În prezenţa președintelui Andrei Duda – IISUS CHRISTOS este ÎNCORONAT CA REGE AL POLONIEI!

dreamstime_xxl_30122738Rege Nemuritor al Erelor, Doamne Iisuse Christoase, Dumnezeul și Mântuitorul nostru, aplecând capetele noastre înaintea Ta, Rege al Universului, recunoaștem stăpânirea Ta peste Polonia, peste cei care trăiesc în patria noastră și prin toată lumea. Dorind să ne închinăm majestăţii puterii și gloriei Tale, cu mare credinţă și iubire, strigăm: Guvernează-ne Hristoase!

Acestea au fost cuvintele rostite recent într-una din bisericile reprezentative din Polonia, în prezenţa președintelui Andrei Duda. Continue reading “În prezenţa președintelui Andrei Duda – IISUS CHRISTOS este ÎNCORONAT CA REGE AL POLONIEI!”

DE VORBA CU ACTORUL LUCIAN SPIRU IANCU

Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul !”

Actorul Lucian Spiru Iancu s-a nascut în data de 3 februarie 1940 la Botosani. În 1964 a absolvit Institutul de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale” din Bucuresti. A interpretat numeroase roluri în teatru si a jucat în peste douazeci de filme pe marele ecran si la televiziune. Debutul si l-a facut la la Teatrul „M Eminescu” din Botosani, apoi a fost actor al

Teatrului Tineretului din Piatra Neamt, unde a jucat în celebrele spectacole ale regizorului Andrei Serban: „Noaptea încurcaturilor” si „Omul cel bun din Siciuan”. În martie 1985, îmbarcat pe mineralierul Uricani, unde comandantul vaporului a fost Florentin Scaletchi, au plecat, fara aprobare, catre Turcia, catre lumea libera. Au ajuns în apele teritoriale ale Turciei, dar au fost prinsi cu ajutorul unei nave libaneze, care a anuntat paza de coasta. Pentru acest fapt a fost condamnat la 20 ani de puscarie.

Am stat de vorba o ora cu maestrul Iancu si l-am ascultat cu mare drag. Are o voce blânda si placuta.

Am aflat lucruri interesante din viata unui actor ce a fost greu încercat pe drumul presarat cu flori si jar încins.

*** Adalbert GYURIS: Maestre Iancu, pentru început as dori sa va întreb de unde pasiunea pentru actorie?

Lucian Spiru IANCU: A fost în cazul meu un „dat” nativ personal ce l-am descoperit la momentul potrivit. Tine de o trasatura anume de a deveni ceva, în cazul meu actor. M-am prezentat la examen si spre bucuria mea am reusit. Acest „dat” personal a iesit la suprafata si s-a valorificat. Sunt bucuros ca mi-am urmat chemarea. Pentru mine teatrul este a doua casa!

Adalbert GYURIS: Ati debutat la teatrul „M.Eminescu” din Botosani, credeti ca meseria de actor se poate face pe orice scena?

Lucian Spiru IANCU: Da, unul ce-si iubeste meseria nu tine cont de loc pentru exercitarea ei. La Botosani a fost un public mai bun decât în multe alte orase. A fost un oras patriarhal cu multi evrei de la care ceilalti au avut de învatat. Chiar si cladirea teatrului a fost – si este superba. Exista aceasta apetenta, lumea se ducea la teatru pentru ca era singura posibilitate de a se întâlni, de distractie si de frumos. Era un public avid de teatru. Îmi aduc aminte cu mare drag de debutul meu la Botosani. Aici am lucrat si primul meu rol mare Cyrano din „Cyrano de Bergerac” de E. Rostand, o piesa superba de altfel. Eram tânar, venisem câtiva de la institut si cucerisem orasul. Era o placere sa lucrez.

Adalbert GYURIS: Unde va simtiti mai bine, în fata aparatului de filmat sau pe scena?

Lucian Spiru IANCU: Pe scena ma simt mai bine. Am jucat la Botosani, Piatra-Neamt, Bucuresti si Constanta. Filmul consuma si multa energie fizica. Ca exemplu am jucat în „Pintea” care s-a filmat în Maramures. Am mers cu trenul de la Constanta la Bucuresti. Apoi cu avionul pâna la Baia Mare. Mai departe cu un autobuz pâna pe Gutâi si de acolo cu o sanie trasa de cai.

