Interviu realizat de I. OPRISAN

I. OPRISAN: Mult stimate domnule Mihadas, rugîndu-l, de curînd, pe domnul D.R. Popescu sa-mi indice cîteva dintre personalitatile clujene la care as putea apela spre a afla unele aspecte mai putin cunoscute despre ultima perioada a vietii lui Lucian Blaga, domnia sa a rostit înainte de toate numele dumneavoastra, ceea ce m-a mirat întrucîtva, deoarece era pentru prima data cînd numele dumneavoastra era asociat cu cel al filosofului. În ce relatii v-ati aflat, de fapt, cu poetul si în ce împrejurari l-ati cunoscut?

Teohar MIHADAS: Întîi si întîi multumesc, si pe aceasta cale lui D.R. Popescu pentru ca „a rostit înainte de toate numele“ meu atunci cînd l-ati rugat sa va indice cîteva personalitati care sa raspunda la întrebarile dumneavoastra despre Lucian Blaga.

Relatiile dintre mine si poet erau acelea dintre adorator catre adorat. Eu ma duceam înspre el cu toata fervoarea celui îndragostit de frumusetile poeziei si ale întelepciunii, iar el ma primea cu generozitatea proprie adevaratei poezii si filosofii. Erau adevarate bucurii eleusine pentru mine întîlnirile acelea… Traiam starea de fericire a unui neofit în fata înaltului initiat.

Prima data l-am vazut în anul 1942, în sala Dalles, unde domnia-sa venise pentru a tine o conferinta1. Mi-a ramas întiparita în memorie doar fata alba, cu gulerul camasii alb, cu barbia îndaratnic rasucita-n sus, restul fiind doar vestmînt negru. Continutul conferintei nu m-a impresionat. Era vorba despre o problema epistemologica2, tratata oarecum mistic si fara elocventa oratorului de catedra, ca, de pilda, a profesorilor mei Ion Petrovici, Mircea Vulcanescu, Tudor Vianu, Mihai Ralea si Mircea Florian. Îsi citea si prelegerile de la curs si pe cele rostite-n public, fapt care indispunea, în schimb era tulburator atunci cînd se afla între oameni dragi si le vorbea lor. Printre cei care predau la Facultatea de Filosofie din Bucuresti, nu se bucura de audienta. Unii zîmbeau superior si cu subîntelesuri contradictorii, altii – mai precis vorbind, unul3 –, declara, cu o impasibilitate uluitoare, pe o intonatie englezeasca, fara nici un gest, ca, citez: „Din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula. Ca poet, nu stiu, nu ma pricep, dar ca filosof este o valoare nula“. Observatia ma razvratea, drept care, la un seminar, m-am obraznicit din cale-afara tratîndu-l pe domnul conferentiar drept copist în materie de filosofie. Vorbea, filosoful Lucian Blaga, în acea conferinta, despre niste îngeri care nu erau altceva decît niste categorii de cunoastere. Oamenii din sala ascultau vorbind pe un filosof-poet.

Tîrziu, prin anii 1955–57–58, l-am cunoscut îndeaproape, pe dealul Dumitrei sau Schiferberg – daca nu ma-nseala memoria –, de deasupra orasului Bistrita, unde poetul avea o casuta înconjurata de-o tabla de pamînt proprietate personala4. Acolo, pe prispa acelei case taranesti, serveam pîine alba cu telemea proaspata si rosii rupte chiar de mîinile noastre de pe lujeri, ne învioram cu cîte un pahar de vin, fie de Dumitra, fie de Vermes, Sîn-Iacob, Lechinta, Iuda sau Viisoara, apoi ne pierdeam cu sufletele printre pomii încarcati de rod, sau, tîrziu, înspre seara, „în purpura asfintitului“, aidoma unor crai…

– Ce impresie v-a lasat întîlnirea cu poetul? Doriti sa schitati un portret al lui Blaga asa cum vi s-a întiparit în minte?

