 3: 18–19.)

Cu pieptul gol si haina-n vânt

Si-un bat ce scormonea-n pamânt

Cu ochii tristi si glasul stins

De lume, el era învins.

Si-asa tacut si ostenit

Parea un om îmbatrânit

Ce încerca sa-si faca rost

Din amagirea ce a fost

Un câine, s-a oprit în loc

Si mârâind, latrând cu foc

Sa-l muste, parca n-ar fi vrut

Si-apoi, pe loc a disparut

Ridica batu-n urma lui

Si striga tare câinelui:

„Sunt înca viu! Tu nu ma vezi?

Probabil, ai fi vrut dovezi…”

Un om, vazându-l revoltat

Si-atât de tare afectat

A zis ca e periculos

Si-a tras de haina nemilos

Slabit, el cade la pamânt

Si-acolo jos, cu batul frânt,

El s-a trezit ca din senin

Cu-n sut usor si feminin

Buimac de tot ce s-a-ntâmplat

Usor nebunu-a rasuflat:

„Iata ca-s viu! Ei m-au vazut!

Eu, mort o clipa m-am crezut!”

VIATA CA O SCENA: DINCOACE DE IERI

Lumina-mi arde palma a timp trecut,
Cad clipele în cercuri orbitoare
De soarta sunt strivita, mult ma doare!
Încerc sa-adun în pumni tot ce-am avut…

Îmi cade lacrima a strop din cuget,
Mocnit, deplâng a ochiului durere
În suflet, amintirea-mi e avere
As vrea sa uit ce-a fost… fara de preget!

Cu mâini însângerate fruntea îmi sterg,
Cad gândurile, si durerea curge
Astept sa-mi strige cineva: ajunge!
Spre mâine, linistita as vrea sa merg…

VIATA CA O SCENA: EXISTENTA

Cortina se ridica, si rând pe rând
Îsi fac intrarea actori cu masti pe fata.
Pasesc usor, înaintând în ceata
Prin gesturi ample viata sugerând.

Unul se crede filozof, fara sa fie.
Doctor se vrea a fi, dar fara leac!
Învatator fara stiinta, e doar un fleac.
Altul, în rege îmbracat… ce utopie!

(Ei nu par ceea ce sunt,
Ci par exact ce nu sunt!)

Iata ca masca le da închipuire
Discret si numai ascunzând adevarul
Devine dual pe scena actorul
Iar taina nu-i mincinoasa din fire!

Cortina se lasa si rând pe rând
Privitorii tacuti se ridica si pleaca
Spectacolul sfârsit, nu mai e joaca!
Mastile cad, actorii priviri evitând.

(Lumea e teatru…
Iar teatrul suntem noi!)

VIATA CA O SCENA: PRIMEJDIA

„cine privind, pofteste o femeie,

a si pacatuit cu ea…”

-Dar daca n-o poftesc privind-o?

Ce daca are ochii mari
Si flori albastre în priviri?
Ce poti mai mult ca sa admiri?
Cu trupu-i zvelt si sânii tari

Cu pielea alba ca de nea
Si gura-i rosie ca focul
Sa-mi faca numai mie jocul
Asa, cuvântul ei ar vrea!

Ce daca o privesc mirat?
Eu n-o poftesc ci doar admir
Mi-am pus pe frunte sfântul mir
Si n-o doresc, nici n-am visat!

– Ma faci sa cred ca nu îti pasa
Si tu nu arzi de acea dorinta?
Cu joc ascuns ea te atâta
Cum iarba uscata focul lasa.

Si spui ca n-o poftesti de fel?
Dar, întorcandu-te acasa
De ce nevasta este stearsa?
De ce copiii sunt altfel?

Caminul greu, griji o multime!
Oricine îti va fi povara
Si viata îti va fi amara
De ce te porti cu asa asprime?

(pricina)

Nu te-ai întors singur acasa…
În constiinta si în cuget
Tu esti cuprins fara de preget
De-acea femeie pacatoasa!

„Cuvinte alese” – Sfântul Ioan Gura de Aur

VIATA CA O SCENA: EXTREME

cautare

Cu-nfrigurarea omului pierdut
Caut în noaptea sufletului mut
Am rana în cuget, tare-mi e greu!
Durerea e seaca, revine mereu!

întrebare

Cine esti tu, de-mi slutesti sufletul?
M-ai lovit rau, mi-ai ranit cugetul!
Cine esti tu, de-mi strivesti inima?
M-ai zdrobit tot, mi-ai lasat lacrima!
Cine esti tu, trecut neiertator
Iluzie muta, cuvânt apasator?

rânduiala

A dat Dumnezeu omul sa se nasca
Mai înainte ca acesta sa vrea!
Si i-a mai dat Domnul dar, sa iubeasca
Mare necaz si încercare grea!
I-a daruit apoi, multa putere
Omu-ncrâncenat, s-a pus pe avere!
Frumuseti nedescrise el a primit
A vrut si mai mult, vesnic nemultumit!
Si i-a dat Dumnezeu, din toate ce sunt
Însa acesta natâng, le-a încurcat crunt!
S-a pierdut dara, omul! Iata-l ratacit!
E îndestulat zice…dar, nu-i fericit!

DUMNEZEUL MEU

by Corina Diamanta Lupu

Dintr-un potop, Tu, Doamne, m-ai salvat,
În pumnu-Ti ape mari si dese ai strivit –
Cu glasul Tau de tunet, din ceruri ai strigat,
Si ploaia ce curgea-n perdele s-a oprit.

De-un nou pamânt, Tu parte mi-ai facut,
Sa-l stapânesc, ai spus, de-acum-nainte –
Si-un curcubeu din mâna-Ti sfânta s-a nascut
Ca semn dumnezeiesc de-aducere aminte.

Eu chem de-atunci, în ruga, pe Nume a-Ta Fiinta,
Un vârf de munte-am temelie sub picioare –
Te vad, de pe înalt acoperisul lumii, prin credinta,
Croindu-mi drumul prin Iordan si mare.

DESPRE KAFKA SI KAFKIANISM-INTENTIUNI MONOGRAFICE

By George PETROVAI

Sighetul Marmatiei

1. A DOUA SCRISOARE CATRE TATA

Draga tata,

Îti trimit si aceasta a doua scrisoare, desi nu sper sa-ti parvina, asa cum de altminteri nu ti-a parvenit nici prima. Cu toate astea tin sa fie cât mai bine întocmita, caci ea se vrea marturisirea mea sincera în legatura cu raporturile statornicite între noi din copilarie si pâna în clipa de fata.

Sa nu-ti fie cu suparare, dar amintirile mele din cea mai frageda pruncie sunt realmente strivite de imaginea ta de om satisfacut de sine, care cu regularitate îsi pendula rigorismul între o severitate suportabila si un autoritarism de factura tiranica.

Cu siguranta ca nu-ti mai amintesti multe dintre acele scene educative, care pe mine de fiecare data ma marcau în chip dureros: când strigai la mine si ma certai, când îmi interziceai cu trufie sa te contrazic, ori când îti înfigeai sagetile sarcasmului tau rautacios în sensibilitatea mea de copil. Asa ca, draga tata, daca lasam la o parte influentele exercitate de viata asupra mea, în fond eu nu sunt decât produsul educatiei tale. E drept, un surprinzator produs à rebours, daca avem în vedere faptul ca tu vroiai sa faci din mine un adevarat Kafka – voinic, îndraznet si razbatator, adica asemeni tie, pe când firea mea de Löwy, fire mostenita de la mama, ma împingea irezistibil spre studiu, cugetare si visare. Si astfel, sub pecetea grea a personalitatii tale, eu m-am transformat tot mai mult într-un introvertit, prin urmare se adâncea de la o zi la alta prapastia dintre noi, dintre nazuintele tale legate de mine si realitatea oglindita în bicisnica mea persoana.

Însa cu toate excesele tale ce ma bagau în sperieti, fii convins ca te iubeam si ca-mi regretam amarnic acele încapatânari si nereusite care tie-ti provocau frecvente accese de furie. Dupa cum sunt convins ca si tu ma iubeai, dar – ca si cum te-ai fi jenat de însasi posibilitatea exprimarii tandre a sentimentelor, recurgeai la cele mai inadecvate forme de redare a grijii si duiosiei paterne, si care în inima mea înfricosata devenisera inseparabile de fiinta ta puternica: uneori strigate si amenintari, alteori reprosuri si insulte. În schimb nu sunt atât de convins ca în ceea ce te priveste ai regretat vreodata metodele aspre de educatie cu care invariabil ma reduceai la tacere…

În pofida raporturilor stranii dintre noi, care si-au avut partea lor de contributie la ulterioara mea însingurare, nu as fi admis în ruptul capului ca cineva din afara familiei sa-ti judece aroganta si metodele traumatizante utilizate. Dimpotriva, ma ungea la inima când auzeam ca esti laudat pentru îndemânarea si perseverenta dovedite în afaceri, iar în raporturile cu colegii de scoala sunt convins ca n-as fi ezitat nici o clipa sa-ti apar onoarea, atunci când ar fi fost cazul, chiar cu pretul sângelui meu. Din fericire pentru mine si putintica mea voinicie, niciodata nu s-a atins acest punct de criza în discutiile dintre noi…

Într-un asemenea mediu prea putin propice unei dezvoltari normale, foarte de timpuriu mi-am pus problema binelui si raului, îndeosebi atunci când tu nu aveai nici o parere într-o anumita chestiune, dar cu toate astea parerile celorlalti în respectiva chestiune erau dupa tine profund eronate, si când furios pe aceasta jenanta sterilitate în materie de idei, te porneai sa-i înjuri de-a valma pe toti.

Dupa ani si ani am început sa tin un Jurnal, în care – rememorând acele vremuri tulburi din copilarie si adolescenta, iata ce notez în legatura cu binele si raul:

Exista un rau absolut?

Întreaga existenta umana, aidoma unui foarte complicat carusel, se învârte cu tot mai mare iuteala în jurul axului principal constituit din bine si rau. Genesa biblica ne asigura ca prima pereche umana si-a pierdut pentru totdeauna linistea edenica a-nceputului omogen si neprihanit, dupa ce prin gura sarpelui corupator a aflat ca-i sta în putere sa influenteze destinul urmasilor prin înlocuirea binelui necuprins cu jocul mult mai captivant al eternei opozitii dintre bine si rau. Si astfel, odata cu acel nenorocit de mar furat, a demarat istoria divertismentului si a plictiselii umane, care a atins binecunoscutele cote din zilele noastre…

Se subîntelege ca dupa ce-au pierdut dreptul de mostenire asupra Edenului, nici oamenii n-au stat cu mâinile în sân. Ca ce si-au zis sarmanii de ei? Împotriva sentintei divine nu putem face recurs (Curtile de Apel înca nu-si intrasera în pita), capul sarpelui primordial nici vorba sa-l strivim sub bocancii infanteristilor ori sub senilele carelor de lupta, atâta timp cât fandositul de el zboara mai ceva ca gândul, asa ca nu ne ramâne decât sa ne rafuim cu el în plan conceptual, unde la o adica putem oricând sa-i demonstram ca nu exista.

Ce-i drept, nu la fel de lesne stau lucrurile cu inima, adapostul preferat al raului, de unde acesta conduce lumea si unde pâna în clipa de fata nu se simte serios amenintat nici de fumul de tamâie, nici de eficacitatea leacurilor ori de precizia transplanturilor…

Si iac-asa, înca din zorii cugetarii sale, omul s-a straduit sa elaboreze teorii cât mai subtile si mai convingatoare despre bine si rau. Lucrurile au mers târâs-grapis pâna în vremea lui Platon, când acest mare pontif al gândirii umane a spus-o cât se poate de raspicat: Adevarata lume este cea a arhetipurilor sau Ideilor (ex. Ideea de frumos sau “frumosul în sine”), esente suprasensibile care sunt dominate si patrunse de Ideea de bine, un principiu suprem de natura divina!

Potrivit teoriei platoniciene, obiectele percepute prin simturi nu ar fi decât umbre sau cópii degradate ale Ideilor si nu ar avea realitate decât în masura în care participa la Idei. Întrucât din totdeauna au fost oameni care au dorit în mult mai mare masura sa stie decât sa aiba (din fericire pentru omenire înca mai exista asemenea visatori de mare pret si în zilele noastre), Platon a decretat ca stiinta adevarata nu poate avea alt obiect decât Ideile si ca lucrurile sensibile pot fi numai obiectul opiniei (doxa).

(N.B. Kalokaghatonul sau obsesia îmbinarii dintre bine si frumos este o splendida împlinire a acestei aspiratii platoniciene.)

Autoritatea filosofiei platoniciene a fost într-o vreme atât de mare încât la circa 1000 de ani de la elaborarea ei, mult enigmaticul si surprinzatorul filosof David ni se dezvaluie ca un neoplatonic get-beget, foarte grijuliu cu distinctia operata de Maestru în rândul arhetipurilor sale. Caci spunea David: “Iar binele este mai de pret ca adevarul, ca fiind mai universal”.

Dar – fapt valabil si pentru filosofia platoniciana – exista un miraculos raport intrinsec între farmecul si influenta exercitata de marile creatii ale omenirii: Chiar daca autoritatea exercitata de ele asupra spiritualitatii si întelepciunii universale cunoaste perioade de recul sau – mai exact – de relaxare, influenta potentiala nu scade, ci dimpotriva sporeste, gratie farmecului lor inalterabil.

*
Si atunci, noi ce de azi, ce trebuie sa întelegem prin bine, dupa ce atâtea minti luminate s-au straduit sa descojeasca notiunea si s-o desfaca în bucati ca pe o portocala si dupa ce avem stire (cunoasterea ar fi dupa acelasi Platon o reamintire) ca întreaga istorie umana se prezinta ca o nesfârsita lista a framântarilor si suferintelor umane, a ciocnirilor (Hegel le spunea coliziuni) dintre bine si rau, ciocniri din care raul de regula iese biruitor, daca ar fi sa ne gândim doar la uriasele cohorte ale celor cazuti în razboaie ori ale celor secerati de epidemii, ba chiar la vremurile de azi, când atâtia si atâtia semeni de-ai nostri sunt înghititi cu fulgi cu tot de Molohul ambitiei si trufiei, respectiv de cel al urii si cruzimii?!

E clar, prin bine trebuie sa întelegem nu doar o speranta si o aspiratie mereu perfectibila în urcusul anevoios al omului înspre Binele suprem. Caci binele este o valoare cu caracter istoric, care difera de la o epoca la alta, de la o categorie sociala la alta, de la om la om.

Aflam, astfel, ca mai presus de binele hedonic sau cirenaic, cel creat în secolul al IV-lea î.e.n. de filosoful Aristip din Cirene, si mai presus de utilitarismul cantitativist al lui Bentham, se situeaza binele moral, adica binele suprem. De ce suprem? Pentru ca un asemenea bine presupune unitatea fondului si a formei, altfel spus îmbinarea efortului depus întru desavârsirea continua (ca de pilda renuntarea la anumite placeri), cu constiinta binelui – forma subiectiva adecvata. Ori forma constienta a binelui necesita o serie întreaga de procese intelective, volitive si afective, cum ar fi: actul de deliberare (premeditare) si alegere, scopul moral, intentia morala, mijloacele morale adecvate, judecatile morale, motivele morale. Vine apoi forma corespunzatoare a manifestarilor exterioare, prin care se exprima elementele constiintei morale, caci binele moral este functia socialului.

În ceea ce priveste raul, vazut ca functie a antisocialului, deosebim un rau biologic (boala, suferinta), de un rau datorat cataclismelor naturale si mai ales de un rau moral, care de regula se identifica cu egoismul si individualismul. De precizat ca raul social-economic, politic sau ideologic poate favoriza aparitia raului moral în viata oamenilor (unii criminali cauta ca prin atrocitatile comise sa-si razbune suferintele si frustrarile îndurate în copilarie), dupa cum un rau social si moral poate fi în acelasi timp un bine individual, cel putin la nivel sensibil (hedonic sau utilitar).

Doua concluzii se desprind din aceasta scurta expunere asupra raului:

1) Asemenea binelui, raul este notiunea polara ce apartine moralei, prin urmare orice greseala este un rau, întrucât greseala este de ordin moral, pe când eroarea este de ordin logic;

2) Relativitatea celor doua notiuni polare, stiut fiind ca în dezvoltarea lor istorica binele si raul se transforma deseori în contrariul lor. Astfel, în societatile antice, nimeni nu vedea vreo contradictie între a fi civilizat si a-i tratata cu cruzime pe sclavi. Tot asa, în Evul Mediu se considera un lucru firesc în a-ti lichida fizic adversarii politici si în a arde pe rug ereticii si vrajitoarele.

*
Iar acum, dupa aceste precizari, ce putem spune: Exista sau nu exista un rau absolut? Desi suntem înclinati sa-i acceptam fiintarea si prezenta neîncetata în noi si în afara noastra sub numele de Satana, corect este sa presupunem ca acest neobosit inspirator al raului nu întruchipeaza nici pe departe absolutul.

A crede despre diavol ca este absolut, înseamna a aduce atingere Absolutului divin, despre care stim ca este mai dinainte de toti vecii si ca toate El le-a facut. Prin urmare, toate cele existente în nesfârsitul vazutelor si nevazutelor Îi sunt ulterioare si subordonate. A crede despre rau ca este absolut, se cheama a-l ridica pe aceeasi treapta de maretie cu Dumnezeul atotputernic, despre care suntem îndemnati sa credem ca este triunic, nicidecum quatrounic sau chiar cu totul inexplicabil pentru echilibrul credintei si al logicii noastre umane.

De altminteri, Biblia ne da asigurari ca raul nu poate fi absolut prin aceea ca el nu este considerat nici etern (zilele lui sunt numarate) si nici atotputernic (n-a îndraznit sa se atinga de Iov fara acordul adevaratului Creator). Ori e de la sine înteles ca nu se poate vorbi de absolut fara atributele eternitatii si atotputerniciei…

La fel de neîntelept ar fi sa se creada ca binele si raul coexista în persoana lui Dumnezeu, atâta timp cât Biblia, bunul simt si un filosof de gabaritul lui Platon ne încredinteaza ca Binele este un principiu suprem de natura divina. Ba mai mult, gânditori teologali de talia lui Augustin si Thomas d’Aquino au vazut în rau un parazit ontologic al binelui, un ceva fara esenta atunci când dispare identitatea binelui. De exemplu, spuneau ei, copacul reprezinta un bine, iar putregaiul ceva rau. Dar când putregaiul cotropeste tot copacul, nu mai ramâne nimic.

Sa mai subliniem ca raul absolut este inacceptabil si din urmatorul motiv, de unde – de altminteri – decurge putinta de îngenunchere a pacatului si de întoarcere a pacatosului: Oricine savârseste o abatere de la normele de convietuire sociala, implicit un pacat, de fapt urmareste ca în acest mod sa-si adjudece un bine personal! Poate ca de aceea în crestinism, cu certitudine ca în toate marile religii, nu exista pacatosi incurabili si deseuri biosociale. Sub coaja raului zace întotdeauna binele potential, care prin vointa, cainta si perseverenta ajunge sa triumfe acolo si atunci când este cu adevarat dorit.

Putem spune, asadar, ca scopul final al oricarui rau uman îl constituie obtinerea binelui (personal, de familie, de clan), numai ca este gresita – sau, ma rog, taxata ca atare – calea pe care cel în cauza o apuca în vederea dobândirii acelui bun sau bine. Legalmente vorbind, singura cale admisa pentru însusirea unui bun sau pentru sporirea binelui este calea normala, adica cea urmata de marea majoritate a semenilor în conformitate cu poruncile Decalogului si în conformitate cu actele normative ale fiecarui stat civilizat în parte, respectiv cu normele universale ale convietuirii umane pasnice.

Însa notiunile de normal si normalitate necesita ele însele o cercetare atenta, atâta vreme cât legile morale generale, la fel ca cele cetatenesti, devin inoperante în cazul atâtor învârtiti cu ifose si pretentii de oameni onorabili, care se vad la un moment dat în vârful piramidei sociale, dupa ce au pus umarul la rasturnarea ei valorica si la apoi la o penibila încercare de reasezare a ei cu vârful în jos. Asta da normalitate…

Revenind la firul epistolei noastre dupa acest intermezzo, fac urmatoarele precizari:

a) Cu toate ca întreaga ta viata te-ai dovedit un bun si pios evreu, totusi coreligionarii nostri n-au scapat de înjuraturile tale;

b) A fost o perioada din viata mea când m-am considerat ateu si socialist. Apoi o alta perioada când am citit nu doar cu entuziasm, ci si consistent din Spinoza, Darwin si Nietzsche. Iata de ce actuala perioada, în care ma simt irezistibil atras de stiinta (în mod deosebit de teoria relativitatii) si de problemele iudaismului, nu face decât sa-mi întareasca convingerea cum ca fundamentele moralei sunt aceleasi în toate timpurile si pentru toti oamenii, fie ei evrei sau neevrei.

*

Draga tata,

Merita sa-ti reamintesc ca ti-ai impus vointa si în studiile universitare pe care le-am urmat. În stilul ce te caracterizeaza atât de bine, adica fara a te sinchisi câtusi de putin de dorintele si pasiunile mele (deja începusem chimia, apoi m-am orientat spre germanistica), tu ai taiat nodul gordian scurt si categoric: „Ai sa faci dreptul”! Si asa a ramas, caci eu cu firea mea blajina si sperioasa, m-am grabit sa-ti fac pe voie. Adevarul e ca am procedat cât se poate de rezonabil, deoarece atunci si mai târziu a fost definitiv exclusa problema alegerii, ca doar nu erai tu omul sa stai la târguiala cu mine, de vreme ce deciziile tale trebuiau sa aiba pentru mine greutatea unor legi inexorabile.

O, sa nu crezi ca-ti fac vreun repros pentru profesiunea impusa! Întâi de toate pentru faptul ca alegerea n-ai facut-o la întâmplare, ci printr-o judicioasa cumpanire între caracterul ei profitabil si setul de însusiri cu ajutorul carora urma sa o exercit în viitor fara a ma face de râs. Iar aici, în alegerea grijulie a viitoarei profesiuni, am apreciat simtul practic al rasei mele în general, al tau în particular. Privind în jurul meu, am constatat ca cei mai multi dintre coreligionarii nostri optau pentru meserii banoase, care totodata le confereau o pozitie solida în clasa de mijloc: medici, avocati, bancheri, ingineri. Unchiul meu, în biroul caruia mi-am facut practica dupa absolvirea facultatii, este cel mai nimerit exemplu în acest sens…

Mai târziu, studiind temeinic problemele iudaismului, mi-am dat seama ca banul si pozitia în societate sunt inseparabil legate, dar ca ele – în general vorbind – nu au actionat ca niste scopuri în sine, ci s-au dovedit a fi pârghiile miraculoase cu ajutorul carora evreii de pretutindeni au biruit toate vitregiile istoriei lor multimilenare si s-au salvat ca popor.

Este adevarat ca din rândul evreilor s-au ridicat si acele vârfuri aducatoare mai degraba de faima decât de bani, asa ca Moise, Josephus Flavius, Nostradamus, Spinoza, H. Heine, Karl Marx, Sigmund Freud si Albert Einstein, pentru a numi doar câtiva dintre acei celebri gânditori, scriitori si savanti, în care rasa noastra s-a dovedit extrem de prolifica. Iar ei, în virtutea solidaritatii impusa de perioada catedocratiei (perioada resemnarii) si a religiei noastre congregationaliste, si-au avut partea lor însemnata la apararea neamului si credintei.

Chiar daca nu-mi face placere, adevarul – al carui umil slujitor, dupa modelul lui Spinoza, ma declar – ma obliga sa mentionez doua categorii aparte de evrei faimosi: unii, asa ca Heinrich Heine si Karl Marx, care nu-si mai recunosteau dupa botez originea si neamul, ba chiar dobândeau apucaturi antisemite (Marx, bunaoara, îl poreclise pe socialistul Ferdinand Lasalle “baronul Itic” si “negroteiul evreu”, iar despre evreii polonezi spunea ca sunt “cea mai scârboasa dintre toate semintiile”); altii, asa ca Roza Luxemburg, Leon Trotki (nascut Lev Davidovici Bronstein) sau scriitorul comunist Isaac Babel, care printr-un inexplicabil proces de natura ideologico-morala s-au transformat în evrei neeevrei, adica au devenit niste automate nesimtitoare la tot ce tinea de omenesc, de ei servindu-se copios revolutia socialista.

