
În zori, lumina dă în floare,
Irumpe soarele din muguri,
Cresc din cristalul meu de sare
a primăverii, mari și burguri – Continue reading “Primăvara ta”

În zori, lumina dă în floare,
Irumpe soarele din muguri,
Cresc din cristalul meu de sare
a primăverii, mari și burguri – Continue reading “Primăvara ta”
Editura Adenium din Iaşi a lansat recent un concurs de debut pentru poezie, proză, eseu, bandă desenată & miniatură grafică
.
Lucrările vor fi trimise până pe data de 31 mai, data poştei
Concursul, care este deschis tuturor autorilor de limbă română, indiferent dacă au domiciliul în ţară sau în străinătate, se va desfăşura anual şi face parte din strategia editurii de a sprijini autorii nedebutaţi (care încă nu au debutat în volum, indiferent de domeniu).
Concurenţii sunt invitaţi să expedieze prin poştă, pe adresa editurii (Aleea Copou, nr. 3, Iaşi), manuscrisele pe care doresc să le înscrie în concurs. Continue reading “Concurs de debut pentru poezie, proza, eseu, banda desenata si miniatura grafica”

.
Regulamentul concursului
.
.
.
.
Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XII – a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ. Continue reading “Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII””
– Două cărţi de Vavila Popovici –
Scriitoarea Vavila Popovici – poet şi prozator – s-a mutat de puţini ani în America, acolo unde cele două fiice ale sale trăiesc de mai multă vreme. „S-a mutat” este un fel de a spune, pentru că românca piteşteancă, ieşeancă pe vremea studenţiei, a luat cu ea şi zestrea de neegalat (şi de neînlocuit cu nimic altceva) pe care ţara natală, România, o oferă fiilor săi cu o generozitate mai anevoie întâlnită de alte meleaguri.
Precum melcul cu cochilia lui, Vavila Popovici a luat în suflet ţara. Iar cărţile pe care le scrie şi le tipăreşte peste oceanul cel mare au în miezul lor tot ţara, cu toate ale sale – mai bune, mai rele, – scriitoarea ştiind că o dragoste adevărată, pentru a fi completă, nu reţine doar părţile frumoase ale vieţii, ci şi pe cele de pe cealaltă parte a… monedei. În această ordine a lucrurilor, cele două cărţi la care voi face referire mai departe mi se par pe deplin edificatoare. Continue reading “Iubirea fără de (până la) sfârşit”
A fost odată proiectantul şef.
Când nu erau minuni de proiectat.
Când toţi lucrau pentru ai lor, la stat.
Când îşi aveau în pâine, toţi, fief. Continue reading “Maestrului Băjea George”
Tocmai m-am reîntâlnit cu o poezie scrisa în urma cu 37 de ani.
Habar n-aveam ce înseamna Razboiul Rece. Eram elev in clasa a VIII-a, si voiam pace. Ca sa ma bucur de scoala. De premii. Sa fiu printre primii, in profesiile care ne asteptau, negresit, la absolvire.
Nu trebuia sa imi spuna nimeni de doua ori: scrie o poezie despre pace. O faceam cu bucurie. Totul era sa am inspiratia sa scriu o poezie care sa ajunga pana la gazeta de perete a scolii. Caligrafiata artistic, cu litere de tipar. Sau sa ajunga pâna in paginile ziarului Inainte. Un ziar citit de mii de profesori, si zeci de mii de elevi, muncitori, si intelectuali.