– Impresia era aceea ca ma aflu în preajma unei fiinte cu o dotatie genetica neobisnuita. înalt, adus nitel din umeri si cu capul vesnic „aplecat asupra întrebarilor lumii“, cu niste ochi mari, cu o forta în orbitele lor si o tacere ca acelea ale noptii cu departari înstelate, pasind rar si agale, neaccelerînd niciodata mersul, orice s-ar fi întîmplat în preajma-i, absent fata de ordinea imediata, dar minunîndu-se ca un copil în fata a ceea ce se afla dincolo, parea un Marsyas angajat la întreceri cu Apolo, dublat acel Marsyas de un fel de solomonar din pustietatile Daciei. Trecea pe strada fara a întoarce ochii catre nimeni… decît, cu fericita nostalgie, doar catre fecioarele cetatii. Vorbea aforistic si rîdea în clocote cînd ceva îl bine dispunea…

Foarte susceptibil, se întuneca de suparare daca ziceai ceva rau despre opera sa; de asemenea, daca laudai pe cei pe care nu-i agrea. Devenea, brusc, din om aparte, un fel de crotal si musca veninos. Dar se însenina numaidecît si-si arata din nou, în lumina soarelui, înaltimile.

Daca Eminescu reprezinta dimensiunea anabazica, astrala a verbului românesc, Blaga o reprezinta pe cea catabazica, cea abisala. Primul este lumina înaltimilor, celalalt tacerea adîncurilor, iar între cele doua limite, aidoma unui templu pitagoreic, împresurat de gradini semiramidice, poezia româneasca, arhitecturile sonore, grave, ale lui Ion Barbu.

– V-as ruga sa evocati întîlnirile ulterioare cu filosoful.

– Întîlnirile ulterioare se dovedeau a fi din ce în ce mai mohorîte, dar nu lipsite de elevatie, si se întîmplau la Cluj, unde ma mutasem si eu, fara buletin, doar ca muncitor necalificat, manipulant de lazi la depozitul I.C.R.A. (Întreprinderea Comerciala cu Ridicata etc.), fie pe strada, fie acasa la domnia-sa, fie la braseria Melody, fie, mai frecvent, la Biblioteca Academiei…

– Cum se simtea poetul în acei ani de întrerupere a contactului sau firesc cu publicul? Relatati-mi despre starea sa psihologica si zbuciumul sau sufletesc, ce trebuie sa se fi întrezarit dincolo de masca olimpiana5 pe care si-o confectionase.

– Parea un munte înzapezit, în adîncurile caruia întunericul plîngea cu ploi neauzite… Era trist, dar îsi purta cu demnitate tristetile; era serpuit de nelinisti, dar trecea calm si indiferent prin lume; muncit de viziuni funeste, dar arborînd seninatatea desavîrsita si o, demna de un întelept dublat de un poet si de un nobil caracter, încredere în viata si omenire. Cunoscîndu-l pe Blaga ti se risipeau negurile disperarilor si ale dezolarii.

Cît a putut fi de amarît (ca un copil caruia i s-au luat toate jucariile) atunci cînd Emil Cioran –, ma abtin sa-mi spun parerea despre eminenta-sa –, l-a apostrofat în felul stiut: „Ce vrea acest cadavru fosforescent?“6… Ne abtinem de la comentarii.

– Era, într-adevar, înconjurat L. Blaga cu dragoste, de un cerc larg de intelectuali, cum pare sa rezulte din numeroasele marturii tîrzii sau, dimpotriva, era ocolit, fiind frecventat numai de cîtiva?

– Fapt este ca oamenii se gîndeau cu respect si simpatie la el, dar din motive specifice structurii omului din timpurile noastre, adica din motive dialectice, îl ocoleau, ferindu-se de a fi vazuti împreuna cu el. Eu însa, ca muncitor liber si necalificat, îmi puteam permite sa ma afisez, chiar ostentativ, alaturi de superbul „Anonim“. Si-l mai vizita Monica Lazar, si înca vreo cîtiva tineri, mai îndrazneti.