Asa cum deja am lasat sa se întrevada din însemnarile despre bine si rau, opinia mea – fireste, diametral opusa de cea a evreilor fundamentalisti – este ca în fiecare dintre noi traieste si actioneaza Iisus Hristos, Acel unic evreu integral îndumnezeit, Caruia i se datoreaza singura si adevarata revolutie savârsita în istoria umana, gratie adâncimilor sufletesti si întinderilor în timp si spatiu unde continua sa lucreze pâna la atingerea scopului divin anuntat în urma cu 2000 de ani…

Al doilea motiv, draga tata, pentru care nu-ti fac imputari în legatura cu profesiunea, decurge de-acolo ca facultatea urmata la porunca ta nu m-a îndepartat nicicât de literatura si filosofie. La vremea respectiva gusturile mele intelectuale nu se îndreptau înspre bizar, grotesc sau pretentios, ci spre tot ce e mare, sanatos si solid construit.

Astfel, desi Oscar Wilde era pe-atunci în mare voga atât în Anglia cât si pe continent, eu i-am dezavuat cu fermitate cinismul spumos si decadentismul primejdios pe care le înfatiseaza cu binecunoscuta-i verva, îndeosebi în romanul Portretul lui Dorian Gray: acela al frumusetii estetice care ia locul desavârsirii morale, ori acela “al frumosului care e mai mult decât binele, caci el cuprinde binele” – celebra afirmatie a tânarului Goethe, si pe care autorul a pus-o sa slujeasca principiul parnasian al impersonalitatii artei.

Ceea ce, pe de alta parte, nu m-a împiedicat sa-i apreciez în acelasi roman subtilitatea si justetea unei judecati ca: “În ziua de astazi oamenii cunosc pretul fiecarui lucru si valoarea nici unuia”, afirmatie corecta la adresa gaunoseniei aristocratiei engleze din timpul sau, precum si splendidul volum de confesiuni De profundis, care înfatiseaza radicala transformare morala a autorului dupa scurgerea celor doi ani de munca silnica, pedeapsa primita pentru corupere de minori.

Lecturile mele predilecte se îndreptau spre Byron, Stendhal, Flaubert, Stifter, Th. Mann, H. Hesse, Strindberg, iar mai târziu spre marea literatura rusa: Puskin, Gogol, Dostoievski, Tolstoi.

Desi sunt convins ca prea putin te intereseaza opiniile mele despre autori si carti (niciodata nu te-ai omorât cu cititul), totusi, draga tata, întrucât am ramas profund impresionat de frumusetea si eficacitatea artistica a spovedaniei – modalitate narativa în care exceleaza Dostoievski, îmi voi continua aceasta spovedanie sui-generis, marturisindu-ti ca în marea literatura rusa din secolul al XIX-lea l-am descoperit pe încântatorul G.P.Danilevski, din opera caruia am citit pe nerasuflate romanele Mirovici si Printesa Tarakanova.

Impresiile cu care am ramas dupa citirea lor s-au dovedit atât de viguroase, încât nu ma pot înfrâna sa nu ti le împartasesc. Ambele sunt romane istorice, cu subiecte centrate pe doua episoade palpitante petrecute în timpul domniei Ecaterina a II-a. Primul roman trateaza încercarea temerara a ofiterului Vasili Mirovici de a-l elibera din detentie pe printul Ioan Antonovici, cel care în copilarie a domnit timp de 404 zile sub numele de Ioan al II-lea, iar apoi – aidoma enigmaticului “Om cu masca de fier” – din ratiuni politice este închis, singur ori împreuna cu familia, mai bine de 20 de ani. Singura lui vina, pentru care nu gaseste întelegerea punerii în libertate nici la Ecaterina a II-a – tarina care ajunge pe tronul Rusiei printr-o lovitura de palat, este aceea ca s-a nascut într-o ramura împarateasca colaterala (este stranepotul lui Ivan, fratele lui Petru cel Mare) si ca prezenta lui în tara ori în strainatate ar putea crea tulburari politice cu mult mai grave ca rascoala lui Pugaciov.

Acestea fiind vremurile si oamenii, lui Mirovici nu-i este dat sa-si duca la bun sfârsit misiunea asumata: potrivit ucazului împaratesc, tânarul print este asasinat de paznicii sai înainte de aparitia eliberatorului, iar acesta, socotindu-se învins de însusi destin, se preda, este arestat, întemnitat si în final decapitat.

Printesa Tarakanova descrie o alta pagina tenebroasa si însângerata din timpul domniei Ecaterina a II-a. Declarându-se fiica nelegitima a tarinei Elisabeta – fiica naturala a lui Petru cel Mare, eroina cu acest nume emite pretentii la tronul Rusiei. Dar amintirile si dovezile ei scrise în legatura cu descendenta sunt teribil de confuze, fapt pentru care Ecaterina si anturajul ei considera ca pretendenta nu-i decât o impostoare sâcâitoare, personaje de care istoria Rusiei nu a dus lipsa, daca ar fi sa ne gândim doar la Griska Otrepiev, celebrul calugar care la fel a emis pretentii la tron dupa ce s-a dat drept tareviciul Dmitri, fiul lui Ivan cel Groaznic, asasinat de Boris Godunov.

Argumentul forte al celei ce-si spune printesa Tarakanova este marea asemanare la chip cu defuncta tarina. Dar Ecaterina nu se lasa impresionata de acest argument, ci porunceste sa fie capturata în Italia, unde ea-si afisa pretentiile. Ceea ce se si întâmpla printr-un siretlic nedemn al contelui Orlov, dupa care prizoniera este transportata în Rusia, mai exact în Petersburg, unde va fi întemnitata în Fortul lui Aleksei.

Aici, fara a se tine cont de faptul ca este însarcinata si ca sufera de tuberculoza galopanta, încapatânata pretendenta este supusa la un regim de detentie din ce în ce mai sever, doar-doar se va cai pentru înselaciune si-si va divulga complicii. Nu se întâmpla nici una nici alta, caci îndata dupa nasterea unui baietel (fiul nelegitim al lui Orlov), ea moare, jurând în fata preotului pe patul de moarte ca este îndreptatita la tronul Rusiei.

Doua carti tulburatoare care ilustreaza atât jocurile derutante ale hazardului, cât si amestecul dintre maretie, cruzime si ticalosie…

Revenind dupa aceasta digresiune la firul scrisorii noastre, te înstiintez, draga tata, ca în calitate de angajat m-am straduit din rasputeri sa-mi fac datoria, chiar daca rapoartele constiincios întocmite îmi rapeau timpul pe care as fi fost atât de fericit sa-l dedic scrisului. Si cum la acea vreme capul îmi era doldora de idei socialiste, nu-i de mirare ca pe lânga celelalte angarale sâcâitoare, ma interesau în cel mai înalt grad problemele muncitorilor.

Câtiva ani mai târziu, mai precis dupa înfaptuirea revolutiei bolsevice din Rusia, informându-ma în legatura cu evolutia evenimentelor din primul stat proletar de pe glob, aveam sa aflu lucruri atât de stânjenitoare, încât ele m-au lecuit pentru totdeauna de toate visurile socialiste. Cum o buna parte din notitele mele de-atunci si de mai târziu le-am ratacit, ori cu buna stiinta le-am azvârlit în foc, încerc în cele ce urmeaza sa reconstitui esenta conceptiilor mele cu privire la marxism si bolsevism:

În anul 1917, în toiul primului razboi mondial se dezlantuia în Rusia tarista revolutia bolsevica. Se poate spune ca pe fondul crizei generale a capitalismului, a aparut si s-a acutizat criza politico-ideologica din imperiul tarist, lucru de care au profitat Lenin si ciracii sai pentru triumful ideilor bolsevice, în prima instanta o miscare gândita în strainatate ca o forta de soc pornita din interior în vederea demoralizarii armatelor rusesti, respectiv pentru înlesnirea victoriei armatelor germane asupra tuturor adversarilor sai, mai apoi înteleasa ca un instrument eficace în lupta pentru putere si ca rampa de lansare a revolutiei mondiale, altfel spus a exportului generos de bolsevism.

Fara a lua aminte la duritatea mijloacelor întrebuintate împotriva adversarilor de idei (eseri, mensevici, burghezi etc.), la vremea respectiva se considera ca victoria bolsevicilor în cea mai întinsa tara de pe planeta, constituie o încurajatoare împlinire a profetiilor lui Karl Marx în legatura cu necesitatea trecerii omenirii de la capitalism la comunism.

Atîta doar ca Marx si-a elaborat profetiile si teoriile politico-ideologice fara a se gândi macar o clipa la Rusia tarista, caci la acea vreme, viitorul stat al dictaturii proletariatului parea strivit sub greutatea problemelor de sorginte feudala (iobagia, învatamântul, administratia s.a.m.d.) cu care se confrunta. Bun si profund cunoscator al economiilor din Germania si Anglia, de altminteri cele mai avansate economii ale timpului, Marx era deplin convins ca – potrivit legitatilor materialist-istorice elaborate de el – veriga cea mai propice pentru începerea epocii comuniste va fi cea din tarile puternic industrializate, unde atât nivelul general al constiintei sociale, cât si formele concrete de organizare si protest ale proletariatului se constituiau în convingatoare argumente ale acestei predictii.

N-a fost sa fie asa, bolsevismul a dat buzna în imensitatea Rusiei, unde efectiv si-a facut de cap sub bagheta lui Lenin si apoi la comanda autocratica a lui Stalin, ceea ce dovedeste fara putinta de tagada ca istoria, înteleasa ca suma faptelor umane remarcabile si memorabile, nu consimte sa se orânduiasca dupa vrerea si previziunile oamenilor, oricât ar fi acestia de mintosi sau firoscosi. Istoria este expresia vie si deseori încifrata a vointei divine, care actioneaza cu forta exemplelor asupra tuturor oamenilor întelepti, dar îsi arata favoarea în sensul redemptiunii doar în cazul câtorva alesi…

*

Draga tata,

Am lasat la urma doua dintre componentele fundamentale ale omenescului, indispensabile întru caracterizarea corecta a artistului, respectiv a gânditorului:

a) Cautarea binelui, frumosului si adevarului în viata si în productiile artistice;
b) Cautarea Absolutului printr-o neobosita alimentare din izvoarele eterne ale sacrului.

N-am idee ce stii tu despre activitatea mea literara, cu toate ca volumul Un medic de tara ti l-am dedicat tie. În mod sigur mai nimic, fie din cauza dispretului cu care tu de regula cinstesti atari preocupari, fie din cauza esoterismului în care de la bun început s-au drapat scrierile mele, fapt care a facut ca ele sa circule într-un cerc restrâns de prieteni si de, hai sa le zicem, initiati în mersul fenomenului literar.

Iar esoterismul nu este altceva decât rezultatul convergentei a doi factori: pe de o parte conceptia mea despre lume, ridicata la nivel artistic cu ajutorul unor mijloace literare specifice; pe de alta parte neîncrederea mea persistenta în valoarea propriilor creatii literare.

Aproape tot ce am scris si publicat pâna în prezent se datoreaza încurajarilor insistente ale nepretuitului meu prieten Max Brod, care se lasa dus într-un asemenea hal de încrederea lui oarba în harul meu literar, încât ajungea sa-mi smulga manuscrisele din mâna, nu care cumva sa le distrug…

În semn de mare pretuire pentru tine, draga tata, îti voi face o destainuire, cu care nu l-am cinstit nici pe Max Brod si nici suita mea de logodnice, cu toate ca acestia traiau cu convingerea ca m-au patruns pâna în rarunchi si ca deci îmi cunosc la centima tribulatiile literare.

Iata despre ce este vorba. Pentru toti acei care mi-au citit productiile literare, eu sunt receptat prin excelenta ca prozator – autor de romane, povestiri si scrisori. Ei bine, lucrurile nu stau chiar asa, întrucât aidoma celor mai multi dintre tinerii care se avânta pe tarâm literar, eu am început cu felurite însailari si versificatii ce se vroiau poezie. Dar n-am stat mult pe gânduri cu ele si le-am aruncat pe toate în foc, dupa ce m-am dumirit cu ce valori ar trebui sa-mi masor sarmanele mele forte. Ca doar nu-i de ici de colea sa te iei la întrecere cu acei poetasi vanitosi, care – dupa modelul broastei din fabula – îsi umfla pieptii cu speranta nemuririi si care dupa primul volumas publicat se îmbolnavesc fara sanse de vindecare de ceea ce am putea numi narcisism cultural!…

Din acele productii adolescentine mi-a ramas întiparita în minte una botezata Inima ratacitoare, nu pentru ca, vezi Doamne, ea ar avea vreo valoare artistica deosebita, ci pentru acel graunte profetic al nevoii resolidarizarii umane prin iubire si trecere hotarâta la dezarmare:

Mi-am smuls inima din piept/ si i-am facut vânt în lumea larga;/ ma saturasem sa-i tot port de grija,/ iar sa-mi doara prea placutul/ taman când viata mi-i mai draga./ Binecrescut cum sunt,/ i-am ajutat la-mpachetat:/ ici lada cu aducerile-aminte,/ dincolo racla presentimentului ventriculat./ Apoi m-am culcat/ si-am tot zacut/ ani dupa ani,/ fara dorinti/ si fara cainti,/ pâna-ntr-o zi/ când din trecut/ a aparut si-a tot crescut/ dorul de contemporani./ Dar, mare Doamne,/ cum as putea sa topesc/ gheata termonucleara/ dintre oameni si popoare,/ când propria-mi inima/ departe de mine se zbuciuma?/ Asa ca mi-am luat traista-n bat/ si-am purces în cautarea dânsei./ Dar cum era sa-mi recunosc/ dupa ani de neiubire/ printre semenele ei dure/ inima-mi de mai antart?/ Si, totusi, ea exista/ printre maldarele de inimi/ azvârlite ecologic/ de-omenirea ce insista/ sa se-nchine la nimic./ Oameni buni ai acestei planete,/ rogu-va sa m-ajutati/ inima sa-mi regasesc/ altfel simt ca-nebunesc!/ Împreuna alte sanse-avem/ stiut fiind ca ea/ sopteste-ntruna numele de Om.

…Asa si eu. Mi-am azvârlit inima în lumea larga în cautarea perechii potrivite. Si chiar am gasit-o: de doua ori pe cea a Felicei Bauer, apoi pe cea a Iuliei Wohrizek, iar la urma pe-a Dorei Diamant. Dar de fiecare data relatiile s-au oprit la jumatate, fiindu-mi sortit sa ma aleg cu cognomenul de etern logodnic. Si, Doamne! Câta nevoie as fi avut de-o inima calda si iubitoare de femeie, eu stingherul, indecisul si preamuncitul de demonii singuratatii…

Atunci mi-am cautat alinarea în calatorii, scris si cugetare. Calatoriile la mare si munte m-au ajutat sa înteleg ca frumosul artistic – oricât ar fi el de izbutit, nu este la urma-urmei decât o copie a frumosului natural, care în desavârsirea sa se reveleaza omului sub chipul frumosului sensibil (adresat simturilor sale): de la gingasul tremur al unei frunze, pîna la vesnica neliniste a marii si la monumentalitatea cocoaselor încaruntite de zapezi ale culmilor ametitoare. Iata, mi-am zis, de ce la grecii antici frumosul avea o pretuire de prim rang, astfel ca uniunea sa cu binele în interiorul kalokaghatonului, reprezenta idealul uman suprem. Si atunci i-am dreptate lui Plotin, acel divin gânditor neoplatonic, care a ridicat Frumosul la rangul de atribut suprem al existentei: Pe buna dreptate Frumosul absolut a fost identificat de el cu Unul, adica cu Dumnezeu!

Patruns de fiorul dorului dupa desavârsit, am încercat eu însumi sa definesc frumosul omniprezent, acest tot inepuizabil cu vocatia panteismului. Dar oricât mi-am dat silinta, definita nu vroia în ruptul capului sa se lege dupa canoanele logicii. Neavând încotro, a trebuit pâna la urma sa ma declar multumit cu urmatoarea descriere: Frumosul este gratia divinului, ce-si pune amprenta eternitatii pe fruntea prezentului; este zborul sufletelor însetate de lumina, deasupra abisurilor si tenebrelor istoriei; este testamentul omenirii pecetluit cu sângele Mântuitorului; este sublimul tablou ncicând încheiat al inimilor sfâsiate de iubire; este vioara nevinovatiei, pe care aluneca arcusul plasmuit din lumina începutului; este eterna oda a bucuriei ca traim si ca nu vom lasa sa se stinga torta vietii pe aceasta planeta spalata cu lacrimile suferintelor si caintelor, dar si cu cele ale preaplinului fericirii de-a iubi, lupta si izbândi.

Scrisul m-a ajutat sa fauresc frumosul artistic dupa slabele mele puteri si sa caut binele, scotocind dupa el atât prin mintile si sufletele personajelor zamislite de mine, cât si prin hatisul relatiilor statornicite între ele.

Cât priveste adevarul, la începutul cautarilor mele am mers pe urmele inegalabilului Spinoza, ca doar el spunea ca “scopul vietii nu consta în putere, bogatie sau voluptate, ci în cautarea dezinteresata a adevarului”. “Admirabil din punct de vedere moral”, i-am zis eu, “dar ce este adevarul tot n-am aflat”.

Asa ca trecând peste explicatia reductionista (deci total nesatisfacatoare): Adevarul rezida în acordul dintre teorie si realitate dupa unii, dintre idee si utilitate dupa pragmatisti, am mers mai departe cu cautarile, si iata-ma ajuns la memorabila scena cu Iisus adus în fata lui Pilat (Evanghelia dupa Ioan, 18/38). Pe moment m-a încercat o mare deziluzie, caci la întrebarea procuratorului: “Ce este adevarul?”, el nu primeste nici un raspuns de la Iisus, ba mai mult, însusi capitolul respectiv se încheie cu aceasta întrebare capcana, aparent fara raspuns.

Însa raspunsul ne este oferit de aceeasi Evanghelie (14/6), unde Iisus afirma cât se poate de transant: „Eu sunt calea, adevarul si viata”, apostolului Ioan ramânându-i sa puna punctul pe “i” cu precizarea: “Adevarul va va face liberi”!

„Iata”, mi-am spus, “temeiul tacerii lui Iisus. Doar afirmase cu alta ocazie ca numai prin El oamenii ajung sa cunoasca adevarul mântuitor. Ba mai mult, aceasta-i si singura cale care duce la adevarata libertate, caci în vecinatatea Absolutului dispar pentru totdeauna antinomiile de felul libertate-necesitate.”

Lecturile atente din iudaism si crestinism m-au ajutat sa-mi formez despre Absolut urmatoarea conceptie: Dumnezeu este totuna cu absolutul si vesnicia. El sta fata-n fata doar cu Sine Însusi, ca atare se poate defini clar si concis doar prin propozitia tautologica de esenta translogica, harazita auzului lui Moise: „Eu sunt Cel ce sunt”! Întreaga existenta iradiaza de la El si trebuie sa-L priveasca pe El, ba mai mult: sa convearga înspre El, deoarece El este aici si pretutindeni, Unul etern viu în multiplicitatea lumii, “sfera cu centrul oriunde si circumferinta niciunde”, dupa cum inspirat afirma Master Eckhart.

Revenind la panteismul lui Spinoza, prin care acesta încerca sa rezolve problema raportului dintre trup si suflet, sa stii, draga tata, ca teoria nefericitului nostru compatriot m-a interesat în cel mai înalt grad, întrucât prin raportare la situatia noastra, ea ne ofera o explicatie pe cât de simpla, pe atât de exacta a tensiunilor dintre noi: tu toata viata te-ai luptat sa ai, deci esti trupul (materia), în vreme ce eu vreu sa stiu, prin urmare reprezint sufletul (duhul). Ori conceptia ocazionista sustine ca acordul dintre trup si suflet se realizeaza doar prin interventia lui Dumnezeu. Înseamna ca si noua ne-a ramas o singura sansa: sa imploram ajutorul divin!…

Exercitiile mele conceptuale si stilistice pe marginea acestui subiect s-au concretizat în studiul A fi duh sau a fi trup.

S-ar putea ca unii dintre cititori sa nu fie de acord cu tema sintetizata în acest titlu, care-si ascunde seriozitatea sub aparenta sa jucausa. Între noi fie vorba, nu aspir nici cât negru sub unghie la uniformitatea opiniilor. Din urmatoarele doua motive:

1) Traim într-un stat cu o democratie cel putin curioasa daca nu chiar originala, unde opiniile nu au fermitate si atitudinile nu urmeaza calea regala a angajamentelor asumate, ci ele basculeaza cu lejeritate între o tiranie, e drept ca doar vag resimtita, si o anarhie fara jena afisata pretutindeni în jurul nostru. Cu toate astea, pe cine mai deranjeaza faptul ca tirania este anarhia ingenios camuflata a canaliei de sus, iar anarhia este respingatoarea tiranie a canaliei de jos?!…Si fiindca mai sus aminteam de democratie, tin sa precizez ca în aceasta chestiune am parerile mele pe care voi cauta sa le detaliez cu alta ocazie. Iata de ce nu pot sa nu fiu de acord cu Georges Bernanos, dupa care democratia moderna este inventia intelectualilor, respectiv cu cea exprimata de Julien Benda: „Democratia este accesul maselor la susceptibilitatea nationala”;

2) Bolsevismul a decretat unanimitatea obligatorie, si în acest chip a suprimat libertatea de-a alege.

Revenind la subiectul dezbaterii, este posibil ca unii sa spuna ca la alcatuirea titlului m-am pretat la un simplu si gratuit joc de cuvinte. Caci, vor mârâi ei, cum e posibil ca în viata fiind sa tinzi la starea de duh? Nu cumva, se vor întreba ei, aici mai degraba se ascunde îndemnul la necontenita pregatire pentru moarte, pentru acel înfricosator pas prin care se face trecerea de la fiinta la nefiinta?

Nu pot decât sa-i salut pe cei care vor sesiza un avertisment voalat la necontenita priveghere, întrucât se stie prea bine ca a trai înseamna a muri nitel în fiecare clipa. Ori tocmai aici omul înzestrat cu ratiune si constiinta se deosebeste de celelalte vietuitoare: El exista, adica are constiinta finitudinii sale în aceasta lume, unde mai devreme sau mai târziu va lua seama ca este un nevrednic calator!

Astfel stând lucrurile, merita sa ne întrebam care calator s-ar dovedi atât de neghiob încât sa-si împovareze vreuna din calatoriile sale minutios pregatite, cu fel de fel de fleacuri si hârburi. Îndeosebi atunci când îl avem în vedere pe pragmaticul si atât de comodul om al zilelor noastre. Ei bine, daca ar fi vorba de o calatorie de afaceri ori de un de placere, se subîntelege ca omul nostru si-ar lua cu sine doar strictul necesar, astfel încât ea (calatoria) sa nu se transforme într-un calvar al hamalelii, si pentru ca el – surâzator si destins – sa poata aspira prin toti porii senzatiile dupa care alearga cu limba scoasa si care-i creaza iluzia ca-si traieste din plin viata. Iar aceasta iluzie este întretinuta de întregul sir la generatiilor anterioare, caci acestia prin întreaga lor contributie la sporirea prosperitatii (a se citi aberanta triada: consum-comoditate-confort), n-au facut decât sa o ridice la rangul de lege pentru ziditorul tot mai grabit si mai blazat al actualei civilizatii.

