„Apostolii Domnului Iisus” – Când alegerea divină sfidează orice logică umană

ApostoliiMoto:Nu erau aleşi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau să devină.

.
.
Sunt multe lucrurile care te impresionează,  atunci când ai ocazia să călătoreşti prin Ţara Sfântă: locuri pitoreşti, încărcate de  atmosfera unei istorii pline de semnificaţie, clima specifică Palestinei, bisericile ridicate în amintirea diferitelor evenimente relatate în Evanghelii. Dar cu siguranţă că pentru un
creştin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru îl reprezintă conştientizarea faptului că tot ce s-a scris  despre Domnul Isus Hristos reprezintă o realitate palpabilă.
.
Din acest punct de vedere, putem spune că mărturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscripţionate în vestigiile care ne-au mai rămas din acea epocă, în geografia pământului ce a fost martorul vieţii Mântuitorului şi în mulţimea de oameni care într-o formă sau alta, conservă spiritul celor care au locuit  dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodată, după ce a călătorit în  Ţara Sfântă, că nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.
.
Oameni obişnuiţi, cu o chemare neobişnuită
.
O astfel de experienţă a trăit şi Petru Lascău, pastorul bisericii Agape din
statul Arizona, care ne oferă ocazia de a medita mai profund asupra puterii

As vrea!

Florian Guler

http://desculti.blogspot.com/ 

 

As vrea sa-mi fac un cantec, din orisice durere,

Din lacrimile toate sa-mi fac margaritar.

As vrea sa ma inalt din orisice cadere

Si-n orice ratacire as vrea sa aflu Har.

 

As vrea sa port in mine nadejdea altor maluri,

Atunci cand sunt in larg si se framanta marea.

As vrea sa Te-ntalnesc, venind atunci pe valuri,

Chemandu-ma pe nume… sa-mi dai imbratisarea.

 

As vrea sa-mi fie ochii privind mereu la Tine,

Si harul bucuriei sa-mi lumineze fata.

As vrea sa fiu veghind, cand ai sa vii la mine,

Si-n noptea vietii mele, sa cante dimineata.

 

 

Dumnezeu cere ascultare

MEDITATIE  –   de George Danciu

Întareste-te numai si îmbarbateaza-te, lucrând cu credinciosie dupa toata Legea pe care ti-a dat-o robul Meu Moise; nu te abate de la ea nici la dreapta, nici la stânga, ca sa izbutesti în tot ce vei face.–    

                                                                                                            BIBLIA, Cartea  Iosua, 1.7


 

E de la sine inteles faptul ca un copil, nu doar ca e dependent de parinti, dar el si  trebuie sa asculte de parinti pentru a nu pati ceva nedorit si neasteptat. Micutul nu are de unde sti ce pericole îl pândesc la tot pasul si nici nu stie cum sa se fereasca din calea lor.

Dar, de asemenea, lucru binecunoscut de toti, omul cat traieste invata mereu!

Unul dintre primele procese de instruire din armata este acela de a învata noii recruti ca trebuie sa asculte ordinele superiorilor, in ordinea ierarhica a gradelor, fara discutie. E o stare de fapt care nu se negociaza!

Dupa terminarea Facultatii de Transporturi Cai Ferate am inceput lucrul in cadrul CFR, iar dupa aproximativ un an am fost incorporat la o Unitate Militara din Cernica (Bucuresti) pentru o perioada de instruire de doar4 luni, cât se facea pentru CFR-isti cu studii superioare.

Dar ce vreau sa spun? Primele zile, poate saptamâni, au trecut repede fara ca noi, noii recruti, sa intelegem care e de fapt treaba noastra, in detaliu, care sunt pretentiile superiorilor care conduc acea Unitate Militara.

Intr-o buna zi, pe la ora 9.00, locotenentul major care avea functia de comandant al Campaniei C.F.R.-istilor cu termen redus, un domn numit Superficialitatea Intruchipata, un Don Juan plin de sine, chipes de altfel, usuratic si superficial, trimite vorba sa ma prezint de indata la dumnealui. Se afla undeva pe platoul din curtea cazarmii, timpul fiind frumos, de primavara, insorit. Intrucât dl Superficialitate, comandantul nostru, aparea dimineata, dupa ora 7.00, când ne scotea din dormitoarele spatioase,  si, intr-unul din paturile cu cearceafurile albe, intinse, se întindea dumnealui pentru completarea odihnei de peste noaptea agitata care trecuse in graba!