– Ati vorbit despre vizitele pe care i le faceati la Biblioteca Academiei, filiala Cluj. Cum se desfasurau ele? Va citea cumva poetul din versurile sale ? Îi citeati si dumneavoastra? Primea cu bucurie asemenea vizite? Nu-l stînjeneau ele de la lucru?

– Se bucura cînd ma vedea în usa. Statea singur într-o sala imensa. De doua ori m-am dus împreuna cu prietenul meu, admirator al lui Blaga, profesorul Alexandru Husar7. Discutam si ne bucuram tinereste, parca am fi fost trei studenti. Ne citea voios versuri, si am citit si eu.

– Si daca i-ati citit din creatiile proprii, ce obervatii sau aprecieri v-a facut?

– Citindu-i – nu eu, ci Husar – din Ortodoxia pagîna, placheta mea de debut (1941, Bucuresti), a zis: „Esti un vitalist mistic“. Mai apoi, citindu-i, într-o dupa-amiaza, acasa la domnia-sa, din versurile inedite, care au aparut în 1967 în placheta ?arina serilor, a zis: „Am ascultat o liturghie esoterica“, si ca as fi un soi „de inorog, un metafizician cu corn care împunge“. Iar alta data, citindu-i o proza, a remarcat la mine un aparte simt al cruzimii, al ferocitatii. Era foarte generos cu aprecierile, mai ales fata de cei tineri, nesovaind a-i declara chiar genii pe unii, care n-au ajuns decît doar niste angajati la unele ziare locale…

– Ce impresii, gînduri sau reflectii rostite de Blaga v-au ramas în amintire?

– Cele amintite mai sus precum si aceasta zicere aforistica despre Faust (era pe vremea cînd lucra la traducerea acestei capodopere) ca: „este un basm filosofic“.

– V-a vorbit vreodata, cumva, L. Blaga si de proiecte de lucrari care nu au prins contururi? La ce anume se referea?

– Da, si voi raspunde la aceasta întrebare în contextul celei ce urmeaza…

– Circula o legenda despre originea macedoneana a strabunilor îndepartati ai lui L. Blaga. Cunoasteti ceva mai multe amanunte în aceasta privinta ?

– Nu e vorba de nici o legenda, ci de un adevar, adevar pe care-l gasim limpede spus de însusi Lucian Blaga, în cartea cu amintiri, Hronicul si cîntecul vîrstelor. Mama poetului se tragea dintr-o familie de aromâni, pe nume Moga, dintre acelea care s-au stabilit în Transilvania, dupa arderea de catre turci a frumosului oras prosper, un fel de mini-Neapole al Balcanilor, Moscopole (care se talmaceste: „orasul pastorilor“), precum atîtea altele. Poetul îsi amintea cu mîndrie de stirpea sa macedoromâna si – acum raspund la întrebarea anterioara – îmi marturisea ca dorea sa mearga la locurile de nastere ale înaintasilor lui dupa mama si sa scrie, dupa o anumita sedere acolo, o mare balada despre arderea luminosului oras distrus de turci, Moscopole.

– Evocati, va rog, ultima vizita pe care i-ati facut-o poetului la spital. Marturiseati ca dumneavoastra si Tudor Vianu ati fost cei de pe urma vizitatori care l-au mai apucat în viata. Venise Tudor Vianu special spre a-l vedea pe L. Blaga?