Însa comportamentul omului în general, al omului modern în special, nu face decât sa scoata în evidenta surprinzatoarea contradictie dupa tiparul careia se straduieste cu tot dinadinsul sa-si toarne istoria nazuintelor si a înfaptuirilor sale. Caci desi pâna la urma ajunge sa se convinga de gaunosenia si efemeritatea întristatoare a grosului întreprinderilor sale, lucru demonstrat cu claritate atât de religiile universaliste (ca doar tocmai de aceea ele au devenit universaliste!), cât si de marii întelepti ai lumii, totusi omul continua sa se conduca cu precadere dupa legea trupului si sa acorde legii spiritului o îngrijorator de mica atentie. Faptul acesta devine în egala masura dezgustator si alarmant pentru morala în rapida disolutie (minciuna la tot pasul, hotie la toate nivelele, sex, violenta, droguri etc.), daca luam aminte la tertipurile unor pretinsi pastori de suflete, care una spun în teorie, însa în realitate alearga mai dihai ca cei mai hrapareti dintre enoriasi dupa bunuri pamântesti si placeri trupesti.

Cu toate ca sunt arhicunoscute, explicatiile privitoare la actuala stare de lucruri nu au nici pe departe vlaga necesara sa o schimbe întrucâtva în bine, atâta timp cât ghiftuitul si prea plictisitul om modern va continua sa goneasca pe cararea lata înspre pieire si spre ratarea definitiva a mântuirii sale, întrucât lui nici prin cap nu-i trece ca a cam sosit timpul sa se opreasca din aceasta cursa sinucigasa, sa coboare din masina de care este atât de satisfacut, apoi sa-si ia crucea în spinare si sa o apuce pe cararea îngusta si bolovanoasa înspre crucea calauzitoare de pe Golgota.

În pofida faptului ca istoria omenirii ne ofera pilde memorabile în acest sens, totusi trebuie sa fim întelegatori ca nu-i la îndemâna oricui sa renunte la placerile de-o clipa, pentru ca prin lepadarea de sine si de bunurile pamântesti, sa poata cunoaste dulceata inepuizabila a dragostei (darului) lui Dumnezeu si prin ea a tuturor semenilor. De regula, o asemenea schimbare esentiala are loc într-un moment de rascruce al vietii: fie în urma unui groaznic accident, când cel în cauza scapa cu viata numai fiindca a fost ocrotit de vrerea divina, fie în urma unei formidabile deziluzii, din care respectivul a înteles ca nu de la oameni trebuie sa astepte linistea si fericirea, fie în urma unei impresionante hotarâri, rezultat firesc al dizolvarii propriei vointe în imensitatea vointei divine.

Este adevarat ca si carturarii se leapada în parte de lumea asta pentru a-si împlini menirea. Dar una este lepadarea în vederea desavârsirii morale si a mântuirii si cu totul alta lepadarea din trufie sau dezgust în vederea împlinirii carturaresti. Iar acei carturari care urmeaza legea spiritului dupa capul lor, nu cred ca pot emite pretentii la suprema izbavire, si asta deoarece în ciuda eforturilor depuse si a rezultatelor spectaculoase înregistrate, ei pe mai departe ramân numai trup si numai lut.

Multe ar mai fi de spus, dar ma opresc aici: astazi ma simt stors de vlaga, de ceva timp comunic cu cei din jur prin biletele, durerile din gât sunt atroce, sfârsitul meu este aproape. Dar lucrul acesta nu ma sperie. Dimpotriva, am speranta reîntâlnirii noastre într-o lume mai buna ca asta , caci – nu-i asa? – sufletu-i nemuritor.

P.S. Bruscarile si traumele de care am avut parte în copilarie, durerile si deceptiile ce mi-au fost servite mai târziu de viata, iar în ultimii ani crucea grea ce-mi este dat sa o duc, toate astea mi-au favorizat predispozitia spre meditatii sumbre în legatura cu fericirea umana. Nu ascund faptul ca mânat de imboldul descifrarii macar în parte a tainelor înfricosatoare în care este drapata existenta omeneasca, am apelat la gândirea lui Nietzsche. Dar conceptiile acestui mare si viforos rebel sunt total contraindicate oamenilor si firilor nevolnice, caci gândirea lui apriga îi preamareste pe supraoameni si-i dispretuieste pe cei slabi, ba chiar se rafuieste amarnic cu mila propovaduita de crestinism.

Atunci m-am aplecat tot mai mult asupra celor doua mari si tonifiante religii înfratite – iudaismul si crestinismul, cu sentimentul nou si înviorator ca în acest chip poate ca si eu voi contribui cu o câtime la înfaptuirea ecumenismului atotcuprinzator…

(În acele incomparabile momente de elan si speranta, dat mi-a fost de la Dumnezeu sa citesc Imitatio Christi, una dintre cartile fundamentale ale omenirii, care cu toata încrederea pot fi asezate în imediata vecinatate a Bibliei. Influenta binefacatoare a acestei superbe carti asupra mea s-a vadit de îndata în gândurile curate ce mi-au fost inspirate de ea: Pentru a scrie o carte nemuritoare asa ca Imitatio Christi, nu-i de-ajuns sa fii sincer si bine intentionat, nu-i de-ajuns deasemenea sa fii toba de carte ori plin ochi cu talent, ci e nevoie de acel ceva extrem de rar, dar esential si înaltat pâna la transuman, care poarta numele de inspiratie! Sub fiorul inspiratiei si atinsi de harul revelatiei, alesii întotdeauna vor savârsi fapte iesite din comun, cu atât mai uimitoare pentru cei din jur cu cât înzestrarea lor intelectuala este departe de-a oferi explicatii satisfacatoare…Si mai departe: Ca Imitatio Christi este o carte senzationala, rezulta si de acolo ca oriunde a-i deschide-o, de îndata esti cucerit de adevarul si frumusetea inegalabila a celor descrise…De altminteri, toate cele patru carti (parti) alcatuitoare sunt întesate cu fermecatoare cugetari, indestructibil articulate pe coloanele de marmura ale textelor biblice judicios selectate. De retinut ca cea de-a treia carte difera de primele doua atât în ceea ce priveste întinderea (cuprinde 59 de capitole, adica mai multe decât toate celelalte trei la un loc), cât si în ceea ce priveste maniera de conglasuire cu cititorul: Iisus Însusi se adreseaza acestuia prin apelativul “Fiule”, ceea ce, evident, creste cota ei de interes.)

Însa cu toate ca în desele mele ceasuri de restriste, fericirile evanghelice au avut puterea sa ma consoleze, totusi ele n-au izbutit sa ma convinga deplin si pentru totdeauna. Ceea ce se cheama ca înca n-am ajuns la taria adevaratei credinte. Dar, ma rog, câti dintre oamenii pe care-i cunosc pot marturisi cu mâna pe inima ca si-au crucificat îndoielile si ca au ajuns la înaltimea lui Immobilis in mobili (De neclintit printre cei sovaitori)?
Cu atari îndoieli si poticneli, iata cum arata nucleul cugetarilor mele despre fericire:

Pentru unii dintre noi fericirea este iluzorie – o adevarata Fata Morgana. Poate din pricina nenumaratelor deceptii suportate în viata. De aici graba periculoasa din partea celor multi de a-i inhala fericirii parfumul îmbatator, atunci când nazdravana de ea consimte sa-si întredeschida si pentru ei corola minunilor de-o clipa. (Pesemne ca din acest motiv amatorii de placeri usoare se tupileaza dupa justificari de genul: “Avem o singura viata si aceea scurta”, prin urmare “Sa ne bucuram de clipa ce-o traim”.)

Dar daca bucuria si fericirea sunt virtualmente egoiste, nefericirea si tristetea manifesta apetit spre contagiune. De unde si rigiditatea prost mascata, ori vaga compasiune a fericitului real sau închipuit la contactul nemijlocit cu durerea altora. Caci durerea, oricât ar fi ea de curajos controlata, totusi devine jenanta si dizgratioasa pentru cineva cuprins de elanul debordant al poftei de viata. Evident ca lucrurile iau o turnura perfect suportabila, atunci când cele doua chipuri – al bucuriei si al durerii, se afla la distanta minima prescrisa de retetele ipocriziei civilizate, respectiv de cel al egoismului hipermodern, si asta pentru ca – o stim cu totii – poti foarte bine sa iubesti întreaga omenire dintr-o atare pozitie strategica si în acelasi timp sa urasti de moarte omul care te calca pe nervi cu negul lui de pe nas…

Daca fericirea este scurta si tocmai de aceea amarnic regretata, de cele mai multe ori suferinta se constituie într-o coordonata umana banala, ceea ce dovedeste în ce grad alarmant ne-am obisnuit cu ideea ca ea este capitalul exclusiv al dezmostenitilor si dezradacinatilor, în general al celor slabi si fara noroc. Cum altfel am putea trece senini pe lânga ea, aproape fara sa o bagam în seama?!

Fireste ca mi se poate replica: Fericirea se câstiga prin vointa si straduinta necurmata! Drept urmare, în majoritatea cazurilor suferinta este consecinta logica a abandonarii luptei cu vicisitudinile vietii. Iar de-aici, din aceasta pozitie conceptuala confortabila, n-a mai ramas decât un pas mic pâna la a-l face vinovat de stare lui nenorocita pe însusi nefericit. Caci ce-si spun cei captusiti cu bani, pentru a-si adormi resturile de constiinta îngropate în osînza: “Cine stie, poate ca nefericitul x are vocatia perversa a cultivarii nefericirii”…

Ma rog, s-ar putea foarte bine sa fie si din astia. Cu toate astea, morala sanatoasa contrazice categoric o asemenea asertiune inspirata de egoism. De ce? Din simplul motiv ca ea este teoria cinica si grozav de comoda a parvenitilor si ciocoilor, ale caror bogatii sunt mai mult sau mai putin suspecte. Si mai este modalitatea lor gretoasa de a-si propti fericirea strâmba cu nefericirea celor multi.

Pai cum altfel? Ca doar numai o minte bolnava s-ar putea gândi la cultivarea nefericirii în cazul cuiva care ajunge sa-si piarda slujba (astfel condamnându-si familia la mizerie si nefericire), întrucât se dovedeste mai destepta decât seful lui ranchiunos; sau în cazul altcuiva care, aidoma lui Iov, îsi pierde întreaga familie si agoniseala în urma unui cataclism; ori în cazul celui de-al treilea, al carui unic fiu sufera de ani si ani de-o boala incurabila, iar el sarmanul a cheltuit tot ce-a avut si-si sparge în continuare capul sa gaseasca alti bani pentru medici si leacuri, caci tot mai spera ca Dumnezeu în marea lui mila i-l va face odata si odata bine…

De aia zic eu ca adevarata fericire, în egala masura trainica si viguroasa, provine din interiorul omului, iar semintele ei datatoare de rod bogat se numesc credinta, mila, genenerozitate, precum si iubirea neprefacuta a tuturor nefericitilor. Caci Dumnezeu nu cauta la averea ori la pozitia sociala a omului, ci El se uita în inima acestuia, fapt pentru care înaintea Lui bogatul carpanos este mai prejos ca saracul, iar geniul este egalul saracului cu duhul, ambii fiind fapturile Sale.

Adio, tata, si fii binecuvântat! Nu stiu cine a spus: “Din veac în slujba viermii sunt,/ Sub glie-i vad rozând, rozând…” Eu îi vad si-i aud de ceva vreme, dar nici vorba sa ma sperie. Ma întareste convingerea ca sunt pregatit sufleteste sa ma prezint în fata eternitatii…

 

