Tag: Paris

MATHILDE BONAPARTE SI ANATOL DEMIDOV – O casatorie sub semnul diamantelor

On By nelursIn HistoryLeave a comment

 

PAGINI DE ISTORIE

de Corina Diamanta LUPU


Pe 7 decembrie 1840, ramasitele pamântesti ale lui Napoleon Bonaparte sunt aduse în Franta, de pe insula Sf. Elena. În aceeasi zi, guvernul lui Louis Philippe, rege al Frantei, îi acorda lui Mathilde-Letizia Bonaparte, nepoata de frate a împaratului, permisiunea de a reveni în aceasta tara. Decizia este luata ca urmare a casatoriei lui Mathilde, pe 3 noiembrie 1840, cu Anatol Nikolaevici Demidov, Print de San Donato. Acesta intervine el însusi direct la Louis Philippe, pentru a pune capat exilului de douazeci de ani al familiei Bonaparte.

 

Pe urmele printului de San Donato

Anatol Nikolaevici Demidov (1813-1870), primul print de San Donato, fiul lui Nikolai Nikitici (1773-1828) si al Elisavetei Alexandrovna, nascuta baroana Stroganov (1779-1818), apartinea unei bogate si influente familii ruse. De la stramosii sai, acesta mosteneste o fabuloasa avere: Demidovii detin mine de fier, dar si bogate mine de pietre pretioase si semi-pretioase în Urali si Siberia de Sud. Anatol a crescut si a studiat în Europa, în principal la Paris. De îndata ce tatal sau moare, Anatol, care este un mare admirator al lui Napoleon Bonaparte, decide sa nu mai revina niciodata pe pamântul natal, stabilindu-se în capitala Frantei. Acest lucru îi atrage antipatia tarului Nicolae I, care conducea în acea vreme Rusia. Cu toate ca nu se mai întoarce în Rusia, Anatol Nikolaevici Demidov, colectionar de arta si filantrop, cheltuieste sume mari de bani pentru acte de caritate – în special pentru construirea de spitale – ajutându-si patria. De exemplu, în 1837, printul de San Donato organizeaza si sustine financiar o expeditie stiintifica în Crimeea si sudul Rusiei. Aceasta initiativa îi displace tarului, care este deranjat de faptul ca toti membrii grupului (22 de artisti, ziaristi, oameni de stiinta si arheologi) sunt francezi.

În paralel, la Curtea din Sankt Petersburg sosesc rapoarte secrete, descriind fascinatia lui Anatol Nikolaevici Demidov fata de Napoleon, dusmanul tarii sale si al tarului, dar si diverse articole aparute în presa din Franta, cu privire la sistemul feudal rus si la stilul de viata extravagant de la Curte. Firesc, tarul Nicolae I si Curtea nu puteau raspunde decât cu nemultumire si mânie la continutul acestor informari.

 

Mathilde Bonaparte, o printesa în alb si trandafiriu

În 1839, Anatol Nikolaevici Demidov se afla în Italia, la vila din San Donato. Aici, Demidov are numerosi prieteni, printre care se numara si Jules Janin, scriitor, jurnalist si participant la expeditia din sudul Rusiei. Acesta aranjeaza ca împreuna, el si Demidov, sa fie invitati la resedinta lui Jérôme Bonaparte, Print de Montfort si fost rege al Westfaliei, fratele lui Napoleon, care traieste în exil la Villa di Quarto din Florenta. Anatol, a carui admiratie pentru Napoleon era bine cunoscuta, se simte coplesit de o asemenea onoare. La Villa di Quarto, Demidov face cunostinta nu doar cu Jérôme Bonaparte, ci si cu fiica acestuia si a lui Catherine de Wurtemberg, fosta regina a Westfaliei, printesa Mathilde Bonaparte (1820-1904), pe atunci în vârsta de optsprezece ani. Despre aceasta, Jules spune ca era îmbracata “în alb si trandafiriu, o fiinta fermecatoare, inofensiva, frumoasa si gratioasa, care i-a primit ca o tânara parizianca. Dupa ce s-a servit prânzul, ea a dansat ca o femeie italianca din popor, fiind naiva si fermecatoare în acelasi timp”. Prin urmare, Jules si Anatol ajung la concluzia ca Mathilde nu este doar o printesa atragatoare, ci si o fiinta inocenta, nevinovata si timida. Din pacate, perceptia lor se dovedeste incompleta si doar în parte corecta, pentru ca în realitate, Mathilde Bonaparte este o tânara doamna “emancipata” si independenta, care stie foarte bine ce îsi doreste de la viata.

Din acest moment, Janin îi vorbeste tot mai des lui Anatol despre Mathilde, reusind sa îl convinga sa se gândeasca serios la casatoria cu aceasta. De altfel, Anatol Nikolaevici însusi este constient ca o asemenea alianta i-ar consolida statutul aristocratic, deoarece Jérôme fusese sotul printesei de Würtemberg, verisoara a tarului Nicolae I. În acelasi timp, prin mariajul cu Mathilde, Anatol ar fi devenit membru al familiei Bonaparte. Totusi, pentru a-i putea cere mâna lui Mathilde, Demidov avea de rezolvat mai întâi o serie de probleme, dintre care cea mai importanta era aceea de a obtine permisiunea tarului.

Toti cei implicati direct, Anatole, Mathilde si tatal ei, erau foarte interesati de aranjarea logodnei si a casatoriei. Anatol, pentru motivele amintite mai sus; Mathilde, întrucât maritisul însemna sansa de a scapa de viata plictisitoare si frustranta în exil, alaturi de numeroasele amante ale tatalui ei. În ceea ce îl priveste pe Jérôme, acesta spera sa îsi “vânda” fiica la un pret bun, iar miliardele cu care venea acest admirator rus al lui Napoleon, faceau din el pretendentul potrivit la mâna lui Mathilde.

 

Jérôme Bonaparte

Cel mai mic dintre cei patru frati Bonaparte, Jérôme (1784-1860), era cunoscut ca un om risipitor si întotdeauna insolvabil. Cu cincisprezece ani mai tânar decât Napoleon, el a fost singurul dintre fratii Bonaparte care nu a stiut niciodata ce înseamna vremurile grele. În copilarie, Jérôme se bucura de toate avantajele ce rezulta de pe urma ascensiunii fratelui sau, care ajunge cel mai puternic om din Europa. Când împlineste cincisprezece ani, în 1799, Jérôme, proaspat absolvent de colegiu, vine sa locuiasca la Tuileries, alaturi de Napoleon si de împarateasa Iosefina. De altfel, Napoleon a fost mereu frustrat si nemultumit de datoriile uriase pe care mezinul familiei reusise sa le acumuleze imediat dupa ce îl luase sub aripa sa protectoare.

În 1840, Jérôme Bonaparte era ca de obicei, falit. În eventualitatea în care Mathilde se marita cu Anatol Nikolaevici Demidov, el nu îi putea oferi acesteia niciun fel de zestre. Mai mult, Jérôme intentiona ca sub pretextul apropiatei casatorii a fiicei sale, sa strânga bani pentru el însusi si nu pentru a-i asigura acesteia zestrea promisa. Cu alte cuvinte, Jérôme era constient ca orice lucru are un pret, de aceea, daca un aristocrat cum era Anatol Nikolaevici Demidov dorea sa intre în familia lui Napoleon Bonaparte, trebuia sa scoata bani din buzunar, si înca nu putini.

 

Proprietarul de diamante

Dupa negocieri lungi si complicate, contractul prenuptial a fost semnat. În el se convenea ca Mathilde va primi o zestre de 290.000 de franci francezi, dintre care 50.000 de franci francezi erau în bijuterii, garderoba personala si instrumente muzicale. Soldul de 240.000 de franci francezi trebuia sa-i fie platit în numerar viitorului ei sot. În cazul în care Anatol s-ar fi stins din viata înaintea lui Mathilde, mostenitorul/mostenitorii lui ar fi primit 500.000 de franci francezi. La acea vreme, francul francez – moneda de aur – valora în jur de 75 de dolari americani, ceea ce facea ca zestrea lui Mathilde sa ajunga la o suma colosala.

 

Mai mult, pentru ca aranjamentul sa fie chiar mai ciudat, Anatol a fost declarat proprietarul diamantelor detinute de viitoarea sa sotie. Desi Jérôme fusese de acord sa îi ofere fiicei sale zestrea cuvenita, acesta a sustinut fata de Anatol ca momentan, din cauza datoriilor, nu avea banii necesari pentru a-si putea onora promisiunea. Deci, dorind sa se asigure ca viitorul sau socru se va tine de cuvânt în ceea ce privea zestrea lui Mathilde, Anatol Nikolaevici Demidov este de acord sa îi plateasca acestuia datoriile, achizitionând de la Jérôme diferite relicve ale Imperiului. Asa se face ca Anatol cumpara o statuie a împaratului la pretul de 11.000 de franci francezi si statui ale lui Jérôme Bonaparte si Madame Mère, cu 10.000 de franci francezi, fiecare. În cele din urma, Jérôme recurge la înca un siretlic – îi vinde lui Anatol bijuteriile lui Catherine de Wurtemberg, care valorau 1.000.000 de franci francezi, desi acestea faceau parte din zestrea lui Mathilde, ca mostenire de la mama sa.

 

La Sankt Petersburg si Paris

Casatoria lui Anatol cu Mathilde se oficiaza pe 3 noiembrie 1840, atât la biserica ortodoxa, cât si la cea catolica. În mijlocul invitatilor sai, Mathilde este stralucitoare, în rochia de matase alba, cumparata de la Londra, purtând perlele mamei sale si bijuterii noi, cu motive napoleoniene, comandate special pentru acea ocazie de Anatol la Chaumet. Dupa nunta, Demidov este rechemat la Sankt Petersburg, pentru a oferi explicatii asupra aranjamentelor neclare facute cu Vaticanul, cu privire la religia pe care o vor avea copiii ce ar fi rezultat din mariajul sau cu Mathilde.

 

Printul de San Donato si Mathilde sosesc la Sankt Petersburg, orasul natal al lui Anatol, în martie 1841. ?arul, care se opusese din rasputeri casatoriei lor, la fel ca si Papa, avea acum nevoie de un pretext pentru a o destrama. Inteligent, el se declara “încântat” de verisoara sa Mathilde, în timp ce sotul ei este umilit în public. Tânara Mathilde cade imediat în capcana întinsa de tar. Prezenta la mai toate receptiile de la Curte, la care Anatol nu este invitat, aceasta este în ascensiune si se bucura de atentia suveranului. Suparat, neputincios si gelos, Demidov nu are de ales. El asista din umbra la succesul sotiei sale si cauta consolare în bratele altor femei.

 

Pe 17 august 1841, Mathilde si Anatol intra în Paris, iar a doua zi, viziteaza împreuna, mormântul lui Napoleon, la Domul Invalizilor. În momentul când cei doi primesc permisiunea tarului de a parasi Rusia, casatoria lor era deja la ananghie. La început, amândoi au încercat sa pastreze aparentele în public, însa dupa un timp, scandalul nu a mai putut fi oprit. Atât Mathilde, cât si Anatol erau vinovati de adulter.

 

Diamantele furate

Lucrurile iau o întorsatura dramatica în septembrie 1846, când Mathilde îl paraseste pe Anatol, fugind împreuna cu amantul ei, contele Emilien de Nieuwerkerke. Înainte sa plece însa, printesa ia si bijuteriile de familie pe care Jérôme Bonaparte i le vânduse sotului ei, inclusiv diamantele al caror proprietar, conform contractului prenuptial, era tot acesta. Constienta ca trece printr-un moment de criza, Mathilde îi scrie tarului Nicolae I si îi explica motivele care au stat la baza unei astfel de decizii fara întoarcere, cerându-i totodata, ajutorul. ?arul îi raspunde lui Mathilde, spunându-i ca este încântat sa intervina pentru verisoara sa.

În ceea ce îl priveste pe Anatol, acesta face si el tot posibilul sa îsi aduca sotia înapoi. Demidov declara în corespondenta cu Mathilde, ca instructiunile tarului “sunt cea mai ridicola combinatie de decizii a vremurilor noastre”. De asemenea, el îi reaminteste printesei ca are o datorie, cu atât mai mult cu cât ea este fiica unei regine “ce lasase lumii o mostenire viabila, dupa pierderea tronului”. El mai adauga ca daca Mathilde va ramâne “ferm legata de destinul sotului ei … îsi va câstiga astfel, cea mai mare stima si onoare ca sotie.”

În acelasi timp, tarul stabileste termenii separarii celor doi. Demidov este chemat înapoi la Sankt Petersburg, iar printesei Mathilde îi este acordata o pensie foarte substantiala, ce îi permite acesteia sa se stabileasca la Paris, cu iubitul ei.

 

Bonaparte revine la putere datorita lui Mathilde

Diamantele furate vor juca un rol important în revenirea celui de-al Doilea Imperiu. În noiembrie 1848, Mathilde plaseaza diamantele lui Anatol ca garantie pentru un împrumut bancar de 500.000 franci francezi, bani pe care i-i da varului ei, Louis-Napoleon, fiul reginei Hortense, pentru a putea veni la conducerea Frantei. Familia Bonaparte este din nou la putere, iar Mathilde devine a doua doamna în imperiu, sub conducerea lui Napoleon al III-lea. La rândul sau, Anatol nu va mai vedea niciodata diamantele, care au fost ulterior vândute la o licitatie în 1904, si nici zestrea promisa de socrul sau.

 

Povestea printesei Mathilde Bonaparte si a printului de San Donato începe asemenea unui basm frumos, dar se încheie trist. Este demn de remarcat ca în scrisorile ei, Mathilde marturiseste ca “s-a casatorit cu Anatol din dragoste”. Amândoi erau tineri si pasionati de arta si de frumos. Cu toate acestea, incapacitatea lui Jérôme Bonaparte de a-si onora obligatia de plata a zestrei, l-a afectat profund pe Anatol. Dupa separarea de Mathilde, acesta începe o actiune în justitie împotriva ei, pentru restituirea bunurilor sale si a zestrei. Mathilde, sustinuta de cercul sau de prieteni literari, îi raspunde fostului sot cu o serie de atacuri crude si personale în mass-media. Consecvent crezului sau, în ciuda celor întâmplate, Anatol Nikolaevici Demidov, print de San Donato, ramâne pâna la sfârsitul vietii, un înfocat admirator al lui Napoleon Bonaparte.