Nici vorba sa se preocupe de instruirea noastra. Dar ne povestea (se lauda, cum se zice) scurte episoade cu aventurile sale nocturne care nu-i lasau ragazul necesar pentru odihna. E drept, sergentul responsabil cu echipamentul ne impartea si  Manualele cu temele de  instruire (salutul,  pozitiile regulamentare, careul etc), iar locotenentul ne trimitea la învatat in clasa pregatita pentru noi, de alaturi. Dar nu prea invata nimeni. Poate unii citeau, cât de cât, dintr-un sentiment de plictiseala.

In ce ma priveste, n-am înteles ce inseamna pentru dl locotenent Superficialitate, sa-l aiba in control pe dl Colonel Respecta Legea Intocmai, un barbat ursuz, corect si disciplinat.

In acea zi, m-am prezentat direct la dl Lt. Major, oprindu-ma la o distanta reglementara, de cei doi, luând pozitia de drepti, cu mâna la boneta, am salutat si, ca intre barbati cu oarece pregatire, am spus:

– Domnule locotenent major, m-am prezentat la ordinul dumneavoastra!

Dar, ce vad? Ambele grade sunt contrariate!   Se uita când la mine, când unul la celalalt!  Stupoare!  Tacerea se prelungeste, ca si nemultumirea sesizata pe fetele lor. Atunci am inteles ca sunt departe de comportamentul militar la care se asteptau dumnealor!!!  Dupa un timp,  penibil  si diferit perceput de fiecare dintre noi,   s-a auzit glasul dlui colonel care a intrerupt tacerea:

– Puteti merge la clasa, fruntas Neinstruit!

Ce-i drept, eram fruntas, deoarece dupa inaltime, eram cdt de grupa, persoana importanta, ce mai! Si Neinstruit pe deasupra. De mine era vorba. Nu era nici o confuzie. Imi cunosteau numele si gradul!

Va dati seama ce ar fi insemnat sa citesc in fiecare zi din acel Manual de Instructie?

[pullquote]

Ferice de cine citeste si de cei ce asculta cuvintele acestei prorocii si pazesc lucrurile scrise în ea! Caci vremea este aproape! – Apocalipsa, 1.3

[/pullquote]

 

E drept,  nici mai pe urma, nici comandantul Campaniei CF, nici noi,  n-am luat indeajuns de in serios programul pentru care eram convocati 4 luni intr-o Unitate Militara.  Dar e la fel de adevarat ca la celelalte activitati, unde programele aveau in fata noastra oameni responsabili, timpul de instruire s-a desfasurat cu folos.

 

Ce spune insa Dumnezeu, cu privire la Manualul de Instructie – BIBLIA –, lasat pentru instruirea noastra:


Cartea aceasta a Legii sa nu se departeze de gura ta; cugeta asupra ei zi si noapte, cautând sa faci tot ce este scris în ea; caci atunci vei izbândi în toate lucrarile tale si atunci vei lucra cu întelepciune.”– Iosua, 1.8

 

Ce facem, noi oamenii?

 

Mai intâi, ce fac cei pusi in fruntea celorlalti?

[pullquote]

Luati seama, dar, la voi însiva si la toata turma peste care v-a pus Duhul Sfânt episcopi, ca sa pastoriti Biserica Domnului, pe care a câstigat-o cu însusi sângele Sau.– Faptele apostolilor, 20.28

[/pullquote]

 

Ce fac preotii pusi episcopi peste turma care le-a cazut la imparteala, impart ei drept Cuvântul lui Dumnezeu? Lucreaza ei responsabili, stiind ca intr-o zi va sosi in control Persoana cu Gradul cel Mare si vor da socoteala de orice cuvânt rostit?

 

Apoi, ce facem noi, oamenii de rând, avem Testamentul unde ne este lasata mostenirea vesnica, precum si codicilele cu conditiile de indeplinit pentru a putea intra ca deplini stapâni pe Mostenire?