Despre Crestinismul arab, între traditie si teritorialitate

Eseu teologic elaborat si redactat de Drd. Stelian Gombos

Încercarea de a vorbi despre crestinii din Orientul Mijlociu, sau mai bine zis despre arabii crestini încadrati în lumea musulmana începând cu secolul al VII-lea, poate parea un lucru îndepartat de spatiul geografic traditional crestin. Ce au însemnat arabii în istoria umanitatii, se cunoaste foarte bine, au realizat lucruri remarcabile în domenii dintre cele mai diverse, plecând de la descoperirile arheologice si continuând cu înfaptuiri deosebite în matematica, medicina, filosofie, literatura, arte, etc. Din pacate crestinii din Occident sau chiar cei din Europa de Est si Rusia uita uneori ca religia crestina s-a nascut în Orient, iar când vorbesc despre Orientul Apropiat sau cel Mijlociu se gândesc aproape în exclusivitate la arabii musulmani. De asemenea impresiile despre acest spatiu sunt adesea deformate de mass-media, de o literatura româneasca, de o informatie lipsita de obiectivitate, ori de o impresie superficiala, ce poate proveni dintr-o scurta calatorie turistica sau de afaceri. De aceea este necesar un studiu mai amanuntit al traditiei arabe crestine, ce se întinde din Orientul Apropiat pâna în Spania; din punct de vedere cultural ea se intersecteaza cu traditiile siriaca, latina ori armeana, distingând si filoane maronite, caldee sau asiriene.
Din punct de vedere dogmatic traditia araba crestina se împarte în trei confesiuni:
– cea melkita, atasata hotarârilor de la Calcedon din anul 451 si învataturii cu privire la unicul ipostas al lui Iisus Hristos cu cele doua firi. În cultura araba credinciosii melkiti mai poarta si numele de Rum, adica romani, în calitate de mostenitori ai crestinilor bizantini “romani”.
– iacobitii, care vorbesc despre un singur ipostas cu o singura fire a lui Iisus Hristos; siriacii, coptii si armenii, care sunt de acord cu ei, si se considera “monofiziti”.
– nestorienii, care sustin existenta lui Iisus Hristos a doua ipostase si doua firi, doctrina este îmbratisata de asirieni.
În forma ei eclesiala traditia araba îsi gaseste cea mai buna expresie în Biserica copta din Egipt, cea mai mare dintre Bisericile vechi-orientale ca numar de credinciosi si ca infuenta. Biserica asiro-caldeeana îsi are centrul în Irak, Bisericile siriaca si melkita sunt concentrate în Siria, iar cea maronita in Liban.
Originalitatea traditiei arabe crestine este cu atât mai evidenta cu cât ea este anterioara Islamului. Prima scriere araba provine din siriaca si ar fi opera mediului crestin, deoarece cele mai vechi vestigii au fost descoperite în preajma unor biserici ca cea de la Zebd, la sud-est de Alep, unde exista inscriptii trilingve, în limbile greaca, araba si siriaca. Prin învatamântul practicat pe lânga.Biserica, scrierea va ajunge pâna în Bahrein sau în regiunile de coasta ale Golfului Persic, unde erau instalate comunitati de crestini. Astfel obiectia venita din partea arabilor musulmani, în sensul ca arabii crestini nu ar fi indigeni, adica arabi, nu are nici un fundament istoric. Aceasta remarca se poate sprijini partial pe refuzul “arabicitatii” câtorva, grupe de crestini, carora le place uneori sa accentueze apartenenta lor etnica mai veche, identificând religia cu etnia. Fiecare dintre contestatari uita ca acesti crestini erau arabi înainte de secolul al VII-lea, când a început epoca islamica. Examinând bine arabicitatea si islamitatea, putem releva o diferenta apreciabila: cea mai mare parte a musulmanilor nu sunt arabi, acestia reprezentand practic numai 17% din totalul lor. Cele mai mari state musulmane nu sunt cele arabe ci: Indonezia, Pakistanul, Bangladesul si India. În sfârsit marele numar de crestini arabi, mostenitori în secolul al IV-lea ai prozelitilor arabi de care vorbeste Faptele Apostolilor, demonstreaza ca nu putem identifica religia cu natiunea. De altfel arabicitatea nu poate indica o rasa sau o religie, ci o cultura, o istorie si un destin comun.
În secolul al IX-lea întâlnim foarte multe lucrari ale comunitatilor arabe crestine, care îsi exprima acordul lor asupra dogmei si dezacordul asupra termenilor filosofici, folositi în exprimarea ei. De exemplu, un scriitor siriac din secolul al XI-lea, Aii ben Arfadi, care locuia nu departe de Alep, ilustreaza raportul dintre crestini prin urmatoarea imagine: “trei persoane escaladeaza un munte fiecare dorind sa ajunga în vârf, acest vârf este Iisus Hristos, spre care tindem cu totii. În pofida diferentelor noi suntem cu totii de acord asupra lui Iisus Hristos”. O încurajare a acestei apropieri a fost si folosirea unei singure limbi – araba, de catre toate comunitatile crestine din aceasta zona. De altfel disputele dintre crestini, pentru motivele politice, culturale sau filosofice, într-un cuvânt, între culturile acestor comunitati, au permis diviziunile din secolul al V-lea. Fiecare comunitate avea limba sa: greaca, siriaca, copta, armenana, împreuna cu cultura corespunzatoare. Astfel, în disputele hristologice calcedoniene si postcalcedoniene pentru exprimarea credintei unice în Iisus Hristos s-a resimtit dificultatea de întelegere a termenilor teologici, diferiti în fiecare comunitate.
Odata cu expansiunea musulmana, limba araba va câstiga întregul Orient-Apropiat, ceea ce-i va determina treptat pe crestini sa-si abandoneze limba, scrierea, si sa vorbeasca araba, folosita si la Sfânta Liturghie. Astfel, fara a se converti la Islam, crestinii s-au arabizat în Egipt, Mesopotamia si întregul Orient-Apropiat. De aceea limba araba a devenit practic un mijloc de comunicare pentru întreaga regiune între crestinii, care au înteles ca nu trebuie sa ramâna izolati. Cultura si limba araba au fost factori de unitate a crestinilor din zona.
Nu trebuie uitata nici legatura istorica a arabilor crestini cu lumea bizantina din care provin în chip partial, ori implicarea lor începând din secolul al XIX-lea în problema Orientului si jocul marilor puteri în regiune (Franta, Marea Britanie, Rusia, Statele Unite ale Americii). Toate acestea au facut ca diversitatea problemelor unor comunitati arabe crestine sa evidentieze relatia dintre teritoriu si identitate, despre care voi încerca sa vorbesc în acest material.
Am vazut ca în momentul cuceririi musulmane crestinii din aceasta parte a lumii erau deja divizati, între ortodocsi ramasi fideli Imperiului Bizantin si melkiti, nestorieni sau monofiziti din regiunile periferice ale Imperiului si de dincolo de el, din Armenia, Egipt ori Siria. Aceste segmentari si fractionari confesionale stabilite în urma unor divergente de ordin hristologic, generau noi diviziuni profunde de genul celor de ordin politic sau cultural, între diferitele populatii semitice. În cadrul Imperiului Otoman minoritatile arabo-crestine erau sub autoritatea Patriarhului de la Constantinopol, secondat de Patriarhul Alexandriei pentru Africa, si de cei ai Antiohiei si Ierusalimului pentru Orientul Apropiat. Caracteristica acestor ortodocsi arabi era faptul ca ei aveau episcopi greci, iar preotii si diaconii erau arabi. Crestinii monofiziti erau condusi pentru Egiptul copt, de catre Patriarhul copt de la Alexandria, iar pentru restul Imperiului de catre Patriarhul armean a carei autoritate se întindea si asupra siriacilor-iacobiti, ca si asupra nestorienilor de la frontiera turco-persana, vorbitori ai limbii arameene.
Maronitii proveneau dintr-o erezie iesita din monofizism, numita monotelism, care accepta în persoana lui Iisus Hristos o singura vointa, cea dumnezeiasca. Ei erau situati din punct de vedere geografic, în regiunea Libanului de astazi si se vor alatura Romei în perioada cruciadelor. Crestinii arabi ori arabizati traiau îndeosebi, în valea Nilului sau în zonele fertile ale Palestinei, Siriei si Mesopotamiei. În cazul ortodocsilor ei erau în marea majoritate urbanizati, iar altii precum maronitii locuiau în zonele muntoase, începând cu secolul al XVII-lea, fiecare din aceste Biserici a cunoscut un proces de uniatizare, adica de atasament al clerului si credinciosilor fata de Roma. Expansiunea romana a reprezentat un semn al sosirii marilor puteri în zona, în lupta lor pentru recucerirea si dezmembrarea Imperiului Otoman. Folosirea factorilor religiosi urma o schema simpla: Franta îi proteja pe catolici (maroniti si uniti, de toate tendintele), Rusia pe ortodocsi, privilegiind în mod sistematic elementul arab si determinandu-l sa se opuna ierarhiei grecesti, observând în acest gen de pan-ortodoxie un complement la politica sa în Balcani, cu perspectiva deschiderii la Marea Mediterana. Tot Rusia a depus eforturi deosebite si pentru apropierea Bisericii copte din Etiopia si posibilitatea instalarii la Marea Rosie, ceea ce i-ar fi permis accesul la Africa.
În secolul al XIX-lea alte puteri patrund în Orientul Apropiat prin intermediul religiei. Austria apare ca protectoare a greco-catolicilor, iar Marea Britanic si Statele Unite ale Americii îsi vor întinde misiunile protestante peste tot. La sfarsitul, secolului vom asista în Mesopotamia la o veritabila cursa de “misiuni” printre populatiile crestine locale, actiune accelerata si de descoperirea unor însemnate zacaminte de petrol.
Înainte de a trece la prezentarea modului de functionare identitara a acestor crestini arabi în perioada declinului Imperiului Otoman, ca si a cresterii sentimentului national arab, credem ca este util sa ne oprim putin asupra aspectului sociologic al acestor comunitati. Supuse statului juridic rezervat non-musulmanilor de catre musulmani, aceste comunitati crettine formeaza asa-numitele micro-societatii închise, adesea delimitate teritorial în zone muntoase de refugiu, ceea ce permitea dezvoltarea unui sentiment identitar deosebit de puternic, întarit si de ostilitatea ambianta. Unele dintre ele se aflau în zone care faceau obiectul unor intense rivalitasi între puterile europene: rivalitatea dintre Franta si Anglia din Egipt, în regiunea siro-palestiniana si Mesopotamia, germano-engleza si ruso-engleza în Mesopotamia.
În aceste conditii minoritatile crestine ca si cele musulmane (druizi, alaouti, siiti etc) din Orientul Apropiat devin un punct de sprijin pentru diferitele puteri în rivalitatile dintre ele. În schimb aceasta instrumentalizare, se va traduce printr-o consolidare a identitatii acestor comunitati-natiuni si prin adoptarea pentru unele dintre ele a unui model politic european de genul Stat-Natiune. În general aceste tentative vor fi destinate esecului. Ortodocsii arabi nu au manifestat niciodata veleitati nationliste. Populatiile urbanizate cu o situatie materiala buna din vremea lui Petru cel Mare, influentate de propaganda rusa, anti-greceasca, traiau într-o relativ buna întelegere cu otomanii. La începutul secolului al XX-lea ei aleg mai degraba cauza araba decât particularismul ortodox si militeaza de partea nationalistilor arabi împotriva otomanilor, a francezilor sau a englezilor. Astfel unul dintre fondatorii partidului Baas a fost un ortodox, Michel Aflak. Raspandirrea ortodocsilor arabi în orasele Siriei otomane (Liban, Siria, Palestina, Iordania) excludea orice posibilitate de teritorializare a indentitatii lor, care se va îndrepta în aceste conditii catre formele unui militantism arab, mai mult sau mai putin laic.
Unii ortodocsi precum melkitii, foarte marcati de influenta franceza si cea austriaca, se vor atasa Romei în secolul al XVIII-lea, pentru a se desprinde de episcopatul grecesc. Acestia vor juca un rol foarte important în procesul de reinnoire al culturii arabe si al renasterii sentimentului national arab. Din perioada napoleoniana acesti uniati arabi vor participa la dezvoltarea Egiptului si a Siriei. Orientarea lor pro-occidentala va declansa însa o atitudine retinuta fata de ei din partea turcilor. Acelasi fenomen s-a petrecut si cu monofizitii arabi, numiti iacobiti, dintre care o parte sunt atasati Romei, fiind raspânditi în Siria Otomana. Acestia au cunoscut în vremea primului razboi mondial un început de genocid cu caracter religios. Astfel, risipirea diferitelor minoritati crestine în Orientul Apropiat le-a diminuat posibilitatile reale de teritorializare a propriei lor identitati comunitare, conducându-le spre un nationalism arab radical.
Monofizitii copti s-au separat de Bizant în secolul al VI-lea, pentru a scapa de presiunile fiscale si politice ale Imperiului Bizantin. Coptii, nume ce vine din limba greaca si înseamna pur si simplu “egiptean”, i-au primit în anul 640 pe arabii musulmani, ca pe niste eliberatori. Treptat ei au fost arabizati, suportând destul de greu conditia inferioara de dhimma, într-un context amestecat de toleranta si persecutie. Chiar daca au reusit sa-si pastreze credinta, ei erau cetateni de rangul al II-lea în sânul imperiilor arabe si a celui otoman. O parte din acesti copti se vor atasa Romei, în secolul al XVII-lea. În secolul al XIX-lea coptii au participat la trezirea sentimentului national arab-egiptean, care avea ca principal scop construirea unui mare imperiu arab, pornind de la Cairo. Aceasta atitudine se va mentine de-a lungul întregului secol al XIX-lea, coptii opunându-se si prezentei britanice din secolul al XX-lea. Concentrati, din punct de vedere istoric, în nordul Egiptului, modernizarea acestei tari îi va determina sa se deplaseze catre marile orase egiptene precum Cairo sau Alexandria. Asemenea altor comunitati crestine arabe, raspândirea lor geografica precum si amestecul cu alte popoare musulmane majoritare în zona, nu vor face altceva decat sa împiedice orice idee de regrupare nationala. Aceasta situatie îi va conduce pe copti spre un nationalism laic, multi-confesional. De asemenea înlocuirea monarhiei cu sistemul republican va deschide pentru ei o perioada dificila. În confruntarea sa cu lumea occidentala, nasserismul a avut mereu tendinta de a-i acuza pe acesti crestini cum ca ar fi agenti ai Occidentului, acel Occident franco-britanic, care în alianta cu Israelul va ataca Egiptul, în anul 1956, ca urmare a nationalizarii canalului Suez, Nationalismul laic al lui Nasser va da dovada permanent, de retinere fata de copti, considerati a fi a V-a coloana a Occidentului. Aceasta miscare se va radicaliza în vremea lui Sadat, fiind preludiul unei puternice emigratii copte spre tarile occidentale. În anul 1998, mai mult de 2.000.000 de copti traiau în Europa si America. Astazi, cresterea Islamismului în Egipt nu face decât sa accentueze aceasta tendinta emigrationista, chiar daca guvernul doreste sa se foloseasca de copti pentru blocarea extremismului islamic.
De aceea, exodul crestinilor arabi în afara lumii arabe este un fapt major al secolului al XX-lea. Parasind Egiptul, Libanul, Irakul, Siria, Iordania si Israelul, crestinii arabi sunt astazi mai numerosi în afara lumii arabe decât în locurile istorice de origine. Acest exod al vechilor arabi crestini reprezinta una dintre principalele caracteristici ale istoriei arabo-crestine actuale si una dintre consecintele imposibilei teritorializari a acestor diferite comunitati.
Din partea lor, maronitii traiau în Muntii Liban, amestecati cu populatiile druize care-i dominau din punct de vedere social. Ruperea echilibrului comunitatii se va produce în momentul invaziei Siriei de catre trupele lui Mehmet Aii – Pasa Egiptului, sustinut de Franta si care dorea sa alcatuiasca un vast Imperiu arab modern, în detrimentul Imperiului Otoman. Conducatorii maroniti au sustinut tentativa sa si vor colabora cu el în timp ce druizii, sprijiniti de Londra, sustineau Istanbulul. Interesele variate si diferite au condus la confruntari si masacre importante, relatiile dintre cele doua comunitati fiind puternic afectate. Sub presiunea Marilor Puteri, nelinistite de cresterea influentei Frantei în Orientul Apropiat, a gasit un modus-vivendi între diferitele confesiuni din aceasta zona. Din nefericire, în anul 1860, ca urmare a intrigilor engleze, în dorinta de a controla drumul Indiilor si a mentine integritatea Imperiului Otoman, razboiul civil dintre cele doua comunitati reizbucneste, aspectul sau brutal fiind ilustrat de masacrarea maronitilor de catre druizi. Aceasta va produce în Europa o emotie puternica si va conduce la interventia militara în Liban a Frantei, secondata de Austria, sustinatoare a melkitilor catolici. Cei 20.000 de morti ai acestui razboi civil a permis recunoasterea în.sânul Imperiului Otoman, a unei specificitati maronite cu o structura admnistrativa proprie si mai ales sustinerea continua a Frantei pe plan politic, cultural si religios. Aceasta pace precara a avut de asemenea drept consecinta formarea unei diaspore maronite, caracterizata prin deplasarea acestei populatii din zona muntoasa catre Beyrouth si spre orasele de coasta ale actualului Liban; în acea perioada Beyrouthul era un oras dominat si populat de.suntti si de ortodocsi. Criza va deschide si calea exilului în afara Imperiului Otoman. O alta consecinta ceva mai îndepartata, dar de care trebuie sa tinem seama, a fost formarea în sânul inteligentei maronite, a unui curent nationalist arab, care împreuna cu ortodocsii si greco-catolicii, vor forma, alaturi de mediile musulmane, una din componentele renasterii nationale identitare arabe. Elita maronita forma o elita pentru Liban si o alta pentru lumea araba, un exemplu interesant în acest sens fiind mentiunea ca primul dictionar de limba araba a fost scris de maroniti.
Pentru a întelege mai bine desteptarea sentimentului arab, este bine sa ne amintim ca în anul 1914, dupa emanciparea Balcanilor, o parte considerabila din populatia Imperiului Otoman era araba; de aici miza considerabila reprezentata de cresterea sentimentului national arab pentru viitorul Imperiului Turc si de asemenea violenta represiunii turcesti, care s-a abatut nu doar asupra armenilor si grecilor, dar si împotriva arabilor crestini, în special maroniti si iacobiti din regiunea Muntelui Hauran. În anul 1918, regiunea actualului Liban a fost eliberata de armatele britanice si franceze. De acum înainte se punea problema viitorului Libanului, care conform acordului încheiat acum trebuia sa se gaseasca în zona de influenta a francezilor. În acest caz erau prevazute trei solutii: prima cu un Liban care putea ramâne ca o provincie în cadrul Siriei, o Sirie mare trecuta de sub controlul otoman sub cel al Frantei, apoi un micro-Liban limitat la zonele maronite non viabile din punct de vedere economic si în sfârsit un micro-Liban extins asupra zonelor non maronite. Spre dezamagirea nationalistilor sirieni, cea de a treia solutie a fost retinuta. Identitatea maronita a fost astfel teritorializata datorita Frantei si includea si alte comunitati crestine si musulmane, opunându-se practic Siriei care vedea în crearea Marelui Liban o manevra a imperialismului francez. Identitatea maronita se putea înscrie într-un teritoriu, dar lua fiinta o tara ce cuprindea pe viitor nu mai putin de 17 comunitati religioase, crestine si musulmane. A urmat o perioada de crestere economica si de dezvoltare identitara pentru maroniti, chiar daca pentru alte comunitati insatisfactiile au fost numeroase. De fapt maronitii erau minoritari în Liban, iar în plus statul îi izola în sânul lumii arabe crestine deoarece ortodocsii erau traditional mai degraba favorabili Damascului decât Parisului. În anul 1943, pentru a pregati independenta, a fost adoptat un pact national care împartea competentele politice între cele mai importante comunitati libaneze: maroniti, druizi, siiti, suniti si ortodocsi. Preponderenta a revenit în cele din urma maronitilor chiar daca acest lucru nu corespundea cu situatia demografica din tara. Daca maronitii au reusit sa aiba un Stat pentru ei, acesta nu era un Stat al lor, iar pentru a-si mentine preponderenta s-a apelat la o partajare de putere cu celelalte comunitati.
Între independenta obtinuta în anul 1945 si începutul razboiului civil din anul 1975, în istoria Libanului a intervenit un nou factor: în raport cu crestinii, musulmanii au devenit majoritari. În anul 1932 crestinii reprezentau 52% din populatie fata de 42% în timpul razboiului civil, iar maronitii au trecut de la 29% la 24% dinamica demografica musulmana fiind data de comunitatea siita, care a devenit cea mai importanta în tara. Aceste mutatii demografice, asociate cu prezenta refugiatilor palestinieni, vor provoca o reconsiderare a puterii maronite, amplificata de obsesia acestora din urma, de situatia încercuirii de catre musulmani. Cele doua fenomene vor declansa un razboi civil, ce va dura 17 ani. În noile conditii strategia maronitilor a alternat între mentinerea actualului Liban, cu izolarea diferitelor comunitati si crearea unei noi entitati, cu o suprafata mai mica, dar alcatuita numai din crestini. Ideea transformarii Libanului într-un Stat descentralizat, federal, a aparut atunci când, în urma razboiului civil, tara s-a transformat în mai multe zone confesionale omogene si izolate una de cealalta. Crestinii, care pâna atunci au trait în buna întelegere cu musulmanii s-au refugiat acum la nord de Beyrouth. În urma acestei deplasari s-au format noi zone cu populatie siita, druiza ori sunita. În afara satelizarii Libanului de catre Siria, rezultatul acestui razboi a fost consolidarea teritorializarii comunitatilor libaneze, sau ceea ce s-a numit “cantonizarea Libanului”; caracterizata prin existenta unor zone preponderent comunitare în detrimentul unui Liban pluralist. Astfel, reconstructia unui stat libanez a esuat, acesta fiind de fapt transformat într-o confederatie de regiuni autonome, ce corespundeau principalelor comunitati, fiecare conducându-se dupa propria lege. Triumful comunitarizarii si teritorializarii Libanului, va marca practic sfârsitul definitiv al maronismului, sau cel putin al unui Stat cu o directie preponderent maronita, marele vis franco-catolico-maronit.
Pe planul identitar, anii de razboi au permis reactualizarea unei teme importante: tema feniciana. Dornica de o demarcare de arabism, o parte a elitei maronite se va prezenta drept descendenta a fenicienilor, ceea ce le-a permis respingerea propriei arabicitati si deci o distantare fata de Islam. Ei vor trece de la un raaro-nisro activ în directia renasterii culturale si nationale arabe de la sfârsitul secolului al XIX-lea, catre un maronism restrâns la un teritoriu protejat de Franta, sau ceva mai târziu spre o comunitate care devine minoritara demografic si politic, din cauza unei importante emigratii. Libanul ca tara deschisa influentei occidentale, dar si loc de refugiu pentru alte populatii, venite din Orientul Mijlociu, a reprezentat o exceptie în istoria complexa a lumii arabe crestine. Cazul libanez arata imposibilitatea unei teritorializari politice viabile si durabile, a unei minoritati crestine pe pamânt islamic.
Pentru Liban, dar si pentru alte tari din regiune, în încercarea de a scapa statutului de minoritate si pentru a gasi mijloacele de a convietui cu lumea islamica, crestinii au recurs la un anumit nationalism local, adica de consolidare a sentimentului de apartenenta la Statele existente (create pe ruinele fostului Imperiu Otoman). Caracterul multicomunitar le permitea dezvoltarea unei identitati, ce nu se putea confunda cu gruparile majoritare. În contextul acestei “compartimentari” o transformare importanta se producea în planul identitar al majoritatii, care avea constiinta apartenentei la o tara. La adapostul frontierelor, trasate în functie de interesele marilor puteri europene, au fost create conditiile fuziunii comunitatilor crestine cu cele musulmane.
Nationalismul statal a fost cel mai bine ilustrat în Egipt. Conditiile erau si favorabile deoarece tara avea identitate nationala incontestabila si nu se confunda cu Islamul. Între cele doua razboaie mondiale, coptii au militat în mod activ alaturi de musulmani pentru impunerea temei nationalismului egiptean, pentru un Egipt independent. Fostul Secretar al O.N.U. Butros Ghali, care apartine unei vechi familii de copti a fost alaturi de liderul nationalist musulman Saad Zaghloul, atât la negocierile din închisoare, cât si la manifestatiile nationaliste, care au avut loc dupa cel de-al II-lea razboi mondial în Egipt.
O alta comunitate, victima, de data aceasta a unui veritabil genocid au fost asiro-caldeii. în secolul al XlX-lea ei traiau la limita dintre doua Imperii: cel Otoman si cel Persan. Ei erau descendentii nestorienilor, Biserica ce a cunoscut o expansiune misionara deosebita, pâna în Tibet si Java. Nestorienii au fost distrusi de invazia mongola, cei ramasi refugiindu-se în regiunile muntoase. În Evul Mediu ei s-au împartit în doua ramuri: cea a asirienilor ramasi nestorieni si cea a caldeilor atasati Romei. Originea lor etnica ridica si astazi unele probleme pentru specialisti: sunt ei descendentii vechilor asirieni, arabizati sau îi reprezinta pe kurzii aramaizati, iar apoi arabizati? Indiferent de ipoteza, cea mai mare parte dintre ei au pastrat limba aramaica. În secolul al XIX-lea ei traiau în trei zone: Hakari – bastion muntos inaccesibil, printre kurzii din sud-estul Turciei de astazi, în regiunea Massoul printre arabi si kurzi în regiunea Urmia din Persia, printre azeri, kurzi si persani. Constant persecutati de diferitii lor vecini musulmani, pe la mijlocul secolului al XIX-lea ei au facut obiectul mai multor solicitudini din partea misiunilor catolice franceze, anglo-anglicane, americano-protestante, germane si ruse-ortodoxe, mai ales din momentul în care s-a constatat ca regiunea Massoul continea enorme rezerve de petrol. Rusia vedea în minoritatea asiro-babiloniana un eventual punct de sprijin.pentru a avansa în Turcia sau Persia, iar Biserica Ortodoxa Rusa chiar a reusit.sa recupereze o parte a minoritatii caldeene din Persia, în anul 1914, avansarea armatei rusesti în Turcia orientala si ocuparea nordului Persiei vor determina deplasarea si instalarea asiro-caldeilor în Rusia. Reactia turcilor va fi deosebit de violenta: mai mult de 250.000 de asiro-caldei au fost masacrati, iar altii se vor refugia în Rusia si în Persia ocupata de armata rusa.
Caderea Imperiului ?arist în anul 1917, a provocat si antrenat un nou masacru în regiunea Urmia unde kurzii si persii s-au napustit asupra unei populatii pentru care fostii aliati nu-i mai puteau sustine. Dupa noi masacre, asiro-caldeii au parasit regiunea pentru Mesopotamia, aflata sub control britanic. În mijlocul acestor conflicte deosebit de grave, dupa încetarea ostilitatilor, autoritatile asiro-caldee au trimis la negocierile de la Versailles mai multe delegatii, cu cererea expresa de a obtine crearea unui stat asiro-caldeean, alcatuit dintr-o parte a Azerbadjanului pers, a Estului Turciei, a regiunii Massoul cu iesire la Marea Mediterana si Golful Persic. Aceasta tentativa de teritorializare a natiunii asiro-caldeene dupa genocidul caruia a trebuit sa-i faca fata, a fost fara rezultat, deoarece Massoul a fost integrat Irakuli, plasat însa sub mandat britanic, iar regiunea Hakari va ramâne la turci.
Tot acum armata engleza se va servi de trupele asiriene pentru a înabusi revoltele arabe ivite odata cu noua tutela a Irakului. Irakienii îsi vor aminti de acest rol represiv si în momentul obtinerii independentei în anul 1932, vor avea loc adevarate progromuri impotriva asiro-caldeilor, considerati colaboratori ai englezilor, soldate cu mii de morti si un important exil catre Siria franceza ori Persia,. în timpul celui de-al doilea razboi mondial trupele asiro-caldee vor ajuta armata britanica în Orientul Mijlociu si în Europa. Pentru asiro-caldeii ramasi în regiunea de nord a Persiei, a Urmiei, acestia vor fi antrenati în razboaiele civile iraniene, care vor opune Teheranului, Kurdistanului si Azerbadjanului pro-sovietic. În chip paradoxal, odata cu venirea la putere a unui regim republican si laic, începând cu anul 1958, lucrurile se voir linisti. Regimurile republicane irakiene de diferite tipuri, cele ale lui Kasserh sau ale lui Saddam Husein, se vor concentra asupra .accentului pus pe unitatea natiunii irakiene la nivelul diferitelor componente etnice, arabi sau kurzi, si confesionale, suniti, siiti si crestini. Aceasta stabilitate relativa a problemei asiro-caldee, într-un regim care predica unitatea natiunii irakiene în diversitatea ei, echilibra oarecum situatia. Numai ca în fata unor acte “de zel”, cea mai mare parte a acestor populatii asiro-caldee din Irak, va emigra spre tari ca: Australia, Statele Unite sau Europa.
Astazi sunt mai putin de un milion de asiro-caldei în Irak, printre care si fostul numarul 2 al regimului Sadam Husein, Tarek Aziz. Actuala stabilizare a situatiei nu a fost posibila decât prin abandonarea oricarei revendicari teritoriale si particulare, în schimbul pacii si a unor concesii de ordin cultural. Aceeasi situatie este si în Iran, unde în regiunea Urmia asiro-caldeii par a se fi acomodat cu regimul islamic, aflat la putere dupa debarcarea fostului Sah. în raport cu spatiul geografic ocupat initial, aceasta “natiune” crestina a fost complet lipsita de teritoriu în secolul al XX-lea.
Un ultim exemplu al dinamicii comunitatilor crestine arabe în istoria politica a Orientului-Apropiat este cel al crestinilor palestinieni, ortodocsi sau melkiti catolici, în lupta palestiniana. Un sfert dintre palestinieni sunt crestini, iar din acest procent jumatate sunt ortodocsi. Doi dintre principalii conducatori ai miscarii palestiniene sunt de origine ortodoxa: Hawatme si Habas, ca de altfel si sotia lui Yassdr Arafat. Daca ortodoxia nu joaca un rol specific între revendicarile palestiniene, pluralismul religios, fenomen mai putin întâlnit în Europa, ocupa un rol de frunte în desfasurarea negocierilor de pace. În acest caz initiativa nationala dintr-o perspectiva laica a primat si a anulat orice revendicare identitara de tip comunitar confesional, singurul obiectiv fiind eliberarea Palestinei arabe, fara a-si face prea multe probleme pentru apartenenta religioasa. Ortodocsii au chiar tendinta de a se alatura miscarilor palestiniene dure.
Dincolo de stralucirea lumii bizantine, crestinii arabi în secolul al XX-lea nu au reusit sa depaseasca statutul lor de minoritate religioasa. Aceasta din motive demografice, iar imposibilitatea de a se teritorializa sub forma de micro-Stat-Natiune nu i-a împiedicat sa-si pastreze identitatea, chiar si în diaspora din ce în ce mai numeroasa. De aceea consideram ca esecul lor poate avea si un aspect pozitiv, deoarece ilustreaza ca un grup socio-etnic ori socio-confesional ce se poate mentine în afara Statului sau a unui teritoriu, pe parcursul a doua sau trei generatii. Ramâne de vazut daca aceasta limita poate fi depasita.
La randul ei traditia araba crestina ocupa un rol important în dialogul cu musulmanii, sau în cofruntarea dintre monoteismul absolut iudaic si cel islamic. De pilda, cum poate fi explicata dogma Sfintei Treimi unui evreu ori unui musulman fara un real pericol reductionist. Dezvoltându-si însa propria traditie teologica, arabii crestini nu trebuie sa invidieze nici Occidentul crestin, nici pe ortodocsii din estul si sud-estul Europei, a caror traditie teologica le poate fi complementara, în fond traditia araba crestina, nascuta din necesitatea crestinilor de a reaminti esenta credintei în fata Islamului, poate ajuta la o reînnoire a constiintei misionare a Bisericilor prezente în lumea araba. Daca vor ramâne în continuare divizate, revenirea la izvoare este singura cale pentru realizarea unitatii crestine în Orientul Apropiat. La aceasta se adauga si dialogul destul de dinamic cu Europa catolica si cea ortodoxa, sau relatia speciala cu musulmanii, ce speram ca va dezvolta în aceasta zona a lumii o noua perioada de întelegere, dreptate si pace.

SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” ROMÂNESTI CONTEMPORANE

by Prof. Dr. Adrian BOTEZ
februarie 2010

Deschideti, va rugam, televizorul (oriunde îl aveti, în casa…). Apoi, dati-va, cu scaunul sau fotoliul (sau, pur si simplu, asezati-va capul pe speteaza canapelei), cât mai departe (în spatiul camerei dvs.), de televizor. Evident, acest îndemn este adresat oamenilor obisnuiti, ca mine, iar nu „baietilor destepti”! Caci acestia fie sunt „jucatori”, pe ecranul televizorului – fie, din umbra, procura premizele Ospatului Sacalilor (care NU se va da, însa, în direct, la televizor!).

Ce vedeti, acum, pe ecranul televizorului, când va departati, pâna la a vedea, totul, din „zarea perspectivei”? Si asta vedeti, de fapt, zilnic – numai ca nu bagati de seama, de obicei, pentru ca prea sunteti cu nasul în ecran – „implicati” de o foame de imagine, maladiva (în niciun caz „empathica”)! Cred ca vedeti ceea ce vad si eu: o satra „actanta”, o menajerie scârbavnica, în plina manifestare. Un bâlci, de o vulgaritate puturoasa (mai ceva decât de la o ciurda de sconcsi), care tine, de-acum, de „science fiction”! Dar bâlciul la care sunteti spectatori, devenind, treptat, prin lipsa de reactie, COMPLICI, nu este pentru distractie, ci pentru DISTRUCTIE! (Si nu e deloc „science fiction” ci ”ciné-verité”). Si nu pentru distructie a oricui, NICI M?CAR „A ALTORA” – ci a noastra, A TUTUROR CELOR „NE-DESTEPTI”/ NE-DESTEPTATI! De fapt, asistati (în loc sa actionati) la PARADA SACALILOR, care nu mai au rabdare: vor sa ne prefacem trupurile (prin tembelizarea si depersonalizarea/„virtualizarea” televizionistica!), cât mai grabnic, în cadavre (multe, cât mai multe cadavre, care sa le sature ne-satiul!), în care sa-si înfiga ei balele si coltii!

Nu e tara mea, nu e tara ta – România asta sfâsiata, sub ochii nostri?! Cum sa nu fie! Este extrem de nociv sa confundam „tara”, care este Gradina Lui Dumnezeu – cu acest moment istoric, populat, spatio-geografic, pe de o parte, de „baietii destepti”, pe de alta, de privitori „nedesteptati”, precum noi (lasi, inactivi, care nu-si simt responsabilitatea spectacolului de bâlci, în care s-a transformat istoria tarii lor, nici macar cât si-o simt niste râme ori testoase – ca tot au trimis iranienii, zilele astea, la „universitati cosmice”, un soricel, doua testoase si niste râme). Sa plecam/fugim NOI din tara?! Ba! Ar fi, din partea noastra, culmea lasitatii si tradarii de Dumnezeu! Sa faca bine sa iasa EI afara, de-a berbeleacul sa iasa, toti sconcsii si sacalii, toti invalizii de Duh – ca doar n-or iesi, din Gradina Maicii Domnului – Paradisul Noului Ierusalim, cei (înca!) teferi la Duh!

Cum adica, faptul ca îi vedeti bulucindu-se, zilnic, ceas de ceas si clipa de clipa, sa sufoce ecranul, cu prostia si mârlania si mârsavia lor obraznica, dementa, cu urletele lor de sacali, amusinând groapa de gunoi a crimei si amoralismului, ca îi vedeti „brand”-uiti (cu „brand de tara”!), pe niste indivizi de doi bani gramada, precum Gigi Becali (analfabetul care se lasa pe spate, pe perna-soclu, atoatestiutor întru toate, inclusiv întru eminescologie), Bercea Mondialu’ (care a adus Ierusalimul la Cotroceni), Guta „Imnologul Prezidential” etc. – pe toate târfele Babilonului/Târfa Babilonului Însasi! – nu va scoate din minti?! Nu. Nu va scoate, nu va cuprinde impulsul sa dati macar cu televizorul de pamânt, daca nu cu toti cei „reprezentati imagologic de/prin televizor”! În curând, vor aparea, pe piata româneasca, salamuri cu eticheta „Florin Salam”, caviar cu eticheta „Bercea Mondialu’”, parfum (de brânza) marca „Gigi Becali” Si, totul, va fi în ordinea firii!