– Ultima vizita i-am facut-o la spital, Medicala II, sectia dr. Moga, din Cluj, înainte dea muri cu cîteva zile. Anterior, îl vizitase Tudor Vianu, care venise anume la Cluj… ca sa îsi ia ramas, bun pentru totdeauna de la prietenul sau. Altii nu îmi amintesc sa-l fi vizitat.
Am intrat cu sfiala mare în camera de suferinta a poetului. Era alb si nu deosebeai albul oaselor lui – caci doar oasele mai ramasesera din el, de albul cearceafurilor. Din acea masa alba – aratare a mortii –, se detasau farurile ochilor mari, negre si mistuitoare, aidoma unor cercuri Bermude. Îl pazeau, în picioare, – cînd vestale, cînd mucenice – doamna Blaga si cu nepoata poetului, Gigi. Am bîlbîit cuvinte fara sens… Apoi i-am aratat fotografia fiului meu, pe care dorise sa-l boteze… Dar… a privit lung, cu drag, poza, apoi a zis: „e un pui de pinguin“, si i-a surîs îndelung, de departe si din adîncuri. A zîmbit pentru ultima oara, adresînd ultimul zîmbet chipului unui copil.

Cînd sa parasesc încaperea, s-a înclestat cu atîta putere de mîinile mele încît de abia am putut sa ma desprind din acele cleste ale mortii, albe.
Am iesit de-a-ndaratelea, cu fata înspre aratarea aceea alba. A îngaimat: „Mai sînt oameni care ma mai iubesc“.

– Întrucît ati fost unul dintre putinii care l-au însotit pe L. Blaga pe ultimul drum, de la Cluj la Lancram, va rog sa vorbiti pe larg despre înmormîntarea poetului. Cum s-au desfasurat funeraliile de la Cluj? Cine au stat în preajma ramasitelor pamîntesti ale filosofului ? Ce s-a facut cu acele foi pe care era scris „Viersul“ cîntat la înmormîntare?

– La cîteva zile dupa ultima mea vizita, a sosit acasa, pe la orele 23 si ceva, postasul cu o telegrama trimisa fulger (asa de fulger încît a ajuns la mine de abia dupa 15 ore!) în telegrama expediata de doamna Blaga sta scris atît: „Soarta ne-a învins!“ Am înteles. Am facut sumare pregatiri si am alergat la gara, unde m-am suit într-un tren personal, care pornea din Bistrita la orele 1 si ceva si ajungea la Cluj pe la cinci si ceva. Am cumparat un buchet de lacramioare din piata Mihai Viteazul si m-am dus de-a-dreptul la morga clinicilor de pe strada Hasdeu.

Era devreme. Acolo, stînd pe un scaun, cu bratele suprapuse peste speteaza, dormita paznicul. „Domnule – îl misc usor si îi zic –, pot sa intru în morga?“ „Nu, a mîrîit el cu hotarîre! Numa’ la opt se deschide morga ofitial“.

I-am înmînat niste bani, nu tocmai putini. Norma oficiala a fost data de-o parte. Mi-a deschis poarta si am intrat în morga. A trîntit-o cu raget dupa mine. Era cam întuneric. Am apasat pe un buton si am aprins lumina. Amarnica priveliste! Pe un fel de suport din lemn, acoperit cu o pînza soioasa, neagra, sta o targa, iar peste targa – trupul neînsufletit al poetului. Cum poetul era înalt, picioarele lui se revarsau cu mult peste lungimea targii, în neant. Pe pereti: închpuiri fantasmagorice de scurgeri si igrasie. Nici o lumina la capatîiul mortului, nici o floare nu lumina pe pieptul lui. Am depus în mîini buchetul de lacramioare. M-au podidit neguri si am pornit a plînge ca un nemernic. Si am tot plîns, pîna ce m-am linistit si înseninat. La scurt timp dupa ce s-a deschis oficial usa, a intrat în morga o fecioara. A depus un buchetel de flori pe pieptul mortului, a stat cîteva momente concentrata-n reculegere rostea, pe semne, o rugaciune –, apoi a scos din poseta un bloc-notes si un stilou, si a scris ceva, lipind, apoi, cu o pioneza, de marginea targii, hîrtia scrisa. Apoi s-a dus. Curios, m-am dus sa vad ce sta scris pe biletul acela… Era scrisa acolo, cu litere gingase, poezia Cînele din Pompei.

