by Delia Almajan

Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.