Parada personalitatilor, a „MODELELOR NATIONALE DE SUCCES”!!! Pentru ca succesul se masoara, azi, în tone de nesimtire moluscos-flescaita si de obraznicie hidoasa, exasperanta – iar nu în CREATIE/CREATIVITATE, ÎNTRU SFÂNT? MORALITATE – CUM NE-A ÎNV?TAT NAZARINEANUL CEL BLÂND!

Si nu va este rusine ca, pe ecran, apare „spuma”-nveninat-cremoasa, care ne conduce destinele, si în care se balacesc, ca în „sânul lui Avrum”, alde Traian Basescu-Cavalerul (Pilit…) al Justitiaritatii „zonale”, sau Boc-Deloc (varianta: Adevar-Deloc) – si Nuti- Spaima… („Constitutii”) Udrea, care capata NUP, din partea unei eminente si absolut ne-înfeudate Justitii, înainte sa-l fi cerut?! Nu. Nici acest fenomen „behavioristic” nu se întâmpla, cu domniile voastre. De fapt – noastre. Noi tacem (filosofie de doi bani: „eh, toate trec, o sa treaca si astia!”– si zâmbim, ca drogati! Nu, N-O S? TREAC?, CI O S? SE PUIASC?, CEVA DE SPERIAT! – a se vedea toti „honoriusii” si „ebele”!

Si nici atunci nu „blestim” ceva, nici macar când un narcisiac, chel de atâta infatuare, CTP-ul, îl numeste, pe Eminescu-Aminul Românilor de Deasupra de Veac : „ateu” – cu sastiseala, cu grasa si gretoasa suficienta, aducându-l, pe Luceafar, cot la cot cu el, „inginerul” brav, la o „berica” si o pipita (pentru ca azi, daca vrei sa te numesti, credibil, „intelectual”, e de bon-ton sa fii ateu, cum era-n Franta postbelica, de bon-ton, sa fii comunist! – si sa-L ridiculizezi, în primul rând, pe Dumnezeul Crestin!) – habarneavând despre mistica existetei si Misiunii Aminului, pe planeta Terra.

Hai sa zicem, precum respectatul, dar gresitorul întru interpretarea semanticii Liturghiei Mioritice, OCTAVIAN PALER, ca Neamului Românesc nu-i pasa de istorie si e comod, fatalist etc. etc. (cam nesimtit si „slavit de lenes”, în rezumat).

Dar când afli urmatoarea stire, nu despre interlopii-vedete nocturno-diurne, nu despre politicienii-caracatite televizionistice si nici despre ziaristii-sacali, în genere, si despre Florin Calinescu, în special – umflatul agramato-bolborositor (acord, pe loc, un premiu, din salariul meu de profesoras, aceluia care a auzit – SI O SI DEMONSTREAZ? ASTA, CREDIBIL! – macar o fraza ispravita cu bine, în ultima vreme, de bolborositorul batracian de serviciu, la „turul” basescian – unde întâlneste, „carambolistic”, nasul lui Ion Cristoiu), cel care, când nu candideaza la Senat, o face pentru a medita asupra candidaturii Preagratioasei Sale Flatulatii, la Presedintia României si când nu face nici asta, se cere de la dom’ presedinte Basesc’ – „ambasador la Washington, saaaa traiti!” – ci despre unul care, în orice tara si vreme normala, ar trebui sa fie, din pozitia sa, un model culturalo-moralo-spiritual NATIONAL, extrem de credibil, autoritar de credibil, prin austeritatea, onorabilitatea si verticalitatea sa – ei bine, te pune, serios, pe gânduri, problema Calauzelor Moral-Spirituale ale Neamului, problema ELITELOR DE DUH CONSTRUCTIV (probleme obsedante, la români, înca de la jumatatea veacului al XIX-lea!), si, implicit, soarta de Neam si Tara a Românilor. Ma refer, evident, la dl prof. univ. dr. Nicolae Manolescu, Presedintele USR, dar si ambasadorul UNESCO la Paris (simultan si coplementar, se pare) etc.:

„Nicolae Manolescu, plurivalentul critic literar, presedinte al Uniunii Scriitorilor din România, presedinte al Consiliului National de Acreditare Titluri si Diplome Universitare de pe lânga Ministerul Educatiei si Cercetarii, membru de vaza al Comisiei Tismaneanu, profesor doctor la Universitatea Bucuresti, director al revistei „România literara“, comentator sportiv la „Evenimentul Zilei“ si editorialist la „Adevarul“ lui Patriciu si, în acelasi timp, simultan si concomitent, ambasador la Paris al României, la institutia internationala însarcinata cu protejarea patrimoniului cultural si natural mondial, UNESCO, s-a gândit ca, în folosul banilor, poate nesocoti decizia Academiei Române. Drept urmare, si-a pus revista pe care o patroneaza, „România literara“, cu tot cu angajatii ei, intelectuali de la sate si orase, în slujba „Gold Corporation – Rosia Montana“, care o sponsorizeaza oficial, ca pe o echipa de fotbal oarecare, împreuna cu Fundatia Anonimul, dar nu venetian, ci moscovit, tinând cont ca e vorba de însusi vânzatorul Rompetrol, Dinu Patriciu” (cf. Victor Roncea, Nicolae Manolescu a pus „România Literara” în slujba Gold Corporation, sursa: CURENTUL INTERNATIONAL, http://www.curentul.ro/, vineri, 29 ianuarie 2010).

Si asta, dupa ce Academia Româna, prin „conclavul” specialistilor ei geografi, mineralogi, istorici, sociologi etc., afirmase (iar dl Nicolae Manolescu e membru corespondent al Academiei probabil, actiunea sa tine de oarece ranchiuna personala, tradusa printr-o razbunare care incumba o TR?DARE A INTERESULUI NATIONAL: „E drept, s-ar putea sa fie vorba si de niscai resentimente, tinând cont ca distinsul intelectual a fost rejectat chiar de doua ori de catre forul academic, ultima oara anul trecut. «Respingerea titularizarii (pentru a doua oara!) a lui Nicolae Manolescu e cel mai limpede indicator al dezastrului moral în care Academia se balaceste de ani si ani de zile», avea sa afirme, la vremea respectiva, angajatul sau Mircea Mihaies, evident, chiar în «România literara» – sursa: idem) si daduse urmatoarea Declaratie: „Academia Româna este dispusa sa participe, prin specialistii ei, la aceste operatiuni care ar putea salva un spatiu care are pentru români si o valoare emblematica. Este vorba, sa nu uitam, de «tara» lui Avram Iancu, simbol al luptei pentru libertate a românilor din Transilvania“, se spunea, cu claritate de cristal, în Declaratia Academiei, cu privire la „cazul Rosia Montana”.

Sigur, nu-i asa? Când vecinul nu-ti raspunde la „buna ziua”, pentru ca l-ai înjurat de mama, trebuie, musai, sa dai foc satului si padurii, cu toate anexele naturalo-sociale! […Ne pare rau s-o marturisim, dar asta este adevarul-adevarat: europarlamentarul liberal Adina Valean, sotia lui Crin Antonescu (presedintele PNL), a avut, la Antena 3 si Realitatea TV, pe 2 februarie 2010, cu privire la „cazul Rosia Montana”, o prestatie absolut penibila, manolesciano-dinupatriceasca, din/de sub care transpareau atât de multe lucruri rele si jegoase, încât „achiesarea”, tradatoare, la interesele lui Gold Corporation (adica, la jefuirea dementa, absolut iresponsabila, a României, de cel mai mare zacamânt, din Europa, de aur, argint si uraniu! – în schimbul a 17 ani de „ocupare a fortei de munca din zona”!), parea a fi cel mai putin nociv dintre ele! A avut prilej „popa” Tökes sa se dea mai român decât Valeanca (tocmai pentru ca fura canadienii1, ceea ce voia sa fure numai ungurii lui: „Initiativa europarlamentarului Adina Valean, sotia presedintelui PNL, Crin Antonescu de a organiza la Parlamentul European un seminar de promovare a proiectului minier Rosia Montana a fost dur criticata de o buna parte din europarlamentarii români care nu au fost informati de aceasta initiatia. Tonul acuzatiilor a fost dat ieri chiar de colega sa de partid, eurodeputatul Renate Weber, iar astazi stafeta criticilor a fost preluata de europarlamentarul Laszlo Tökes, care a acuzat caracterul propagandistic si de lobby pe care l-a avut actiunea eurodeputatului PNL” – cf. Antena 3.ro]

Întorcându-ne, iarasi, la „înjuraturile” dlui profesor N. Manolescu. Si ce „înjuraturi de mama” a proferat dl profesor N. Manolescu? Pai, sfruntarea nerusinata si minciunile lui sfruntate, toata cariera sa ante- si post-decembrista, de tradator profesionist (a-toate-cele!) – au valabilitate de „înjuratura de mama”, la adresa Neamului si „intelighentiei” românesti, pe care o conduce, prin sefia USR-ului: „Nicolae Manolescu, devenit milardar în 2005, gratie unui premiu oferit de aceeasi marinimoasa Fundatie Anonimul Patriciu, a mimat dizidenta înainte de 1989 pentru a se urca, în 1990, pe cadavrele Pietei Universitatii, la conducerea Aliantei Civice care, la fel ca si Frontul Salvarii Nationale, avea sa se transforme rapid în partid, tradând propriile declaratii de la întemeiere. În memoria celor care le pasa de România, Manolescu a ramas bine întiparit, dupa ce, imediat dupa sângeroasa mineriada din iunie 1990, când înca se aflau închisi studenti arestati ilegal de regimul FSN, distinsul intelectual s-a înfatisat cu Zigu Ornea la poarta lui Ion Iliescu pentru a-i lua un „interviu cretin“, dupa cum l-a caracterizat Paul Goma, de spalare a noului „conducator iubit(…). Iata cum, dupa 20 de ani, aceeasi „principala revista literara din tara“ socoteste firesc sa puna „simpatia scriitorilor si intelctualilor“ între faldurile trenei celor care platesc mai bine, indiferent ca reprezinta un proiect distrugator al valorilor României, cele pe care trebuie sa le apere, nu-i asa, un ambasador la UNESCO. Ce sperante pot avea toti realii intelectuali români care se lupta sa prezerve siturile arheologice milenare, pentru înscrierea localitatii Rosia Montana în patrimoniul UNESCO, atunci când însusi reprezentantul României la forul mondial este platit de firma care si-a propus distrugerea acestuia?

Duplicitatea si decaderea morala a lui Nicolae Manolescu, consacrat drept demolator al lui Eminescu, cu scopul de a-l instala pe soclul românului absolut pe fiul sau literar nelegitim, Cartarescu – nu dureaza de azi-ieri. Într-un interviu publicat anul trecut în (acelasi) „Adevarul“, Manolescu afirma fara jena: „Înainte de 1989 n-am scris niciodata despre 23 August, sarbatoarea nationala a Republicii Socialiste România. Desi numerele festive ale revistelor erau de rigoare, am reusit sa evit orice comentariu. Compromitator, indiferent ce ar fi continut.“

Manolescu se pare ca uitase o parte importanta din biografia sa. Astfel, în „Contemporanul“, nr. 34 din 21 august 1964, în cinstea „marii sarbatori“, distinsul „anti-comunist“ scria: „23 august 1944 a avut urmarile cele mai profunde în literatura pusa în fata unor probleme umane nemaicunoscute, a unui peisaj social si moral cu totul deosebit. Arta, hranita secole întregi din negare, devine un mod de a afirma noul umanism socialist. Factorul hotarâtor al revolutionarii literaturii noastre este Partidul, chiar numai pentru faptul ca avangarda marxist-leninista a clasei noastre muncitoare e arhitectul structural al prefacerii sociale si politice, al unei noi realitati, al unui nou tip uman, mult mai evoluat, care pune scriitorilor probleme noi, mult mai complicate…

Întregul nostru front scriitoricesc a înteles ca literaturii noastre îi revine – asa cum spunea tovarasul Gh. Gheorghiu-Dej la Conferinta pe tara a scriitorilor, în cuvântarea din 24.I.1962 – misiunea de mare raspundere de a contribui prin toata forta ei de înrâurire la formarea si dezvoltarea constiintei socialiste, la formarea omului nou, a moralei socialiste(…) Începând din anul 1961 (cf. „Viata româneasca“, nr. 7) si pâna 1965 (cf. „Literatura româna de azi“, încercare de sinteza, în colaborare cu D. Micu), domnul Manolescu a fost un incredibil propagator al ideologiei literare bolsevice… La vârsta de 23 ani, proaspat absolvent si colaborator la revista, de mare prestigiu pe atunci, „Contemporanul“, condusa de comunistul-ilegalist George Ivascu, seful lui Nicolae Manolescu, tânarul critic facea exact contrariul a ce se spune în Postfata de catre Sorin Alexandrescu.

Sa citam de ici-de colo: „Literatura realist-socialista este, prin natura ei, o literatura a valorilor etice, surprinzând mutatiile profunde, determinate în cunostinta de ideea socialismului, promovând idealuri de viata noi, îndeplinind, adica, un rol educativ însemnat în formarea omului epocii noastre. Înzestrati cu cunoasterea stiintifica a realitatii, scriitorii nostri reflecta cu perspicacitate desavârsirea fauririi constructiei noi, socialiste, reflecta chipul omului nou, constructor al societatii viitorului. Acesta este în primul rând muncitorul comunist. E o mare cucerire a literaturii noastre contemporane zugravirea acestui erou al revolutiei.“ (cf. Înnoire, în „Contemporanul“, nr. 34, 24 august, 1962).

A se observa ca este vorba de articole aniversare. Ultimul slaveste cele doua decenii de la Eliberare. Un bilant literar al socialismului victorios. Manolescu a semnat saptamânal asemenea cronici în «Contemporanul» si, normal, era bine stipendiat.

În anul 1965, împreuna cu D. Micu (binescolit la «Scânteia» ani de zile!), editeaza volumul «Literatura româna de azi» (se reia titlul aniversar de mai înainte!), într-un tiraj de 12.120 de exemplare. Un diluviu de laude Partidului, lui Marx, Lenin, Gh. Gheorghiu-Dej si lui Nicolae Ceausescu si literaturii socialiste/comuniste“.

Asadar, echipa de intelectuali profitori, de la Ceausescu la Iliescu, la Constantinescu si, apoi, iar la Iliescu, pâna la Basescu, se pare ca stie sa profite cu brio de toate oportunitatile „Gold“ (cf. Victor Roncea, art. cit.).

Am insistat pe “activitatea” tradatoare de sine si de Neam a dlui prof. univ. dr. Nicolae Manolescu (a se observa si contributia pretioasa a „interpusului” sau, în Afacerea Gold Corporation, dl scriitor Mircea Cartarescu, , foc de gelos pe Eminescu, dar foarte decisi, el dimpreuna cu “mecena” si “ciceronele” sau spiritual, dl N. Manolescu, sa…”taie acest nod gordian”, dintr-o singura lovitura de… revista!).

Dar acum doi ani… Oare trebuie sa facem uitata tradarea Duhului Românesc, Crestin-Ortodox, tocmai de catre unul dintre cei mai „oficiali dintre oficialii” culturii române contemporane, un alt exponent al „intelighentiei tradatoare/sacalizate românesti”, dl Director al ICR: Horia Roman Patapievici, cel care expunea, la New York, „România Paranoia” (dupa ce respinsese/exclusese, categoric, un Omagiu lui Nichita Stanescu, mult mai ieftin, dar si mult mai…non-paranoia!), în care „rolul principal” l-a jucat un ponei roz-bonbon, cu swastika pe… „dos”, apoi, la Bochum-Germania, „Omagiul lui Iuda”, ambele ale naibii de scumpe kitschuri, dar cu pretentii de a reprezenta, cât se poate de fidel, Duhul Românesc! Iata cum comentam atunci (punând fenomenele “culturale” patapievicene în legatura si cu miscarea suicidara a tinerilor – EMO):

“De ce, mai neica „TOT”, supranumit „Patapievici” (de la „pata”/”a pata”… – TOTUL, evident!!!), vrei ca România sa se arate lumii (ma rog, New York-ul, dupa mine, este, mai curând, anti-lume… – dar e vorba ca vestea „expozitiei”/expunerii lui Patapievici (nu ma intereseaza cei trei „artisti”-gunoieri, pentru ca EI AU FOST SELECTATI EXPRES DE DL PRESEDINTE AL I.C.R., CEL CU GRAD DE SECRETAR DE STAT!) s-a dus, cu tot cu scârnavele imagini, în toata lumea…ailalta – poate o lume mai breaza decât cea americana!) – deci: de ce vrei mata sa ne arati lumii ”Paranoia”?! Acum îmi dau seama de ce te „excrementai” matale pe „România” pai, saracul Pata/Patapievici, daca asta e România LUI! Unul vede Raiul, ca asa-i e dat, altul – Iadul tot asa, pentru ca iad îi cere „sufletelul” lui! Fiecare vede dupa boala de care sufera. Ce poti sa-i faci, daca, în paranoia lui, îsi închipuie ca toti suntem ca el. Auzi ce titlu de expozitie da domnul de la ICR: „România Paranoia” Daca te simti „paranoia”, domnu’ Pata/Patapievici – macar fii discret si nu o mai si zi, tare si la ora de vârf si nu-ti expune-cracana, pe toate continentele lumii, leprele si zdrentele împutite ale „constiintei” matale!
Hai sa zicem ca americanii, care sunt demult zbanghii si dilii (nu toti, evident – ci majoritatea – adica, majoritatea aia care l-a votat presedinte pe George W. Bush, cel ce sta la telefonul scurt/„rosu”, de vorba cu Dumnezeu, când e sa dea peste oamenii de treaba, peste neamurile de treaba peste tarile cu petrol), poate ca merita ce le arata Pata/Patapievici-Cel–Cu-Fundita-Rosie. Pata-Cea-Romana (si ”horita”/zorita, de Piaza-Rea izbita…). Dar noi, românii, chiar nu meritam asa ponegrire! Ce ne arata sifilitica asta de „expunere” patapieviceasca? Ne arata niste, în loc de icoane crestin-ortodoxe (care, da, ar fi exemplificat Spiritul/Duhul Românesc) – niste „femei de serviciu” (mai curând, niste „boarfe”, în pauza dintre schimburi!) – apoi, obsedant, niste „scule”, cum noi românii (vestiti prin „ciobania” noastra viguroasa, iar nu prin „urina”, excremente, starea de „patibulatie” si alte delicatesuri patapievicene) chiar nu avem. Un martian cu erectie orizontala (spre-în-jos!) – fie acolo la el! – alt martian, cu alta erectie, la fel de prapadita si o Mâto-Camila, cu o erectie doar de mâta. Pai ce faci, Pata/Patapievici?! Îti exhibi neputintele, mascându-le sub sclifoseli freudiene?! Nu mai bine te duceai în baia matale, si trageai un bocet, peste aceste monumente ale matale, ruinate din nastere?! Dupa care, trageai lantul. Nu, caci tot prostul, pâna nu-i fudul, parca nu e prost destul…

Deci, expozitia cu pricina NU este (caci nu poate fi, din punct de vedere logic, etnologic, sexual, sau cum vreti domniile voastre!) expozitia României – CI ESTE EXPOZITIA PERSONAL? A COMPLEXELOR FREUDIENE ALE DLUI PATA-CU-FUND?! Dar, va întreb chiar pe dvs., asa-zisii intelectuli – „lideri de opinie” (confectionati si re-confectionati, dezgropati si re-dezgropati, pâna ne sufocati cu duhorile putrefactiei dvs. morale – de fiecare presedinte postdecembrist, pe rând da, i-ati servit, dlor zombi, cu credinta, pe rând, pe Iliescu-Constantinescu-Basescu, imoralitatea dvs. funciara „sublimându-se” în fariseismul unor autoapeluri „catre lichele”, sau în minime „moralii” daca atâta puteti ca-n comunism: „de la fiecare dupa putinta, fiecaruia dupa nevoi” si, pentru ca putinte aveti minuscule, dar pofte/nevoi – URIASE asta e!): dlor Liiceanu, Plesu, Cartarescu, Manolescu etc. – de ce exhibarile freudiene ale UNUI cetatean român (chit ca e un cetatean holeric/diareic, în raport cu propria „bastina” – noi evitam orice discriminare!) – de ce aceste exhibari ABSOLUT PERSONALE – trebuiau facute pe banii nostri, bani munciti amarnic, bani de oameni/contribuabili care nu (ne) „expunem” (si nu o vom face, probabil, daca ne va feri Dumnezeu de contaminare cu… „Pata-Cea-Romana”) NICIODAT??!

Nu-i corect. Si, daca m-ati fi banuit de cârdasii cu „dusmanul” (cui?!) sau cu cine v-o mai fi trecut domniilor voastre prin cap (cam tot asa stau lucrurile si cu „cabala mârsava”, având drept scop „însingurarea” prezidentiala…), sa vedeti, acum, cum va fac de râs: APELEZ LA SPIRITUL JUSTITIAR AL PRESEDINTELUI T?RII/ROMÂNIEI, DOMNUL TRAIAN B?SESCU, S?-I IMPUTE DOMNULUI PATAPIEVICI TOAT? NENOROCIREA/NEFERICIREA AIA A LUI, EXPUS? LA NEW YORK, PE BANII NOSTRI, „F?R? ÎNTREBARE”/CONSULTARE PREALABIL?!!! Si sa-i impute si scandalul international iscat, somându-l sa plateasca, din propriu-i buzunar, daune morale tuturor popoarelor Pamântului, care au fost scârbite, în direct si la ore de vârf, cu/prin asa niste mascari/porno-imagini/iazme teratologico-fistichii si oribile/”horror”!!! Cred ca, pentru exhibarea, absolut indecenta, în public, daca „adamistii” fac pârnaie… – pai, musiu Pata musai sa nu scape prilejul de a vizita, pe dinauntru, un astfel de stabiliment al discretiei, numit „puscarie”.

Dar, daca Presedintele, care l-a numit, prin propria sa semnatura (deci, vointa si dorinta si în urma proriei sale selectii!) nu va face ceea ce este OBLIGAT sa faca – ACTUL DE JUSTITIE MAI SIMPLU SI FIRESC, MAI SUS ENUNTAT – atunci, sa-mi fie cu iertaciune, dar se va dovedi complice si co-partas cu Pata Neamului Românesc/Patapievici, la TOT ce a facut acesta, pentru a jigni România si bunul simt al Umanitatii! – si iata de ce ar trebui sa aiba parte unul de ceea ce are si celalalt parte…Puscarie sau balamuc unul, puscarie si balamuc si celalalt: fratern si con-sensual!!! Deoarece înseamna ca împartasesc despre Neamul Românesc si despre Umanitatea Terestra exact aceleasi opinii, în totala convergenta „ideatic-activistica”!