Întarîtata, atentia mea a devenit mai ascutita. Observ în buzunarul dinlauntru al hainei poetului ceva alb. Si mai curios, iarasi, savîrsesc indiscretia si caut sa vad… Era acolo plicul cu felicitarea pe care i-o trimisesem eu de ziua nasterii lui, dar care a ajuns tîrziu, iar doamna Blaga, dupa ce l-a spalat si l-a îmbracat de plecare, a înteles sa-i puie plicul cu felicitarea mea în buzunarul hainei… Era, probabil, unica felicitare pe care o primise de ziua nasterii.

Apoi, s-a strecurat în morga o aratare neagra, gîrbova, sprijinindu-se pe un fel de par, îmbrobodita toata, de nu i se zarea decît nasul, si s-a asezat pe bancheta. Eu, în continuare, la capatîiul mortului, în picioare. Aratarea întreaba: „?i-e ruda?“ Eu raspund: „Nu“. „Prieten?“ reia dînsa. Eu dau din umeri. „Nu vrei sa vii sa stai lînga mine?“ ma roaga… M-am dus. „Eu sunt Veturia Goga“, se recomanda aratarea. „Am vrut, continua ea, sa-l duc la Ciucea, sa-l asez lînga Tavi…, dar el a tinut sa fie înmormîntat lînga parintii lui, la Lancram… Stii care i-au fost ultimile cuvinte pe care le-a rostit?“ „Nu“, îngaim eu. – „Cresc arborii din mine!“, graieste pentru ultima data vedenia, si se duce.
Îmi reiau locul la capatîiul mortului. La scurt timp, apare alta aratare: un tînar înalt, cu chica furtunoasa, pasind ca un actor pe scena. Se opreste teatral, face o scurta pauza si se lanseaza-n imprecatii: „Cum!? Lucian Blaga e mort si lumea nu stie?… Blestemata sa fie natia care nu-si cinsteste oamenii alesi pe care i i-a dat Pronia!“ Si a parasit interiorul scenei vociferînd cu mîinile ridicate spre cer. Era, am aflat mai tîrziu, pictorul maramuresean Mihai Olos.

Apoi, s-au aratat doi medici, îmbracati în alb clinic, bine dispusi si dolofani, care, spre indignarea mea, au venit la obrazul poetului si au început sa-l palpeze cu buricele degetelor… „Cum va permiteti!?“ am scrîsnit spre ei si… gata-gata sa-i strîng de grumaz. Ei, însa, politicosi si ceremoniosi, mi-au explicat ca este vorba de o chestiune profesionala, în felul acesta executîndu-se ultima proba de verificare si constatare a mortii reale… I-am înteles si mi-am cerut scuze, morocanos.

În fine, au aparut si cioclii cu sicriul. Au apucat de targa, au coborît-o lînga sicriu si, apucînd – unul de picioare iar celalalt de umeri –, au dat sa-1 aseze-n cutie. – Cel care a apucat de umeri, nu stiu cum anume a prins si-a smucit, ca mîna poetului, lunga si alba, a pornit a se ridica, vroind parca sa-mi arate ceva înainte de a se trage peste ea încuietorile. M-am dus, dupa ea, cu ochii, înfiorat. Cioclul însa a rasucit-o la locul ei, rapid.

Cînd sa aseze capacul peste sicriu, apare un functionar de la Sanepid. „Ce faceti aici?“, întreaba el cu importanta. „Iaca ce vedeti.“ „Nu permit, nu permit – striga el – deplasarea înainte de a se captusi sicriul cu hîrtie gudronata. Nu permit!“ Cioclii au tacut, cu mîinile de-a lungul corpului, zicînd, fireste, ceva foarte plastic în gîndul lor.
Ma apropii de functionar si încerc sa-i explic : „stiti este un caz special, e poetul Lucian Blaga“… „Lasa, dom’le, iordanele si nu ma vraji pe mine. Eu nu calc legile tarii…“ Am alergat la un telefon public si-i telefonez lui Aurel Rau: „Draga Aurel, Blaga nu poate fi deplasat la Lancram, fiindca nu este captusit cu hîrtie catranita.” El ma roaga sa revin peste 10 minute. Am revenit. Zice: „Am vorbit cu presedintele Uniunii si mi-a raspuns ca nu-l intereseaza. «E-al vostru si faceti ce stiti cu el!» Dar am vorbit si cu conducerea locala de partid si s-a dat dezlegarea necesara“.