Adalbert GYURIS: Care a fost ,,nebunia” plecarii din tara cu un… vapor? Lucian Spiru IANCU: N-a fost deloc o nebunie. Toate se leaga, eu care am cultul libertatii, m-am simtit întotdeauna întemnitat, ca într-o camasa de forta. Eu am facut atunci un gest de condamnare. Am fost director de teatru, membru de partid si asa m-au trecut pe listele de deputati pentru Marea Adunare Nationala. Am avut chiar întâlnire cu alegatorii. S-a întâmplat într-o sala mare, afara era rece si înauntru la fel. Eu stiam ca plec peste doua zile si de aceea le-am recitat „Strofe de iarna” o poezie de Topârceanu: „Doamne, tu te tii de glume?/ Nu ne vezi mizeria?/ Pentru ce-ai lasat pe lume/ Geruri ca-n Siberia?// (…)// Asta-noapte mi se pare/ Gazda mea, Emilia,/ S-a-ncalzit la lumânare/ Cu toata familia!” Cei din sala au ramas cu gura cascata. În poezie era vorba despre frigul si mizeria care de fapt o îndurau ei. Activistul de partid care era cu noi s-a îngrozit si era panicat. Ca sa schimb registrul am facut o invitatie la teatru unde noi actorii ne vom încalzi cu aplauzele lor si ei prin glumele noastre îsi vor descretii fruntile. Peste doua zile am plecat… si toata Constanta vuia de cele întâmplate. În perioada aceea cred ca mai multi trebuiau sa faca gesturi asemanatoare.

Adalbert GYURIS: Care a fost cea mai grea perioada din detentie? Lucian Spiru IANCU: Detentia pentru mine a fost ca un film, eu fiind în rolul principal la propriu, din pacate. A existat o dedublare a personalitatii. Mizeriile materiale, frigul, lipsa de mâncare, cel de lânga mine care-si facea nevoile si faptul ca am stat într-o celula de doi metri pe trei metri,toate acestea au amplificat durerea. Am stat o perioada singur si apoi la Aiud cu înca cinci persoane în celula, trei paturi pe o parte si trei pe partea cealalta. Am stat sase luni legat în lanturi la picioare si mâini. Când mi s-a dat prima oara mâncarea într-un blid, am uitat ca mâinile-mi sunt legate si mi-am rasturnat mâncarea pe burta. În primele zile totul a fost asa de interesant, n-aveam timp sa sufar efectiv. Impactul informational era asa de puternic pentru mine care sunt o fire curioasa. Când am intrat în holul de la Poarta Alba, ne-au dezbracat, ne-au dat haine, mi-au tuns barba. Se întâmplau multe lucruri noi, pe care nu le vazusem nici macar în filme. Au venit cu nicovala si mi-au pus lanturile la mâini si la picioare cu nituri. Când am ajuns la Aiud peste câteva luni, aveam drept la pachet si sotia mi-a trimis printre altele o pereche de ghete. Când mi-am pus ghetele în picioare, ceva s-a întâmplat… nu s-au potrivit! La început n-am stiut ce este, apoi am realizat ca încaltamintea din puscarie erau cu defecte, una mai înalta cealalta mai îngusta. Asa ca pot spune ca toata perioada a fost grea. Nu degeaba este proverbul: „Nu-i da, Doamne, românului câte poate sa îndure!”

Adalbert GYURIS: Dintre cei care v-au înjurat si umilit a venit cineva dupa 1989 sa-si ceara scuze pentru ce v-a facut?