Tradare, blasfemie, jignire/afront adus unui Neam/unor Neamuri, cele ale Pamântului. Adica, România adevarata icneste si suspina din greu, sub povara inundatiilor, care au ras de pe fata pamântului, oameni, animale, case…au distrus destine si agoniseli de-o viata – si lui Pata/Patapievici îi arde sa devina CUTREMUR DE 9 GRADE (pe scara Richter), asa, ca supliment si divertisment, în plina napasta a apelor – sa-si puna/aplice „pata” anti-umana, anti-crestina, anti-bun-simt etc. peste România, batându-si joc de suferinte, saracie, moarte, plânsete – si sa cheltuiasca banii (care, în mod judicios, trebuiau dirijati, din ordin prezidential, catre nenorocirile Neamului), pentru sinistrati, pe „România Paranoia”?! Un pic de obraz, totusi „domnilor”! (faptuitori si complici, deopotriva!). Vedeti ca au dat în rosu pâna si bucile poneiului vostru (…”roz bonbon”… de degenerati), numai tovalul vostru pace! Patatilor/Patapievicilor, la pârnaie sau la (dusurile reci de la) balamuc! – ca nu vad alta solutie, pentru trezirea voastra din propria-va PARANOIE DEZL?NTUIT? FURIBUND (cf. Adrian Botez, Pata/Patapievici -si, eventual, Traian Basescu & Comp! La pârnaie sau la balamuc! – în revistele ARP – Monitor cultural)

(…) „Emo kids sunt o combinatie de goth kid, rock kid si punk kid, de la fiecare dintre aceste subgenuri preluand cate ceva, din muzica, stil si atitudine”), pentru a patrunde DIRECT, fara intermediarul ratiunii, în sufletele bietilor tineri-cobai, spre a împlini un dezastru, caracterizat, în primul rând, prin DIZARMONIE INTERIOAR? TOTAL?, CARE DIZARMONIE S? ÎMPIEDICE ÎNCHEGAREA NUCLEULUI DUMNEZEIESCO-DEMIURGIC DIN TINERI – S? ÎMPIEDICE, DEFINITIV, FORMAREA LUI „HOMO RELIGIOSUS” ELIADESC… – SI DEFORMAREA UMANULUI ÎN TOT CE ESTE CONTRAR LUI „HOMO RELIGIOSUS” SI, DECI, DUMNNEZEULUI/ CREATORUL LUI („De multe ori, aceste persoane au tendinta sa se urasca, sa se considere inferioare, toate culminand, uneori, cu tentative de sinucidere. Emotional a fost folosit pentru a descrie trupe precum: A Fire Inside, Fall Out Boy, Funeral for a Friend, My Chemical Romance, Panic! at the disco, Taking back Sunday”- observati, va rugam, panica si depresiunea sufleteasca dezesperanta, pe care le induc CHIAR TITLURILE PIESELOR MUZICALE!) – obtinând o biata fiara solitara, incapabila de solidaritate, de iubire, de încredere în semenii-frati, complet debusolata, alienata total, deci gata sa dezerteze, fie si prin îngrozitorul gest final, demonic, al suicidului, dintr-un loc/zona pe care Diavolul le sopteste ca nu e al lor… ca este complet strain/a de orice nadajduire oarba a lor.

SI, DECI, S-O URASC?! (…aceasta zona-lume) – precum Iuda, CEL OMAGIAT DE DL PATAPIEVICI, LA EXPOZITIA DE LA BOCHUM-GERMANIA!!! Da, DL HORIA ROMAN PATAPIEVICI PROMOVA, ACOLO, SUICIDUL DE TIP EMO, ÎN NUMELE DUHULUI ROMÂNIEI! Si nimeni nu s-a aratat dispus, pâna acum (nici macar seful/directorul sau onorific, dl Traian Basescu!), sa-l aresteze, sub acuzatia de crima morala, DE IMPOSTUR? MORAL? (cu grave repercusiuni asupra imaginii României în lume!) si de subminare a intereselor de stat si nationale!

DA, „MISCAREA EMO” FACE PARTE DINTR-O STRATEGIE MONDIAL?, DE DISTRUGERE A TINERETULUI…PENTRU ÎNTÂRZIEREA DRUMULUI DUHULUI EVOLUTIV AL PLANETEI TERRA!

Dar, ATENTIE, VOI CARE ATI PORNIT BOLOVANUL LA VALE: TOTDEAUNA, SUICIDUL NU ESTE DECÂT CEALAT? FAT? A CRIMEI – UCIDEREA DE SINE SE POATE SCHIMBA, ÎNTR-O FRACTIUNE DE SECUND?, ÎN UCIDERE DE „ALTUL/ALTII”! (cf. Adrian Botez, Miscarea EMO si misionarismul socio-religios. „Sa se duca naibii lumea voastra!” – în revistele ARP – Ecoul).

Si daca am vrea sa continuam cu enumerarea „ispravilor” acestor pseudo-intelectuali, impusi noua, la modul diversionist-televizionistic, dupa 1989, ca „modele spirituale de urmat”, am vedea lucruri cel putin demne de suspicionat: „filosoful fara de opera”, Gabriel Liiceanu, face figura de Hamlet neguros, cât timp tace pe scaun, la TV – dar când vorbeste, spumega de banalitati, iar când scrie, narcisismul sau luciferic si cam tembel îl trage catre descrierea parfumului sampoanelor sale de baie, cu care îsi desfata trupul gol(!) si flescait. El trebuie luat „la pachet” cu Andrei Plesu, pentru ca „dizidenta” lor ante-decembrista, „pute rau”, sau, folosind registrul academic, „ridica serioase semne de întrebare”… – la fel de puturoasa fiind si cârdasia „idilica” a celor doi, cu un infractor moral (daca nu mai mult), Traian Basescu – si aici ar trebui sa vorbim de alta zona a „intelighentiei” românesti, „populata” de un Sever Cotoi, ori Traian Ungureanu – dar stomacul nostru, zau, nu mai rezista!

Sau dl „istoric” Adrian Cioroianu, intelectual de rasa, care, dupa ce i-a aratat Maiestatii Sale, Regelui Spaniei, cu degetul gros ridicat, „good point”, se legana aseara (3 februarie 2010), labartat, pe scaun, la Realitatea TV, si îl îngâna pe cheliosul killer de idei, CTP-ul, în ce priveste „revolta” fata de initiativa unui atât de stimabil patriot, precum dl Alexandru Florin Tene, care, traind, dimpreuna cu mine, disperarea lipsei de Elite Spirituale, de Modele de Duh Românesti, propusese otioasei B.O.R. (e drept, cam stângaci si cu argumente nepertinente, netinând de domeniul mistico-religios, spiritualist-ortodox), sanctificarea lui Mihai Eminescu!

Pai, si de s-or pune cu „dosul în sus”, si B.O.R., si domnii N. Manolescu, A. Cioroianu etc., Aminul tot Amin va ramâne, indiferent daca este recunoscut în calendar, ori ba! Daca stam si analizam viata si faptele sfintilor, si la noi, la greco-bizantini (a se vedea, spre-o pilda, asa-zisul „Sfânt” Cosma, care a fost sanctificat pentru ca i-a îndemnat pe greci sa-i macelareasca/aneantizeze pe aromânii din Grecia, dupa ce-i calomniasera, ca homosexuali!), dar, mai cu seama, la „politicienii” romano-catolici, care-si fac sfinti din cei mai suspecti papi si „activisti” religiosi. NU! Nu stau lucrurile deloc bine si nici macar, totdeauna, curat! Asa cum am mai scris, Eminescu, atât prin martiriul si mucenicia mortii sale, cât si prin actiunea Societatii “Carpatii”, fondata cu scop de eliberare a Ardealului si a unirii Ardealului cu Patria-Muma – dar, în registru mistico-spiritualist, mai cu seama pentru ca este PRIMUL RECEPTACUL TERESTRU AL EPOCII MIHAELICE, ADIC? DOMINATE DE ARHANGHELUL SPIRITULUI, MIKAËL, este un „sfânt militar”, Duh Protector si Conformator al Neamului Românesc, cel de peste veac!

Julien Benda, în cartea sa Tradarea carturarilor (La trahison des clercs – publicata în 1927, reeditata în 1946 si în 1958), spunea, despre realitati de atunci, în care stau ascunsi-colaciti viermii realitatilor de azi: „Carturarii moderni au propovaduit acest realism nu numai natiunilor, ci si claselor. Au spus atât clasei muncitoare, cât si burgheziei: organizati-va, întariti-va, luati puterea sau, daca o detineti, straduiti-va s-o pastrati; nu va sinchisiti, în relatiile cu clasa adversa, de mila, dreptate sau alt moft cu care destul ati fost pacaliti. Si nici macar n-au spus: fiti asa, fiindca asa trebuie; au spus (si în asta sta noutatea): fiti asa, fiinca asa cer morala si estetica; dorinta de putere este semnul unui suflet elevat, dorinta de dreptate este semnul unui suflet josnic” (cf. Julien Benda, Tradarea carturarilor, Humanitas, Bucuresti, 2007).

Pai, uite cum dl Liiceanu, Marele Patron al fostei Edituri Politice Antedecembriste (caci asta este, de fapt, Humanitas-ul pentru care el, Marele Profitor Comunist, Gabriel Liiceanu, si-a vândut sufletul, lui Ion Ilici! – iar apoi, „din creanga în creanga”, din presedinte tradator în presedinte tradator… TOT ASA, CU TR?DAREA de sine si de Neam/Duh de Neam Românesc! – dar, de altfel, sigur ca da: înversunat campion al luptei pentru “democratie” si „anticomunism” scrâsnit… – mama-mama! – alaturi, umar la umar, de cel al carui tata a adus, „komisareste”, pe tancuri si prin ziare, comunismul în România – politrucul „pocaito-metanoiat” Tismaneanu/Tismenetki) si-a pus singur streangul de gât, publicându-si parca, prin publicarea textului lui Benda, propriile „Memorii”!

Regretam ca a trebuit sa ne scufundam pâna la 1927, pentru a afla simptomele tradarii acestor sobolani, pentru a afla explicatiile „filosofice” ale comportamentului de SACALI, al „intelighentiei” din 2010…al celor pe care ni-i însira, zilnic, pâna la obsesie paranoida sau paralizie cerebrala, ecranele cele mici dar eficiente – ale naibii de eficiente, de au pacalit peste 5 milioane de români, basca majoritatea diasporei pe 6 decembrie 2009!

Pe vremuri (pe la sfârsitul anilor ’90, când profesorii universitari, „dezabiati” nocturn, jucau pe mese manèle, în aplauzele fascinat-lingusitoare ale orfeilor tuciurii – ERA DE BONTON S? FII RRROM!), spuneam ca toata România e o mahala; acum, în 2010 – spunem ca „mahalaua” suntem noi, ca „mahalaua” este, în definitiv, o zona fericita… – totdeauna „se poate si mai rau”! – este “provincia iadului” – o rezervatie a cvasi-linistii, departata de mandragorele veninoase si de sconcsii puturosi, de la Centru!

Da, SACALIZAREA „INTELIGHENTIEI” (nu tu morala, nu tu mila! – NICI VORB? DE DREPTATE! – „E-O PROSTIE, dovada unui suflet josnic!” – ci doar „pura” sete de putere – dar, mereu, VAMPIRESCO-SACALESC: putere prin sângele altora!) nu are, în esenta, nimic nou („nil admirari”, sau: „nimic nou sub soare”), dar, pentru ca noi n-om fi ajuns, înca, total rinocerizati, NE REVOLT? PÂN? LA EXASPERARE! – pentru ca simtim cum clestele implacabilului monstru socio-politico-masonic (comunisto-liberal!) se strânge în jurul gâtului nostru, si nu avem solutii „mundane” – DECÂT, FIRESTE, PE HRISTOS-DUMNEZEU-MÂNTUITORUL!

Iar duhorile cadaverice, care se scurg, în lungi efluvii, din boturile rânjite ale SACALILOR, ale celor care ne asteapta moartea, pentru a se hrani cu roadele victoriei lor anti-spirituale, ne sufoca înca dinainte de ceasul mortii noastre clinice!

Dar, parafrazând celebra zicala româneasca, NOI SPER?M S? SE SI ÎMPLINEASC?: „Nu mor caii când vor SACALII!” Acum, dupa ispravirea experimentului nostru, va rugam sa va apropiati, din nou, de televizor, si sa-l închideti! Si tineti-l asa, închis, pâna ne vom decide, cu totii, sa ne TREZIM – si sa dam de pamânt cu Sacalii si Vampirii, cu Salamii-Gutii-Mondialii si cu Patapievicii-Manolestii-Liicenii-Ungurenii etc. Daca nu ne vom decide, TOT ÎNCHIS S? V? STEA TELEVIZORUL! Oricum, tot mai salubra atmosfera veti/vom avea (cu el asa, închis!), în casa si în minte-suflet-Duh, daca nu veti/vom mai participa, complice, „virtual” (…dar, cine poate sti: în registru spiritual, poate ca este o participare chiar „de-a binelea/de-adevaratelea”) la Bâlciurile Pustiei Satanice!

Daca mai credeti în salvarea mintii si sufletului si Duhului vostru, în teandria mistica, în Mântuire – DESCHIDETI (acum) BIBLIA – si, mai cu seama, Cele Patru Sfinte Evanghelii Hristice! Si cititi, cititi, „cu sudori de sânge” cititi…poate iese, odata, dracul – din madularele paralizate ale Tarii asteia, ale biet Neamului astuia, care, din radacini, a fost binecuvântat de Dumnezeu, cu Mare Misiune pe Pamânt!

1 – În Canada, cianurarea, în industria extractiva, ESTE INTERZIS?!

PRIETENIE, CREDINTA SI SPERANTA

by Liana SAXONE-HORODI

A devenit o traditie ca, în fiecare an, în decembrie, spre sfârsitul anului, la Haifa, în orasul de jos, în Wadi Nisnas, are loc „Sarbatoarea sarbatorilor”. Pe acoperisurile caselor de cultura apare semnul celor trei religii monoteiste: mozaica, crestina si mahomedana. Hanuca, Craciunul si Ramadanul se întâlnesc sub semnul luminii si al sperantei.

Prea mult timp nu a trecut de când strabateam strazile pline de oameni, de tarabe bogate în suveniruri sau cu bucate specifice: sahlav, humus-boabe, burgul, care raspândesc si un miros placut de mirodenii orientale. În fata dughenii „Falafel la batrânul” era coada, la fel ca în fiecare an, dar efortul de a astepta cu rabdare, merita.

Emotiile si bucuriile te copleseau si, parca intensitatea lor era mai puternica ca niciodata, pentru ca intram în anul 2010. A trecut deja un deceniu din noul mileniu. Wadi Nisnas a revenit si el în pictura mea, cu o luminozitate si o verva deosebita. Pentru mine personal, venea sa reîntregeasca gama de lucrari pe care le-am prezentat la expozitia din 1995, autenticitatea picturilor noi prezentate la expozitia jubiliara de la Palatul Culturii din Nesher, magnetizând din nou publicul vizitator.

Dar, de ce mi-am adus aminte de toate acestea când noi ne aflam astazi la mijlocul lunii februarie si imaginile sarbatorilor de iarna au început sa se estompeze deja demult?

Pentru ca simbolul LUMINII si SPERANTEI au adus o MINUNE în viata mea si concluziile la care am ajuns pot aduce MINUNEA în viata oamenilor.

Când am sosit pe lume, la 11 septembrie 1940, era exact la cinci zile dupa instaurarea regimului legionar în România, când tatal meu, Valentin Saxone, reputat avocat, împatimit de profesiunea sa, a fost exclus din Baroul Avocatilor. „Ti-am lipsit ca o gaura în cap!” – îi spuneam de câte ori auzeam povestea si raspunsul era întotdeauna acelasi: „Mi-ai venit ca o raza de bucurie si speranta!”. Nu-s sigura ca acesta-i tot adevarul dar, un lucru este sigur ca, toata viata am cautat sa aduc bucurie si lumina celor din jur. Câteodata am reusit, câteodata nu, oameni suntem! Dar, de încercat…am încercat. „Mai bine încerci si gresesti, decât sa nu încerci deloc”- am citit zilele acestea într-o carte.

Greselile întradevar se platesc? Poate ca da, poate ca nu, dar necazurile m-au napadit ca „o furtuna într-o zi senina”. O inima slabita, pe care s-a încercat de doua ori sa fie cât de cât reparata pe baza de „centur” (angeoplastie), dar pâna la urma fara rezultat. De ce „sugrumarile” pe arterele coronare nu puteau sa fie, ca la majoritatea oamenilor, pe linie dreapta, cu sanse de a fi rezolvate cu balon si stent, în timp ce la mine erau la bifurcatia arterelor? De ce trebuia sa ajung la solutia cea mai grea, dar probabil si cea mai eficace, operatie de by-pass? „Operatie” suna verdictul si biciuia îngrozitor. Mi-am anuntat prietenii „din Metula la Eilat” cât si pe cei raspânditi în lume, am lamurit „micile si inerentele divergente” cu cei din jur, ca sa fiu cu inima împacata si am început sa actionez. Am actionat cu „viteza sunetului” încât în ziua în care se împlinea o luna de la „centur” se împlineau si doua saptamâni de la „operatia de by-pass”, iar eu ma gaseam, împreuna cu sotul meu, la un „hotel de reabilitare” din cadrul Centrului Medical Tel-Hashomer (lânga Tel-Aviv), unde am primit o îngrijire deosebita.

Fiii mei au „declarat”: „Daca mama nu ar fi mers cu „capul în zid” si, ar fi apucat sa afle ce înseamna Operatie pe Cord, precis ca nu s-ar fi „aventurat” si…ramâneam orfani”. Viteza hotarârii mele a constituit realmente un element decisiv dar, la aceasta s-au adaugat încurajarile din toate directiile, fara granite religioase, ca în „Sarbatoarea sarbatorilor” din luna decembrie, la noi la Haifa. Religiile nu mai aveau granite, pentru mine s-au rugat peste tot. În biserici, asa cum îmi scria Oana Pellea, din Bucuresti: „am vorbit cu preotul meu si va pune <o pila>: nu va fi o zi mare, va fi o zi binecuvantata si prima ta zi sanatoasa TUN!” În sinagogi, asa cum m-a asigurat rabbi Shlomo Sorin Rosen din Bucuresti ca va face un „misheberah” la Sinagoga Mare, unde au fost epitropi bunicul si tatal meu, iar aici, la Tel Aviv, Baruh Tercatin, a facut acelasi lucru, scriindu-mi: „Îti urez din inima REFUA SHELEMA, sa treci usor operatia si sa-ti aduci aminte ca ai inca de realizat mult pe aceste meleaguri. Capul sus si cu speranta ca totul va trece cu usurinta; DUMNEZEU VA FI CU TINE”.

Peste tot în lume, prietenii s-au rugat pentru sanatatea mea, fiecare în felul lui. Când i-am spus cu umor coaforului meu, arab-crestin: „Toni, numai moscheele nu au participat la acest cor de rugaciuni!”, el m-a întrebat: „Vrei?”. Era prea mult! Ce stiu eu despre religia mahomedana? Stiu astazi, însa precis, ca Dumnezeu este peste tot.

„Yahooooo! Atunci se bucura si australienii, mi-a scris într-un proaspat e-mail cunoscutul publicist George Roca, sa avem prieteni sanatosi si pe curând si veseli, si scriitori, si pictori si taclalisti! Shalom, shalom!”. Sa dea Dumnezeu!

Revenita acasa, iata raspunsul meu adresat tuturor: „Acum am <aterizat> pe computer ca sa pun pe hârtie un articol început în gând în <vilegiatura medicala>, un articol legat de DUMNEZEUL UNIVERSAL, la care s-au rugat toti prietenii mei. Pentru mine personal este o ODA de MULTUMIRE pentru Doamne-Doamne (cum îl numeste Oana Pellea), pentru cititori va fi un apel puternic de a ne întoarce la credinta, credinta fara granite, pentru ca numai asa vom gasi o limba comuna ca sa ne întelegem”.

Stau în fotoliul din fata computerului si-mi trec prin fata zecile de mesaje pe care le-am primit si nu stiu ce sa cred, oare despre mine-i vorba? Redau unul singur dintre mesaje, cel al ambasadorului Radu Homescu si al sotiei sale Geta: „Draga Liana. Tu care esti cea mai optimista persoana pe care am întâlnit-o în viata mea, n-ai voie sa intri în panica. Medicul care te va opera va reusi sa te readuca la normalitate în cel mai scurt timp dupa operatie. Fii barbata, nu te teme, tu nu te temi de nimic, tu esti cea mai curajoasa fiinta de pe Terra, tu vei fii din nou cea mai mare optimista fiinta din lume. N-ai voie altfel. Noi cei care suntem prietenii tai, inclusiv atâtia altii care te cunosc, suntem alaturi de tine, iar gândurile noastre sincere te vor cali atât de tare, ca vei depasi momentul asta repede si cu bine. Operatia va fi simpla, iar tu vei relua actiunile tale neastâmparate, dar culturale, în cel mai scurt timp. Abia astept un articol semnat de tine despre PRIETENIE ca dar pentru oamenii buni ca tine. Succes mare la spital si sa ne suni sa ne zici cum fu. Îti tinem pumnii strânsi ! Adonai va fi cu tine!!!”

Sper sa nu va deceptionez. Renumitul chirurg, profesorul Dan Aravot, personalul spitalului Elisha din Haifa si a hotelului de reabilitare de la Tel Hashomer, precum si sotul si cei doi fii ai mei, si-au facut datoria cu prisosinta. Acum a venit rândul meu.

Articolul acesta, de reîntoarcere, care „mi s-a învârtit mult în cap”, vreau sa fie un îndemn la Prietenie, Credinta, Speranta. Probabil ca-mi va lua mult timp ca sa ma recunosc ca, eu sunt aceea în care v-ati pus atâtea sperante. Stiu ca sunt asteptata de prieteni buni si cu ajutorul lor sper sa depasesc momentele grele ale acestei reveniri la viata.

PASTILA SAPTAMANII (10)

APROAPELE
SAU
DEPARTELE
MEU

Vederi de jos si de sus

În Biblie sta scris „Iubeste-l pe aproapele tau ca pe tine însuti!” Nu scrie însa cine este aproapele tau. Poate fi oricine din cei pe care îi întîlnesti în drumul tau. Din pacate, nu este fiecare. Aproapele tau poate fi cel care traieste alaturi de tine, cel care munceste alaturi de tine. Poate fi oricare dintre cei care se bucura sau plîng lînga tine, iubesc sau urasc în preajma ta. Dar nu de toti acestia si nu de fiecare poti spune cuvintele încarcate cu înteles mult adânc omenesc: „aproapele meu”.

Aproapele tau poate fi si cel de care te plângi: „Vai, cât de pisalog este!” Ba chiar si cel despre care spui: “Nu-l pot suferi!”.

Aproapele poate fi si omul despre care nu zici o vorba, despre care nu gîndesti nimic, pe care nici nu-l bagi în seama, nici nu-l vezi.Treci pe lânga el fara sa-l privesti, fara sa-l vezi.

Fiecare dintre apropiatii tai, poate fi si aproapele tau si departele tau. Chiar si parintii tai, nevasta ta , fiii tai, fratii tai, rudele tale. Nu despre fiecare poti spune: e aproapele meu. Din pacate. Multi dintre apropiatii tai sunt departatii sau îndepartatii tai.
Foarte adesea un prieten este mai aproape de tine decât fratele tau, decât parintele tau. Uneori chiar si un dusman poate sa-ti fie mai aproape decât a fost Cain de Abel. Aproapele tau se poate întruchipa în trecatori de pe strada, în copii, adulti, batrîni. În casieritele de la supermarket, în soferii de taxi, în instalatorul care-ti vine în casa.

Aproapele tau poate lua chipul unor cersetori, infirmi, leprosi.

Aproapele meu se poate gasi aici,lânga umarul meu sau la patru mii de kilometri de-aici. Aproapele meu este cel care e aproape de mine sufleteste, omeneste. Îngereste sau dumnezeieste.

Acesta de lânga mine este departele meu. Aici, câinele meu mi-e cel mai aproape. Fata de el, animalul este poate acest om din autobus. Este poate chiar fiara. Fata de multi oameni, câinele meu este aproapele meu. Poate chiar si fata de mine însumi, câinele meu îmi este mai aproape.Fata de mine, uneori, poate câinele meu este îngerul iar eu diavolul. Îmi dau seama ce lucru teribil am spus. Asa este.

Acest om de aici care sade în metro lânga mine este departele tau misterios. Poate fi prezumptivul tau ucigas. Împovaratul de ura fata de tine. Cum sa-l recunosti pe aproapele adevarat de cel fals ? Greu de spus.

Necunocutul e de cele mai multe ori departele meu. Între mine si el poate fi o distanta enorma. Ne aflam poate în galaxii spiritual-sufletesti diferite. În paradisuri diferite sau în infernuri diferite. Poate eu în iad iar el purgatoriu. Sau amândoi pe pamânt, acest rai infernal al nostru, al tuturora, fie noi apropiati sau departati unul de altul.
Nu-l suport pe cel necunoscut pentru ca mi-e frica de ascunzisurile pe care le ghicesc în el. Mi-e frica de întunecimile sau luminile prea puternice din el, de tainitele sale, de demonii din el care ar putea stârni demonii din mine.

Aproapele nostru este sinele nostru amplificat, multiplicat. E dublul, e asemenea mie dar si exterior si interior mie. Egal cu mine, asemenea si diferit de mine .
Iubeste-ti departele, fa din el aproapele tau, cred ca acesta ar putea fi un ideal etic al umanitatii.