 

Bucuresti

10 mai 2011


 

 

CONSTANTIN BRÂNCUSI – LUCEAFAR, CIOCÂRLIE SI INFINIT…

On By nelursIn HistoryLeave a comment

de Roni CACIULARU

 

Hoinar prin lume…

Vizitarea Muzeului MOMA, daca esti de-acum la New York, e obligatorie! Stiindu-i imensitatea valorica, dar si cunoscându-ne patimile pentru frumos, suntem convinsi ca, în scurtul nostru timp, nu vom putea face mare lucru. Dar stiam cu exactitate ca Brâncusi, fantasticul si imensul Brâncusi, este unul din regii de la Muzeul de Arta Moderna – MOMA. Acolo mergem. Coada imensa. Dar imediat se mai deschid câteva puncte de distribuire a biletelor. Ajungem repede la etajul 5. Unul din cele mai minunate etaje din lume! Trecem prin câteva încaperi, primim îndrumarea paznicilor, deosebit de binevoitori, si ajungem în:

 

 

Spatiul Brâncusi!

E liniste. „Masa tacerii” nu e aici, dar clepsidrele ei lucreaza tacut, constant si tenace. Filmez. Sunt oprit de un tânar din serviciul de securitate al muzeului. Amabil, ma atentioneaza ca nu-i voie sa filmez. Îi spun ce-i cu mine acolo, ma explic, ma justific si adaug ca Brâncusi e o mare iubire. La iubire interlocutorul devine întelegator si-mi permite sa iau, mai departe, imagini. Dar, precizeaza el, numai aici! S-a lamurit ce-i cu mine. Si cu nebunii nu te pui, ca tot n-ajungi la rezultat… Cert este ca filmez si filmez… Filmez intru-un loc sfânt, solemn si maret. Filmez tacerea, visul, unda dorului, clipa de dincolo de timp. Apoi ma opresc. Gust, pipai cu ochii, cu inima materia cântând, pasarile brâncusiene, si urc, modul cu  modul,  Coloana  Infinitului. Mi se pare ca-s contopit cu o latura dintr-un element al ei, mereu altul, mereu mai sus, mereu mai sus…

 

Discut putin cu Domnisoara Pogany

Cu care ma cunosc de mai mult timp. Ne-am întâlnit si la Paris, nu?! Sau era sora dumneavoastra?! Totusi, ce mai faceti? Cum e pe-aici? Ma rog, discutam chestii din astea, conventionale. Dar dupa putin timp, gândim la ceva mai profund si-ajugem la ideea de înaltare. Spirituala. Transcendentala. Si iata – ne oprim la ideea de zbor, de desprindere, de urcus neîntrerupt. Cu inima. Cu gândul. Pâna unde nu se poate… Ca de, oameni suntem! Ce altceva poti sa vrei, sa simti, când esti parte infinitesimala din vibratia brâcusiana?! Un fragment de Coloana a Infinitului, de culoare închisa, din lemn, expus aici, ca un simbol al simbolului de mâine, îmi aduce în ecranul imaginatiei coloane de lemn din monumente funerare taranesti, ori din pridvorul casei  unor oameni gospodari, de prin satele din sudul României, de la Gorj. Coloane lucrate atent si bine de mesteri populari, care ciopleau sufletul lemnului si-al omului, din tata-n fiu. Si iar filmez, halucinat, piesa cu piesa, filmez stralucirea bronzului de pe chipul Domnisoarei Pogany, ori a pasarii deja în zbor – tot spre înalturi siderale. Filmez linia si  catifelata curbura lina, usor perceptibila, cioplita si slefuita atent si inspirat. Filmez apoi romb cu romb, fuge gândul la Târgu Jiu, la Columna definitiva, la materia devenita spirit, la spiritul devenit bucuria ascensiunii, a perenitatii si a eroismului uitarii de sine, implicat fiind în sensul suprem al existentei si satisfacerii subtile a unui ego nemultumit de conditia sa. Coloana Infinitului, creata de Brâncusi, e…

 

… O izbânda a neputintei…

…e materie si poezie, e lacrima si forta, e geniu si grandoare, e viata si nemurire, cu sunet de Ciocârlie pe cerul Luceafarului, nemuritor si rece… Setea de zbor, visul desprinderii de lut, se potriveste însa, atât de bine,  si cu dorinta americanului de a face, de a cladi, de a urca, de a se autodepasi, de a fi deasupra,  mai ales deasupra sa. Iata de ce, printre altele, Brâncusi e iubit si aici. Aici, la New York, ca si în ori ce loc unde exista inteligenta, spirit si suflet, caci indiferent de meridian, omul, în tot ce are el mai bun, e asisderea. Îmi amintesc ca Brâncusi, aparându-l pe Tristan Tzara, prietenul sau, i-ar fi replicat cuiva ca în arta nu exista straini. Într-adevar. Nici aici, nici nicaieri. Oriunde, oamenii sunt oameni, daca sunt oameni! Daca îsi respecta datele fundamentale, daca se ridica peste si din nimicnicii. Ori, dorinta de zbor, de a urca pâna la Dumnezeu, de a fi la înaltime, este sublima si adevarata, cu atât mai adevarata aici, la etajul 5, sfânt si de-nchinaciune, al muzeului MOMA din New York. Ma aflu, deci, acum, în una din cele mai importante catedrale ale lumii. Aici, în Spatiul Brâncusi… de la Muzeul de Arta Moderna.

Coborâm cu ascensorul, în timp ce gândul mai zaboveste între Carpati si Dunare, meditând si la faptul ca si în Israel este aceeasi truda omeneasca, precum pretutindeni, de supravietuire si de înaltare si de autodepasire, de negare a limitelor. La Târgu Jiu, Coloana, adevarata Columna a Infinitului, devine, în orele înserarii, fosforescenta sufletului meu, ca un astronomic far de mare, bogzian. Coloana de acolo, din Târgu Jiu, are 29 de metri si 33 de centimetri. Aceasta-i dimensiunea care i-a trebuit lui Brâncusi. Si astfel, el ne-a adus infinitul în suflet. L-am vazut, l-am simtit! Si merg cu el pretutindeni!

Din nou printre bulevarde largi si arhipline. Din nou pe strazi cu vitrine care vorbesc despre paradisul cumparaturilor. Din nou hai-hui prin Manhattan, printre americanii locului si printre turisti de oriunde.

 

Fiecare cu infinitul lui

Acum mi se pare ca fiecare vrea sa fie, sau crede ca e pasare în zbor. Si fiecare îsi anina sufletul de câte o Coloana a lui. Fiecare –  cu infinitul lui, cu puritatea liniilor lui de inima si candoare… În fiecare din noi este o coloana a infinitului, în fiecare din noi exista un Brâncusi. Mergem la Columbus Circle, care e la intrarea în marele, foarte marele Central Parc. Aproape de tinta, cascând gura la zgârie nori de o superba geometrie, ne trezim în fata unui bloc aparte, de peste patruzeci de etaje, un zgârie nori de o speciala semetie, numai sticla si metal, înconjurat de alti colosi, zgârie nori mai înalti, parca mai supli chiar, dar care, nu stiu cum, nu-l depasesc. Senzatia ca el urca peste propria sa înaltime este puternica si adevarata. Imediat aparatul de filmat functioneaza. Unghiuri diferite, transfocari, prim-planuri pentru detalii. Filmez aproape cu egala abnegatie ca la Muzeul MOMA. Am si de ce! E o cladire de exceptie! Acest bloc este primul din New York inspirat de Coloana Infinita a lui Brâncusi. Marele oltean de geniu din Gorj, de la Hobita e prezent aici, pe strada 57 colt cu Eight Avenue, din New York. Destul ca totul sa fie si mai frumos, si mai stralucitor! Cladirea este sediul central al Corporatiei de presa Hearst – RTF bookmark, si este prima cladire americana cu certificatie de zgârie nori ecologic! Totodata, cladirea este si un record ergonomic.

 

Norman Foster cu seva de Brâncusi

Cine este autorul acestei adevarate creatii? Un singur nume este sufucient: arhitectul Norman Foster. El a primit pentru realizarea cladirii – o adevarata opera monumentala, „Premiul Pritzker”. Hearst Tower (asa se numeste cladirea asta) detine Medalia de Aur a Consiliului Cladirilor Ecologice al Statelor Unite. Datorita formei sale si a sticlei ce o înconjoara, pe laturi, cladirea beneficiaza la maximum de lumina zilei.

Patrund în cladire. Un computer de aici ma duce cu usurinta la un articol scris de Alina Agavriloaie, în ziarul Flacara Iasului. E un ziar în care cu zeci si zeci de ani în urma, am semnat si eu. Dar asta e un alt segment, din coloana timpului meu, nicidecum infinita. Si e, totodata, si un alt segment de spatiu, în care mi-a fost dat sa traiesc si sa iubesc. Nici aici nu-i vorba despre infinit. Sau, poate este unul, sufletesc… Iata însa – ca sa revenim – ce scrie Alina Agavriloaie: „Cine nu a auzit de publicatiile «Cosmopolitan», «San Francisco Chronicle» si «Esquires»? Toate sunt brandurile corporatiei (de presa – n.n.) Hearst si, desi sunt citite în întreaga lume, putini stiu ca sediile lor se afla într-o cladire pe una din cele mai celebre artere ale New Yorkului”. [ Nota Mea: Aici, în cladirea asta impozanta, eleganta, moderna, am patruns eu prin efractie virtuala, si ma folosesc de primul computer pe care-l pot accesa. Întâi m-am speriat, caci fiind spre seara, la intrarea mea în sala eleganta – si nepopulata atunci – s-au aprins luminile, automat. Pe urma a mers totul ca pe roate…].

Dar sa citim mai departe: „Constructia destinata doar spatiilor office are 46 de etaje, 182 m. înaltime si o suprafata utila de 80.000 m.p.(…) Ea a fost apreciata ca una din cele mai frumoase constructii dupa atentatul asupra Turnurilor Gemene, din 11 septembrie 2001. Hearst Tower este prima cladire office, ecologica, construita în New York. Pardoseala este (…) pavata cu dale de calcar. Sub podea exista o retea de tevi din polietilena, prin care circula apa rece în timpul verii si calda pe timp de iarna”. Este mentionata, mai departe, si o „cascada artificiala, alimentata cu apa de ploaie colectata de pe acoperis. Apa provenita din precipitatii  este folosita la sitemul de racire al cladirii, precum si la irigarea plantelor ce decoreaza birourile”.

Întrerup lectura… Parca am auzit un zgomot. Desigur ca Internetul mai da si alte date despre acest loc. De pilda, despre faptul ca, permanent este asigurata atâta lumina, doar cât trebuie. Asta se face automat. Totodata, aici exista o serie întreaga de aranjamente pentru securitate si  confort maxim…  Ma uit, în fuga, în jurul meu. Sunt sigur ca e o placere sa lucrezi într-un astfel de loc. Hearst Tower este un zgârie nori unicat în New York, un element decorativ exceptional al Manhattanului, un simbol de maretie, confort si înaltare a spiritului, o mândrie a oamenilor, care îsi are izvorul în stâlpii Gorjului si scânteia de geniu a lui Brâncusi. Sa recunoastem însa, aici, pe prim plan, si maiestria absolut de exceptie a marelui arhitect Norman Foster. Sir Norman Foster! Dematerializarea volumelor lui Brâncusi îsi gaseste aici utilizarea materiala superioara, practica si concreta, în viata de zi cu zi.

Ambele sublimari au acelasi înteles. Mai sus, mereu catre aureolarea omului! Numai ca Brâncusi e, totusi, transcendental! E Luceafar, si e Ciocârlie, si e Infinit. Si îmi place ca a fost prieten cu Tristan Tzara si Marcel Iancu…

 

 

 

Israel

10 mai 2011


 

BREBAN – COLABORATOR AL SECURITATII?

On By nelursIn HistoryLeave a comment

„Alte popoare au sfinti, grecii au întelepti.
S-a spus, pe drept cuvânt, ca un popor
nu se caracterizeaza atât prin oamenii mari
pe care îi are, ci mai mult prin felul în care
îi recunoaste si îi stimeaza pe acestia.”
Friedrich Nietzsche

Autorul „Buneivestiri”, Nicolae Breban, nascut la Baia Mare, în data de 1 februarie 1934, este fiul preotului greco-catolic, Vasile Breban, închis sub unguri. Bunicul sau, Nicolae Breban, protopop în comuna Cicârlau, a înaltat o catedrala, gratie eforturilor d-sale luând fiinta, dupa cum se stie, câteva scoli în Ardeal. Breban debuteaza târziu, purtând mai bine de un deceniu, stigmatul de „dusman al poporului”, purtând „steaua galbena” a individului – în perceptia cerberilor regimului comunist – cu o provenienta „suspecta”. Aceeasi problema, legata de „originile nesanatoase”, o au, de altfel, si alti colegi de generatie ai d-sale – generatie numita de criticii literari, saizecista, una dintre cele mai stralucite, date culturii române în perioada postbelica – Nichita Stanescu, nepot de general alb-gardist: Cereaciukin, Matei Calinescu, fiu de burghezi si intelectuali din perioada interbelica, Cezar Baltag, fiu de preot basarabean.

Breban debuteaza târziu, la 31 de ani, stralucit, în 1965, cu romanul „Francisca”, prezentat de Matei Calinescu. Publica, apoi, imediat, „În absenta stapânilor” (1966), având o incredibila ascensiune, un urcus destinal fulminant, dupa ce dictatorul se opune fatis invadarii Cehoslovaciei lui Alexander Dub?ek – Uniunea Sovietica si aliatii din Pactul de la Varsovia, cu exceptia României, dupa cum se stie, invadeaza Cehoslovacia – moment istoric crucial care da fiinta fenomenului de eliberare politica numit „Primavara de la Praga”. Anul 1968, de buna seama, a schimbat, apropo, lumea, „chiar daca va convine sau nu”, sustine deputatul european Daniel Cohn-Bendit. 1968 a schimbat în esente inclusiv România, dupa marasmul proletcultist iscându-se o boare de liberalizare, care a stârnit simpatia, ba chiar admiratia a nu putini intelectuali români fata de Ceausescu. În acel context, Breban cunoaste – cu vorbele marelui critic Eugen Negrici – „o glorie de neegalat”. Astfel, dupa primele doua romane, în 1968 – an declarat de critica de specialitate drept an al romanului! – vede lumina tiparului „Animale bolnave”. În acel context istoric de liberalizare, la Congresul al X-lea al PCR, din 6-12 august 1969, tânarul Breban este ales membru supleant al Comitetului Central. În 1971, are loc premiera filmului artistic „Printre colinele verzi” (scenariul si regia de Nicolae Breban), o ecranizare a romanului „Animale bolnave”.