Lucian Spiru IANCU: Pâna în 1985 am fost director de teatru, un actor pretuit si lumea ma iubea. În cercul meu de prieteni si uneori chiar pe scena îmi permiteam glume la adresa puterii si regimului. Se dezvoltase un limbaj, se putea citi printre rânduri sau întelege printre vorbe rostite si prin gesturi. Ai spus ceva si se întelegea altceva. Era o atitudine. Mi-am vazut dosarul si eram denumit obiectivul „Barbosul” sau „Actorul”. În grup, cei care am luptat împotriva comunismului si împotriva dictatorului, am fost denumiti „balene sinucigase”. Dupa detentie, imediat ce am iesit, asupra mea s-au aruncat cu „pietre”! Imediat dupa 1990 „baietii” s-au regrupat, având toate mijloacele, si au început sa dea cu noroi în tot ce reprezenta un posibil lider de opinie. Am fost sunat la telefon si mi s-au adus fel de fel de injurii la adresa mea. Prezenta noastra, a celor care au fost împotriva comunismului a fost inconfortabila oriunde si poate ca mai este….

Adalbert GYURIS: Ar trebui sa se faca film despre viata dumneavoastra, în care ati putea interpreta chiar rolul dumneavoastra, ce spuneti?

Lucian Spiru IANCU: Daca s-ar face un film dupa viata mea si eu sa interpretez chiar rolul de acum mi-ar face placere însa pâna la un punct care mi-ar da poate chiar anumite satisfactii. Dumneavoastra folositi termenul „ar trebui” iar eu spun ca „era obligatoriu” sa se faca filme si nu neaparat despre mine… Sunt nenumarate cazuri de oameni care au luptat împotriva comunismului. Sunt numeroase personalitati care ar putea sa faca subiectul unor filme extraordinar de emotionante puternice. Era obligatia celor care în mod formal au condamnat comunismul. Presedintele Basescu în fata unui parlament în „clocot” a citit declaratia de condamnare a comunismului. Au fost de fata presa straina, diplomatii acreditati la noi în tara, a fost invitat regele. Vadim Tudor si o sleahta de derbedei urlau si strigau! Era un vacarm de huiduieli împotriva acestui document asa de important. Asa ne putem da seama cine se afla printre cei care conduc tara si daca sunt acestia interesati sa faca un film împotriva comunismului si implicit împotriva celor ce sunt acum la putere. Un asemenea film ar merge la sentimente si emotii de revolta, dispret, ura si chiar de dorinta de razbunare. Toate acestea ar face efectul unui film în sustinerea unei ideei, împotriva la ceva rau care nu mai trebuie sa fie facut. Ori noi observam ca în România dupa 1989, acum dupa atâtia ani ca la televizor se proiecteaza filme de propaganda… comunista. În concluzie nu exista vointa politica de condamnare reala a comunismului, o condamnare a celor care au fost torsionari, care au fost în esalonul doi,activisti, securisti si care au pus mâna pe putere dupa revolutie. Asta-i societatea în care traim! Doamna Lucia Hossu-Longin face o treaba buna cu serialul „Memorialul durerii”. Felicitari! Tinerii ar trebui sa învete sa respecte trecutul! Sa condamne ce s-a întâmplat. Nu avem dreptul sa fim într-o pozitie echidistanta între calau si victima.

Adalbert GYURIS: Acum privind peste umar ati schimba ceva din viata dumneavoastra?

Lucian Spiru IANCU: Nu! Asta mi-a dat-o Dumnezeu, asta o duc! Mai târziu o sa ma duc la El si o sa-i spun ca mi-am facut datoria asa cum am putut eu. Daca puteam sa fac mai mult as fi facut! Însa atât s-a putut… Ma bucur ca am gustat din toate ce mi s-a oferit bune si rele, frumoase si grele. Actorul are o atitudine politica sau nu are, el trebuie sa fie un artist-cetatean. Actorul poarta tichia de nebun, el este nebunul de la curtea regelui. El are dreptul sa spuna adevarul chiar daca uneori nu este pe placul regelui însa pentru asta nu este si nu trebuie sa fie omorât.

Adalbert GYURIS: România este departe de normalitate sau nu?

Lucian Spiru IANCU: Este înca foarte departe de imaginea care ne-o facusem noi cei care am stat în puscarie despre viitorul acestei tari. Noi am crezut ca va fi mai bine, ca într-o ecuatie matematica în care rezultatul se va schimba în bine. Din pacate nu s-a întâmplat asa!

Adalbert GYURIS: Maestre Iancu multumesc pentru ca ati acceptat sa realizam acest interviu! Va doresc sanatate si înca multe realizari în domeniul artei teatrale si cinematografice.