Dar în aproapele se ascunde , poate, Diavolul. Iar în departele meu se afla poate salvarea mea. Cum sa-mi dau seama de toate astea?

Aproapele adevarat este cel care nu se ascunde de tine, cel care nu te tradeaza, cel care nu te minte, cel care gândeste numai bine despre tine, cel care vede la rândul lui, în tine, aproapele sau. E cel care te iubeste. Si pe care îl iubesti.

Acest aproape ascunde departele unor obiceiuri straine de mine, este adeptul altor estetici, slujeste o alta morala, uraste ceea ce eu iubesc sau invers.

Ce încâlceala de cuvinte si de sensuri si de simtaminte în jurul unui singur cuvânt: aproapele !

Fa-ma, Doamne, pe mine însumi, aproapele meu ! Sa-mi fiu seaman si aproape. Apropie-mi si departele ! Descopera-mi aproapele printre necunoscuti. Fa-ma sa-l cunosc.

Apropie-te de mine, semen al meu, pâna la a fi aproapele meu! Nu-ti fie teama de mine. Nu-ti voi face nici un rau. Nu stiu si nici nu pot sa urasc. Si nici nu vreau sa fiu urâtit de ura.

Apropie-mi, Doamne, departele. Îndeparteaza-mi aproapele neadevarat sau periculos. Învata-ma sa-i pot deosebi.

Iar pe tine, aproapele meu, te rog sa-mi fii si mai aproape. Sa-mi fii prieten apropiat si frate de-aproape.

VALORI STILISTICE RELIGIOASE ALE CREATIEI EMINESCIENE

by Dr. Valerica DRAICA
validraica@hotmail.com
Universitatea Oradea
Februarie 2010

Poezia are un domeniu specific: sfera imaginatiei, a visului, a irealului, starea de contemplatie, cu doua momente care se întrepatrund: momentul rational (care aduce în viata forma si echilibrul) si momentul irational (care distruge forma si destrama unitatea spirituala); poezia ne ofera prin ea însasi un fel de a vedea lumea, cu tangente în real si ireal; acest fel de a vedea lumea nu este un împrumut, ci o producere de sine ce are ca resorturi principale contemplarea si fantasia, deosebite de gândirea si constructia filosofica.

Înlauntrul poeziei lucreaza filosofia (ca întelepciune, cugetare, activitate intelectuala etc.), dar, în acest caz, filosofia devine o metafora care nu distruge si nici nu realizeaza realul sau idealul, ci le transcende, nefiind altceva decât poezia, însa, gândirea mitica eminesciana se afla pe tarâm autohton. Simbolul vechilor profeti cu fruntea-n lumina este Moise, imaginat de Eminescu în fruntea unui popor: O ginte-ntreaga poarta a lui învatatura. Un astfel de profet în noaptea noastra pierduta si amara, este si Heliade, al carui glas este glasul Providentei (La moartea lui Heliade)

Mitul orfic este abordat, fara cunoasterea unor repere livresti. Poporul trac a fost un popor de vizionari, de eroi, de cântareti si de poeti. Eminescu asaza misiunea poeziei, în Epigonii, sub semnul miticului poet Orfeu, fiul lui Oiagros si al muzei Calliope, tracul cu puteri civilizatoare, poetul si cântaretul care simbolizeaza vraja dionisiaca nascatoare de viata, puterea magica de a-i initia pe oameni în rostiri tainice, în misterele existentei, ale lumii si universului. Orfeu devine, la Eminescu, simbolul poetului adevarat, al poetului initiat, vizionar.

Aspiratia lui Eminescu era depasirea limitelor impuse de cunoastere, dar poetul era constient ca un absolut al cunoasterii este o utopie, de aceea evadeaza în vis, în imaginarul poetic, care îi poate da iluzia negarii starii de gratie, a vârstei de aur, a primordialitatii. Poezia, drept urmare, este singurul mijloc al sacrului pamântean, fiind înger palid cu priviri curate, o sugestie a transcendentului, fara o semnificatie crestina.

Îngerul acesta este, poate, o reiterare a credintei primitive potrivit careia, pentru om, îngerul este un simbol al luminii, un aducator al harului.

Lexicul unui foarte mare numar dintre poeziile lui Eminescu impresioneaza tocmai prin simplitatea, sobrietatea, caracterul firesc al cuvintelor. De remarcat, totusi, ca, printre faptele de limba din secolul al XIX-lea, Eminescu pastreaza fonetismele moldovenesti, dar si ardelenisme sau muntenisme: câne, mâne, spariet, sparieta, sele, jele, tamâiet, mladiet, izvoara, pahara, sede, s-o vaza, s-auza, sa pui, voiu, creapa, sara, saca…, pentru valoarea lor artistica, cât si din necesitati de rima.

Uzul poetic, în sens strict, descopera si impune, cel putin stilului respectiv, valori semantice noi ale cuvintelor comune, dar si valori stilistice de context, cuvintele au sensuri figurate, ascunse, simbolice, care actioneaza asupra sensibilitatii umane. Emotia artistica, estetica, vine din amestecul interesant, deosebit, de sensuri si întelesuri, din îmbinari si cadente, din figurarile si imaginile pe care le propune îmbinarea lingvistica, conditionata de schimbarile produse în planul semantic.

Valorificând si studiile altor cercetatori, care au urmarit acelasi obiectiv, ne-am oprit la creatia eminesciana, pentru a examina valorile poetice ale unor cuvinte circumscrise Divinului si sferei limbajului religios, în special metafore si simboluri. În cele mai multe cazuri, cuvintele, selectate de noi, apartin lexicului comun, dar valorile stilistice ale acestora, în special cele metaforice, sunt date de context si de anumite conotatii.

Aurora este simbol al puritatii, al prospetimii sau metafora a începutului, plin de speranta: „Din demon facui o sânta, dintr-un chicot, simfonie,/ Din ochirile-ti murdare ochiu-aurorei matinal.” (Înger si demon).

Bezna, termen care etimologic înseamna fara fund, dupa ce a preluat si sensul substantivului întuneric (din întuneric bezna), a dezvoltat un sens metaforic, simbolizând necunoscutul; poate fi si simbol al trecerii: „doar ceasornicul urmeaza lunga-a timpului carare.” (Scrisoarea I), dar poate sa fie si dâra de lumina celesta, destin ori traire.

Cuvântul cer simbolizeaza locul dumnezeirii (Divinitatii), probabil cel mai vechi sens figurat al termenului, lacasul muzelor si al zeilor, simbolul absolutului, al credintei, mai semnifica soarta, destinul, transcendentul, elementul primordial al universului: „O, te vad, te-aud, te cuget,/ tânara si dulce veste/ Dintr-un cer cu alte stele,/ cu-alte raiuri, cu alti zei.” (Memento mori), „Iar cerul este tatal meu/ Si muma-mea e marea.” (Luceafarul). Crucea este simbol al credintei si al crestinatatii: „Pentru-a crucii biruinta se miscara râuri-râuri.” (Scrisoarea III).

Astfel, Eminescu utilizeaza fonetismul muntenesc, caracteristic limbii literare: cer, ceruri:
„Din sfera mea venii cu greu,/ Ca sa-ti urmez chemarea,/ Iar cerul este tatal meu,/ Si muma mea e marea.” (Luceafarul).

În alte creatii, Eminescu recurge la fonetismul moldovenesc popular, dar si religios vechi: ceri, ceriuri: „În turme calatoare/ Trec nourii pe ceri,/ Ce seaman pieritoare/ Duioaselor dureri.” (Din cerurile – albastre), „Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta/ Si reapari din ceriul tau de stele.” (Rasai asupra mea), „Vede cum din ceriuri luna luneca si se coboara,/ Iar pe ceriuri se înalta curcubeiele de noapte.” (Scrisoarea III).

Prin lexicul religios poetul da o expresivitate deosebita imaginilor, imaginatia este calitatea proprie geniului, aparent, simpla folosire a unor termeni, ca: îngeri, (Misterele noptii), Dumnezeu, profet, icoana, preotul, altar, (Amorul unei marmure), Christ, Christos, Maria, Doamne, (Christ,), mister, rai (Înger palid…), ceruri, tariile, vama, sânt, sfinte, tamâie, zâna, Mario, sânt, icoana, lacrimi, înger, mag, destine, minune, stea stralucitoare, Mântuitorului, Parinte, Stapâne, … creeaza imagini unice ale Divinitatii în lirica româneasca.

Am insistat pe aceasta inventariere a lexicului de nuanta religioasa (totusi sumara) pentru a evidentia rolul expresiv al cuvintelor. Nu exista poezie eminesciana în care sa nu existe macar un termen metaforic, având conotatii religioase, fapt care nu îl transforma pe Eminescu într-un poet religios, dar este un indiciu al valorii stilistice religioase (epitet, metafora sau comparatie).

Desi în mai mica masura, lirica utilizeaza numele proprii, din varii motive, tematice sau prozodice, ele au, prin excelenta, un statut conotativ.

Din necesitati ritmice (impuse de ritmul iambic), Eminescu accentueaza diferit Arald: „E-ntinsa-n haine albe cu fata spre altar/ Logodnica lui Arald, stapân peste averi.” (Strigoii); „Eu vin la tine, rege, sa cer pe – Arald al meu.” (Strigoii).

Actiunea semantica si stilistica între termenii participanti la rima se desfasoara în doua directii: prima, dinspre numele propriu catre cel comun, iar a doua, dinspre numele comun spre cel propriu. Câteva variante sunt edificatoare: Alah, Alahu; Apolo, Apol; Cupidon, Cupido; Kamadeva, Kama; Demiurg, Demiurgos; Genarul, Genariul; Hristos, Christ, Christos; Pepelea, Pepele; Heliade, Eliad; Brigel, Brigbelu… În poezia Gemenii, ocurentele (6 – Brigbelu, 4 – Brigbel) resping posibilitatea substituirii reciproce, forma Brigbelu neaparând, niciodata, în final de vers, fiind, oarecum, refractara rimei: „Nebunul nalta dreapta, se uita lung la el/ Cu mâna pe pumnalu-i încremeni Brigbel.”; „Brigbelu, rege tânar din vremea cea carunta.”

Din necesitati de masura si ritm sunt utilizate si formele Demiurg si Demiurgos, Hristos si Crist: „Caci a voastre vieti cu toate sunt ca undele ce curg,/ Vecinic este numai râul: râul este Demiurg.” (Scrisoarea III); „Batrânul Demiurgos se opinteste-n van.” (Împarat si proletar), „Bianca, stii ca din iubire/ Far’ de lege te-ai nascut;/ Am jurat de la-nceput/ Pe Hristos sa-l iei de mire.” (Povestea teiului); „Sau cad grele, mângâioase/ Si se sfarma-n suflet trist,/ Cum în picuri cade ceara/ La picioarele lui Crist.” (Singuratate).

Sumare chiar, observatiile noastre, de mai sus, încearca sa puna în evidenta faptul ca necesitatile ritmului si, mai ales, ale rimei, l-au obligat pe poet la topica si, în special, la utilizarea unora dintre dubletele enumerate. În plus, numele proprii cresc inventarul de rime, iar sugestiile si conotatiile tematice îmbogatesc considerabil imaginile liricii.

Lexicul poetic eminescian este des împrumutat din domeniul abstractiunilor, elementele lingvistice respective indicând natura reflexiva a lirismului si aspiratiile cunoasterii filosofice si poetice, adâncind astfel emotia intelectuala, iar apropierea de Divin, de crestinism, de religie, în general, se petrece în spirit romantic, prin cultivarea mitului – prin prometeism, satanism, romantism, titanism; când ajunge la miturile si simbolurile ortodoxe, discursul liric se îndulceste, chiar daca, uneori, da glas unei lumi în care valorile au aripa frânta, fiind lipsita de credinta, iubire si adevar. Poate de aceea si, în mod sigur, saturat de mediocritatea si rautatea celor din jur, poetul afirma: „Va las pamântul. Al meu e cerul!”

ORIGINEA CUVÂNTULUI CRACIUN SI SEMNIFICATIA ORIGINARA A SARBATORILOR DE CRACIUN

by George Liviu Teleoaca
liviuteleoaca@yahoo.com

Cu putin înainte de Sfintele Sarbatori ale Craciunului, câteva lucrari publicate în presa româneasca din tara si din afara tarii au repus în discutie vechimea precrestina a acestei mari sarbatori crestine. În revista AGERO (www.agero-stuttgart.de) doamna Dr. Valerica Draica semneaza articolul Prezenta Divinitatii în colindele românesti, doamna Camelia Tripon ne propune anumite explicatii sub titlul In asteptarea lui Mos Craciun, iar doamna Julia Maria Cristea (Christea) într-un mai amplu studiu de istorie si etnografie, intitulat Sarbatorile Craciunului descopera si ne descopera ca la germanici si la scandinavi sarbatoarea de la sfârsitul lunii decembrie fusese un prilej de cinstire a marelui zeu Odhin, desi pornise de la ideea ca radacinile adânci ale sarbatorii se afla în Cultul soarelui.
În revista FORMULA AS Nr. 748, doamna Aurora Petan, ca buna cunoscatoare a ceea ce s-a mai putut salva din placutele de plumb de la Sinaia, prezinta în premiera absoluta o asemenea placuta în care Sacrificiul dacic al porcului bine atestat pentru sfârsitul neoliticului, este consacrat învierii zeului. Urmând firul dovezilor pe care le scoate la lumina, si doamna Aurora Petan regaseste, la originea sarbatorii, existenta unei mari divinitati despre care arata ca „oamenii acelor vremi credeau intr-o divinitate a învierii si a vietii de dincolo care guverna ritmul vietii lor pamântene.”, desi nu ezita sa vehiculeze, alaturi de celelalte autoare, aceasta idee a zeificarii soarelui aparuta mult mai târziu prin erodarea credintei originare, idee conform careia soarele era invocat pentru a se întrema ca un nou nascut odata cu cresterea zilei.
Prin teoretizarea acestei forme de sarbatorire, târzie sub aspect mitic, cunoscuta sub denumirea de Sol Invictus, care pune accentul pe renasterea puterii solare, nu s-a ajuns si nici nu se putea ajunge la o întelegere corecta a sarbatorii, din moment ce Craciunul fusese celebrat si la solstitiul de vara, adica atunci când puterea soarelui începe sa scada, asa cum arata mai ales domnul Mihai Vinereanu în manuscrisul dictionarului sau etimologic (netiparit, de mai multi ani, din lipsa de fonduri). Dar chiar si în lipsa acestei importante informatii, doamna Aurora Petan, ca specialist de marca în lingvistica, stabileste cu fermitate ca denumirea sarbatorii Craciun este straveche, „iar cei care se caznesc sa-i gaseasca o origine latina uita ca aceasta sarbatoare este prea veche si prea importanta pentru a fi numita cu un cuvânt luat dupa venirea romanilor.”, realitate bine sustinuta si de faptul constatat de aceeasi remarcabila cercetatoare ca 75% dintre colinde sunt de origine precrestina, în care se aduc laude Craciunului si lui Dumnezeu fara a se face referire si la Fiul.
Preluam din articolul doamnei Dr. Valerica Draica o asemenea colinda precrestina, convingatoare si prin maiestria cu care este sugerata omniprezenta lui Dumnezeu în cer si pe pamânt, acolo unde colindatorii traiesc intens sentimentul ca sunt trimisi Sai nemijlociti.

„Iesiti, iesiti, boieri mari

Colindam Doamne, colinda

De vedeti pe Dumnezeu,

Cum coboara de frumos,

Cu-n hojmânt pâna-n pamânt,

Da de larg jur pre pamânt.

Scris în pieptul Domnului,

Scris-e raza soarelui.

Iar în dosul soarelui

Scrisa-i luna si lumnina,

Dar în brazii umerei

Scris-îsi doi  luceferei,

Mai în jos pe mânecile

Scrise-s stele maruntele,

Dar în poala Domnului

Scris îsi juni colindatori.”

În legatura cu un posibil cult solar, important este faptul ca versurile acestui colind indica în mod explicit ca Soarele si Luna nu sunt zeitati ci componente ale creatiei pe care Marele Dumnezeu Atoatecreatorul le tine la piept, asa dupa cum se vede si pe placuta de plumb din figura alaturata în care astrul zilei si astrul noptii nu reprezinta decât ornamente pentru Marea Zeitate care poarta mitra. De aici si convingerea ca stravechile sarbatori precrestine ale Craciunului, desi aveau loc la solstitiile de vara sau de iarna, ele nu au pornit de la un presupus cult al soarelui, ci chiar de la proslavirea Marelui Dumnezeu, asa dupa se întâmpla si în cazul lui Odhin la germanici.
Pentru a consolida aceasta convingere Victor Kernbach arata ca „De un cult solar în miturile folclorice ale românilor nu se poate vorbi”, pentru ca în acelasi DICTIONAR DE MITOLOGIE GENERALA sa faca referire la un document ecleziastic din secolul XVII care condamna la românii din Transilvania persistenta stravechilor colinde pagâne (precrestine) consacrate Craciunului. Aceeasi origine precrestina a Craciunului este bine pusa în evidenta si de domnul Mihai Vinereanu, care utilizând legitatile lingvisticii comparate ajunge la concluzia ca „sarbatoarea Craciunului are radacini vechi indo-europene, întâlnita într-o forma sau alta la mai multe popoare indo-europene, fiind în esenta o celebrare la solstitiu, iar denumirea însasi a Craciunului este de origine traco-daca, preluata apoi de celelalte popoare din Europa Centrala si de Rasarit.”
În acest caz special, al cuvântului Craciun, domnul Mihai Vinereanu trece dincolo de caracterul strict tehnicist al palierului indoeuropean si, la unison cu doamna A. Petan, preconizeaza originea traco-daca a denumirii, care în cele din urma poate fi dedusa, tocmai datorita faptului ca denumirea de Craciun este bine reprezentata nu numai în unul ci în trei domenii lingvistice majore: în teonimie, în hidronimie, dar si în antroponimie. Aflata cu totul în afara unui proces de contaminare, imposibil în cazul teonimelor, existenta denumirii de Craciun în cele trei domenii lingvistice nu poate fi explicata altfel decât pornind de la unul si acelasi cuvânt arhetipal care supus în cele trei domenii lingvistice unor transformari fonetice similare, dar autonome a produs o aceeasi forma „Craciun” si pentru teonim, si pentru hidronime si pentru antroponime.
Având în vedere postulatul lui Ernst Cassirer care a aratat ca aceleasi procese mentale genereaza forma cuvintelor atât în domeniul teonimelor cât si în celelalte domenii lingvistice, se poate accepta ca hidronimele de vecinatate Valc(hid)?Avrig?Vârghis?Hârghis?Cârtis(oara) din bazinul Oltului reflecta acele etape care, în toate cele trei domenii lingvistice, au condus la radacina Carc-Crac pornind de la marele arhetip valac sau valc. În ceea ce ne priveste, concludent este faptul ca alaturi de râul Cârtisoara exista comuna Cârta, denumire care face legatura directa cu denumirea de Cartun asa cum rostesc megleno-români cuvântul Craciun. În acelasi bazin hidrografic exista alaturi de râul Hârghis si râul Hârta care sustine odata în plus forma Cârta, În bazinul alaturat al Muresului, dar în aceeasi zona comuna dinspre izvoare exista si râurile Craca, Crac sau Cracului care împreuna cu râurile Cricau, Curciu si Craciuneasca exemplifica modul în care sintagma teonimica arhetipala Vilac-Vilac devenita ulterior Valac-Valac a generat în cele din urma teonimul Craciun.
Remarcabil este faptul ca si mitologia ofera puncte de sprijin pentru lantul acestor transformari fonetice asa dupa cum am aratat în eseul intitulat Stindardul dacic sau heraldica Stramosului Vârcolac – Întemeietorul publicat si în revista AGERO. Reluând fragmentul respectiv se constata ca radacina mitonimica Herc (din Vârc), bine ilustrata de nume ca Baba Hârca sau Hercule, conduce la radacina Karc, care sustine formarea numelui de Craciun.
Resfintite de religia crestina prin praznuirea la 25 decembrie a Nasterii Fiului, Cel întrupat nu pentru a strica ci pentru a plini prin jertfa Legea si proorocii (Matei 5, 16-17), Sarbatorile Craciunului au proslavit de-a lungul a mii de ani numai pe Dumnezeul arhetipal, pe Mosul-Stramosul Vilah-Vilah sau Valac-Valac numit de laici si Vârcolac. Dar pentru Dumnezeu Tatal Atoatefauritorul ca Existenta fara de început, momentul aniversar nu putea fi decât de natura cosmica, asa încât a fost praznuit ca Ziditor al Universului în ipostasul sau de creator al luminatorilor lumii, soarele si luna (Facerea 1, 14-18), mai ales la solstitiul de iarna (uneori si la solstitiul de vara) atunci când soarele se reîntoarce (renaste) în emisfera boreala si lumina creste, eveniment cosmic natural, usor de observat si usor de prognozat pentru oricine.
Simbolismul busteanului arzând toata noaptea, al rotilor de foc sau al colacului special, numit Craciun, evoca în mod evident soarele ca furnizor de energie pentru viata de pe pamânt, dar ofrandele si întregul ritual erau consacrate Dumnezeului Transcendental, adica Celui care crease totul, inclusiv, soarele. Faptul ca Fiul Sau se întrupeaza în chip minunat în apropiere de ziua Tatalui, tot asa dupa cum în aceeasi luna (Tisri) s-au nascut patriarhii din tata în fiu Avraam, Isac si Iacov, reprezinta marele motiv de bucurie pentru acel moment în care dumnezeirea ni s-a revelat plenar în Treime. Iar daca omul este cel care se desavârseste, aceste coincidente înceteaza de a mai fi sincretisme sau suprapuneri, considerându-le minuni care consolideaza relatia reala om-Dumnezeu. Ca popor consacrat slujirii acestei relatii, purtând adânc genetic, în subconstient, începuturile edenice ale revelatiei divine, dar si nadejdea mântuirii promise de la cadere (Facerea 3.15), vlahii de sub curcubeul tricolor al primului mare legamânt (Facerea 9,12-17) sunt cei care la Craciun preamaresc atât pe Tatal prin colindele de sorginte precrestina cât si miracolul nasterii Fiului Sau prin colindele cu continut cristic.
Ca sarbatoare primordiala precrestina devenita crestina în momentul întruparii Logosului Crestin, Craciunul îsi conserva semnificatia originara, dar si originea denumirii sale în succesiunea radacinilor Vârc?Hârc?Cârc pornind de la Vârcolac, a carui etimon arhetipal Vilah-Vilah, în mod evident precrestin, sustine în plan lingvistic si denumirile Craciunului din ceha si slovaca, adica pe cele de Vanoci si, respectiv, Vianoci, ca si pe cea din germana Weihnacht, dar si cuvântul ucrainian Visciun pentru numele lupului mutant.
Tot pe baza aceluiasi arhetip teonimic Vilah-Vilah poate fi explicat si numele vâscului numit de G.J. Frazer Creanga de Aur. Mereu verde si cu remarcabile proprietati terapeutice, vâscul a patruns în recuzita obiceiurilor de Craciun, motiv pentru care i s-a si atribuit o denumire asociata sarbatorii urmând succesiunea Vilk?vik?visk?vâsc.
Pastrând mereu semnificatia originara a sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah, prin lantul fonetic Volk?Vârc?Hârc?Karc,Crac limba româna a mai creat si expresivul concept de Mos Craciun cu sensul de Craciun Întemeietorul de mostenire. Ca înca o dovada ca Sarbatorile Craciunului fusesera de la început consacrate Dumnezeului numit initial Vilah-Vilah [a carui esenta teologica este cuprinsa în întelesul tetragramei sacre YHWH] Cel care a dat si iar a dat oamenilor spre mostenire pamântul cu toate bunatatile si cerul cu soarele si luna (Facere 1,27-31;9,1-3), cehii si letonii desemneaza luna decembrie ca luna în care este praznuit Marele Vilak-Vilak, motiv pentru care o si denumesc Vilk Menesis, gresit denumita astazi luna lupului datorita omonimiei.
În amintirea faptului ca sarbatorirea solstitiului de iarna a fost instituita pe acest pamânt românesc, limba latina denumeste solstitiul ca moment cosmic prin cuvântul dacic bruma, tot asa dupa cum limba Vedelor denumeste solstitiul de iarna si ceremoniile aferente lui prin cuvântul d?ksa, pregatirile care se fac pentru întâmpinarea ceremoniilor religioase prin cuvântul d?ksa, iar procesiunea prin cuvântul valaka.
Aici vom mai arata ca maiestos si oferind conditii excelente pentru vâscul ce creste în simbioza cu el, stejarul ca arbore sacru consacrat aceluiasi Unic Dumnezeu înca din perioada druidica precrestina, poarta în celtica si în latina denumiri care confirma lantul etimologic indicat mai sus. Astfel lucus, us (a se citi Vulcus) înseamna padure sacra, Hercynia silva înseamna padure de stejari în limba celta, iar quercus, us înseamna stejar, cuvânt de la care deriva în italiana quercino sinonim cu vischio pentru întelesul de vâsc.
Ca termeni extremi ai lantului etimologic Vâlc-Vârc-Herc-Karc,Crac exista în latina cuvintele viscum,i – vâsc si cracca, ae – boabe de vâsc, tandem semantic care nu putea sa apara întâmplator. Ca act de vointa a marilor preoti, acest tandem conserva sub forma enigmistica faptul ca sarbatoarea, dar si cuvântul Craciun îsi regasesc originea în sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac. Celelalte cuvinte referitoare la vâsc care provin de la radacina mel ca în limbile slave sau de la radacina mistel ca în limbile germana si engleza se afla în corespondenta cu mitonimele Melqart, Meilichios si Melchisedec ca semn al legaturii lor prin alt lant fonetic cu aceeasi magnifica sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah sau Valac-Valac.
Inclusiv ca dovada ca sarbatorile de la solstitiul de iarna, numite ale Craciunului, durau mai multe zile, românii, mai ales cei din Transilvania, au pastrat pâna nu demult pentru noaptea Anului Nou datina profetirii norocului de peste an numita Vergelat sau Vergel, denumiri care prin intermediul verigii Vârcolac evoca înca odata arhetipul teonimic Valac-Valac ca origine a Sarbatorilor Craciunului si a numelui de Craciun.
Lasând la o parte imaginile sale comerciale de astazi, vom arata ca Mos Craciun a fost imaginat ca personaj tainic înca din perioada de început a sarbatorii precrestine din moment ce în colinde îi se recunosc drepturi de judecator stând alaturi de Dumnezeu si de Ion-Sânt-Ion reprezentat pe placuta de plumb din figura sub forma lui Ianus Bifrons „socotit principiul initial al tuturor lucrurilor” si având aceasta dubla fata ca expresie grafica pentru dublul cuvânt Vilah-Vilah al sintagmei teonimice arhetipale, care de asemenea poate fi considerata principiul initial al tuturor lucrurilor. Interesant este faptul ca Cel judecat de dumnezeirea care îsi reuneste diferitele sale ipostasuri este chiar Sivo-Ilio, Vasileo-Ilio, nume care evoca aceeasi sintagma arhetipala, dar sub alte doua forme.
Aceeasi imagine tainica transpare si din unele denumiri enumerate de doamna Julia Maria Cristea (Christea) pentru Mos Craciun. Dintre ele atrag atentia cele de Baba Chaghaloo din Afganistan, Gaghant Baba din Armenia, Kal?d? Senelis din Lituania, sau Dyado Koleda din Bulgaria care împreuna cu numele românesc de calindau si cu cele celtice de chalendal, chalendaou, calignaou, calnos (M. Vinereanu) atribuite busteanului care se aprinde în noaptea de sarbatoare, alcatuiesc un grup de cuvinte a caror forma provine tot de la sintagma teonimica arhetipala.