 

Citim noi Biblia? Ascultam noi de Dumnezeu, cautand sa implinim poruncile Lui?

 

DUMNEZEU SA NE AJUTE SA-I FIM ASCULTATORI!

 

DOAMNE AJUTA! DOAMNE DA IZBANDA!

 

 

 

PRIVIND VIATA CU OCHI DE COPIL

Rememorez cu putere clipele când copil fiind obisnuiam sa cutreier la întâmplare strazile orasului în care m-am nascut. Eram fascinat de noutatea lucrurilor ce mi se ofereau la fiecare pas. Perspectivele inedite si unghiurile neasteptate ale cartierului în care locuiam ma determinau sa caut o astfel de experienta. Nu de putine ori ma rataceam în labirintul de strazi si alei înguste, pentru ca în final sa disting din nou un drum cunoscut.

Uneori, pentru a nu relua experienta panicii celui ce se simte ratacit, îmi notam pe o bucata de hârtie numele strazilor si îmi întocmeam o mica schita a locului, astfel încât sa evit unele situatii neplacute. Cel mai dificil era sa tin piept animalelor ce vagabondau pe trotuare sau gastilor de cartier, formate din copiii la fel ca mine, dar care te agresau imediat ce nu le îndeplineai cerinta de a plati dreptul de trecere.

Cu bune sau rele, vârsta copilariei a trecut mai repede decât mi-as fi dorit, iar maturizarea precoce adusa de feluritele evenimente din viata mea a lasat în urma una dintre cele mai frumoase perioade ale vietii. Astfel, nu pot sa uit senzatia de mirare în fata necunoscutului pe care o experimentam în fata oricarui lucru nou si uimirea ca un anumit lucru exista sau este posibil. Toate aceste trairi am continuat sa le simt cu putere de-a lungul vietii, dar niciodata ca atunci.

Revad cu privirea mintii cladirile vechi de câteva secole din centrul orasului si strazile pavate cu piatra cubica datând din perioade de multe apuse. Este ca si cum ieri am fost pe acolo, desi au trecut peste patruzeci de primaveri. Nu pot sa nu fiu nostalgic privind timpul care a trecut, dar care a lasat urme adânci în mine, în fiinta mea. As vrea uneori sa fac sa renasca acea perioada, sa traiesc din nou mirarea în fata unei lumi coplesitoare, precum si credinta ca întotdeauna Cineva, chiar nevazut, intervine în favoarea mea, îmi vorbeste si ma ia de mâna pentru a merge mai departe.

Când suntem mici comunicam usor aproape cu orice lucru. Obiectele din jur ni se par însufletite, animate de o viata tainica pe care numai noi stim sa o privim. Adultii sunt insensibili la astfel de detalii. Viata i-a batucit si au pierdut facultati pretioase în genul celei de a se bucura pentru o noua zi sau de a tresalta interior la vederea copacilor înfloriti si a cerului nespus de albastru. Inocenta pe care oamenii maturi au avut-o si-a pierdut albul imaculat, capatând o culoare tot mai cenusie.

Într-o societate care treptat, dar sigur, îti ucide sufletul prin o mie si una de reguli, imaginea copilului începe sa paleasca, sa se estompeze si în cele din urma sa dispara. Adolescentul va mai pastra pentru o vreme amprenta copilariei, dar în scurt timp asa zisa maturitate îl va împietri sub forma unei anumite masti, pe care o va purta tot mai ferm pâna la sfârsitul zilelor.

Dar a ramâne în atmosfera copilariei, a avea în continuare prospetimea simturilor în fata unei realitati aflate în continua miscare, reprezinta o performanta la care putini oameni ajung. Fiindca aici este o taina mare, si anume ca în adâncul sufletului ramânem pâna la capat copii. Undeva, acea bucurie a începutului de viata ramâne vie, însa ascunsa sub straturi groase de „steril” prafuit, ce ne îmbatrânesc si ne curma în cele din urma puterea de a mai trai, de a mai fi viu.

Puterea de a fi copil, de a renaste în ciuda vicisitudinilor vietii, reprezinta un lucru necesar pentru a putea intui sensul existentei, al rostului nostru pe acest pamânt. Ei bine, o mare bucurie am avut-o, atunci când eram copil, sa întâlnesc o persoana a carei inocenta a ramas aceeasi de-a lungul existentei terestre.