Adalbert GYURIS, Germania

 

mai 2011

TEL AVIV: REPORTAJ LA COLTUL STRAZII

Intersectia strazilor Ibn Gvirol si  Shaul Hameleh (Regele Shaul).

Iata-ma inca o data la intretaierea bulevardelor Ibn Gvirol si Regele Saul, din Tel Aviv. Deschidere larga, oameni in miscare, parfum de toamna tarzie, in care, la margini de trotuar, maslinii isi clatina sabiutele in forma de frunze mici, de un verde brumat cu pudra de timp. Cativa maslini de pe „Regele Saul” sunt chiar langa apropiatul si impunatorul complex cultural, cu arhitectura aparte, moderna, care poarta numele lui Golda Meir. In colt, semafoarele isi fac jocul, insensibile la anotimp, gusturi sau preferinte. Ele sunt cam in contrast cu dorinta nervoasa a multimii. Totusi, semafoarele impun o anumita cadeta strazii, trotuarelor. Au ceva stenic, de siguranta, de punct pe „i”…

La un moment dat, ma plictisesc sa tot stau ca un uitat de lume, uitand si eu de mine, aflandu-ma in treaba, desi n-am aproape nici o treaba acolo. Intru in elegantul si functionalul complex multi-comecial „London Mini-Store”. „Punctul” pentru ziare ziare are si cateva mese, si chiar cafele. Rasfoiesc „Viata Noastra” (am un numar un pic mai vechi). Adeseori un ziar mai vechi imi releva lucruri noi! Prin comparatie, prin asociere, prin predispozitia momentului… Comand un „espresso dublu”, cum ii place poetei Bianca Marcovici. Suna bine: espresso dublu! Si ma dau si eu mai versat in ale cafelei… Literele de cafenea au pentru mine un farmec anume. Mai amarui, mai de imaginatie si de abstragere dintr-un prezent nu intotdeauna confortabil. Gasesc acum, in „Viata Noastra” un articol al semnat de  ing. Hanan Waserman, din ciclul „Celebritati evreiesti”, care se refera la Regele Saul. Gandul ma duce la strada in coltul careia ma fixasem pentru reportajele mele. Strada cu numele Celui Dintai Rege al Evreilor. Imi reapar in minte si alte pagini de istorie si legenda despre acest personaj unic si deosebit de interesant. Un destin dramatic, tragic, dar mai ales eroic. Un simbol cu corespondente peste timp, pana azi, pana aici si pana in viitor…

Mi-am baut si paharul cu apa minerala si, in scurt timp, ajung pe strada Marelui Rege. Hai-hui pe trotuar. Masinile fasaie elegant si modern. Arborii, pe langa borduri, isi misca imperceptibil crengile bogate. Cladirile mai vechi, dar bine conservate, configureaza eleganta strazii. O subliniaza chir, prin contrast. Alte cladiri domina, inalte sau masive, distinse si oarecum distante. Imi dau totusi binete. Ne cunoastem… Ma plimb agale, privesc si gust atmosfera distinsa, metropolitana, cu echilibrul ei special si ma contopesc in aerul romantic si modern, unic, al acestei importante strazi, cu patru benzi de circulatie. Dinamism calm, elegant, substantial si degajat. Atmosfera de toamna primavarateca, trotuar gri, asfalt cu luciu metalic. Oameni cu pas nu prea grabit, dar nici de plimbare.
  
O raza de soare sclipeste cu galben de semafor. „Atentie!”. Si circulatia marelui bulevard se rareste. Flutura prin crengi o soapta de istorie. Nu mai sunt masini. Circulatia e oprita. Oamenii se aduna la margini de trotuare. Dinspre Muzeul de Arta se aud aplauze. Treptat, ele se prelungesc de-a lungul trotuarelor. Ovatii. In locul masinilor, pe strada asfaltului rutier, cald de soare si de la rotile automobilelor, paseste acum, inalt si frumos, insusi Regele Saul, cel care a creat unitatea triburilor evreiesti, cel care a inscris prima pagina a infaptuirii statului  cu numele Eret Israel, cel care a creat o armata puternica si, pentru vremea lui, moderna. Este cel care dintr-un pastor timid si modest, multumit sa-si creasca magarii si sa are pamantul,  omul fara dorinti de marire, a fost ales, oarecum la intamplare, si oarecum fara voia lui, sa fie conducatorul de osti, care sa ne apere de dusmanii din jur, sa fie rege peste toti. Nu i-a fost deloc usor! Totusi s-a transformat in luptator darz si strateg inteligent, s-a invins adesea pe sine, ca sa-i poata rapune pe cei ce-i erau impotriva….