Nu cunoasteam pe nimeni la ziarul Inainte. Am urcat scarile sediului, in uniforma de elev, si m-am ratacit printre etaje si holuri. In cele din urma, am intrat intr-un birou. “Buna ziua! Am adus o poezie”, am spus. Redactorii erau scriitori. Poeti. Gazetari. “Poftiti, luati loc”. Poezia a fost citita. “Felicitari!”. Mi s-a spus. “O retinem pentru publicare! Unde sunteti elev?” “La scoala generala numarul 5. Triscu.” Trebuia sa mai spun ca am avut o profesoara emerita de limba si literatura romana. Doamna. Tovarasa. Tudor Elena. Ca in Scoala a poposit, pentru un timp, la cercul de literatura, o profesoara poeta. Doamna. Tovarasa. Negrea Constanta. Care ne-a citit poeziile dansei, fara egal, despre Eminescu. Si Basarabia. Dar amutisem. Nici nu stiu daca am multumit. Si am iesit pe usa camarutei redactiei, ca un soarece, nestiind cum sa ma fac cat mai mic, ca sa nu deranjez pe nimeni, dar cu inima mare de bucurie, mai mare decat sediul cu doua etaje al ziarului Inainte, si Comitetului Judetean al Uniunii Tineretului Comunist.
De atunci, cumparam in fiecare zi, ziarul. Rasfoiam paginile infrigurat, asteptand. Asteptand.
Pana cand a aparut poezia.
Drumul alb
Nu,
Eu nu vreau
Sa adun
Schije frante de tun
De pe munti de atomi
Nici
Somnul apelor frant
Sa-l preschimb in pamant
Cotropit de ninsori
Sunt
Inca om, nu atol
Singuratic si gol
Bombardat de taceri
Nu vreau mari fara glas
Nici oceane de scrum
Ancestrale poveri,
Nici comori de pripas,
Travestite in fum
Stiu
Monstrii, gheare de fier
Mai tintesc catre cer
De sub reci carapace
Greu
Este drumul spre vis
Dar odata deschis
Va ramane mereu
Drumul alb catre pace!
1976
Au trecut de atunci 37 de ani. Cu razboaie. Cu revolutii. Cu industrii de armament. Care nu au produs in zadar. Cu oameni carora razboiul le-a oferit un loc de munca. Razboiul care continua si azi. Chiar si Razboiul Rece continua. Neoficial.
Poezia nu mai era pe nicaieri. Ziarul pe care o pastrasem, se pieduse demult.
Dar la vremea la care am scris-o, am invatat-o pe dinafara. Si de cateva luni, versurile ei imi tot veneau in minte. Fragmentat. Lipsea pasajul central. Pâna cand, acum trei zile, memoria mi-a restituit si acest text lipsa.
Ce poate sa faca un om, impotriva razboiului? Cum sa se apere de el, cu o armata cu un buget de 1 miliard de euro in acest an ( 3 miliarde de paini ), an in care numai dobanzile la creditele cu care tara lui este datoare sunt de 2 miliarde si jumatate de euro ( cate o paine pentru fiecare locuitor al planetei )?
Nimic mai mult, decat sa isi aduca aminte Drumul Alb, de acum 37 de ani…
Georgeta RESTEMAN & Ion VANGHELE
Ion VANGHELE:
E VIATA O CONTINUA OGLINDA
E viata o continua oglinda
Privesc în ea cu ochii tai cei verzi
Si fruntea sprijinindu-se de grinda
Când eu ma uit, tu, oare, cum ma vezi?
Deschide-ti gândul risipind fereastra
Spre universul celor patru zari
Si ai sa vezi din nou fecioara asta
Cu-amurgurile nechezând calari.
În foamea ta de patime închide
Un labirint de raiuri ce se ?terg
Si ziua pe taraba de voi vinde
Spre noaptea noastra pribegind eu merg
În mine o fecioara patima?a
Emotiile mi le-opre?te-n crâng
Molatec când desface din cama?a
Doi îngeri de mireasma care plâng.
Georgeta RESTEMAN:
TE VAD OGLINDA-N TRUPUL DEPARTARII
Te vad oglinda-n trupul departarii
Pe tâmpla de fecioara plânge clipa
Esti lacrima-nsetata-n gustul sarii,
Un pescarus ce-si arcuieste-aripa
În zbor sublim spre piscul neuitarii.
Deschid ferestrele drapate-n vise
Nadejdi târzii ivite-n pleoapa zarii
Renasc dorinti de-nchipuiri ucise.
Fecioarei din oglinda-i simt fiorul
Când gândurile împletesc cununa
E viata piesa-n care joaca dorul,
Un rol tivit pe-un coltisor de luna.