„Filmul nu este agreat de catre oficialitatile comuniste – noteaza Laura Pavel în nota biobliografica inserata la începutul volumului Breban 70 (Editura Ideea Europeana, 2004) – fiind inclus însa în selectia oficiala a Festivalului International de la Cannes. Prezent la Paris, cu acest prilej, Nicolae Breban este socat de Tezele din Iulie, prin care Ceausescu va declansa, dupa model maoist, revolutia culturala. Dezavuând public politica regimului din România, prin interviuri acordate presei occidentale, scriitorul îsi anunta, în semn de protest, demisia din functia de redactor-sef al României literare”. În jurnalul sau, intitulat „Un român la Paris”, Dumitru Tepeneag – singurul cetatean român (dupa Regele Mihai I), caruia i s-a retras cetatenia prin decret prezidential – nota, referitor la acea radicala ruptura brebaniana cu sistemul ceausist, urmatoarele: „22 septembrie 1971. În sfârsit, Le Monde a publicat si articolul despre Breban: «Craignant un retour au dogmatisme, le rédacteur en chef de la revue La Roumanie littéraire donne sa démission» (…) 23 septembrie 1971. Stirea despre demisia lui Breban a fost reluata de mai multe ziare franceze, engleze, germane. Breban se simte foarte mândru”.

În data de 16 februarie 1971, în România, „are loc sedinta comuna a comitetului organizatiei de partid si a biroului Uniunii Scriitorilor, în care este incriminat faptul ca Breban „si-a prelungit sederea în strainatate, fara sa aiba dezlegare la plecarea din tara decât pentru o perioada limitata” si, cititi cu atentie! „se propune excluderea lui Nicolae Breban din biroul Uniunii, precum si excluderea sa din rândurile membrilor supleanti ai CC al PCR si din rândurile membrilor PCR. În aceeasi zi, în sedinta de lucru a CC al PCR, propunerile confratilor sunt însusite si supuse spre aprobarea plenarei Comitetului Central.” (s.n.) Întors în tara în luna aprilie, dupa o calatorie prelungita în Franta si R.F. Germania, refuzând însa sa se autoexileze, scriitorul devenise indezirabil pentru autoritatile comuniste. (s.n.) Este marginalizat, supravegheat si împiedicat sa mai calatoreasca în strainatate pâna în 1975, desi obtinuse deja si cetatenia germana. Înfruntând aceste conditii potrivnice, el se consacra, în exclusivitate, scrisului, fiind, dupa marturisirea sa, «singurul meu raspuns posibil, firesc, desi paradoxal pentru unii»”.

Breban intra, asadar, în marginalitate sociala. Publica o data la câtiva ani câte un roman, luptând cu organismele cenzurii comuniste. Una dintre cele mai acerbe lupte cu cenzura romancierul o duce pentru publicarea uneia dintre capodoperele sale, „Bunavestire”, refuzate de editurile „Cartea Românesca” si „Eminescu”. Este anchetat de securitate. În acel context, al anchetelor la securitate, îl cunoaste si pe generalul de securitate Nicolae Plesita. Romanul „Bunavestire” vede, totusi, lumina tiparului în 1977 la Editura Junimea din Iasi si este atacat virulent în plenara C.C. al P.C.R. din 28-29 iunie 1977, atac preluat fara crâcnire de întreaga presa de partid si cea literara din tara.

Având cetatenie germana si, respectiv, pasaport german – Mama romancierului, Olga Constanta Esthera Böhmler-Breban, vine dintr-o familie de nemti emigrati din Alsacia – Breban calatoreste în strainatate, stabilindu-se, într-un târziu, la Paris, si continuând, maniacal, sa scrie si sa publice în tara, la prestigioase Case de Edituri din strainatate, inclusiv trei romane la prestigioasa editura pariziana Flammarion. Revolutia din 1989 îl readuce din exil acasa, în România, unde domnul Andrei Plesu, în primavara anului 1990, îl invita sa preia revista „Contemporanul”, înfiintata la 1881 si editata, la ora actuala, de Trustul Contemporanul. Da. Autorul „Buneivestiri” se întoarce definitiv în România, tara în care Nicolae Breban s-a nascut si a creat o opera romanesca de prim rang, devenind unul dintre cei mai mari scriitori români. Unul dintre cei mai atacati scriitori români. Unul dintre cei mai izolati scriitori români. Unul dintre cei mai calomniati scriitori români.

Breban scrie si publica ritmic: romane, eseu, poezie, traduceri, teatru. Este iubit si denigrat în egala masura. Este aplaudat, calomniat… Este invidiat si adulat în egala masura pentru uriasa-i forta creatoare de nestavilit, pentru forta de a fi el însusi, de a fi liber, unic, vulcanic, intempestiv, covârsitor de viu, pentru forta-i de a fi un soi de pegas nabadaios si genial, un cal de cursa lunga, imposibil de îmblânzit de nici una dintre dictaturi, inclusiv de cea postdecembrista, „de catifea”, dupa cum i s-a spus nu o data. Vocatia lui nu este, n-a fost niciodata, vorbind în limbajul lui Napoleon, politica; Vocatia d-sale este, previzibil pâna la monotonie, Romanul. Romanul polifonic, clasic, romanul ca o constructie enorma, asa cum l-au vazut, l-au visat uriasii: Dostoievski, Tolstoi, Proust, Musil.

…La circa o luna dupa ce romancierul împlineste 77 ani, la circa 35 de ani scursi de la publicarea, în 1977, a romanului „Bunavestire”, în anul de gratie 2011, în Postul Sfintelor Sarbatori Pascale, aflam, cu surprindere, ca, brrrr, surse din Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) sustin faptul ca „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Aflam din aceeasi sursa (ca si când ai citi un raport al securitatii, si nu rezultatele unei investigatii, nu-i asa?) ca „Directia de investigatie a constatat ca Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati, au declarat, miercuri, surse din CNSAS” si ca „Consiliul National pentru Studierea Arhivelor Securitatii (CNSAS) a cerut Curtii de Apel Bucuresti sa constate calitatea de colaborator al fostei Securitati a scriitorului Nicolae Breban”. Nu exista, asadar, o decizie a Curtii de Apel. Exista o constatare a Directiei de investigatie, conform careia „Nicolae Alexandru Breban a fost colaborator al fostei Securitati”. Constatarea abuziva, grosolana, calomnioasa este preluata de întreaga presa nationala; si nu numai de cea nationala. Curios, lucrurile – în conditiile dictaturii cu papion instaurate de câtiva ani în tara – se întâmpla întrucâtva ca în 1977, când romanul „Bunavestire” a fost, spuneam, atacat virulent în plenara CC al PCR din 28-29 iunie 1977. (Vezi, în aceasta ordine de idei, un dosar ce contine un fragment din atacul brutal la adresa romanului si a autorului, proferat în Plenara CC al PCR de catre Titus Popovici, în „Bunavestire”, Editia a IV-a, cu un argument al autorului, prefata, tabel cronologic si note de Laura Pavel, Editura Paralela 45, 2002). Iar acel atac virulent a fost preluat – într-un salbatic regim dictatorial – de întreaga presa de partid din tara. „Alte masti, aceeasi piesa,/ Alte guri, aceeasi gama,/ Amagit atât de-adese/ Nu spera si nu ai teama.”

Breban – colaborator al securitatii?

Da, am pus un semn de întrebare, absolut firesc în acest caz, desi cunosc, de buna seama raspunsul. Îl cunosc, de altfel, si nu putini jurnalisti, scriitori (de pilda, Cristian Teodorescu si Emil Hurezeanu, zelosii calomniatori ai romancierului, nu-i asa?), colegi ai domnului acad. Nicolae Breban. Cu toate acestea… majoritatea a preluat stirea abuziva, grosolana. Stirea calomnioasa a fost multiplicata cu o viteza, hélas, abracadabranta, cu o iuteala de vis, cu un spirit organizatoric formidabil, de necrezut când vorbim de iubita noastra, sarmana noastra, primitiva noastra România; ma gândesc… asa, visator, ca în cazul în care acea viteza, acea miraculoasa energie, graba de a macula cu orice pret un mare romancier, acea harnicie de a raspândi o calomnie incredibila ar fi fost folosite în sens constructiv, sa zicem, la constructia autostrazilor în România, tara noastra s-ar fi acoperit mirabil, peste noapte, de o retea de autostrazi mi-nu-na-te, care, din punct de vedere calitativ, ar fi batut soselele germane, zau! Nu putine dintre ziare, asadar, cotidiane, editii on line, agentii de stiri, au preluat, ca material „ilustrativ”, cum ar veni, stenograma unor convorbiri purtate de romancierul Breban cu generalul de securitate Plesita, convorbiri reproduse trunchiat. Asa „se cuvine”: sa reproduci informatiile trunchiat – inclusiv, culmea!, succinta bio-bibliografie; când nu-ti convine, se bricoleaza, se ajusteaza, iar la nevoie: se da cu toporul, se da cu barda, amputându-se o buna parte din biografia unui individ incomod, nu conteaza cine este el, ce anume a facut în viata, nu conteaza ca îi faci rau; în conditiile enormei crize morale care clatina la radacini societatea româneasca, nu mai conteaza absolut nimic: poti sa spui ce vrei, cui vrei, despre oricine vrei, oriunde, oricând, oricum!!! – important e sa omiti tot ceea ce este strident într-un cadru dat, prestabilit, tot ce nu este „pe linie” GDS-sista, „pe linie” CNSAS-isita, sa smulgi din context, dupa cum îti convine, imprimând, nu-i asa?, unghiul din care „trebuie” citit un text, interpretata o stire conform „ultimelor indicatii de partid”, da? Si din ce motive, ma rog frumos?

Eugen Simion: „Niciodata nu se spune, nu s-a vorbit, de pilda, ce reprezinta grupul GDS în lumea literara de astazi. Este pentru prima data când vad si eu un scriitor ca vorbeste, scrie cinstit despre toate aceste lucruri: ce este cu emigratia româneasca, cu exilul românesc si asa mai departe. Toata lumea are un fel de complex: sa nu zica asta, sa nu se supere – daca se supara cineva care e foarte puternic, îl taie de pe toate listele – si asa mai departe. Ceea ce se întâmpla, s-a întâmplat.”

Aura Christi: „De 20 de ani, domnule profesor, suntem taiati de pe toate listele… E o informatie aceasta si nimic altceva.”

Eugen Simion: Va mirati ca nu am fost de douazeci de ani în aceasta lume? Nu am fost, pentru ca am fost marginalizati! Foarte dur si fara prea multe comentarii…”

Am reprodus adineaori un fragment din conferinta organizata de revista „Contemporanul” în noiembrie 2009 pe marginea volumului-eveniment „Tradarea criticii”, scris de Nicolae Breban si aparut la Editura Ideea Europeana. „Tradarea criticii” – o carte incomoda, scortoasa, în care Breban aseaza fata în fata doua realitati: cea dejisto-stalinista si cea postdecembrista, asemanatoare si în urmatorul punct: modul în care sunt tratate personalitatile majore ale culturii române, acestea fiind marginalizate, dupa cum sustineam si alte dati, denigrate, un rol important în aceasta ordine de idei revenindu-le Grupului de Dialog Social – un grup transformat în secta culturala ultraexclusivista – si CNSAS-ului.

Tradarea… este, asadar, repet, o carte incomoda, crispanta, provocatoare; un opus socant pentru unele spirite, un volum polemic, care va deranja, în continuare, nu putine spirite. (Ca si „Aventurierii politicii românesti”. „O istorie dramatica a prezentului” – un opus brebanian incendiar, publicat de curând în format digital de Editura CorectBooks, apoi, în format clasic, de Editura Muzeului National al Literaturii Române.) deranjeaza si va deranja cu atât mai mult, cu cât patetismul brebanian, de sorginte elina, este de o luciditate greu de contestat, atentie, daca spiritul nu-ti este corupt. Tradarea criticii este o carte scrisa de un romancier important, care în trecut a fost membru supleant în CC, dar dupa Tezele din Iulie ’71, spuneam, Breban si-a dat demisia, la Paris, în Le Monde, si s-a întors în tara, devenind unul dintre cei mai importanti disidenti din Estul Europei.

O parte din ilustrii domniei sale colegi – e vorba, nota bene, de nume greu de trecut cu vederea: Manolescu, Adamesteanu, Doina Uricaru, bunaoara; dar exista si altele, din pacate pentru ei – se opresc, referindu-se la acest segment din cariera brebaniana pâna la acest dar, calomniindu-l astfel pe unul dintre cei mai mari romancieri români; o jumatate de adevar este egal calomnie.

Marginalitatea în care a trait si a scris – fara a avea vreun venit – autorul „Buneivestiri” sub Ceausescu, calomnia, zvonistica denigratoare – o industrie inventata, pusa la punct, perfectata si folosita ca instrument de propaganda atât de organele represive de sub dictatura, cât si de actualul GDS, pardon, CNSAS, nu-i asa? – iata, în chip extrem de straniu, explicabil însa, continua si dupa ’89. O alta carte careia i-am dedicat – în „Contemporanul” – o dezbatere în toamna anului 2008 este Iluziile literaturii române, semnata de domnul profesor Eugen Negrici, si aceasta incomoda, scortoasa, stralucita. Cred cu fermitate ca aceste doua carti, spuneam la acea conferinta de acum circa doi ani, vor da o directie în literatura româna; sunt, ambele, o provocare pentru spiritul critic, si nu numai. Reprezinta un dus rece pentru critica româna, dar nu mai putin pentru societatea de azi, cu conditia sa aiba parte de o receptare adecvata, de o analiza critica lucida, pertinenta – ceea ce, sa recunoastem înca o data, ne lipseste. Si e un lucru de o gravitate extrema acesta.

Nu exista, de buna seama, spuneam, o decizie a Curtii de Apel în acest caz. Spun de buna seama, fiindca CNSAS a devenit, da, previzibil. Scenariul este, da, ras-cunoscut. La fel, au fost „linsati” public, la fel au fost supusi oprobriului general Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru si alti scriitori, opera carora face parte din patrimoniul spiritual al României. Nicolae Breban nu a fost invitat la CNSAS, pentru a i se comunica decizia, pentru a i se solicita opinia, pentru a-i oferi, Doamne fereste, prilejul sa-si sustina nevinovatia; la ce bun? Prezumtia nevinovatiei sa mai existe oare în România? La ce bun? De vreme ce decizia este luata, verdictul este dat din start, iar stirea este preluata din surse – fara nici un fel de semn întrebare – de întreaga presa; preluata, multiplicata fara drept de apel decât cu câteva exceptii, nu rareori, timide… La mijloc este, dupa cum se vorbeste, decizia atotputernicului „partid” GDS, CNSAS – scuzati, pardon, era sa le confund, nu-i asa?