A fost, pana la un punct, un invingator! Un mare invingator si erou. A adus glorie si a aparat fruntariile celor 12 triburi unite si intarite sub conducerea lui! Iata-l acum, venind din timp si din rastimpuri, inalt si puternic, cu praf din ceata dsertului pe picioare, cu o coroana de aur pe cap,  imbracat in mantie usoara, de purpura cu margini de galben stralucitor, avand o fusta scurta alba, din in, cu ciucuri ( o „perizoma”, deci) si sandale de papirus… E frumos! E chipes! Paseste semet, zambind multimii, istoriei si soartei sale. Dupa mii si mii de ani, regele e linistit si senin. Tarziu, e drept, dar pe merit, caci si-a platit linistea si triumful prin zbateri zguduitoare, prin framantari si impliniri.

Pretul a fost greu! Un pret care, dincolo de framantarea regelui-taran, dincolo de atata incrancenare a vietii sale si a nemului sau constituit de el unitar si statal, cu armata, cu functionari, cu demnitari, cu un guvern de consilieri, cu granite de neancalcat, dincolo, deci, de toate, a insemnat inceputul unei mari pagini de istorie a evreilor, de stabilitate, de putere si constiinta de sine. O pagina pe care el a scris-o, bazat pe istoria si crezul strstramosilor si pe care o simtim inca si acum prezenta, victorioasa si tragica totodata. Tragicul si biruinta, lupta si continuitatea, jertfa grea de sange si de suflet, merg mana-n mana in istoria noastra….

Destinul nu i-a fost Regelui Saul  prieten todeauna. L-a incercat amarnic. L-a pus in fata hoardelor care atacau mereu. L-a pus in conflict antagonic cu cel care l-a „uns” ca rege, si fata de care se simtea dator – cu preotul si proorocul Samuel. Pe de alta parte, a fost in conflict, din invidie si din frica, cu marele David, cel care a aruncat cu piatra prastiei in Goliat filistinul, aducand glorie si renume regelui sau, dar si siesi. Gloria lui David, dimensiunile lui sufletesti si de intelepciune, predestinate, au trezit, nu fara temei, teama Regelui Saul, simtind ca puterea ii putea fi uzurpata. Iar cum puterea imbata, iar Saul, Regele Dintai al Evreilor a sorbit din plin din aceasta cupa, a devenit, in cele din urma nu numai beat, dar si bezmetic, dorindu-i inversunat moartea lui David, desi l-a iubit si apreciat. Desi ii daduse ca sotie pe fiica sa. Desi il tinuse la curte o vreme. Starea asta, vecina cu nebunia, era si urmarea celeilalte forte potrivnice cu care se confrunta mereu – Samuel, care insemna mult mai mult decat un preot diriguitor, acesta fiind in ochii multora reprezentantul divinitatii. El insemna, in fond, o „clasa” conducatoare, a carei putere se subrezise (dar exista, totusi, energic) si nu era dispusa a renunta la putere in noua forma de existenta, care era statul unitar. Oamenii cerusera in frunte un rege, iar Samuel, vrand nevrand, s-a supus democratic, sperand ca si astfel va avea suprematia conducerii. Nu a fost asa! Saul nu putea fi manipulat.