De-acolo se revarsa-n lume, tainic,
Si-ascute-n spinul rozelor simtirea
Oglinda sparge, dorul cel navalnic,
În ochii-i verzi înmugurind iubirea.
***
Ion VANGHELE:
IARNA CA O COAPSA DE FEMEIE
Iarna-i ca o coapsa de femeie
Si ma joc în nopti pe derdelu?
Luminând în cerul ei scânteie
Ursulet cu lacrime de plu?.
Iarna vine-n mine valurita
Si se leapada de feregea
O iubesc de patimi stapânita
Si-o sarut pe pleoapa de margea.
Se lumina totul, când, bezmetic
Carnea rece, dulce, o ating
Când iubind tacerile frenetic
În fereastra viselor ma sting.
Este între noi o sanioara
O speranta duce catre poli
Îngerii care în ceruri zboara
De iubirea iernii sunt matoli.
Beat ?i eu stau neclintit de veacuri
Somnul ei în mine îl rastorn
Gura ei de înghetate lacuri
Viu trozne?te-n pa?i de unicorni.
Zânele în alb iar se drapeaza
Trec tacând padurea de argint
Si la vara care-o fi viseaza
Scuturându-?i stelele de mirt.
Hai sa ne iubim în noaptea lunga
Eu pe tine alb-al lunii sol
Sa-ti sarut suflarea ta profunda
Si tot jarul trupului tau gol.
Dar tu ai plecat iara?i departe
De plecari parca nu ostene?ti
Si apoi îmi la?i ca semn de carte
Când îmi spui ce tare ma iube?ti.
Poarta a-nghetat astazi cu totul
Peste pomi a nins cu fulgi, mocnit,
Voi mânca de ziua mea eu, tortul,
De-amintirea visului pocnit.
Neaua se va strânge jucau?a
La fereastra stelelor ce mor
Am sa las zavorul de la u?a
Poate vii cu noaptea în pridvor.
Ne-om iubi imaginar prin basme
Tu, o zâna stând la rasarit
Eu, o umbra ratacind fantasme
Într-un colt de casa încalzit.
Georgeta RESTEMAN:
MAI CERNE IARNA TIHNA, FULGI SI VISE
Mai cerne iarna tihna, fulgi si vise
Când se-aprind luminile-n tacere
Cu roi de fluturi albi, aripi deschise
Peste noian de gânduri – mângâiere.
Zvâcnesc în trupul iernii începuturi
Sperante înghetate-n haina-i alba
Când fulgii dau vazduhului saruturi
La gât purtând dorinte prinse-n salba
Pasim într-un meleag de prospetime
Umplând potire de clestar cu doruri
Freamat de clipe-n ceas de curatime
La geam, iubire lina-n loc de storuri
Pervazuri de argint, o floare albastra
Ce se-oglindeste-n licar de scânteie
Clipiri de fulgi peste trairea noastra
Când iarna-i ca o coapsa de femeie.
Se zbate gându-n pleoapele-nserarii
Lasând pe scutul clipei urme frânte
Si-mbratisând fantasma departarii
Când în ninsori i-e dat sa se-nvesmânte.
***
Ion VANGHELE:
PRIN MINE CAD TARDIVELE ÎNGHETURI
Prin mine cad tardivele îngheturi
Cu degete-mbracate-n staniol
Din versuri scot uitate întelesuri
Ca din vesminte trupul tau cel gol.
Ma-ngâna basmul cu povestea rara
Si ninge alb, cu furii de poet,
În nostalgia ta crepusculara
Ce înfloreste arborii încet.
Aripa ta s-a leganat la poarta
Cuvintele s-au prabusit troian
În clipa care, alba ca o moarta,
A început solfegiul ei la pian.
Pagâni ne ducem undeva, aiurea,
Prin noptile de patime si dor
Unde din umbre va cânta padurea
Si licuricii stelelor în cor.
Ne musca crivatul plin de ninsori
Cu turturii cuvântului ce-ngheata
Îti spun acuma, între doua flori,
Ca e schimbarea gerului la fata.