CNSAS nu avea nici un motiv sa faca publice dosarele securistilor imediat dupa 1989, cum s-a procedat în nu putine tari vecine abia iesite din culoarul atroce al dictaturii, nu-i asa? În consecinta, sunt linsate victimele, în vreme ce calaii triumfa. Din ce motive sa faci publice dosarele angajatilor securitatii imediat dupa Revolutia din 89, când poti sa scoti de la dosar câte o fila atunci când cineva devine „prea curios” sau din cale afara de curajos sau, mai stii?, începe abrupt sa creasca în sondaje, ca Mona Musca, de pilda, ori are un prestigiu si o Opera, ca Breban, care încurca nu putina lume prin spiritu-i radical si care, fereasca-te Bunul Dumnezeu, se atinge de „sfânta sfintelor”: Grupul de Dialog Social, nu-i asa? Nu sunt acestea decât niste întrebari; nimic mai mult, dar, nota bene, nici mai putin. O întrebare bine formulata, nu rareori, însa, îsi contine raspunsul; sau… gresesc?

În seara zilei de 6 aprilie 2011, când internetul, ziarele, agentiile de stiri au fost invadate de acest bine regizat „linsaj public” al unuia dintre cei mai importanti romancieri români, l-am sunat pe Mircea Dinescu, ex-poetul erijat, spre ghinionul lui sarmanul, în „procuror al natiunii”. Volubilul Mircea Dinescu a fost cam… monosilabic, da, cu subsemnata la telefon, ba mai mult decât atât: s-a cam bâlbâit de câteva ori, principalul argument adus în favoarea colaborarii cu securitatea a autorului „Animalelor bolnave” fiind, tineti-va bine… „Ce sa fac, daca Nicolae a stat la taclale cu Plesita?”.

Am mai aflat de la Mircea Dinescu ca nu e obligatoriu sa ai un angajament semnat cu securitatea, ca sa fii acuzat de colaborare cu organele securitatii. Sa înteleg ca, în limbajul dâmbovitean vorbind, merge si asa, va trece si asa acuza de colaborator al securitatii în „cazul Breban”, da? Tot atunci, în timpul aceleiasi convorbiri, ex-poetul Dinescu mi-a adus la cunostinta ca Breban poate – ca sa vezi!, i se da, totusi, o sansa nesperata – sa… se apere, ca si când ar fi uitat cine este Breban, ca si când n-ar fi stiut cine este Breban sau ca si când n-ar fi avut chef sa-si aduca aminte cine anume este Nicolae Breban.

Breban nu se va apara, de buna seama. Maramuresanul Breban va lovi în plin, atacând…, nu, nu CNSAS-ul – un organism cel putin straniu, care bântuie societatea româneasca postdecembrista ca o fantoma, nu-i asa? Breban va ataca „fabricatorii”, „facatorii de dosare”, membrii de vârf ai CNSAS, între care, pare-se, figureaza inclusiv dl Dinescu. (Apropo, ma întreb ce surprize am putea avea daca am consulta stenogramele netrunchiate ale modului dlui Dinescu de „a sta la taclale” cu generali de securitate, cu dictatorul sau cu securistii implantati la USR, pe vremuri… Cine urmeaza pe listele CNSAS dintre cei care au „stat la taclale” cu agenti trimisi de securitatea ceausista, cu generali, colonei, grabiti sa ancheteze fiecare scriitor, medic, inginer, fiecare intellectual de vârf, revenit din strainatate în România socialista, pe vremuri, sub dictatura? Cine urmeaza, asadar? Liiceanu? Dinescu? Plesu? Patapievici? Sau, poate, subsemnata? Si eu, apropo, am fost anchetata de securitate.)

Breban va apara cei câtiva mari scriitori, denigrati, calomniati ignobil de acest tot mai dubios CNSAS, care s-a discreditat complet, devenind tot mai penibil, tot mai fara… Dumnezeu. E limpede ca CNSAS duce o politica antinationala, atacând valorile care fac parte din patrimoniul spiritual al acestei tari. E suficient sa ne referim, iar si iar, la nume ca Stefan Augustin Doinas, Nicolae Balota, Cezar Ivanescu, Adrian Marino, Augustin Buzura, Eugen Uricaru, Ion Caraion.

CNSAS-ului nu-i va ramâne – prin „junii” sai calomniatori, prin recentii denigratori ai romancierului Breban, prin functionarii bine platiti din bani publici de altfel, prin „junii facatori” de dosare, care vor fi atacati în instanta, de asta data, nominal pentru calomnie si pentru un grosolan abuz în serviciu – decât un lucru „de nimic”: sa-l linseze la propriu pe Breban în Piata Universitatii, sa-i împroaste la propriu cu noroi statuia sau, de ce nu?, sa-l arda pe rug – ca în Evul Mediu, sau ca în alte vremuri, da – odata cu cartile Mariei Sale, Autorul, adunate din bibliotecile lumii, nu-i asa?

Breban nu are de pierdut nimic. Absolut nimic. Domnia Sa si-a facut datoria: s-a exprimat, urmându-si orbeste, maniacal, Vocatia. Teama mi-e însa ca daca va reusi CNSAS-ul, spuneam, sa-l arda pe autor, laolalta cu toate cartile scrise de d-sa, tomuri lânga alte tomuri, peste treizeci si cinci de titluri, pastrate în bibliotecile lumii, va ramâne un gol în literatura româna, gresesc? Un gol greu de neglijat pentru biata literatura româna majora, cu modernitatea-i amputata, schilodita, trunchiata.

Aura CHRISTI
ideeaeuropeana.blogspot.com
7 aprilie 2011

VIATA COTIDIANA SI PUTEREA IN COMUNISM

On By nelursIn HistoryLeave a comment

Nadegè Ragaru & Antonela Capelle-Pogacean
Vie quotidienne et pouvoir sous le communisme. Consommer à l’Est
Editura Karhala
Paris, 2010, 464 p.

A aparut la Editura Karthala din Paris o carte de mare interes pentru intelectualii din Est, fie ei cercetatori, oameni din mediile culturale sau simpli cititori, autoarele tratand cu maxim interes si cu remarcabila inteligenta, la care as adauga si tactul necesar, citeva, nu putine, chestiuni de mare importanta pentru  o mai buna cunoastere a vietii de zi cu zi si a posibilitatilor de a se cultiva a locuitorilor de diverse nationalitati din Est in regimul comunist.

Doua mentiuni se impun si anume: cele doua autoare sunt tinere cercetatoare  la un  Centru de Studii  si Cercetari Internationale (CERI) pe langa Institutul de stiinte politice (Sciences Po) din Paris si provin din Franta si  respectiv din Romania. In plus, Antonela Pogacean – intr-un amplu interviu din 2009 aparut in revista Teatrul Azi,  explica  mai detaliat cu ce se ocupa la Paris –  s-a nascut la Oradea, aici a urmat liceul, la Cluj o facultate, asa incat exemplificarile si observatiile  ei legate de Teatrul oradean ne-au interesat in mod expres.

Sustinatori convinsi ai Proiectelor legate de studierea mutatiilor produse in viata locuitorilor din tarile din Estul Europei sub comunism, au sprijinit si incurajat aparitia acestui volum, domnii Christian Lequesne, director CERI, precum si predecesorul sau, Christophe Jaffrelot, dar si responsabilul Colectiei „Cercetari internationale”, Jean-Francois Bayart. Respectiva colectie publica studii si eseuri ce trateaza „mutatiile produse in sistemele internationale si in societatile politice, la ora globalizarii, cu accent pe datele fundamentale ale acestui timp: interfata intre relatiile internationale sau transnationale si procesele interne ce au loc in aceste societati care pot simboliza cumva faimoasa curba a lui Mobius”. De asemenea, Colectia propune analize originale si riguroase, exigente din punct de vedere intelectual, scrise  intr-o limba clara, nedepinzand de mode si puteri, indiferent care ar fi ele.

Volumul – peste 450 de pagini structurate in trei parti – reuneste contributii semnate de cercetatori provenind atat din tarile estice (Bulgaria, Polonia, Romania, Rusia, Ungaria), cat si din Vest (Franta, Elvetia) si SUA. Partea intai este o ampla prezentare a societatilor de tip socialist si comunist care chestioneaza existenta unei culturi socialiste de consum; studiile  poarta titluri incitante ca: „Stiintele sociale socialiste si problema consumului” (Liliana Deyanova), „Fiecaruia dupa munca depusa sau despre consumul imposibil in RDG” (Sandrine Kott), „«Reclama» sau «propaganda»? Vicisitudinile sistemului publicitar socialist in Cehoslovacia comunista” (Bradley Abrams), „A inversa alchimia. Rolul banilor in RDG-ul lui Eric Honecker” (Jonathan R. Zatlin), „Expertii in «societatile statului la coada». Sansele consumismului in Polonia comunista din anii 1980” (Malgorzata Mazurek).

Partea a doua cuprinde alte cateva studii de mare interes, cum ar fi: „Interzicerea ofertei ilicite de bunuri de consum in URSS” (Gilles Favarel-Garrigues), „In cautarea locuintei socialiste ideale in Ungaria post-stalinista: blocuri prefabricate sau casa familiala construita cu propriile maini?” (Virág Molnár). „Ecranele socialismului: micro-puteri si cotidian  in cinematografia bulgara” (Nadege Ragaru).

Romanii isi amintesc ca dupa celebrele Teze din iulie, in Romania cenzura, urmata mai apoi de infinit mai parsiva autocenzura, cand la noi Programul televiziunii s-a redus la doua ore si acelea dedicate Ceausestilor, urmaream cu mic cu mare posturile tv bulgare. La ei se mai putea vedea un film, un spectacol de teatru.

Partea a treia consacrata „vietii sociale a bunurilor si istoriei sociale a consumatorilor” dezvolta subiecte legate de tema propusa: „Teatrul si publicurile sale sau societatea socialista oglindita in reprezentatii la Oradea” (Antonela Pogacean), „Pe drumul abundentei materiale in URSS-ul lui Hrusciov. Consum rationalizat sau urmarirea unei mode?” (Larissa  Zakharova), „Vilele de vacanta din Bielorusia si din Rusia in anii 1970-80: acces, forme, folosire diferentiata”(Ronan Hervouet).

Autorii, toti, fara exceptie, produc analize pertinente, cu bogate trimiteri bibliografice, asupra mecanismelor societatii socialiste-comuniste prin observarea fina a vietii cotidiene, a experientelor omenesti de tot felul, dar si a mecanismelor de dominatie la diferitele nivele ale societatilor. Demersul incearca sa integreze abordari disciplinare diferite, facand sa converseze istoria materiala, culturala, sociala si politica. Tematica consumatiei si a consumului apare in aceasta perspectiva pretioasa, caci invita la traversarea frontierelor disciplinare, pentru a integra politicul, economicul, dar si istoria si sociologia  in teritoriul sensibil al sociologiei culturii. Una dintre concluzii ar fi ca regimurile comuniste au numeroase puncte comune, toate avand punctul de pornire in fosta Uniune Sovietica. Ele prezinta in acelasi timp si diferente, alimentate de experiente istorice de durata medie si lunga, diferite. Aceste regimuri pareau in vremea lor eterne, nimeni neindraznind sa viseze la o schimbare de anvergura celei care s-a produs. In acelasi timp cartea pune in lumina existenta, in acea perioada, a unor circulatii de idei, imagini, oameni si bunuri intre Est si Vest care invita la o revizie a imaginarului maniheist al razboiului rece,  structurat pe opozitia blocurilor.

Viata cotidiana  de oriunde si oricand inseamna  putere de cumparare, viata de zi cu zi, scoala, munca, posibilitati de instruire, de culturalizare, de distractie (lecturi, filme, spectacole, concerte, expozitii, etc. Putem vorbi, in cazul nostru si de formarea unor noi elite, unele reprezentand o patura de activisti privilegiati ai regimului si de decalajul enorm creat intre „masele populare” si acesti indivizi deveniti peste noapte „intelectuali de tip nou”. Vestul a fost si din nefericire (sau din fericire?) ramane un model perpetuu si o alternativa imbietoare, atractiva: abundenta produselor de tot felul, vitrinele elegante, un anume lux si o eleganta  a comportamentului venita din acumulari culturale si de civilizatie de veche traditie, toate acestea insemnand cu adevarat un nivel de viata ravnit. La care se adaugau, fireste, libera circulatie si libertatea gandirii. Nu intra aici, privirea din afara fiind sumara, superficiala, nici volumul imens de munca, nici calificare, nici valoarea reala, nici spiritul competitiv, nici multe altele aflate in spatele aparentei abundente, „amanunte” de care se vor lovi esticii abia dupa caderea comunismului.

Cartea revine asupra ipotezei (sau certitudinii, pentru unii) ca consumismul (sau, mai degraba absenta tot mai acuta –  nu in toate tarile estice la fel – a produselor de larg consum), a constituit principala cauza a epuizarii regimurilor comuniste si a detestarii conducatorilor lor. Ipoteza e nuantata, fiind considerata in parte reductionista:  cetatenii est-europeni puteau avea si alte motive de a sustine sau detesta regimurile in care traiau. In plus, dincolo de asemanarea experientelor de viata ale societatilor estice (dovada importarii lor din U.R.S.S), traiectoriile diferitelor state comuniste in anii 1970 si 1980 prezinta contraste (de pilda, in Ungaria se putea calatori mai usor in  Vest, iar penuria era mult mai putin prezenta in Cehoslovacia, Bulgaria, RDG, Ungaria anilor 1980 decat in Romania sau Polonia).

O observatie critica importanta: cu cat discordanta intre discursul oficial al Puterii legat de capacitatea de consum a populatiei crestea, realitatea de pe teren spunand altceva,  cu atat scadea si mai  vizibil  increderea maselor in legitimitatea sistemului socialist demagogic. In acelasi timp insa, paradoxal, au existat destule forme de adeziune (unele false, altele parand pornite din convingeri sau din interese abil mascate) la programele autoritatilor locale; paralel cu acestea intalnim nu putine incercari de respingere, interpretate de cei vizati ca forme de abatere de la disciplina de partid sau ca manifestari ale unor indivizi cu grave probleme psihice. Internarile fortate in ospicii stau marturie.