Mortul a fost dus si asezat pe catafalc, în sala Casei Universitarilor. Eu si cu Liciniu, un nepot de-al poetului, am facut o halta de consolare la bufetul „Continental“. Acolo, în sala de la Casa Universitarilor, alta situatie: erau depuse coroane de flori peste sicriu, se intona în surdina marsul din Eroica, iar tinerii scriitori din Cluj faceau de garda, îmbracati foarte lejer ca la gradina de vara, cu sandalete-n picioare, haine pestrite si gulerele de la camasi date peste cele de la haina, chiar cu ochelari de soare la ochi. Iarasi m-am aflat slab de înger si iarasi am început a plînge, drept care, distinsa doamna Ilin, admiratoare a poetului, ca sa nu fie vazuta ca sta lînga unul care plînge, s-a departat urgent, la mare distanta de mine.

Ultima garda au facut-o batrînii, îmbracati în negru. A vorbit Aurel Rau si dupa el, gîtuit de emotie, D.D. Rosea8, dupa care sicriul a fost depus pe platforma unul camion. I-am întrebat pe cei de la Steaua si Tribuna – naiv cum sînt – daca nu cumva au si pentru mine un loc în masina în care aveau sa mearga ei9… Au dat din cap ca nu. Atunci, spre uimirea acelora care au facut brusc tensiune la ochi si exoftalmie, din doi, trei pasi aruncati în directia camionului si un salt în sus, m-am pomenit iarasi la capatîiul mortului, si-am pornit spre Lancram… În partea cealalta a sicriului, sedea un tînar îmbracat în negru si cu un aparat de fotografiat trecut peste umeri. O neagra suspiciune staruia între noi. El credea despre mine ca…, eu despre el… Cînd ne-am cunoscut, la capatul calatoriei, – el era un nepot de-al poetului, inginerul Serban –, sa ne dam în cap de ciuda nu altceva.

Era de ziua eroilor, o zi într-adevar napadita de lumini, ce se revarsau de dincolo de soare. Departe, pe fundal, Muntii Apuseni, în care se putea vedea somnul aurului, aievea. Întîlneam, trecînd prin sate si orase, coloane de olovi, însotiti de profesori, în haine de sarbatoare, mergînd cu flori la mormîntul eroilor, iar eroul trecea printre ei si nimeni nu-1 vedea. Ce minunat album de vederi din acea zi am fi împlinit, daca nu ne-am fi suspectat unul pe celalalt ca straini dusmanosi, eu si cu inginerul Serban.

Am ajuns la Lancram. Satul era strîns în fata bisericii, îmbracat de sarbatoare. Catarig, intendentul care raspundea de camionul Academiei, a disparut, inginerul de asemenea. Cum sa cobor sicriul…? M-am uitat împrejur. M-am oprit cu privirea asupra a trei feciori oare mi s-au parut a fi mai sfiosi si mai chipesi. I-am rugat sa vie sa ma ajute. Au tacut si au venit si, împreuna eu cei trei feciori curati ca tinerii daci aruncati în suliti, l-am dus pe poet, pe umeri, din sosea pîna-n biserica, Femeile – dar si barbati, parca, între ele – din sat, sub conducerea parintelui Ion Lasita, au cîntat o ciudat de frumoasa litanie, cu bocet de demult, apoi s-a oficiat slujba de înmormîntare, si poetul a fost depus în pamîntul din care s-a nascut, alaturi de osemintele parintilor. Textul acelui bocet se afla la parintele Lasita.