Cai negri ne gonesc întru galop
Spre înaltimea muntelui Parnas
Chiar daca uneori mi-e versul schiop
Si ninge cu colinde fara glas.
Georgeta RESTEMAN:
ALUNG-ACUM ÎNGHETURI ÎN ABIS
Alung-acum îngheturi în abis
Si lasa-ti inima-n caldura lina
Sa împletim cuvinte-n paradis
Tesute-n doruri fine de lumina.
Te-ntoarce-n basmu-acela ostenit
Al viselor meleag care te-mbata
De-n brate-ti tremur, poate-am ametit
Ma iarta-n palma lunii preacurata.
Strivindu-ma-n decor înnametit
În alb de nea si-o stea nevinovata
Ne cânta clipa valsul nesfârsit
Pe-o ciutura de vremuri înghetata.
Lasa-vom noptii vraja de argint
Când umbrele padurii se-nfioara
Din cer ne curga-n taina dulce-alint
Doi îngeri tristi si-o struna de vioara.
De gerui-va crivatul prin noi
Cu limbi de foc îi risipim popasul
Viclean, de vrea sa vina înapoi,
În zeghe-si va afla de-a pururi masul.
Din basmul nostru ninge în cuvânt
Cu nestemate de trairi sublime
Nu sunt o sfânta, tu nu esti un sfânt,
Dar ne-mbatam cu-a iernii prospetime.
***
Ion VANGHELE:
RUP HIENELE DIN MINE
Rup hienele din mine, carnea dulce – aburinda
Cerul noptilor, în cruce, cu dizgratii ma colinda
Numai tu, pierduta-n vreme calci prin iarna mea saraca
Sa-mi saruti iubito, gura, cu mustati de promoroaca
Si în sal de umbre moarte,si în frunze care nu-s
Umbra mea, tacut o poarta în sarutul din apus.
Cu îmbratisari ma plimba în oglinda ta de lacuri
Printre tot atâtea clipe, care curg prin noi ca veacuri
Când de doruri si dorinte, ca o salcie se-ndoaie
Inima mea nevazuta în penumbra din odaie
Tu sa vii calcând, prozaic, cu conduri de poezie
Si sa-mi darui calda, gura cu sperante, numai mie.
Georgeta RESTEMAN:
VIN CU FULGI DE NEA ÎN PLETE
Vin cu fulgi de nea în plete si-ti aduc în seara tihna
Peste munti îmi arcui gândul cautâdu-ti azi odihna.
Umbre reci alung din juru-mi si pe jar de clipa dulce
Te cufund în ochii-mi tandri, ruga, poate, te-o aduce
Într-un leagan de visare pe-un tapsan al nesfârsirii
Sa ne cânte-un lied vioara savârsind versul iubirii
Si-ntr-o limpezime sacra, cotropiti de-atâtea doruri,
Sa scapam de-ncatusare si tristeti, în dulci fioruri.
Gurii tale sa-i fiu roaba, bratului sa-i fiu alintul
În nepamântesti dorinte, tâmplelor-lucind argintul-
Sa le daruim doar linisti, în oglinda dintre lacuri
Curga nestemate-clipe de acum si pâna-n veacuri!
***
Ion VANGHELE:
SARUT MÂNA, DOAMNA MEA
Sarut mâna, doamna mea,
Mi-a fost dor de tine-aseara
Dorul meu nu se compara
Nici cu arderea de stea.
Unii zic ca dorul trece
Si ramâne doar nimicul
Te iubesc în infinitul
Care nu mai vrea sa plece.
Într-un univers de gânduri
Te pastrez în mine, doamna,
Pomii scuturati de toamna
Zac pe-aleea vietii, singuri.
Te iubesc ca pe-o vioara
Cu emotii, nostalgie,
Când scriu asta pe hârtie
Nu las sufletul sa-mi moara.
Ne-om vedea poate-n târziul
Îngerilor care pleaca
Va ramâne ziua seaca
Plin de umbre doar pustiul.