Interesanta perspectiva din care sociologul rus stabilit in Statele Unite Alexei Yurchak, de pilda, a nuantat dihotomia intre „cultura oficiala” si cea asa-zisa neoficiala, intelegand sa includa unele forme de cultura – cum ar fi de pilda, rock-and rollul, atat de iubit de tineret – nu numai in categoria actelor de rezistenta, ci si ca un stil de viata care nu avea in mod constient o dimensiune politica. La fel de interesanta mi s-a parut si studierea rolului relatiilor de favoare care operau in diverse forme, cu beneficii certe pentru cei care aveau puterea interventiei. In Romania exista chiar formularea glumeata: acronimul PCR devenea Pile, Cunostinte, Relatii.

In legatura cu omul, pe seama caruia se perora enorm si fara nicio acoperire in planul realitatii, lucrurile stateau cam asa: un regim socialist sau comunist nu ingaduia decat OMUL asa-zis armonios, emancipat, educat in spiritul propagandei comuniste, adica indoctrinat, fidel pana la moarte sau sacrificiu suprem regimului respectiv. E limpede ca disfunctionalitatile interveneau si din modul cum era organizata „economia  planificata”, obiectivele celor putini care incercau sa „modernizeze” cat de cat ce se mai putea,  parand de-a dreptul utopice in cadrul respectiv.

Din studiile prezente razbate demagogicul slogan al „rolului culturii si artei” in „formarea omului nou”, de fapt fiind limpede pentru toata lumea ca e vorba despre rolul propagandistic al artelor; cenzura si amestecul fortelor oculte ale temutei Securitati – daca vorbim de Romania – in toate formele culturii si artei: tiparituri, spectacole, lucrari muzicale si de arta plastica; nimic nu scapa ochiului vigilent al cenzurii. Toate, dar absolut toate trebuiau sa vorbeasca despre „realizarili” de exceptie ale regimului comunist. Fie si in treacat, se aminteste „contributia” nefericita a unor creatori la propaganda mincinoasa, de pe urma careia unii s-au imbogatit, au dobandit functii inalte sau pur si simplu au dorit sa bareze, din invidie, drumul unor colegi talentati si valorosi.

Desigur mie una mi-a trezit un mai mare interes capitolul  destinat stilului de viata individual si colectiv din Ardeal; nu atat modului cum se facea teatru in regimul socialisto-comunist (pe care, traindu-l pe piele proprie, il stiam foarte bine), ci, mai ales modului cum „vede” lucrurile un om tanar, mai mult, o oradeanca ce iubea enorm teatrul, nelipsind de la nicio premiera, ba chiar „ucenicind” prin arhivele teatrului si prin  secretariatul literar. In plus, fiind bilingva (tatal roman, mama maghiara) ea a urmarit permanent si spectacolele sectiei maghiare.

Prin urmare am parcurs cu real interes observatiile si parerile Antonelei Pogacean,  legaturile adesea greu de urmarit dintre maruntele intamplari ale obisnuitei vieti cotidiene si Teatrul ca institutie de prima importanta intr-un oras de provincie ca Oradea. E vorba aici de teatru ca institutie sociala, traversata de relatii asimetrice de putere, institutie care nu poate fi, cel putin teoretic,   suspectata de a  nu fi  total  nici de partea „culturii oficiale” si  nici a „culturii disidente”. Chiar si supus unor constrangeri politice puternice, definitiile date teatrului apar multiple – cultura si cultura nationala, educatie, propaganda, divertisment, etc. Aceasta pluralitate face posibila diversificarea motivatiilor si a formelor de participare la spectacol, mai mult sau mai putin ceremoniale, modelate in parte de trecut si istorie.

Ea descrie cladirea construita in anul 1900 de celebrul cuplu de arhitecti Fellner si Helmer, in stil neo-clasic si baroc (in interior), cu scena italiana, apoi relateaza cateva amanunte importante legate de compozitia publicului (de la 1880 pana la Unirea Ardealului cu Romania, 1918, perioada horthysta, 1940, cedarea Ardealului, refugiul romanilor, trimiterea evreilor in lagarele de exterminare, date istorice care au marcat, desigur, si traseul institutiei teatrale. Importante pentru o justa intelegere a cititorului strain.

Autoarea sesizeaza cu sensibilitate si finete, dar si cu rigoare stiintifica, etapele parcurse de teatrul oradean in anii comunismului; e cu totul justa observatia ei, cum ca sectia maghiara incerca sa continue, pe cat se putea, traditia operetei si a comediei muzicale, incercand sa aduca pe scena si piese  capabile sa trezeasca ravnitul suflu patriotic.

In ce priveste sectia romana, devenita parte a  noului Teatru de  Stat, aici lucrurile par ceva mai simple: se joaca piese istorice, in ideea trezirii sentimentelor patriotice si a cunoasterii istoriei neamului, dar si comedii politiste sau pur si simplu comedii. In repertorii se mai strecurau cand si cand, inseland vigilenta cerberilor cenzori, piese oarecum subversive,  care incercau sa comunice in subtext mesaje contrare ideologiei de partid. Ea da exemple de piese ale unor autori ca D.R. Popescu sau Theodor Mazilu, sau uneori, cum observa si ea, limbajul spectacular esopic putea functiona chiar si prin intermediul pieselor clasice, Caragiale fiind pe primul loc. Sunt binevenite relatarile despre prezenta in repertorii a unui dramaturg ca Szigligeti, fondatorul dramaturgiei maghiare in sec.XIX, sau a lui Iosif Vulcan, dramaturg si redactor al revistei Familia, revista in care a debutat cel mai important poet roman, Mihai Eminescu. De altfel, in semn de omagiu, cele doua trupe poarta azi  numele lor. E vorba si despre o anume complicitate intre creatorii unui spectacol, capabil sa comunice mesaje secrete prin intermediul textului, dar si al imaginii scenice, al decorului si costumelor, etc.

Autoarea a studiat temeinic acte si documente de arhiva, state de functii si de salarii,  a consultat  Monografiile celor doua trupe teatrale, incercand sa descopere si alte cauze ale prezentei sau absentei temporare a publicului in sala de teatru, precum si evolutia (artistica, dar si civica) atat a interpretilor, cat si a spectatorilor. Dupa douazeci de ani de la caderea comunismului, autoarea ne invita cumva sa judecam fara partinire, fara patima, cu discernamant, ce loc mai ocupa experienta artistica si de viata, in traiectoria istorica a societatii europene. Ce preluam si ce trebuie sa uitam definitiv din bogata si dramatica experienta a trecutului. Fiindca, oricum timpul trece, iar intrebarile nu numai ca raman, ci parca se inmultesc…

Elisabeta POP
Oradea
8 februarie 2011

FILE DIN JURNAL PARIZIAN PARANORMAL

On By nelursIn EuropeLeave a comment

SCRISOARE DIN BUCURESTI: FOST-AM LA PARIS! Où sont les parisiennes!?

Eram mai tanar, cu un mileniu, cand circula o gluma „C’est la vie ! a zis englezul Schneider”. Trecut-au anii si gluma a capatat forme concrete prin orasele actualei Europe si chiar ale lumii.

La hotel, dau peste primii parizieni. N’Boko de prin Camerun si colega Riva de undeva din marea Indochina, ne fac in trei minute formalitatile de cazare. Rapid un dus si in oras.

La Mac multi tipi mici si galbeni intr-o continua miscare. La presa – n lungan negru-negru. Soferi de taxi – negri, albi, asiatici. La butic un turc sau arab !? Pe strada un cuplu de politisti, el lung, negru-cenusiu, ea mica, roscata-roscata. In rest, cetateni respectabili negru-caramel, galben pai, negru-antracit, roz intens, negru-ciocolatiu, albi-smantana, negru-stralucitor, caucazieni, rozalii, metisi; urati, frumosi, galagiosi, portocalii …  o nebunie ! Toti calmi, surazatori, binevoitori si bine mirositori! Imi plac la nebunie multicolorii parizieni.

Nu ma refer la cohortele de turisti, ci la cei care muncesc prin tot Parisul: gari, metrou (mama ce retea!), magazine, mari, mici, mijlocii, muzee, ordine publica, restaurante, institutii, salubritate etc. etc. N-am patruns in imensele constructii din La Defense, care adapostesc mii si mii de birouri ale firmelor de tot soiul. Poate acolo… Unde sunt parizienii  e similar cu Unde sunt bucurestenii?

Diferenta e ca locul parizienilor parizieni a fost luat, de decenii bune, de cei de peste mari si tari, care si-au insusit bunele maniere de pe Sena. Sa nu ne-auda nimeni ! M-au scos din sarite cu politetea lor non stop! La inceput am crezut ca e artificiala. Nu, deloc, astia chiar se bucura ca muncesc, ca traiesc ! Pe cand locul bucurestenilor neaos (daca or fi existat vreodata!?) a fost luat de semeni din toate provinciile, deveniti, cei mai multi, in scurt timp, mitici irecuperabili. Mai nou, vin, si la noi,  tot mai multi coplanetari estici, care se transforma, fulgerator, in mitici de diferite grade! Sau poate vin mitici chiar de la ei de-acasa, altfel nu se explica adaptarea instantanee!

*
In aglomeratia gurii de metrou de la Notre Dame, atent pe unde calc, incerc un „S’ il vous plait!” pentru a lasa o doamna sa treaca. Ma trezesc cu o hartie verde fluturand spre buzunarul de la camasa. Vin si vorbele din urma: „O, là, là, mon professeur, Serge!”. Salt ochii si dau, nas in nas, cu un tigan elegant, tot de vreo doi metri, par lucios, bine ras, cu un bayan in spate. Ochii ii jucau a uimire si a extrema bucurie! … ?!?
„Valea Mare !?!… Ivanesti!!… Vaslui?!?”. Brusc, la auzul parolelor, se face lumina in tunelul in care plonjasem pentru detectarea visage-ului ce imi blocase trecerea. Era Jean, pispirica care rupea doba la balurile, pe care le impacam sambata, in timpurile mele de profesor suplinitor de istorie (825 lei/luna!). Alde Bregovici & Co. nu se nascusera pe cand noi, suplinitori ai anilor ‘60, bateam step pe solo-urile lui Jean al meu, cu muzica supta de la sanul mamei lui. Ritmuri tribale, dacice, care faceau cerurile sa intre in vibratie iar norii sa se ascunda prin cotloanele sufletelor nostre tinere si optimiste.
 
„Ma scuzati ca nu am mai multi. Stiti, abia acum am iesit ! Da, pe la 4-5 sunt barosan! Ne intalnim tot aici. Eu muncesc pana spre miezul noptii.” Dau un „mda” din cap. Ma imbratiseaza si dispare. In mai putin de jumatate de ora, la Kilometrul 0 al culturii actualului program Homo sapiens(3), aud acordurile minunatului baian cu… Dragoste la prima vedere. In fata tacutei catedrale a lui Quasimodo. Cum sa nu fii mandru cu asemenea romi romani!
 
Expliquez moi, s’il vous plait!

Duminica e simpla la parizieni. Dreapta merge la biserica, stanga pe Campul lui Marte, la greva/greve. Pe sub ferestrele hotelului trec, randuri-randuri, sute, mii de grevisti. E plin, uriasul parc, de sunete stridente si lozinci scandate. Tehnologia face ca sunetele emise de vorbitori sa fie foarte clare, la fel ca la filmele proiectate in prag de noapte. La problème ? Pensionarea la 60 sau la … 62 de ani! Scandalul e monstruos! Insa daca treci linia zonei de greva iei niste bastoane de nu te vezi! La romani s-a trecut direct la 65, desi speranta de viata la noi, dupa pensionare, este la o treime fata de cei din hexagon! N-a iesit niciun dambovitean la tepe in Piata Victoriei! Tot de prin provincie au venit! Ma intreb tot mai mult: A cui Victorie? Noroc cu spectrul suspendarii, si Base a facut doi pasi inapoi! Mai era unul prin istorie, cu un kazacioc, asemanator. Abia daca mai retin, il chema. Ilici!? Daca acesta o fi fost numele real?! Cu numele astea de cod, cine mai poate sti adevarul?!

In timp ce cuplu Sarkozy isi cauta stramosii prin pestera de la Lascaux, unii se intrebau, pe la tv, daca tiganii din Romania, sunt cu adevarat un peril? Unde or fi fost S’il vous plait, pentru ca, practic, nu am vazut niciunul. Erau multi inchisi la culoare cu supermarketurile pe trotuare, dar nu umblau cu S’il vous plait!  Asta timp de cinci zile si patru jumatati de noapte traite pe malurile Senei, cu trecere temporara prin cochetul hotel? Hotel de doar **, dar care fac vreo **** pe la noi, aflat prin zona pilonului estic al celebrei hidosenii ridicate acum 120 de ani, ajunsa brand al Parisului, al Frantei, al Terrei! Dar nu acest lucru ma preocupa prea mult. Cu alde Jenel nu mi-e rusine in Europa! L-am gasit, de altfel, clonat si pe la Madrid, la Roma sau la Viena… Canta baietii, de-ti vine sa-i chemi pe orice mare scena a lumii!  Si multi chiar ii cheama! Altceva ma framanta. Nu am vazut, in tot Parisul, un ambuteiaj. Macar, unul mic, mic! Masinile, si ele mici, mici, nici nu respira. Trec pas-pas, din stop in stop, intr-un flux perfect coordonat. N-am auzit o alarma de politie! Culmea, doar doua salvari, in cinci zile si patru jumatati…, in care tot am umblat pe strazi, cu niste sirene anemice, de parca isi cereau scuze pentru ca trebuiau sa treaca prin zona si sa strice bucuria oamenilor. Parisul mi s-a parut chiar gol de autoturisme, desi les grandes vacances se terminasera demultisor!

*
Va veti intreba, paranormalul? Ei bine, exista! Era dimineata, chiar pe Champs Elysée in preajma locului de munca al presedintelui Frantei. Parizienii erau deja la munca. Deodata, 2 (doua) masini insotite de doar 2 (doi) politisti motociclisti, fac dreapta, fara pic de zgomot. Se deschid lin usile masive de fier forjat ale gradinii palatului si apuc sa-l vad, cateva clipe doar, pe insusi cel care ne-a trimis compatriotii romi acasa. Pe anumiti romi. Nu era deloc incruntat. Chiar mi s-a parut vesel. Incearca si piratul nostru ceva in sensul asta, dar prin gesturi marlanesti. Nelalocul lor, intr-o Europa civilizata. Si imitatorul boc, tot dupa el! Cum se face Ardealul de tot rasul cu un asemenea doctor in constitutional!
 