În încheiere vom arata ca prin coroborarea obiceiurilor si elementelor de vocabular specifice Sarbatorilor Craciunului cu caracterul special al hidronimelor din Transilvania, s-a putut dovedi ca arhaicul cuvânt traco-dac Craciun îsi are originea în sintagma teonimica arhetipala Valac-Valac, numele primordial al lui Dumnezeu celebrat ca Unic Ziditor al Universului mai ales la solstitiul de iarna. Odata cu întruparea Logosului Divin tot în aceasta perioada, Craciunul devine si sarbatoarea crestina a Nasterii Mântuitorului. Desi, de mii de ani, Sarbatorile Craciunului au avut loc, asa cum au loc si astazi la momentul solstitiului de iarna, ele nu pot fi puse în legatura cu un presupus cult al soarelui din moment ce de la bun început au reprezentat marele praznic anual al acelui monoteism funciar numit Urmonotheismus, tocmai fiindca s-a aflat la originea societatilor civilizate, asa dupa cum au demonstrat Wilhelm Schmidt si scoala sa vieneza.

ROMÂNII ÎN CARTILE SACRE ALE OMENIRII PRIN CALITATEA LOR RELIGIOASA DE VLAHI-NEGRI

by George Liviu Teleoaca

Motto: „Un neam care n-are o misiune nu numai ca nu merita sa traiasca, dar n-are absolut nici un sens.”
„Daca o natiune nu se crede necesara, mai mult: indispensabila mersului universal, n-are drept sa traiasca sau este superflua.”
EMIL CIORAN

Spre deosebire de toate celelalte neamuri care, roind, au parasit vatra arheologica a bastinasilor Europei, atât de bine descrisa de Marija Gimbutas1, românii au ramas pe loc slujind sanctuarele Vetrei Primordiale, motiv pentru care au primit denumirea religioasa de Vlahii Negri, denumire inspirata de structura stindardului dacic alcatuit ca hieroglifa de un corp moale de pasare cu cap de lup, care ilustreaza sintagma teonimica Volco-Dlac, initial Volco-Blac2 atribuita Dumnezeului Dumnezeilor, Unicul Ziditor al tuturor celor vazute si nevazute3.
În prelungirea respectului de care s-au bucurat ca promotori ai revelatiei primordiale, izvoarele straine le-au vehiculat pâna în evul mediu târziu demnitatea de Vlahi Negri denumindu-i Kara-Iflac, Mauro-Vlahi sau Latini-Nigri dupa ce în Cartile Sacre au fost înregistrati sub diferite alte forme.
Atestati, astfel, ca pastratori autentici ai Traditiei Primordiale, românii de astazi sunt chemati sa complecteze eforturile de unificare a Europei, eforturi facute pâna acum mai mult prin masuri de tip Sanepid, dar care trec sub tacere dimensiunea religioasa a omului ca si nevoia sa de unitate spirituala autentica, edificabila doar prin raportarea diversitatilor la origini.
Definirea corecta a originilor si constientizarea lor la nivel de masa nu (mai) pot fi demonetizate prin peiorativul „protocronism” din moment ce reprezinta temeiurile ontologice ale unitatii batrânului continent. Or, din aceasta perspectiva avem obligatia de a veni cu propriul nostru aport, de importanta speciala, ca cei care detinem cu certitudine vatra arheologica a bastinasilor Europei si implicit matricea stilistica a revelatiei primordiale care a daruit omenirii sacrul. În fond, înaintarea omenirii spre desavârsire prin etape de prezent presupune largirea orizonturilor de cunoastere si nu doar tehnicizarea.
Chiar, acceptând ca miscarea de unificare a continentului va respinge oferta noastra si înca ar trebui sa o facem. Vor raspunde pentru optiunea adoptata, tot asa dupa cum si noi vom raspunde de implicarea ca si de nonimplicarea noastra. Teama sau comoditatea, chiar drapate în modestie, ramân culpabile caci nu exista derogare de la ceea ce poate fi numit dreptul, dar si obligatia de a sluji.
Pentru a circumscrie domeniul slujirilor ce ne-au fost încredintate, de la începutul lumii si ca atare pâna la sfârsitul ei, se cuvine sa rememoram felul în care Cartile Sacre se refera la neamul valahic al carui nume îl purtam:
1.Tara Havilah (Fac. 2.11) consemnata si de Scrierile Vedice cu numele de Havila este Valahia în care traim si astazi4.
2.Numai steagul vlahilor negri, românii de astazi, este asemanator curcubeului, semnul legamântului facut de Dumnezeu cu oamenii dupa potop (Fac. 9.8-17).
3.Foarte important este faptul ca în sirul neamurilor de la Sem la Avram este înscris neamul valahic al lui Peleg ca întemeietor al lumii civilizate (Fac 10.25). Reiterarea aceluiasi arbore genealogic în I Cronici (1,24-27), dar si în Evanghelia Apostolului Luca (3,34-36) prin dublarea numelui de Peleg cu cel de Falec (a se citi Valac), si prezenta vârfului Peleaga în muntii Retezat fac identificarea indubitabila5.
4.Sintagma teonimica arhetipala Vilah-Vilah, regasita si în mitonimul vedic Valak-Hilya atribuit unui mare grup de iluminati, a fost codificata de întelepciunea ebraica sub forma tetragramei sacre YHWH6.
5.În Eddele germanice, eroul civilizator se numeste „Loki”, adica un „Vlaki” la care nu se mai pronunta litera „V”, iar Walkiriile sunt zeitele care slujesc în paradisul germanic numit Walhalla.
6.Pe seama cuvântului „Dlac” al sintagmei teonimice Volco-Dlac a aparut etnonimul de sine statator „trac” regasit în antroponimul Terah, tatal lui Avram. Tot de la cuvântul „Dlac” deriva etnonimul „dac” sacralizat prin mitonimul vedic Daksa7 considerat stramosul primordial al tuturor fiintelor lumii si adorat ca personificare a fortei divine de creatie.
7.Citit de la dreapta la stânga, acelasi cuvânt Dlac, al sintagmei Volco-Dlac, a generat denumirea regatului „Caldeea” (Fac. 11,28-31) si cuvântul „Caldei” cu întelesul de teologi (Daniel 2,2-10; 4,4; 5,7; 5,30), ceea ce dovedeste ca regatul a fost întemeiat si condus de teocratia Vlahilor Negri.
8.Teonimul Volco-Dlac, purtând toate sensurile sintagmei teonimice arhetipale Vilah-Vilah de la care provine, justifica atât forma cât si întelesul de Marele Preot al cuvântului Vla-Dica. Cu acelasi înteles s-a mai format cuvântul Vesco-vo (= posco-po = episcop = bishop = évêque …) desprins direct din sintagma originara Vlosco-Vlosc.
9.Numele de al-Ilah, astazi Allah adorat de urmasii lui Ismail, primul fiu al lui Avram si fratele lui Isac, provine tot de la sintagma arhetipala Vilah-Vilah prin omiterea (afereza) literei (fonemului) V.
10.Sintagma „Fiul Omului” prezenta atât în Vechiul Testament cât si în Noul Testament nu are înteles în lume decât daca Fiul este considerat Fiul Unicului Dumnezeu, adica Fiul Celui întruchipat pe vârful Omul din Bucegi, dupa cum se vede Kogaion al lumii, cuvântul Sfinx având chiar întelesul de întruchipare.
11.A nu se uita faptul ca în limba franceza de astazi sintagma „pays de Cocagne” desemneaza tara în care curge numai lapte si miere, respectiv Paradisul.
12.Atât prin caracteristicile sale de preot al Dumnezeului celui Prea Înalt, care l-a întâmpinat cu pâine si vin pe Avraam, cât si prin numele sau, Melchisedec apartine de asemenea complexului religios valahic8.
13.Tot în acest context mai trebuie mentionat ca Vaç, numele vedic pentru suflul universal cu atributii cosmogonice deriva de la acelasi arhetip primordial Valac-Valac, bine ilustrat nu numai de simbolurile ci si de toponimele pamântului pe care traim ca români. Ceea ce astazi redescoperim cu neîncredere, înca, pe baza postulatului lui Casirrer, Scrierile Vedice consacrau cu 4000 de ani în urma prin zeificare. Cuvântul Vaç, respectiv Valah9, este cifru al logosului universal, atâta doar ca ei i-au spus „sufletul lumii” sau „suflul universal”.
Despre toate acestea la un loc, prin a caror reunire se alcatuieste un sistem armonios cu centrul în spatiul carpato-danubiano-balcanic, nimeni nu va mai putea spune „simple coincidente”, asa încât respingerea lor, chiar si numai prin ignorare, devine un gest culpabil caci, daca avem de dat Cezarului ce este al Cezarului, avem de dat si lui Dumnezeu ceea ce este a lui Dumnezeu.
Asadar, prezenti, sub o forma sau alta, în Vede, dar si în Edde-le germanice, în Vechiul Testament si în Noul Testament, dar si în Coran românii nu mai pot împartii cu nimeni responsabilitatea demersurilor care se impun pentru a aseza pe baze ontologice miscarea pentru unitatea credintei ca singura forma de a trai în mod real sacrul. Avem a ne asuma la nivelul fiecarui individ rolul pentru care traim în lume, fara de care devenim inutili, numai buni pentru a fi dispretuiti, ocarâti si haituiti de cei care ne sug. Ar trebui sa fim „Gradina Maicii Domnului”, dar 80% din avutia „Gradinii” am dat-o pe mâna jefuitorilor si continuam sa dam prosteste în schimbul promisiunilor desarte.
De prea multa vreme ne tocam între noi oferindu-ne prada Înaltelor Porti, tocmai fiindca ne-am pierdut idealul care sa ne coaguleze ca natiune respectata pentru menirea si aportul ei în lume. Îmbuibarea, oricare ar fi ea, nu poate înlocui IDEALUL, tot asa dupa cum saracia nu îl poate distruge. Te nasti pentru a deveni om, traiesti ca om si mori ca om numai crezând în IDEAL. Restul nu sunt decât mijloace pentru a-l sluji.
Nu putem înlocui idealul cu mijloacele, iar IDEALUL nostru ni s-a dat de la Facerea Lumii, în sensul concret al cuvântului. Suntem singurii care mai putem restitui prezentului istoria sacra a vetrei originare ca prima conditie pentru Schimbarea la fata a Europei. În ceea ce ne priveste întrebarea ni se pune transant: a fi sau a nu fi? Stim sa slujim pentru a deveni utili si respectati pentru calitatea prestatiei noastre sau vom fi desconsiderati în continuare ca nevolnici?

UNIVERSUL  CARTII: UN EXCEPTIONAL VOLUM ANTOLOGIC LUCIAN RAICU

by Zoltan TERNER

Note de lectura

Orice noua reeditare a vreunei lucrari din opera lui Lucian Raicu este înca un act de necesara repunere în circulatie a unei valori. La o editie de  „opera omnia Lucian Raicu” nici nu îndraznim sa visam, desi ar fi, în cazul lui, un lucru normal si elementar.

În acest context, e de salutat initiativa  a editurii “Hasefer”, aceea de a reuni într-un volum antologic, fragmente revelatorii din textele lui Lucian Raicu despre literatura, critica literara, lectura, despre propria sa metoda de abordare a (capod)operei.

Titlul acestei excelente antologii semnate de Carmen Musat, „Dincolo de literatura”, ne chiar chiar domeniul spre care tinde demersul marelui critic. Acest „dincolo” îl viza el întotdeauna. Asta a facut în tot ce a scris. Prin amplitudinea unghiului vederii, prin finetea intuirii nuantelor  si originalitatea gândirii sale despre literatura si critica literara, Raicu a gasit cu adevarat „calea de acces” (titlul unuia din volumele sale) la misterul „abisal” al operei, printr-un fel de vizionarism cuprinzând un spatiu întins pâna „dincolo de literatura”: „Caracteristica veritabilei literaturi, aceea de a fi ceea ce nu este, ceea ce este dincolo de ea…Zonele ultime, care depasesc fiinta literaturii, se reveleaza numai celui capabil de comuniune cu însasi aceasta fiinta, luata în sine, dotat cu vocatia iubirii pentru ea, pentru ceea ce nu este decât ea, într-o singura clipa valorând cât eternitatea”.

Pentru Lucian Raicu creatia literara se situeaza la o altitudine de-a dreptul mistica: „Daca undeva «mistica daruirii» si «mistica» pur si simplu au un sens, îl au cu siguranta în spatiul creatiei, al actului creator”.

În egala masura estetician al literaturii si psiholog al creatiei artistice, el avanseaza idei teoretice îndraznete, originale, de o mare subtilitate intelectuala, despre natura si semnificatiile de adâncime ale literaturii (si artei): „Creatia este rivalul si replica realitatii mai mult decât este «expresia» ei…Misterul creatiei geniale este la fel de tulburator ca misterul aparitiei vietii pe pamânt…Citim (si contemplam opera de arta) din nevoia uniui sentiment mai limpede dovedit  al apartenentei la specia umana, la conditia general umana; pentru a ne simti validati într-un statut solidar omenesc; pentru a atenua, pe cât cu putinta, raul singuratatii;  pentru a ne încredinta ca acest rau nu este numai al nostru; pentru a ne recunoaste unul pe celalalt ca locuitori ai aceleiasi case, ca membrii, oricât de feluriti si de nesuferiti unul celuilalt, al aceleiasi familii”. Pasajul impune si impresioneaza  prin larga  deschidere umana, prin  generozitatea, prin frumusetea lui morala.

Mai presus de toate, Lucian Raicu s-a manifestat ca un cititor de literatura cu o înzestrare fenomenala, ca un „cititor genial”, am putea zice. Îndraznim sa afirmam ca, vorbind despre Lucian Raicu, nu este exagerat sa  prezumam existenta în extraordinarele sale texte, a unei scântei de geniu. În fond ce este geniul altceva decât adâncirea în abisul unei capodopere si capacitatea de a merge pâna la capat? Capatul fiind acel vast teritoriu numit „dincolo de literatura”: ontologie, psihologie abisala, etica, sociologie, religie, mistica, spiritualitate.

Vorbindu-ne, din perspectiva propriilor  sale experiente si „aventuri” de cititor, Raicu ne ofera o interesanta schita de metodologie psihologica a procesului lecturii „(re)creatoare”: „«Placerea» lecturii nu este numai placere simpla si clara, decât în cazul unei anumite literaturi mediocre si usoare; contactul cu cartea buna presupune învingerea unei dificultati… efort de acomodare la un univers necunoscut, strain… într-o capodopera nu se paseste de-a dreptul, pe un drum deschis si drept, imediat accesibil… Opera este «opaca» si ea trebuie sa fie luminata din interior, printr-o lectura adecvata. Numai asa ajunge sa ne vorbeasca, altfel tace… Toata structura noastra afectiv-intelectuala, morala si politica, ansamblul prejudecatilor dar si al convingerilor noastre participa la procesul lecturii”.

Raicu ne explica cum trebuie sa te „razboiesti” cu o carte pentru a ti-o însusi, astfel ca ea sa devina cu adevarat “a ta”. Pentru a ti-o încorpora, sunt de fapt doua cai, ne lasa el sa întelegem: a cuceri opera literara sau, a te lasa cucerit de ea, printr-o totala deschidere, printr-un abandon plenar.

Dând definitia criticului „ideal”, Raicu nu face decât sa se defineasca pe sine: „Neistovit cititor, actor, interpret, lipsit de masura, de instinctul conservarii, de reflexul limitarii, capabil sa traiasca viata operei”.

O alta auto-definitie o gasim într-un pasaj despre eseu, acesta fiind vazut ca: „o meditatie capabila sa se desfasoare chiar sub ochii cititorului”. Asa sunt textele lui Lucian Raicu: un admirabil spectacol al gândirii „în direct” sau „la scena deschisa”. Aceasta face si puterea lor de fascinatie asupra cititorului.

Entuziasmul si uimirea lui, încântarea si cvasi-stupefactia sa în fata geniului, se exprima toate în extraordinarele rânduri scrise despre Montaigne: „Cum de-a fost cu putinta Montaigne, de unde «Eseurile», de unde, Doamne, atâta «întelepciune» si resemnare si zâmbitoare tihna? Sau poate le citim noi gresit, le întelegem (ca pe atâtea alte carti) anapoda? Deloc exclus; nimic, din principiu, exclus”.  Aceasta din urma idee  pare sa fie, în esenta, principiul final al accederii la misterul unei creatii literare: nimic nu e exclus. Totul fiind inclus.

Secretul farmecului si seductiei pe care le exercita textele lui Lucian Raicu  se ascunde în amplitudinea  surprinzatoare a variatiilor scenice cu care eseistul îsi „joaca” textul gândirii sale vii: el trece nonsalant de la patos la îngândurare, de la uimirea candid-copilareasca la elanul ludic si la încântarea juvenila cu care simti ca le traieste în fata unui text literar, a unui autor sau a unei idei.

Lucian Raicu este un moralist care nu se sfieste s-o declare asertiv, ca un  principiu: „Lecturile care nu actioneaza ca o forta morala sunt inutile: uneori chiar daunatoare”. Dixit!

Replicând celor care discuta „despre declinul poeziei, despre dezinteresul cititorului fata de poezie”, el scrie: „Dezinteresul  fata de poezie  este dezinteres fata de omenescul adânc al vietii, fata de  tragismul si de sublimul ei… Poezia este… esenta incoruptibila a literaturii în totalitatea ei. ?i este chiar mai mult decât atât”.

Lucian Raicu mediteaza asupra semnificatiei general-umane a scrisului, avansând o interesanta motivatie psihologica: „A scrie dintr-un prea-plin… Am adauga: dintr-un prea-plin dar si dintr-un prea-gol”… Marii creatori sufera – as zice – de un soi de manie a insistentei, de un exces tautologic, care-i face sa exprime în zeci si sute de feluri diferite acelasi lucru, unul si acelasi. Sunt niste geniali… pisalogi”.

Privind lucid si firesc propriile sale uimiri în fata  misterului creatiei literare majore, Raicu le si justifica simplu si transant:, „Raspunsurile noastre pot fi gresite; si de cele mai multe ori sunt. Mirarile nu sunt niciodata gresite”.

Dinlauntrul conditiei climatice a propriei sale naturi afectiv-cognitive, marele eseist da cu tifla la „biata seriozitate” a lumii, elogiind aproape strengar umorul, ironia, spiritul mucalit, acestora nelipsindu-le, însa, în viziunea sa, o componenta tragica. Raicu elogiaza pe acei mari scriitori care au stiut „Sa dea peste nas ursuzilor”. Extinzând sfera, el face apologia umorului: „ Nu poate face filozofie demna de oarecare încredere cine nu are simtul umorului, simtul ironiei (reflex al ironiei ascunse în lucruri, în realitati, în destinul uman), simtul derizoriului, simtul zadarniciei. ?i nici critica literara, asta chiar se întelege de la sine, nu poate face”.

Lucian Raicu este recognoscibil pentru ca este inconfundabil: are un domeniu al sau propriu, un stil , o atitudine, o definitorie tensiune a gândirii. Problematica lui este întotdeauna dusa pâna la ultimele consecinte. Temeiurile merg pâna la adâncimi: drama existentiala a literaturii este cea a  conditiei umane însasi. Referindu-se la literatura, el scrie ca un dramaturg al fenomenului: „Sa-i observam precaritatea, sa fim de-a binelea constienti de slabiciunea, vulnerabilitatea, lipsa de rezistenta, în fata marilor încercari si suferinte, si chiar inutilitatea ei. Este ciudat ca s-a nascut, este si mai ciudat ca a supravietuit si înca mai ciudat ca mai respira si da semne de viata… Literatura este precara. Dar si omul însusi este”.

Vorbind despre scrierile sale el marturisea: „Am încercat sa împing „explicatia” spritului creator cât mai departe, cât de adânc simteam ca se poate merge, cât ma ajutau resursele”. Caz întru totul fericit, resursele l-au ajutat din plin sa reuseasca  în ambitioasa sa încercare. Profunzimea si acuitatea  inteligentei sale, perspicacitatea si intuitia sa psihologica, imaginatia sa, i-au permis sa elaboreze texte situate în topul literaturii critice din România. De aceea, lipsa unei monografii Lucian Raicu, în spatiul editorial supra-abundent al României de azi, ni se pare un fapt de-a dreptul de neînteles. Un gol echivalând cu o tipatoare anomalie culturala.