Pasarile se vor duce
În amurgul lor sa doarma
Te iubesc, frumoasa doamna,
Cu ochi mari, cu gura dulce.
Georgeta RESTEMAN:
FII TU CLIPA MEA – ODIHNA
Fie-ti ziua, domnul meu,
Ca un râu ce curge-n tihna
Prin hotar de Dumnezeu
Fii tu clipa mea-odihna.
Caci de-aseara, zavorâta
În castelul meu de ceata
Sortii jur, ma-ntarâta
Sa zâmbesc de dimineata!
Si-mi îndrept apoi spre tine
Sufletu-n alai de muguri
Când sclipiri diamantine
Turturi curg sub stresini-ruguri.
Lasa taina ta sa umple
Caneluri în trup – scânteie
Ca de-o fi sa se întâmple,
Iarna – coapsa de femeie –
Se va stinge-n rug de floare
Când va-nmuguri malinul
Din tristetea care doare
Vom topi-n iubire crinul.
Si-n amurg de-nsingurare
Vom lasa viori sa cânte
Din cenusi rascolitoare
Vor renaste aripi frânte.
.
Te urasc
pentru ca ai stiut
sa îmi daruiesti
cele mai fericite clipe,
dar si cele mai triste.
Te caut mereu,
stiind ca acum te-ai cazat în alte suflete,
cautându-ma…
Nu vei gasi acolo
decât usoare plagieri
si ieftine imitari.
De când te-am pierdut,
cioburi de mine sunt peste tot…
Daca te multumesti cu ele,
risti sa fii urmarit de amintiri
care nu te vor lasa sa uiti.
Daca gasesti cumva
o bucata de suflet,
la tine,
adumi-o înapoi..
poate are altcineva nevoie de ea…
Dar pâna atunci…
Nu ma cauta…
nici eu înca nu m-am gasit!
.
poezie de Anna Panovici din Sfârsit de Autograf
.
Volumul de versuri „Trecerea prin icoană” – partea întâia, de Ionatan Piroşca, a apărut în 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, soţia autorului, fără de care, “scrierea acestei cărţi” nu s-ar fi întâmplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiinţei poetului şi poartă însemnele creştine consacrate, precum rugăciunea, lumina, învierea. Propria experienţă religioasă, umblarea pe calea mântuirii, înălţarea spirituală sunt tot atâtea teme ce vorbesc în „Trecerea prin icoană” despre permanenta căutare a lui Dumnezeu de către autor. Cele două poeme care alcătuiesc volumul de faţă – “Rază pentru ochi senini” şi “Fântâna în clocot” – surprind cu sensibilitate dorinţa poetului de a pune ordine în propria relaţie cu Creatorul, de a elimina orice contradicţie ce mai există între omul pământesc şi cel spiritual, dar şi fiorul dragostei, remarcabil transpus în ludic. Continue reading “„Trecerea prin icoană” de Ionatan Piroşca – Stihuri creştine despre viaţă, adevăr şi fericire”
.
Dumnezeul meu
uneori uit să te caut – dar Tu mă
găseşti – pe căi uimitoare – de nimeni
doar de sfinte minuni – închipuite vreodată
fojgăieşti prin mine – ca o
boală incurabilă – atroce – născătoare de
ochi fierbinţi – iscoditori precum îngerii – încuibaţi în
craterele voinţei mele
îngheţate – explodate întru atâta deşert de
vanitate şi – deci
complet distruse întru
absurdele – egoistele şi mofturoasele mele
penibile vaiete de
amor propriu Continue reading “DUMNEZEUL MEU”
Elisabeta Iosif, “Semnele timpului”, Editura Rawex Coms, 2011
.
Recenzie de Prof.dr.Adrian Botez
.
Avem în fata un volum de o mare frumusete estetica, al scriitoarei Elisabeta Iosif – atât prin continutul poetic, cât si prin grafica, extrem de expresiva si inspirata, asigurata de tânara plasticiana/graficiana (si filolog de exceptie!), Laura Lucia Mihalca (ctitor al revistei de avangarda… înteleapta, „ArtOut”).