Alt paranormal. Pe strazi erau de cateva ori mai multi pietoni decat masini!?!  Nu e vorba de turisti. Si astia erau „cata frunza, cata iarba!” E vorba de cei, care se duc/ ies de la munca, si merg cu sutele de metrouri, ce vin intr-o cadenta de unul la doua minute, sunt usor aglomerate. Am auzit ca parizienii, care circula singuri in propria masina, platesc o piparata taxa de confort. La avaritia lor vestita, ar putea sa fie asta explicatia numarului redus de automobile, la orice ora din zi si noapte! Nu am vazut niciun paysan parizian dandu-si ifose becaliene, cu vreun mastodont de jeep, pe bulevardele orasului-lumina.
 
N-au trolee, n-au tramvaie! Sa nu mint, exista o linie prin josul Parisului. Si nu pot spune ca m-am invartit doar prin centrul istoric. O usoara satisfactie. Autobuzele lor sunt mai putin frumoase ca ale noastre! Dar si aici alt paranormal. In statiile, unde autobuzele o iau in directii diferite, soferii se asteapta, unii pe altii, pentru a prelua calatorii ce coboara pentru a merge in acea directie. Profesionistilor nostri de la RATB, nici prin cap nu le trece asa ceva. Din contra, li se citeste pe chip satisfactia inchiderii usii in nas  si pierderea legaturii cu un alt autobuz. Merde!

Muze, muzee si alte alea (1)
                                         
De ce m-am dus la Paris? In primul rand, pentru ca, o asemenea oferta, doar daca ai o problema à la têtê, poate fi refuzata! Era timpul sa vad Parisul. Poate, cam tarziu! Marturisesc. Mi-a fost, putin, frica ca o sa ma dezamageasca! Dupa tot ce vazusem prin marile odai ale casei europene. Am avut o documentare solida. La viata mea, nu prea mi-a placut beletristica (fiction-ul). Dar imi place sa citesc in continuare, sa ma informez. Deformatie profesionala!
 
Sanse de a calatori, prin mileniul trecut, la romani, nu prea erau. De visat, insa, eram tot timpul patruns de vastele spatii civilizate ale Terrei. Mai ales, de cele cu enigmatice foste civilizatii. Mai tarziu am aflat, cum e cu actualul program divin Homo sapiens (3/5). Asa ca, pentru compensare, am citit, printre altele, multe, multe, multe note de calatorii. Fie ale alogenilor, putine convingatoare (ideologia antedecembrista sau frica se simteau la tot pasul) sau extrem de servile, cele ale postdecemvristilor). Cu exceptiile, sclipitoare, care confirma o anumita regula (?!?): Grigorescu, cu siguranta stiti care, Rusan, Mironov, Vasile Rebreanu …, fie ale strainilor, lipsiti de constrangeri de sistem, mult mai spectaculosi, nu neaparat si credibili.

Asadar,  Parisul te copleseste cu productia la hectar de muzee, case (a lui…, a lui…), biserici, monumente, palate, strazi, cartiere celebre… La Paris, pana si parcurile, pietele sunt istorice. Plaçe de la Concorde (84.000 m2), unde peste o mie de parizieni de… parizieni, in frunte cu regele si consoarta au fost ghilotinati, intr-o zi de ianuarie, de les vrais revolutionari!?! Se vede unde sunt ei acum cu integrarea? Sa vedeti ce teapa monolitica, de 230.000 de kg si inalta de 23 m, au pus acolo! Adusa tocmai din Egipt! Ca sa aiba Champollion de lucru si acasa! de fapt, tepe gasesti cam prin toate pietele mari. Nu se joaca baietii. Am vazut pe campul marelui razboinic ce fac francezii cand sunt suparati ! Nu conga, nu leapsa, nu versificari si strigaturi de doi lei… Trebuie sa ai mare grija sa nu cazi prada emotiei, ispitei, chemarilor vazand o sageata, o firma, o placa, un afis si sa urmezi mesajul subliminal: Viziteaza-ma! Hai, vino si la mine! Dureaza doar cateva minute! Ai, de multe ori, sansa, sa pleci doar cand te dau afara gazdele.

Pot sa ma laud. Tot nu ma crede nimeni. Am vizitat mult mai mult, urmand strict (aiurea!) planul facut de-acasa, decat daca as fi dat curs tentatiilor sau sfaturilor binevoitoare ale cunoscatorilor. Si a tot soiul de indicatoare. Nu cu sclipici, de tip udrenian, insa extrem de multe si vizibile de la distanta. Muzeele dau masura tuturor lucrurilor. Chiar si a timpului. La ora 18, marile muzee nu mai primesc vizitatori. Raman, insa suficienti catici super la dispozitie. Uneori 24/24!
 
Luvrul, o fortareata medievala, e coplesitor. Culmea, nu-i atat de prafuit ca Prado din Madrid. Praf era la Domul unde se odihneste (!?) stim noi cine! Poate si faptul ca nu e ingropat, ci pus intr-o stare de levitatie continua, starneste energii negative in jur! Civilizator sau calau?! Var cu vesticul… si cu esticul…! Discutii, parainterpretari, verdicte, ipoteze si dupa mai bine de doua secole ale incrancenatilor slujitori ai lui Clio! Luvrul e mult mai usor de parcurs decat mi-am inchipuit. In doua zile, cate doua-trei ore, sunt suficiente pentru a admira interioarele si exterioarele. La Luvru, nu m-am dus pentru Gioconda, ci pentru Leonardo da Vinci, civilizator de necontestat, trimis prea devreme pe Terra. Plutea peste tot palatul, in acele zile cu un superb soare de toamna. Cateva frunze, ruginii, proaspete, am intalnit prin tablourile sale sau ale altora, nu doar prin parcuri pariziene sau ale vastului domeniu al reginei Marie-Antoinette. Langa oraselul Versailles.
 
Seara nu mai e nebunia din cursul zilei. Dar si aglomeratia are farmecul ei. Am avut vaga senzatie ca multe capodopere sunt replici. Prea sunt lasate la indemana vizitatorilor. Prea le pipaie toti! Toti pe Venus din Millo, de e marmura pe la poale de un gri slinos. Diana cu… ciuta in mai multe versiuni, inclusiv negru-abanos, accepta zambind parerile admiratorilor! Se fotografiaza in nestire, desi peste tot apare binecunoscuta interdictie, in cele trei-patru limbi cu care ne descurcam, azi, de bine de rau, pe toate paralele si meridianele. Sa vedem ce o sa facem la intalnirea de gradul III! Daca nu cumva unii, deja, converseaza cotidian!! Informatiile pe care le am, din surse sigure, ma determina sa admit o asemenea realitate, colportata inteligent, deseori, pe Discovery (generic pentru posturile tv similare, cum e Xerox…)
 
La muzeul din gara d’Orsay, modernizata de nu o mai recunosti, in timp ce vroiam sa-mi fotografiez ardeleanca cu van Gogh, apare unul mic, care imi spune sec: Pas de photos! Dau sa zic, ca la noi: Da, ceilalti?! Urmeaza un suierat nervos: Je vous ai dit! Noroc ca mai aveam un aparat! Ce stia, bietul abanos!?! Il vedea doar pe cel de la piept.

Nici albumele, executate ireprosabil, ca si biletele de intrare, nu au preturi prohibitive. Problema e ca sunt destul de grele. La propriu. A mai trebuit o valiza. Dupa cum v-am spus, Mona Lisa era la locul ei, izolata si securizata. Fata-n fata cu giganticul tablou al…  Distanta mare, mai bine asa, elimina orice comparatie. Intre geniu si prostia umana (curaj, vitejie!) pusa pe zeci de panze sau ecrane (tot panza). Batalii peste batalii. Noroc ca nu le-a venit ideea sa o aseze intre giganticele capodopere cu Napoleon Ier. Trebuie sa recunosc ca totul e organizat inteligent. Putin speculativ. Piesele din Top 10, starurile muzeului, sunt amplasate in asa fel, incat e imposibil sa nu vezi o buna parte din cele peste 35.000 de achizitii diverse, amplasate pe cele patru nivele, in cateva sute de sali si coridoare. Atentie la trecerea dintr-o aripa in alta! Padurea Letea e mult mai usor de traversat!

Nu cumva sa te jenezi! Intreaba parizienii! Te vor duce de mana, pana vor fi siguri ca nu o iei intr-o directie ulterioara! Asa era sa ratez L’Orangerie cu preferatii mei Renoir, Modigliani, Cezanne, Matisse, Monet, Derrain, Manet, Fragonard (Cum, care? Cel cu patru usi.) Toulouse-Lautrec… si mai putin simpaticul Picasso. Asta e! Am si lipsuri. Crescut cu Tonitza, cu Take, Ianke si Cadar (persoane fizice) pe ulitele Barladului, regasiti, apoi, pe la poale de Ceahlau impreuna cu Milord, Cepoi, Ulian, Filimon, Bezem si marii anonimi ai culturii Cucuteni… cum sa-i iubesc miile de opere executate la foc automat! Doar pe doua-trei! Cu riscuri asumate. L-am zarit, o clipa, si pe Leonardo. Ori era Rafael!?!  Nu sunt sigur! Era cam departe. Nu pot baga mana in foc. Poate mi s-a parut. Dar, ce sa caute ei la Paris!? Dar, la Paris, e posibil orice ! M-am convins. Probabil, din cauza luminilor!

Parisul si… Micul Paris (1)

Le Tour Eiffel domina orasul. Mai ales noaptea. Ziua e o gramada de fieraraie (10.000.000 kg insirate pe 300 m, vertical). Pe fiecare traversa scrie, de peste un secol, Fabricat la Resita. Made in Romania. M-au c-am luat fiorii, citind textele. Cu ochii mei. Nu ma asteptam la ing. Gustave Eiffel sa fie atat de domn cu Gh. Panculescu, inginerul roman, care a furnizat tehnologia necesara construirii monstrului, atat de contestat. Atunci. Azi cu o alura atat de modern pariziana! Poti urca treptele, fara numar, fara numar sau lua lifturile. Parisul de sus, e la fel de anost ca si Londra! „Parerea mea!” (citat din NV – biblografia la final – n.a).
 
Nu stiam de ce mi se parea atat de cunoscut. Abia cand m-am dus la Brasov, dupa, am vazut ca plaiurile mioritice sunt pline de miniturnuri eifeliene. Stalpi, ce poarta mii si mii de kilowati, cu o structura asemanatoare. Chestie de tehnica si de rezistenta a materialelor! Pentru asta trebuie sa stii o altfel de carte!?! Pasul dela tehnica la arta l-a facut Eiffel. Bucurestiului, nu intamplator, i s-a spus Micul Paris in perioada interbelica. Unii merg la cacealma, si in zilele noastre. Supranumele pare imposibil acum din cauza betoanelor cenusii si cancerigene ale Ciuruitului&Odioasei. Doar cateva zone ma fac sa cred ca inaintasii aveau oarece dreptate. Perimetre pe care actualii edili le sufoca, prin tot felul de complicitati (cu temelii de spaga grea), care se lasa cu excrescente de prost gust, aparute peste noapte. Administratia pariziana interzice un asemenea amestec arhitectural, acordand perimetre speciale pentru noile edificii. Vezi La Defense, viitor centru economico-administrativ, sau Bercy, unde se afla si cele patru carti deschise (30-40 de etaje fiecare), ce constituie futuristul Sediu Central al Bibliotecii Nationale Franceze. Intamplarea face ca la numai o saptamana dupa expeditia pariziana, sa merg prin centrul istoric al Micului Paris. Zone neterminate, periculoase (sic!), urat mirositoare, deschise multimilor doritoare de aer West!
 
Cata dreptate avea Eugen Barbu in „Principele” sau dambovitean! Nimic nefinisat. Totul alandala. Viata de week-end se deruleaza printre gropi, gunoaie, darapanaturi si o fauna pestrita. Nu se vede vreo viziune stradala, culturala, comerciala… Toti vor doar sa impuste francul … local ! Pana la euro, e cale lunga! Politetea la parizieni e lege. Serviabilitatea e la ordinea zilei. La fel ca marlania si suficienta damboviteana. Fie la bugetari, fie la privati. Nicio deosebire, ca stil de viata! Rasturnarea scarii valorilor e evidenta prin promovarea becalienilor si udrenienelor…
 
N-am vazut, ziua, un maturator sau utilaje de maturat/ strans gunoaie pe strazile Parisului. Spre seara, hartii, in bataia vantului, sunt si la Paris. Dupa miezul noptii, apar echipajele ultratehnicizatele. Fantomele, care pastreaza prospetimea, stralucirea si viata strazilor, parcurilor, pietelor pariziene dispar inainte de ora 5 (cinci) a.m. Nu auzi zgomote stridente, strigaturi, sau cuvinte tari in bezna noptii… Reclamele sunt postate, in cea mai mare parte, in subteranele metroului. Ca si in alte mari orase ale Europei. La suprafata raman doar afisele cu continut predominat cultural, postate pe suporturi cochete, de perioada interbelica. Tot mai multe rame electronice. Un afis sau un anunt, postate in alta parte, decat unde este autorizat, atrage amenzi drastice din partea edililor parizieni. Cum fac? Inspectorul se pozeaza cu afisul. Pe cliseu apare  data luarii imaginii. Amenda se trimite direct beneficiarului. Fiecare zi care trece de la lasarea in continuare a afisului aduce noi profituri primariei, pana cand ciumpalacul face curat in zona. Nu Primaria! Atentie! Amenda e pentru fiecare afis/ anunt in parte. Simplu! Facand un calcul sumar, numai Bd. Magheru ar produce pentru bugetul Primariei Capitalei noastre dragi sute de milioane bune de… euro! La nivelul metropolei peste un miliard! Curat, paranormal! Efectul, aplicarii de amenzi usturatoare, pentru fiecare afis, anunt… lipit unde vrea muschiul cautatorului de profit rapid, ar fi devastator, stimati consilieri municipali! In mai putin de un an am avea un oras  e u r o p e a n! De ce nu luam exemplu de la Marele Paris? De ce suntem caprine? Daca tot ne tinem de tara francofona, desi ne englezim pe la toate colturile!