Fatis sau nu, in conflict era Regele si cu cei apropiati lui, dar care-l iubeau si apreciau pe David, acestia salvandu-l nu o data, de la moartea urzita de Regele Unirii. In conflict era Saul –regele, si cu el insusi, simtindu-si limitele in privinta intrigilor si ascunzisurilor perfide de gandire, spre deosebire de clerici si chiar de unii curteni din jur. Era totodata neimpacat ca orgoliul si buna conducere a treburilor, in opinia sa, il obligau sa treaca peste cuvantul lui Samuel, cel ce-l adusese, la inceput, la rangul de Rege. Orgoliul, vanitatea, setea de putere totala il fac sa preia si unele atributii religioase, iar de aici pana la opozitia activa a fortelor clericale nu era nici un pas! Lupta sa din sine si cu sine, contradictia dintre taranul timid, modest, care fusese agricultorul Saul si marele conducator ferm, dur, aspru, demn, drept, viteaz si ante-mergator pe un drum nedestelenit (cel al organizarii si unirii triburilor in jurul sau) avand slabiciuni omenesti, dar predominand preocuparile, viziunile lucide asupra fiintei natiei sale – toate acestea l-au macinat, l-au mistuit de-a lungul timpului.

Este de remarcat ca nu si-a uitat nicicum indatoririle de rege, stiind ca inaltatoarea fata regala, Puterea, insemna si intarirea Curtii, ea trebuind sa se impuna nu numai prin forta, alaturi de o armata puternica si bine dotata, deci prin lupta si victorii, ci si prin fast, bogatie  si eleganta. El a adus si cultivat imbracamintea frumoasa, podoabele din aur si ornamentatia bunului gust de atunci. A avut, in acelasi timp, preferinte rafinate, iubind muzica, simtind-o. Asa se explica ogoirea sufleteasca a Regelui Saul, cand David, viitorul rege, ii canta la Harpa. Fostul taran avea intuitie buna, sensibilitate chiar, dar si predispozitii de despot. A reusit de la-nceput sa-si asigure o armata puternica, numeroasa, folosind o teribila amenintare generala cand i-a chemat pe evrei la lupta  – poate unica solutie reala de atunci, pentru un popor insuficient format, neunit administrativ in suficienta masural… El a luat doua vite, a pus sa fie taiate in bucati, trimitand solii la toate triburile, cu cate o parte din aceasta carne ciopartita. Reprezentantii regali strigau sus si tare: cine nu se aduna la lupta, asa sa pateasca cu vitele sale! Timiditatea si modestia trecusera in opusul lor. Regele se afirma. Despotic si invingator, Regele Saul a luptat cu cei de langa el, cu cei din afara regatului, dar si cu sine insusi! In aceasta ultima speta de razboi, in lupta cu sine, el pierde teren. Pana la urma devine demential, incat ajunge sa arunce cu o lance in directia lui David, cand tocmai acesta ii canta la harpa, spre a-i vindeca nevroza, depresia, tristetea. Nu l-a nimerit! Boala insa era mai puternica, in acele momente, decat insusi Regele Saul.

Si totusi, cand la ultimul sau razboi o sageata dusmana l-a atins, ranindu-l, fiind netransportabil, el n-a pregetat sa se sinucida, spre a nu cadea viu in mainile inamicului. Demnitatea mai presus decat viata! Regele Saul isi incheiase astfel zbuciumul pus in slujba tarii si neamului! A facut unirea, a constituit armata si a realizat o organizare statala a evreilor! Restul n-are importanta…

A urcat apoi David pe tron. Mai abil, mai invatat.
Dar asta-i alta poveste, pe alta strada.
 
Post scriptum:
…Suntem din nou, in zilele noastre de-acum, pe elegantul Bulevard cu numele celui care trece  zambind printre aplauzele si ovatiile noastre. Saul Regele cu obarsie de agricultor paseste din timp, face o plecaciune reverentioasa(ceea ce nu-i prea sta in fire) privind cu admiratie catre blocul turn, impunator si modern, cu multe etaje, care este „Casa Agriculturii” israeliene. Nu vom intra acum in amanuntele acestui minunat domeniu infloritor in Israelul actual al fostului desert  din vremurile Regelui Saul. Vom aminti acum doar ca ne putem mandri cu mari succese repurtate in irigatii, ca si cu cele genetice, privind plantele, fructele, legumele…  Regele-si plimba mantia-i purpurie mai departe si se bucura discret de frumusetea Tel Avivului, loc nu indepartat de Gheva, unde se afla resedinta si curtea sa regala, loc cu stralucire de ecou peste milenii. Pe atunci desertul haladuia, pamantul era sterp, dar viata era frumoasa, avea bogatia si plinatatea ei, oamenii se bucurau de placerile timpului si se ingrijorau si mureau pentru o farama de liniste si pace. Dar pace nu era si pace nu este. Traiam si traim in pauzele dintre razboaie.