…De foarte curând mondial-premiat („Art&Life, Japonia 2012”), volumul Elisabetei Iosif (printre alte merite culturale, cu totul deosebite, toate: Presedinte al Ligii Scriitorilor din România – filiala Bucuresti, si redactor-sef al, la fel, premiatei în Japonia, revista „Cetatea lui Bucur”!), „Semnele timpului”, este un model pentru echilibrul cosmic al neo-clasicismului, altoit pe trunchiul mental al neo-modernismului, cu usoare tente de trans-modernism…dar, de fapt, „mestecând”, epuizând si… „fentând”, „cu strategie”, toate curentele din proximitatea de Duh a scriitoarei!
Daca în „Manifestul Cercului literar de la Sibiu”, din 1943, Negoitescu & Comp. încercau un armistitiu cu E. Lovinescu (marele perdant, prin teoriile sale „sincronizatoare”, în fata arheilor „Gândirii”!) si cu secolul al XVIII-lea – Elisabeta Iosif, chiar daca, prin motto-urile, presarate printre poemele sale, se adreseaza, evocator, invocator si…provocator, lui Goethe, nu-l fetisizeaza pe Goethe! Ci se raporteaza si la…Leonardo da Vinci! – dar, mai cu seama, la Eminescu, Blaga…Novalis. Adica, la Arheii Poetici Românesti si la Eonul Romantismului Vizionar German.
De ce nu se multumeste Elisabeta Iosif, cu gândirea Secolului Luminilor? Pentru ca Elisabeta Iosif este un poet
de foarte profunda spiritualitate si de avântat vizionarism. E drept, la Elisabeta Iosif, sentimentul religios nu este atât de pregnant/vizibil, pentru ne-initiati, precum s-ar pretinde în cadrul trans-modernismului. Dar toata poezia volumului ei zvâcneste de vointa, bine temperata, de a strapunge invizibilul, spre vizibil – …indicibilul, spre expresia cât mai relaxata si limpede-apollinica. Chiar daca (sau, poate: TOCMAI pentru ca…Balanta Cosmica-Thule trebuie realizata, întru demiurgie) iubirea Poetului este „în echilibru” (cf. Poetul si umbra), el, Poetul, exista ca „vapaie rasarita”, „o zi din univers/cu patimi zamislita!” Poetul ARDE, Poetul PATIMESTE PENTRU/ÎNTRU LUMINA!!!
Lumina cere discretia Umbrei, spre a se reface si…reproduce!
“Fartatul” si “Nefartatul” tracici, care colaboreaza, cosmic, la demiurgie…: Dumnezeu si “Adversarul” – co-demiurgi!
Elisabeta Iosif face un veritabil slalom, printre curentele literare, europene si românesti, ale ultimelor doua veacuri. Face, de asemenea, o croaziera vizionara printre “stelele-versuri”, deci, precum romanticii, tenteaza DEMIURGIA DINAMICA, opusa complet otiozitatii-pasivitatii demiurgice (“demiurgul bolnav”, “demiurgul cel lenes”, “demiurgul cel rau”, “Dumnezeu e mort!”), despre care vorbesc blazatele filosofii modern/moderniste, ai ultimilor “seculi”, dintru Kali Yuga (“Paseste singur printre versurile – pulbere de stele,/Poetul. I-a cerut muntelui magica putere a sunetelor/De la rascruci din piatra” – cf. Era poetului).
Elisabeta Iosif, cu seninatate, îl invita, pe cititor, sa treaca, din orbitoarea lumina a clasicismului apollinic, în “umbra” misterelor eleusine/pitagoreice si ale Kabalei. Neparasind Arheii Neamului – “stramosii”, “limbajul stramosilor” (cf. Era poetului). „La Sarmizegetusa am pus urechea Timpului sa asculte/În Sanctuarele magice. SI I-AM SIMTIT PE STRAMOSI…(cf. Oglinda timpului).