Mai sosise, cu autostopul, la Lancram, si foarte tînarul, pe atunci, poet Ioan Alexandru împreuna cu prietenul si consateanul sau Ion Papuc. Doamna Gherghinescu Vania, acea minunata prietena a marilor nostri poeti, s-a întors în Cluj de pe dealul Feleacului, facîndu-i-se rau.

Nici un delgat din partea Academiei, a Uniunii Scriitorilor la înmormîntare, nici din Bucuresti, nici din celelalte centre culturale ale tarii. S-a aprobat si un ajutor, de înmormîntare, din partea Asociatiei din Cluj a Scriitorilor, de 700 de lei…

– Orice alte amanunte despre viata poetului sînt binevenite in încheierea convorbirii noastre.

– Stimate domnule Oprisan, daca s-ar întîmpla ca cineva sa ma gaseasca vrednic de a fi trecut în vreun dictionar enciclopedic, si sa ma întrebe ce anume fapta din viata mea as dori sa fie trecuta printre datele biografice, i-as raspunde: aceea ca l-am purtat pe umeri, împreuna cu trei feciori neprihaniti din Lancram, pe Lucian Blaga.

Dupa zece ani, coboram de la spitalul oncologic, unde îmi murea cea mai draga si mai nobila fiinta din cîte-am cunoscut în viata mea, Zoe. Si în fata statuii poetului – opera sculptorului Ladea – din Piata Pacii, astazi în fata Teatrului National10, un copilas o tot tragea de mîneca pe bunica-sa, aratînd spre statuie si întrebînd: „Ce face nenea acela, ce face nenea?“ „Se roaga, scumpul bunicii, se roaga“, a raspuns batrîna.

I. OPRISAN
„Lucian Blaga printre contemporani, dialoguri adnotate”
Editura Minerva, Bucuresti, 1987
februarie 1987

——————————-
1 În 1942, L. Blaga a tinut o singura conferinta în Bucuresti, la Ateneul Român, pe data de 5 decembrie. A se vedea mai pe larg impresiile despre aceasta conferinta si precizarile privitoare la data si împrejurarile în care ea a fost tinuta, în convorbirea cu Vasile Netea si in comentariile ce-o însotesc. Prin epistola datata „Cluj, 25 apr[ilie] [19]87“, Teohar Mihadas ne-a confirmat ca este vorba de conferinta de la Ateneu: „Da, este vorba de conferinta tinuta la Ateneu, cu sala arhiplina, din 1942“.

2 L. Blaga a conferentiat în 1942, la Ateneu, despre Spiritualitatea româneasca.

3 „Conferentiarul, sau, mai degraba, asistentul pe atunci, de la Universitatea din Bucuresti, care afirma cu calm englezesc ca din punct de vedere filosofic, Lucian Blaga este o valoare nula, era domnul Alexandru Posescu, adept al definitiei pe care o dadea filosofiei seful catedrei – si mi se pare ca si tata-socru – P.P. Negulescu, anume ca «filosofia este analiza principiilor si sinteza rezultatelor stiintelor exacte»“ (Precizare facuta în scrisoarea din 25 aprilie 1987).

4 Dupa marturisirile facute de Dorli Blaga, „gradina“ de la Bistrita a fost vîndutamediat dupa razboi, asa încît poetul nu mai avea ce cauta acolo. El a mai fost, ntr-adevar, în acea zona, doar în vizita la Lucian Valea, în preajma Sîngeorzului. În scrisoarea din 25 aprilie 1987, interlocutorul nostru face precizarea: „E drept ca pe la sfîrsitul anului 1946, poetul vînduse gradina de la Schlferberg la Bistrita, dar se interesa mereu, staruitor si nostalgic, ca si cum n-ar fi fost vîndut-o, de dînsa, iar întîlnirle noastre au avut loc în toamna lui ’45 si ’46 si chiar si dupa ce nu mai era proprietar, caci reaparea acolo ca fantoma“.