Regele Saul e incantat azi de tara de azi. De strada care-i poarta numele. De poporul sau. Priveste si compara. De la armata sa de 3000 de oameni, nucleul si elita intregii mase de luptatori de atunci, din timpul domniei sale, de la  carele de asalt care aruncau „proiectile” din piatra la distante apreciabile pentru acea vreme, si pana la gardul prelung (dublat de inca unul, mai in spate, acesta si cu sarma ghimpata) pe langa care Regele tocmai a trecut, este un pas istoric urias, iar Regele Saul il face cu usurinta. In spatele acestui gard este  Tabara Militara „Rabin”, si, se pare, si alte ramuri ale apararii noastre armate. Pentru Rege, aici, in centrul „orasului fara odihna”, locul capata semnificatie de simbol. Caci vorbim despre una dintre cele mai moderne si inteligent dotate armate ale lumii moderne.

…Peste drum – Muzeul de Arta, mare, bogat, efervescent, un adevarat focar dinamic si subtil, de cultura autentica, de cea mai buna calitate. Apoi – teribilul complex pentru opera, dans si balet, tot acolo e si Teatrul Hacameri, modern si cu repertoriu de inalta distinctie, unde salile sunt intotdeauna pline, iar bilete se gasesc in special cu mult timp inainte de spectacol, urmeaza Marea biblioteca „Beit Ariela”, cafenele, restaurante…

Toate-l trec in revista pe Regele Saul, care le face familiar semne cu mana. El e aici, e cu noi, este un simbol, un semn din timpuri stravechi, este forta si sacrificiu, este deschizator de drumuri, este victorie si existenta si continuitate!

Ajuns la semaforul intersctiei noastre, dar pana si Regele Saul, Regele Dintai al Evreilor, este oprit. Caci peste cuvantul semaforului nu se trece. Aici domnesc cele trei culori  cu electronica lor sofisticata si inteligent absurda. Aici semaforul, el si numai el, este rege! Si tot el, „stopul” de la intersectie, ma opreste si pe mine din visul meu regesc, iar Maria Sa se-ntoarce maret, cu coroana-i de aur si mantia-i usoara, ocupandu-si tronul de cinste, din pulberea de aur a trecutului milenar. Alta data, Maria Ta, daca-mi permiti, poate te invit la un espresso dublu, la London Mini Store, sa vorbim putin despre David.

Sper ca nu-i mai porti pica!
Cu plecaciune, Maria Ta!
 
Post-post scriptum:

Faptele si visele au farmecul lor. Dar ele nasc nu numai file de istorie si legenda, ci determina si meditatia timpului in care traim. Si iata, fara sa vreau, observ ca si pe vremea Regelui Dintai, Saul, precum si acum suntem in razboi – atunci cu multi altii, dar si cu filistinii, iar azi cu palestinienii (si ai lor). Si atunci, ca si acum, ne-am straduit sa avem o armata cat mai buna, si desigur, o strategie adecvata. Din ceata de aur a vremii, din milenii mereu, vedem la carma tarii un militar de frunte. Si azi, prim ministri precum Ithak Rabin, Ariel Sharon, Eud Barak ( si altii, desigur) au fost mai intai conducatori militari cu calitati dovedite din plin. De cate ori n-au intrat ei la Kiria, cartierul unde e tabara militara amintita?! De cate ori nu s-au integrat ei, impreuna cu comandantul suprem, in marele laborator de aici, analizand hamletian, pe advarata scena alumii, intre viata si moarte, intre „a fi sau a nu fi”. Istoria, din pacate, in datele ei esentiale, nu s-a schimbat. Drama de azi a Israeluilui, e una existentiala, ca si-n urma cu milenii. Drama pe scena lumii cu un public, destul de des, pervers. Si putini inteleg, cu adevarat, drama si tragedia fara sfarsit a celor 12 triburi, devenite azi un popor de mandrie si substanta superioara, in tot ce are el mai bun. Destin trist si lupta continua. Demnitatea mai presus decat moartea. „A fi sau a nu fi? Aceasta-i intrebarea”. In cazul nostru exista doar un raspun: A FI! De milenii rezistam. De milenii dam lumii binele de care suntem capabili. Un bine afirmat faptic si recunoscut. Traim. Existam. Gandim! Cu greseli, cu lucruri imperfecte, chiar negative. Dar in esenta, predomina faptele de superlativ, daca privim cinstit si fara patima. Vrem, nu vrem, lupta continua. Iar starea aceasta de tensiune continua probabil ca determina creierul evreisec sa fie mai productiv, mai rafinat, mai performant. Pe vremea Regelui Saul era carul cu bombe de piatra. Azi avem, dupa cum se spune, bombe atomice. Nu pentru atac, dar nici pentru pasivitate in caz de forta majora. Nu pentru ucidere, ci pentru a preveni catastrofe. Astfel incat politica de „ambiguitate nucleara” are rostul si intelepciunea ei.