Mai mult: Poetul, în conceptia Elisabetei Iosif, se defineste prin calitatile Magului eminescian, cel care calatoreste “în stele”, având drept vehicul “Somnul-VISARE”: “Si-a legat visul de cifra opt, la adapost de stânca/Prin limbajul stramosilor. În salasul lunii/Poezia i-a ramas speranta, calatorind, înca./Are cheia secretelor – formula filozofala a cununii”.
Alchimia eminesciana a Labirintului Initiatic-POEZIE, din Epigonii (“Ce e cugetarea sacra? Combinare maiestrita/Unor lucruri nexistente; CARTE TRISTA ?I-NCÂLCITA,/Ce mai mult o încifreaza cel ce vrea a descifra…”) – este preluata, elegant si discret, de poeta neo-modernisto-neo-clasicisto…neo… Pentru ca, nu-i asa, Poetul “are cheia secretelor – FORMULA FILOZOFALA A CUNUNII”. Luna/LEBADA (“Lebada aurita de Duhul Lunii sta deasupra Cetatii” – cf. Duhurile Cetatii) si cu Soarele-CUNUNA – mioritica nunta…alchimica!
“Formula Filozofala” corespunde, în registru alchimic – “Pietrei Filozofale”…!
Si, deci, Poetul-Alchimist si Poetul-Mag intra în conjunctie (fara sa contrazica, nicio clipa, obârsia neo-modernista si neo-clasicista! – dar privind, initiatic si autosacrificial…”peste umar”, precum Orfeu!), sub semnul misticii Cifrei OPT – si rezulta, fara încetare, tot…Elisabeta Iosif!!!:
“OPT ESTE NUMARUL ECHILIBRULUI COSMIC. Este numarul directiilor cardinale si al directiilor intermediare.(…) OMUL, IMAGINE A MACROCOSMOSULUI, ESTE DIRIJAT DE NUMARUL OPT NU NUMAI ÎN MECANISMUL GENERARII SI ÎN STRUCTURA CORPULUI SAU, DAR SI ÎN CREAREA SI ÎN RÂNDUIREA TUTUROR LUCRURILOR DE CARE DEPINDE EXISTENTA SA. Astfel, semintele plantelor pe care le cultiva, aduse pe pamânt, în claviculele stramosilor, sunt în numar de opt, iar CELE OPT GRAUNTE PRIMORDIALE SUNT PLANTATE ÎN CELE OPT CÂMPURI CARDINALE ALE SATULUI”- cf. Dictionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.
…Dar, de ce n-am încerca “rezistenta” versului iosifian, întru…spiritul religios (deci, “peste gard” de trans-modernism…!)? Are, oare, eleganta alchimista bucuresteana (situata, parelnic, drept în centrul veacului al XVIII-lea, cel care neaga irationalul!), si …“artera” crestina? De ce nu? Orfeu este, în definitiv, alaturi de Zalmoxis, Apollon & Artemis etc. – expresia unei hierofanii cristice!
Iata, venind, parca, din semantica eminesciano-sadoveniana, Simbolul Sacru al Margaritarului, ca Imagine Arheica a Martiriului/Auto-Sacrificialului Cristic: “– Eu?! SUNT SCOICA DE FILDES CU GRAUNTELE PERLAT,/CUPRINS ÎNTR-O LACRIMA PRELINSA!” (cf. Cine esti tu?). Atâta doar ca “fildesul” pune surdina energica “suspinului” cristic…Lasa doar LACRIMA (“prelinsa”! – iar nu redublata…) “ a devenire” … actant al unei Dramei Golgotice subtextuale/metatextuale!
…Timpul (ca si Fiinta) este, si el, circumscris unei alchimii cristico-initiatice (sub semnul mistic al Credintei-Peste/ICHTHEOS (Iisus Christos Dumnezeu/Theos!), care cosmicizeaza, întru demiurgie, grauntele/nucleul ontic si spiritual, precum …“Arca Noetica”!): “Poetul e artistul ce poarta-un cos cu pâine/E pestisor –oracol, Arca noastra de mâine…”(cf. Timpul regasirii Poetului).