La început am simtit-o asemenea unui fior launtric ce îmi zicea prin idei si gânduri lamurite, as putea spune chiar din primele momente ale constiintei mele, ca nu ma va lasa singur vreodata. Mai târziu, aceasta persoana m-a însotit când ma jucam cu diferitele obiecte din jur si a stat lânga mine în zilele când febra ma determina sa vad deformat toate lucrurile. Ulterior, l-am redescoperit când ma plimbam pe strazile si aleile nenumarate din cartierul în care locuiam.

Si mare mi-a fost surpriza sa descopar involuntar acea persoana prezenta, dar invizibila pentru ochiul de adult, pe un chip, pe o idee, care m-a urmarit întreaga viata. De fapt era vorba de mai mult decât doar de o imagine, ci de o realitate a rastignirii de catre cei mari a Celui care a ramas mereu cu inocenta si bucuria de copil în fata marelui mister al universului.

Daca adultii ar ramâne cu inima plina de sensibilitate a unui copil, atunci multe dintre problemele cu care se confrunta ar disparea subit. Încremenirea în suficienta acelui „stiu eu mai bine” aduce dupa sine invariabil crucificarea lui Dumnezeu în interiorul tau, distrugerea a ceea ce este imaculat si de valoare.

Prin afectiuni gresit orientate, printr-o viata dezordonata si ambitii lipsite de masura, ajungem sa ne vindem puterea de a trai, acea capacitate de a da nume si sens realitatii în mijlocul careia evoluam într-un fel sau altul. Devenind mai putin divini, devenim de fapt mai putin umani, pâna când monstruozitatea devine o regula, iar aberatia un principiu.

Undeva, am crezut ca putem sa ne vindem puritatea simtamintelor pentru ca asa face toata lumea. Am crezut ca apostolul Iuda, ca putem controla acest proces al vinderii si cumpararii, fara sa realizam ca vom ceda pe nimic ceea ce este de cea mai mare valoare si anume frumusetea sufletului.

Alteori, am cedat de frica, asemenea lui Petru, dorind sa ne scapam „pielea”, fara a realiza nedreptatea cumplita pe care ne-o provocam atunci când acceptam doctrina compromisului. Sau poate, am fugit fara sa mai schitam un alt gest, când Maestrul era dat afara din viata noastra prin ateismul celor ce ne înconjurau si ne convingeau demagogic asupra faptului ca este mai bine asa.

Dar El nu are cum sa ramâna singur, ci doar noi ne-am însingurat. Când fugim de El, fugim practic de adevarata noastra identitate. Când Îl lasam singur, de fapt noi ajungem sa fim singuri într-un spatiu lipsit de viata, într-o existenta amorfa si lipsita de sens. El nu pierde nimic, însa noi pierdem totul.

De aceea, când privesti amintirea sacrificiului Sau de fapt te uiti în viitor la ceea ce va fi cu tine, daca nu revii la inocenta de copil pe care ai avut-o dar ai lasat-o prada uitarii. Cel care uita copilul din el va deveni în scurt timp un adult lipsit de viata. Este ca si cum trunchiul de copac si-ar uita radacina care îl tine. Sau ca lacul ale carei izvoare au secat.

Dar exista speranta. Niciodata ea nu dispare cu totul. Sa încercam prin urmare sa ne întoarcem cu o inima de copil la Cel care ne-a purtat cu bunatate si iubire de-a lungul întregii vieti si sa reluam legatura cu Acela caruia îi datoram totul. Sa nu uitam acest lucru niciodata si sa redevenim copii în simtire, purtând inocenta bucuriei în suflet.

„Ucenicii s-au apropiat de Isus si L-au întrebat: “Cine este mai mare în Împaratia cerurilor?” Isus a chemat la El un copilas, l-a pus în mijlocul lor si le-a zis: “Adevarat va spun ca, daca nu va veti întoarce la Dumnezeu si nu va veti face ca niste copilasi, cu niciun chip nu veti intra în Împaratia cerurilor. De aceea, oricine se va smeri ca acest copilas va fi cel mai mare în Împaratia cerurilor.”

Octavian LUPU
18 aprilie 2011
Bucuresti