Parisul si… Micul Paris (2)

Nu prea am vazut sali de jocuri de noroc prin Parisul cel de toate zilele. In Micul Paris sunt peste 200. Ungurii au 7 cazinouri in toata tara! Putin a desfiintat doua mii de cazinouri la Moscova, spatiile fiind date bibliotecii publice moscovite si altor institutii de cultura! La Paris salile de acest gen sunt insa amplasate, marea majoritate, ca si sex-shop-urile, precum si alte minuni de mare efect si atractie, intr-un singur cartier. Numai pe o singura strada, celebra, ce duce spre Place Pigale am numarat peste 30 de asemenea stabilimente de isterizare a fiintelor dominate de instincte animalice. Pana si ciudatii lor aveau un comportament decent, in acel fapt de seara, cand abia se aprinsesera luminile. Moulin Rouge e luminata strident. Ca o prostituata rujata in exces. Oricum, in Montmartre, a fost si singurul loc unde am vazut multi politisti. Ba, mint. Am mai vazut la spectacolul Greva. Poate, mult mai multi ! Dar nu cred ca aia erau politisti. Prea semanau a Robocop! Apropos, greva „pensia la 62” de ani s-a terminat cu demisia, in direct, in aceeasi seara a unui inalt functionar. De stat. Ce-a urmat stiti. Sau ati ghicit. Guvernul si-a dat demisia! Cum nu stiati?! E Franta, doamnelor si domnilor! O amica damboviteana, mi-a spus ca la Paris, c’est à dire in Franta, e dictatura curata! Inclin sa cred ca asa e! E dictatura bunului simt, a constientizarii responsabilitatii liber asumate si a comportamentului civilizat. Barul, restaurantul, alimentara, tutungeria, in care se vand bauturi alcoolice sau tigari minorilor, are, automat, retrasa autorizatia de functionare. Simplu! E foarte grea democratia franceza! La americani, in unele state, se merge cu interdictia pana la 23 de ani!?!
 
Nu am vazut, nici la tv sau in alta parte marlani basescueni si nici marlandeze udreniene spunand ca sunt de neinlocuit. Ironiile parizienilor invitati la emsiunile in direct sunt supertaioase, spuse cu zambetul pe buze in fata. Fara menajamente. De-ti vine sa te ascunzi in gaura de sarpe, cand esti vizat. Arma de aparare cea mai eficienta: DEMISIA. Zilnic, am asistat la acest exercitiu democratic. Ba pe la Guvern, ba pe la Parlament, ba pe la Primarie. Fara nici o indoiala, e vorba de Franta! Si pe la vecinii hexagonului am sesizat exercitii de vointa unilaterala. Fara oi pe dealuri, tras de sireturi cu Mondialu’ sau gogorite in direct, la ora de varf! Una la pranz, alta seara!

Mi s-a tot spus ca Parisul e un oras scump. Nimic mai neadevarat, daca elimini magazinele de lux pentru turistii snobi, precum si anumite zone fierbinti de distractie(!?).
In rest, preturi obisnuite pentru o capitala europeana. Si, de nu de putine ori, mai mici decat in Micul Paris! Am constatat ca analistii nostri economici stiu cate ceva. De un singur lucru am ramas intrigat. Corcodusele coanei mari de la Barlad, costau la Paris 4,50 euro/kg, pe cand merele 1,50! Ce afacere ar putea deschide, mama, la Paris!!! 100 kg = 450, o mie …! De 18.000 de ori pensia ei anuala! Cum nu stiu, unii, sa faca afaceri?!

O seara in vulcanicul Cartier Latin sau in linistitul Montparnase e mult mai ieftina decat orice zona de fite dambovitena. Distractia e asigurata la tot pasul. Gratis. Spectacolul strazii, repet, e demential. Fara pitipoance sau vedete fara sustinere neuronala, ci artisti autentici. De toate natiile. Nu prea stiam ce inseamna clasa de mijloc. Aveam o cu totul alta perceptie de tip: Ma urc zilnic pe usa din mijloc a autobuzului, deci fac parte… La ei am aflat. Un parizian cu salar mediu, poate economisi, leger, jumatate din banii cu care este rasplatita munca lui pentru o luna! Nu dau cifre, ca sa nu aveti cosmaruri. Vorbesc, bien sur, de bugetari. De stat (nationali) sau comunitari (locali). Aici nu functioneaza principiul de la Madrid pentru bugetari, dar sunt pe undeva pe aproape. Ca sa inteleaga toate javrele decizionale postdecembriste ! Vopsite, revopsite si tot mai jigarite. Esti angajat al primariei madrielene cu studii superioare!?! Tanar, batran, doctor, profesor, inginer, nu are importanta! Pleci, automat, de la dublul salariului pe economie. Ai studii medii = salariul mediu pe economie. Salariul mediu pe economie era de cca 1.800 de euro! In rest, faceti Dumneavoastra cateva calcule. Ai calcat stramb, nu te mai invarti prin zona bugetara cat traiesti! Putini calca stramb. Au niste birouri ca-n palma, cu camere video si microfoane de  mare definitie. E clar! Si la Paris, atat institutiile civilizatoare (biserica, scoala, biblioteca publica, medic de familie, politist, justitie…), cat si serviciile publice administrative (transport, domeniul public, iluminat stradal, salubritate, gaze, apa…) functioneaza la nivel profesionist. Sunt servicii cu adevarat in in slujba parizianului ! Desi exista si carcotasi  parizieni! La Paris, are dreptate amica, este dictatura! A legii! Voiaj asigurat de doua cabinete de avocatura bucurestene, cu prilejul zilei aniversare. Le multumim si pe aceasta cale!

Literatura si disidenta

Un subiect dezbatut in media pariziana era Quel sont les ecrivains qui vivent de leur plume? Mai pe intelesul nefrancofonilor, cum se traieste din creatia beletristica in Franta. Se dadeau tot felul de exemple. De la Frédéric Lenoir si Violette Cabesos cu  La promesse de l’ange, roman vandut (2004) in peste 700.000 de exemplare, la Marie-France Etchegoin cu Code da Vinci, l’enquete in 200.000 de exemplare. Iata, un posibil model de a-ti asigura existenta de pe cadavrul unui bestseller (alambicatele aiureli ale lui Dan Brown, luate, de multi (insusi Papa de la…), drept realitati cifrate. Desi, pe pagina de titlu, scrie clar roman). Despre aceasta creatie browniana s-au scris alte cateva zeci de carti, documentare tv. sute de articole, unele chiar de mare succes.

Imi amintesc cum in Micul Paris, multi ciocli literari (=critici) aborigeni si-au facut un nume de temut in epoca proletcultismului, ulterior, de aur, cu interpretarile personale ale beletristicii de valoare, care au imbecilizat generatii de elevi si studenti! Daca nu reproduceai mot-à-mot la scoala sau la examene ce-a spus criticul x sau y despre scriitorul Z, erai pierdut. Parerea elevului sau studetului, uneori chiar a scriitorului insusi nu conta. Rastalmacirea lor insemna totul. Deseori mai rea decat cenzura vremii. Nulitati profitoare, azi trecute intr-o binemeritata si adanca uitare. Nu se faceau referiri la literatura cu subiect tehnic, religios, medical, filatelic, istoric… care are un public tinta precis conturat. Unde ceea ce se tipareste se si vinde, ci la produsele literaturii fiction. Erau dezbatute cauzele scaderii dramatice a tirajelor celor mai multe creatii beletristice… Astfel un titlu care se vinde, in prezent, in 5.000 de exemplare poate fi considerat un mare succes. Bineinteles, exceptiile sunt exceptii. Cei mai bine vanduti scriitori formeaza un «club minuscule». In capul listei se situeaza Marc Lévy a carui creatie Les Echos a avut o cifra de afaceri de 80,6 milioane de euro (noiembrie 2008). Tot aici se afla Guillaume Muso sau Bernard Werber cu 35 milioane, respectiv 33 milioane euro obtinuti din produsele creatiei lor beletristice. Mai sunt nominalizati Anna Gavalda, Fred Vargas, Eric-Emmanuel Schmitt, Jean-Cristophe Grangé, Frédéric Beigbeder, Michel Houellebecq sau Jean d’Omersson. Brusc, cercul se inchide.
 
In realitate, marea majoritate a scriitorilor francezi au o alta sursa de venit care Ie asigura existenta decenta. Paranormalul. Unii ar putea sa traiasca de pe urma scrisului, dar prefera, in paralel, sa practice o alta meserie. Se dau tot felul de exemple de scriitori care ocupa diverse posturi bine platite in viata publica, cu trimiteri mai mult sau mai putin ironice, vizavi de anumite avantaje oferite de pozitia ocupata in viata social-politica. Exemplele clasice: unul de peste Canal, Tony Blair cu cele 5,6 milioane de euro obtinute pe memoriile sale (!) si cel al lui Jaques Chirac, tot cu Memoires, peste 200.000 de exemplare vandute. Intre noi fie vorba, asta nici nu e beletristica pura (fiction). Avand in vedere si anvergura persoanelor implicate, succesul de librarie era previzibil, indiferent cine le-ar fi scris… memoriile! Ma intreb: Ce succes de librarie ar fi avut Tony Blair daca si-ar fi scris memoriile acum?!
 
Sunt in posesia unui clasament al celor mai vanduti scriitori de fiction ai deceniului: J. K. Rowling (cu ciresarii ei), Stephenie Meyer, Julia Donaldson, Terry Pratchett, Jamie Oliver, Dan Brown, Enid Blyton, Bernanrd Cornwell, Al. McCall Smith si pe locul zece…  William Shakespeare (un nimeni!). Nu seamana cu scara noastra de valori, dar ce mai conteaza!?! O situatie similara si in Micul Paris. „Cu exceptia admirabilului Cartarescu, condeierii nostri sunt muritori de foame”. Adevar trist si dureros. Poate de aceea, creatori romani valorosi si multi de mana a doua, a treia sau de nicio mana, au facut pactul cu javrele !?! Pentru un ciolan real, care sa le dea posibilitatea sa-si puna pe hartie inspiratia. Diurna sau nocturna.

Stelian Tanase afirma ca majoritatea scriitorilor romani sunt nevoiti sa traiasca din gazetarie si profesorat. Altii pe la Biblioteca. Pe o carte, autorul roman obtine, in medie, 300-500 de dolari. Cunoscutul prozator Nicolae Breban ia cca 8.000 de lei pe un roman la care munceste ani de zile. Si atunci cum sa nu fi acceptat sa se prostitueze cu Puterea !? Sau valorosul Manolescu sau Plesu, Liiceanu sau Patapievici sau…? Meseriile scriitorilor romani? Dintre cele mai diverse. Poate de aici, bogata inspiratie in realizarea unor adevarate capodopere. Vezi I.L. Caragiale, Tudor Arghezi, Eugen Barbu, Paul Goma, Augustin Buzura… Costurile unei carti de cuvinte este, acum, mai mult decat accesibil. Nu a scrie e greu, ci a fi citit de cei pentru care scrii. Aici e problema problemelor!
 
Concluzia. In Franta sunt putini scriitori de beletristica, care sa-si asigure un trai indestulator din propriile creatii. Paralela cu Banelul lor de la Paris Saint Germain sau Lille este net in defavoarea creatorului de arta. In Romania! Intrebati pe dl Google despre veniturile artistilor din fotbal (sic!). Despre veniturile scriitorilor nostri informatiile sunt subtiri, subtiri. Invizibile, as spune. Recent, cultura romaneasca a fost redusa la o singura zi, prin instituirea Ziua Culturii Romanesti. Poate pentru a estompa Ziua Poetului National ! Altii zic ca din contra. Imi amintesc de Decada Culturii Romanesti cu mari manifestari pe tot cuprinsul tarii si planetei! Pe cand Ora Culturii Romanesti? Sa nu uit! La Paris au trait, unii o viata, mari disidenti, intelectuali de elita ai Romaniei in perioada totalitara si postotalitara. Din nou, intrebari la mister Google. [Dictionar: DISIDENT, A (DIZIDENT, A) – (persoana) care isi declara disidenta. DISIDENTA (DIZIDENTA) – actiune, situatie a unei persoane sau un grup de persoane care se opune unei autoritati stabilite sau care se separa de comunitatea (politica, religioasa etc.) careia ii apartine.]

Despre o disidenta serioasa in Romania, dupa 1985, nu poate fi vorba. Despre disidenta din anii ‘50 multi se jeneaza sa vorbeasca deschis. Sunt in viata, inca, multi complici la uciderea  zecilor de mii de romani care nu acceptau senila sovietica. De asemenea, exista urmasii zelosilor ucigasi comunisti. Azi, erijandu-se in mari democrati. Sociali sau liberali. Alte javre! De ce nu accept o disidenta reala dupa 1985? Simplu. Pentru ca odata cu lansarea programelor kremliniene perestroika si glasnosti, doar tampit sa fi fost ca sa nu-ti dai seama ca urma schimbarea. E drept, nu credeam intr-o schimbare atat de dramatica pentru romani! Cei care mai cunosc si putina istorie stiu ce a fost cu Tratatul de la Ialta si durata lui de valabilitate. Imi permit sa adaug un amanunt deloc de neglijat. Fiind un popor crestin, dotat genetic cu o mare doza de lasa-ma sa te las, am preferat sa bem paharul pana la capat. Lichelele impreuna cu cei care au primit sarcina sa fie disidenti (sic!) au devenit tot mai vocali, mai ales dupa ce principiul dominoului a fost declansat. Stim noi de cine!
 
Disidentii autohtoni fusesera deja raspanditi, conform unui plan dinainte stabilit, prin toata tara. De asa maniera incat „disidenta” lor, mimata, sa fie cat mai vizibila. Bine intretinuta si aparata de securitate. Care era cu ei (sic!). Se lucra intens la noua imagine. De oameni de buna credinta sau de bine. Se lucra cu sarg la raspunsul pentru mult uzitata intrebare postdecembrista „Ce-ai facut in ultimii cinci ani?” In realitate, era mult mai periculos sa fii disident roman la Paris, München sau pe alte paralele, decat la Piatra-Neamt, Tescani, Focsani si, mai ales, in Micul Paris de Romania, cu BBC-ul langa tine. 24/24 sau 7/7! Repet, nu se punea, nici un moment, problema disparitiei fizice dupa 1985. Smecherii de smecheri au simtit asta si s-au dat in stamba. Caci livolutia batea la usa! Livolutia lor! Nu cred in disidenta indigena predecembrista. Poate nu am dreptate, dar am trait asta. Stiu.