5 Vezi nota nr. 46, la convorbirea cu Dorli Blaga.

6 Curios e ca Emil Cioran a fost în tineretea sa unul dintre cel mal mari admiratori ai lui L. Blaga. Vezi nota nr. 30 la convorbirea cu Ovidiu Papadima. Un raspuns ferm la atacul neasteptat al lui Emil Cioran a dat însusi filosoful în articolul (aparut dupa moartea sa): Farsa originalitatii, Contemporanul, nr. 45, 9 noiembrie 1962, p. 17.

7 Numele lui Al. Husar, mentionat în epistola din 12.III.1943, catre Domnita Gherghinescu, îi prilejuieste poetului o reflectie cu caracter generalizant asupra tineretului acelei epoci si o marturisire fundamentala asupra formatiei sale intelectuale. „Articolul lui Husar – scrie el – nu-l cunosteam. Spune-i ca-i multumesc. Interesant. Totusi, fie vorba între noi, se remarca la tineretul de astazi tot mai mult o apucatura ciudata: tinerii încep sa faca teoria înotului stînd pe tarm, si nu sar în apa. Eu am sarit în apa si-am învatat sa înot acolo. E un simptom de sterilitate sa tot filosofezi cum trebuie sa filosofezi si sa nu te hotarasti la actul creatiei. De un alt aspect o sa ma ocup în numarul 2 al lui Saeculum, într-o nota despre asa-zisul «existentialism» care a devenit o scuza a neputintei de a crea“ (BAR 148423). Alta data, în epistola din 11.V.1943, îi amintea aceleiasi partenere de corespondenta sa „nu uite sa scrie pentru Saeculum lui Noica, lui Sulutiu, lui Comarnescu, lui Husar“ (BAR 148426). Cu ocazia aparitiei articolului Probleme si perspective literare, din Contemporanul (nr. 18, 29 aprilie 1960, p. 1), Al. Husar se alatura lui Gherghinescu Vania, Henrietei Cocea si lui G. Istrati, spre a-l felicita pe poet: „Ne-am bucurat – se spunea în misiva expediata la 29.IV.1960 – de limpezirea «problemelor» si mai ales [a] «perspectivelor literare»“ (MLR 19.960).

8 Reproducem începutul cuvîntarii rostita de D.D. Rosea în fata catafalcului filosofului – ce nu a aparut la vremea respectiva în presa, în care sînt evocate, cu durerea despartirii, relatiile de prietenie dintre cele doua mari personalitati : „M-a legat – acum trei zile puteam spune înca: «ma leaga» – de Lucian Blaga o veche si credincioasa prietenie. L-am întîlnit acum 50 de ani la Brasov: citea cu pasiune Primele principii ale lui Spencer, la vîrsta cînd altii citesc doar romane si «poezii» usoare. Am fost colegi de an la liceul din Brasov si apoi, doi ani, la Universitatea din Viena. Aici Blaga a continuat sa fie acelasi pasionat cititor de filosofie si neobosit rascolitor de probleme, cum îl cunoscusem cu ani înainte la Brasov. De altfel, si ulterior, opera lui de mare artist al cuvîntului va fi nu numai rodul darurilor lui poetice, ci si rezultatul unei încordate si meticuloase munci de cîntarire a valorii cuvîntului“ (BCU Cluj-Napoca, ms. 4827/1)

9 „La plecarea spre Lancram – îmi relata Teohar Mihadas în epistola din 1 martie 1987 – nu e vorba de masina celor de la Tribuna si Steaua, ci de o masina la înmormîntare; la Lancram, la pomana mortului, neobservînd a fi prezenti decît pe tribunistii Grigore Beuran, Radu Enescu si Miron Scorobete“.

10 „Statuia lui Blaga, din Piata Pacii – observa Teohar Mihadas în epistola anterior citata – se afla acum în fata Teatrului National, lînga a lui Eminescu, dupa ce a facut un stagiu si-n parc“.