La rândul lui, nucleul/graunte ontic trimite, în mod obligatoriu, la Oul/Mugure Brâncusian (Brâncusi echilibreaza, în Piatra, ceea ce patimeste Eminescu, în Stih!) – deci, din nou si mereu, la Initiere Cosmica (de dincolo de orice curente, în Gradina Arheilor!) – dar, foarte rebela, Elisabeta Iosif vrea sa compenseze/echilibreze (din nou, neîncetat!) hieratismul rece, prin “patima/patimirea rugului”: “În suflet am livada înflorita/Si-ascult durerea sa, prin mii de muguri/Ca o povara sta, „Maiastra” adormita/Si cânta piatra. Noi construim pe ruguri” (cf. Potecile lui Brâncusi).
…” EU SUNT POETUL, culegator al stelelor,/Când loveste-n Luna, SIRUL LUNG AL COCORILOR,/În prag de Toamna(…)SA NU-MI UITATI COCORII, sa-mi fie rosii merii!” (cf. Glasul Deltei – „marul rosu”, simbol al hierogamiei si al împlinirii androginitatii sacre!). Fireste, “Delta biblicelor sânte”, evocata de Eminescu, în ars poetica Epigonii. Cu adevarat, Elisabeta Iosif se situeaza sub semnul celest al COCORULUI: “longevitate, LOIALITATE, PACE, ECHILIBRU” – pentru ca reuseste, precum Alchimistul, sa “împace contrariile” (“coincidentia oppositorum”); în plus, sa nu uitam ca, în simbolistica lumii (în special, al celei asiatice si al celei grecesti, care au marcat filosofiile Terrei!), COCORUL “este pasarea lui Apollo, zeul soarelui, care, de obicei, ia forma unui cocor, atunci când viziteaza tarâmul lumesc. (…) COCORUL ESTE ASOCIAT CU POETII, CE ÎL AU PE APOLLO CA PATRON” – cf. Dictionar de simboluri, al cuplului Jean Chevalier/Alain Gheerbrandt.
…Poeta a echilibrelor (cosmice si intime), Elisabeta Iosif scapa, cu eleganta, subtilitate si… abilitate (poate nepremeditata, dar teribil de evidenta!), de toate etichetele si constrângerile denominative: ea este (si ramâne!), pur si simplu, COCORUL-POETUL! De aleasa si regala Stirpe ALCHIMICA!
cândva – pe aceste meleaguri oameni iubeau
cândva – pe aici treceau regi si sfinti
cândva – sori pe-aici se-ntreceau – rânchezau
cândva – râdeau si cântau pe-aici zeii-parinti
…lacrimi de luna erau distilate
si orbii pe harfe se rastigneau
stime în valuri jucau razgâiate
flacaii – pe numele-adevarate
le strigau – le iubeau – le mirau – le rapeau
pe când la urechi si în par le sopteau
povesti si minuni auriu-desucheate
…au fost veri frumoase pe-aceste tarâmuri
pescarusii scriau epopei peste ape
centaurii beau – de copite sa scape
cobolzii teseau la covoare de rime
scântei luminau munca-ntinsa pe rinuri
si ape si frunze-unduiau peste vise si crime…
…cine mai stie pe unde sunt astazi
duhuri-paianjeni – împletind nostalgii
nu mai suport sa vad oameni – când stiu ca marirea
nu sta-n coroanele reci: cununìi
nu se mai fac – sfinte – decât daca-nchizi ochii
si-asculti –cu auz de-odalisca – -adâncirea
în fosnetul feciorelnicei – unicei rochii visate:
aceea-a celestei regine – Uimirea
aceea-a vesnicei Izvorâri Amânate
…cine mai stie – cine mai stie
unde e sânge – unde e glie
unde sunt vise – unde-i chilie
unde sunt valuri – unde-i betie
unde e viata – sorbind curatie…
unde e cer si unde-i otrava
unde-i regina cu rima bolnava…
…cine mai stie – cine mai stie
daca macar ea-lumina e vie
daca la patu-i veghez poezie…
cine mai stie – cine mai stie…
***
3 august 2012 Adrian Botez