Spicuiri din presa. Israelul a lansat, nu de mult, un nou satelit  „Ofek 9”, care monitorizeaza Iranul, care se arata dispus sa ne rada de pe fata pamantului. Tot ziarele zilelor noastre vorbesc despre noul sistem de aparare antiracheta, interceptorul „Iron Dome” (o noutate in materie!) cooperand cu fortele aeriene si sistemele antiaeriene din Israel. Pot fi interceptate acum, simultan, mai multe rachete, fiind distinse cele care nu pot ajunge pe teritoriul Israelului. La asta se mai adauga si bateriile rachetelor „Hetz”, care pot distruge proiectilele balistice cu raza lunga de actiune.
    
Si iata ca ziaristii ne aduc inca o veste buna. La baza aeriana militara Tel Nof a fost prezentat, dupa zece ani de cercetare stiintifica, noul avion fara pilot „Eitan”, avion care impresioneaza prin dimensiunile sale, cvasi-similare cu ale unui „Boeing 737” (lungime 24 metri, greutate 4,5 tone).

Se dovedeste de milenii, de la Regele Saul si pana azi, ca lupta si pacea merg alternativ, iar destinul nostru dansaza halucinant intre razboi si liniste. Intre bine si rau. Intre a fi si a nu fi. Dar noi EXISTAM! Ne-am obisnuit sa iubim clipa, s-o devoram cu tihna si intelepciune. Ne-am obisnuit sa ne intarim din experienta milenara a salasuirilor noastre. Ne-am obisnuit sa traim, increzatori in destin, in minuni, si in respectul tuturor oamenilor de bine de pretutindeni. In ei si in noi este speranta! Dar mai ales in noi este puterea spirituala de a rezista, de a supravietui, de a invinge.

Intru la Biblioteca „Beit Ariela” de pe acelasi bulevard cu numele Regelui Saul. In sala de lectura, unde pacea plina de idei, de ganduri, da bucurie sufletului si mintii, intalnesc un prieten pe masa caruia  este cartea Marelui Rabin Alexandru Safran: ”Etica evreiasca si modernitatea”. Face o pauza ca sa discutam in afara sanctuarului linistii parfumate cu litere. Vorbim despre acest imens arc peste timp, din vremea Regelui Saul si pana azi. Despre conducatori militari si razboaie pentru pace. Mi-l citeaza pe ilustrul meu bacauan, filosof si umanist in voia lui Dumnezeu: „Lupta pe care o poarta omenirea, zi de zi, pentru bine, va ajunge, dupa caderi si retrageri, la scopul propus de catre om. Sa faca sa triumfe binele, sa armonizeze bunastarea morala intr-o lume materiala care este chemata sa se spiritualizeze pentru a obtine mantuirea prin cunoasterea lui Dumnezeu”.

Dare-ar Domnul sa fie asa. Dar ce pacat ca sunt sceptic!
Caut cu infrigurare un final optimist.
Regret, nu-l gasesc …
 
 

Roni CACIULARU
noiembrie 2010