Paranormalul?! In ciuda pregatirii minutioase, pentru preluarea puterii dupa caderea lui ceasca si ai lui (prima linie), grupul de comunisti romani,  perestroikisti 100%, a pierdut startul Revolutiei declansata aproape spontan, pe unde nici nu gandesti. Si nu de tineri, cum se tot da cu bla-bla-ul, pe la comemorarile cu tot felul de soboare, ci de cei formati pe la cenacluri (sic!). Nu numai cel paunescian. Multi dintre asa zisii disidenti, cu aprobare speciala, au fost alungati, de la locul faptei, de revolutionari, prin mai toate marile localitati ale tarii. A fost Revolutie, timp de vreo 72 de ore, pana cand tovarasii in noua blana, de democrati, mai curata, mai… (pe naiba plina de mult sange nevinovat – sic!), au preluat prin metode specifice puterea. Terorism, dezinformari crase, manipulari de joasa spetta, minieri, „nu ne vindem tara” (las’ ca o furam noi – n.n.)…

Musuroiul a ramas aproape intact. Ii regasim, incepand cu repetata Duminica a Orbului, in posturile fixate inca din noiembrie ‘89 (sic!). I-au neutralizat sau cumparat, rand pe rand, pe unii lideri revolutionari si s-au infipt la bucate. De atunci, biata Romanie este distrusa sistematic, in mod premeditat de vanzatori de tara si de neam, cum afirma multi analisti. Analfabeti, cinici si plini de aroganta. Cu largul concurs al profitorilor din cadrul etniilor, mai ales cea maghiara, a intelectualilor pupincuristi (fara a mai fi, macar, obligati de cineva sau sa existe o minima amenintare din partea cuiva!). La care se adauga tradatorii de partide, traseistii (mai nou, zelosii uneperisti). De fapt, miile de conserve plantate cu grija din timp, de servicii, in mai toate partidele. Vezi cazul de referinta al taranistilor. Insusi disidentilor, de dupa 1985, le este jena sa vorbeasca despre actele lor rezistenta din perioada de temnita grea cu: paine si apa, batai salbatice din partea securitatii, interzicerea drepturilor de exprimare (iar noi ii ascultam cu ingrijorare la BBC, Europa Libera) etc. etc.
 
Recent, unii l-am facut praf pe Paunescu. „Si cu asta ce-am facut ?” Vorba lui Tanase. Alo! Marele Constantin Tanase. Cel cu firma portocalie la Teatrul National de Revista! Adrian Paunescu nu s-a declarat vreodata disident. Doar chiorii pot nega modul sau inteligent, uneori complice, in care isi manifesta disidenta. Mergand pe principiul carcotelii de tip Mitica, la cati diseminatori si devoratori de bancuri cu Bula erau prin Republica a II-a, ar trebui fi, cel putin, vreo zece milioane de disidenti. Acceptati, atunci, tacit de securitatea optzecista. In regimul tov. Traian, erau, in 2009, vreo cinci. Milioane. Declarati prin vot. Si vreo doua-trei milioane pe afara! AP a fost speranta mea de libertate! Prin multe dintre poeziile sale si prin componenta cenaclului ca o flacara. M-am simtit liber intr-o inchisoare pe care nici nu o constientizam prea mult. „Prin gari de campie, mici …”. Eram tanar si optimist. Asa am ramas. In ciuda vremurilor. Si sa dea Domnul sa trec dincolo tot asa. AP nu este un erou. Nici vorba de asa ceva! Dar nici licheaua perfecta, cum zic hahalerele tinere, crescute si promovate de cele experimentate, care au scris raportul de condamnare a comunismului. In vrac. Pentru prostime. Cu rezultat 0 (zero).
 
Decaderea morala s-a tot accentuat. Coruptia s-a generalizat. Lichelele s-au tot inmultit. In ciuda multiplelor apeluri. Ale unora catre celelalte si ale tuturor, din patru in patru ani, catre… tarisoara! Cu tarisoara a fost simplu! Un mic, o bere, o fasole cu ciolan prin toate posturile crestine. Cu o zi nationala pusa cu ana-sana tot in plin post. Vedeti cate popoare crestine si-au pus ziua nationala in plin post! Mai o caldare, o pereche de adidasi cu numele presedintelui si minciuni cat cuprinde. Flux continuu. De ma mir ca nu a venit gerul global in loc de canicula lui cuptor.

Adrian Paunescu ramane un poet de sase stele, orice-ar zice casandrele. Pacat ca s-a implicat in politica, imediat dupa 1989! As vrea sa avem, acum, un AP national. Un mobilizator de mase. Un om credibil. Care sa ne faca sa simtim ca traim din plin segmentul de viata harazit! Astazi este extrem de simplu sa-si declari disidenta fata de actualele javre, care se tot perinda la putere in numele poporului. Dar ce sa te faci cu un popor adus in stare de leguma. Un popor de asistati. Ramanem acelasi popor vegetal. Tot mai mult, o populatie. Parca a mai spus, cineva, astea !?!

Muzee, muze si alte alea (2). Versailles&Trianon

O zi superba de mers pe jos. In gara la Versailles, nori grei acopereau cerul, fara a fi frig. Cohortele de turisti se indreptau intr-o directie precisa. Nici nu mai trebuie sa intrebi unde sunt vestitele constructii. Cardul ICOM ne salveaza si aici de la o coada incredibila. Datorita lui am castigat o zi la Paris, prin facilitarea accesului direct. Parcurgerea salilor are loc in pas domol. De la incet la foarte incet. O clipa raman stupefiat uitandu-ma la capodopere ale artei moderne plasate, cica, pentru atragerea copiilor (!?!). Adevarate monstruozitati, subiect mult dezbatut. Atat de turisti, cat si de media pariziana. Te faci ca nu le vezi si totul intra in normalul secolelor trecute, cand viata pulsa aici. Chiar prea mult ! Regi, cameriste, cardinali, regine, muschetari, conti, viconti… si foarte mult parfum. Cu apa era mai greu in acele timpuri. Nu ca nu s-ar fi gasit. Doar o alergie, in masa. Existau chiar si bai. Mici, mici! Nu ca la Roma! Ce vrei, lume multa! Milady, madame de Pompadour, madame de Recamier, dame de Monsoreau si alte madame… ocupate cu tot felul de intrigi, baluri, iubiri neconsumate… Misterele Parisului… Cu siguranta, daca ar trai, ar fi pline de invidie fata de masinatiunile blondelor curtezane dambovitene. De aceea, poate, parizienii au si cele mai tari parfumuri. Pe atunci se purtau mirosurile grele. De parfum. Acum din ce in ce mai rafinate, de ai senzatia ca tragi in piept miros de apa chioara. Eco. La preturi de neimaginat ! Fost-am la  Paris si n-am ajuns la Musée du Parfum [Tel. 33 (0)1 47.42.56; 9, rue Scribe, 75009 Paris]!?!

Avem inspiratia sa mergem la Trianon pe jos. Strabatem linistitul orasel Versailles. Biserica, primaria, scoala, biblioteca publica, magazin filatelic, o florarie superba, politia… Inceputul imensului domeniu al Mariei-Antoneta. Undeva, sus, se zareste Micul Trianon. Norii se destrama si soarele ne mingaie cu razele sale aurii. Rascolesc primele frunze ruginii si gandul imi zboara la Chitocul de odinioara. La biserica singurateca de la marginea padurii seculare, cu un tablou si policandru asemanatoare cu cele vazute cu numai o ora in urma! Si de aceeasi varsta!?! Chitocul era in Europa. Atunci!

Ma trezesc in fata portilor din fier forjat. Cladirea, de mici dimensiuni, cu incaperi ca niste celule. Aici vor fi fost tinute delegatiile care trebuiau sa semneze celebrul tratat?! Parcurgem salile in tacere, fiind indrumati apoi spre Marele Trianon. Suntem nerabdatori sa vedem mult pomenita sala, careia ii datoram existenta zdruncinata de tot soiul de ultimatumuri, cu jertfe imense si rapturi teritoriale nerecunoscute, oficial, nici in ziua de astazi. Doar timpul e de partea noastra. E un palat, in toata regula. Trecem din sala in sala, citim povestile afisate sau ascultate in casca… Brusc, apare iesirea. Mais, où est la salle? O muzeografa draguta ne spune scurt: Ici. Si arata, cu degetul mare, usa din spatele ei. Vrem sa o vedem. Pas posible! Era inchiriata pentru o receptie. Emotii, adrenalina, nervi. Bine, bine, dar noi suntem romani! J’ai cru que vous êtes hongrois! (sic!). Nu era prea departe de adevar. Usa se deschide pentru cateva secunde. Un vifor trece prin noi si usa se inchide la fel de repede. Zeci de curiosi vroiau sa vada. Sa nu le scape ceva. Reusesc poze ale interiorului, prin laterala dreapta. Acasa vad ca mi-a iesit un efect fantastic. Paranormal!?
 
Multi ani mi-am inchipuit ca parcurile englezesti sunt pigulite, trase la linie, fiecare copacel, arbust e plantat dupa nenumarate masuratori. Nicio floare, fir de iarba nu creste fara voie de la gradinar. Aiurea. Aici, la Paris, sa vezi parcuri si gradini. Ordine si aranjamente! Florale. Totul parca e facut de prietenii mei de la Politehnica. Cu rigla, compasul, teul, sublerul… Nu sauvage-ul de la Londra, unde seara se strang zeci de saci cu hartii… Acolo e voie sa calci iarba! Chiar e indicat. Capodoperele contemporane, plastic si aluminiu eloxat, erau prezente si in spatiile deschise de la Versailles. Nu e singurul loc unde kitsch-ul isi da mana cu arta! Trenuletul astepta, ca un aligator la panda, sa ne duca prin vastele gradini. Coada. Cardul nu a are, aici, putere de seductie. Si totusi, soferul ne ia in… cabina lui. Sunt convins, si acum, ca ne-a mirosit ca suntem romani. Dupa ce confirm, ma turie tot drumul cu „un tigan de-al vostru m-a taiat pe obraz, la metrou, in Paris” si, apoi trece, fulgerator, la marile probleme din… Romania. Ca din cauza noastra o sa sufere toata Europa!… Ca suntem asa, ca facem asa, ca nu ne purtam asa… Imi trebuie mult calm sa nu-l strang un peu de gat. La sfarsit, a fost enchanté ca ne-a cunoscut! Sunt asemanatori cu taximetristii Micului Paris. Cu o diferenta. Ai nostri te informeaza doar despre starea interna. Si ce-au facut echipele de fotbal cu certificate de nastere pe la Kremlin, urmarite de blestemul sovromului si de complexul tatucilor. De care nu au cum scapa pana nu fac schimbarea la fata. Nu-s internationalisti ca Pierre, versaillez get-beget. Era cat pe ce sa cred ca e roman, daca n-ar fi vorbit atat de repede. Auzi! Sa nu ne primeasca astia in spatiul Schengen? Sa ramana ei fara stiri fierbinti? Pas posible!?!
 
Parasim masivele constructii cu imense gradini pline de secole de istorie intre pereti si pe aleile inconjuratoare. Sub clar de luna sau pe vijelii, cand muschetarii rezolvau probleme dintre cele mai dificile. Un egilet, o batista… O buna parte din cartile si filmele copilariei aveau decorul strabatut in zilele si noptile petrecute pe aici, pe malurile Senei plina de poduri uimitoare. Unul, Le Pont Neuf, vechi de vreo patru secole, pastreaza, inca, urmele potcoavelor bidiviilor purtatori de nelinstitii muschetari ai lui de Tréville sau de umbrele cardinalului cel rau, care se tot duelau pe aleile du Jardin de Tuilleries sau alte locatii. O luam, incet-incet spre gara. Adio, Aramis, Porthos, Athos si d’Artagnan! La RER, baiete! Soarele stralucea si ni se pregatea o alta seara de vis in Marele Paris.

Parisul turistic

Nu am intalnit, pana acum, vreun alt oras mai bine semnalizat. Orientarea e atat de bine realizata, incat e imposibil sa te ratacesti. Fie ca esti in Montparnase, fie ca esti in Montmartre sau alt cartier al Parisului. Reteaua metroului e ca o sita, incat deplasarea pare cel mai simplu lucru. Pe un kilometru patrat ai, la dispozitie, cel putin cinci-sase statii. Transferul de la o linie la alta te poate face, insa, sa bati kilometri buni. Pe sub Paris. Esti, insa, recompensat, ascultand tot felul de rapsozi. Foarte buni. Am ascultat miniconcertul unui cor barbatesc ucrainian. Suna celest. Pentru statiile centrale, autorizatia, pe diverse genuri muzicale, inseamna examene grele. Dar care statie nu e centrala? La Paris. Un viorist roman, da, roman, canta muzica clasica la statia Champs Elysée. Verificati, s’il vous plait! Tot prin tuneluri iti poti clati privirea cu mii de  reclame. Multe, adevarate realizari artistice.

E pacat, insa, sa mergi cu metroul sau autobuzul! La Paris. Doar daca ai obiective de vazut, undeva, la periferie sau in afara lui. In zona centrala, pe o raza de cinci-sapte kilometri, ai peste 90% dintre obiectivele turistice, pe care ar vrea sa le vada orice planetar. Am spus, fara o buna documentare, picioare zdravene si un bun simt de orientare, in timp si spatiu, poti avea usoare probleme. Repet. Iti stau la dispozitie zeci de mijloace de transport, care fac turul orasului in tot felul de variante. Iar filialele bibliotecii publice parieziene iti ofera toate informatiile necesare, inclusiv turistice. Mii de informatii, pliante, harti, reclame, oferte… iti stau la dispozitie. Gratis! Ai vreo problema, intreaba! Nu pe cei care sunt cu harta in mana. Iti vor veni imediat doua-trei raspunsuri, insotite de zambete intelegatoare. Din pacate, parizienii vorbesc foarte repede, mestecand si scurtand cuvintele. Gramatica pentru multi e o mare necunoscuta. La fel ca si multilateralele noastre vedete nationale, care se dau, nonstop, in spectacol pe canalele din Micul Paris! Obisnuit cu dictia actorilor francezi sau a celor de la TV 5 intelegeam, mai mult din gesturi, ce vroiau sa spuna. Lasam sotia sa discute cu ei. Intre timp, vedeam, deja, indicatorul, sageata, panoul…

Paranormalul?! Desi fac atatea scurtaturi fata de DEX-ul lor, nu sunt deloc grabiti. Nicaieri. Nici in magazine, nici la restaurant, bodega, bistrou si, mai ales, pe strada! Au o placere vizibila de a comunica. Cu oricine, oricand! Parizienilor nu le ploua tot timpul, ca-n Micul Paris. Desi am auzit ca, la Paris, burniteaza mult mai des! Ori te grabesti, ori nu, vorba inteleptului nea Gelu din Iancului, tot la Bellu ori Straulesti ajungi! Dupa caz. Nu e cinism. Pragmatism. Plimbarea pe Sena, nu are, nici pe departe, farmecul celei de pe Dunare, la Budapesta. Igen!? Din cauza malurilor inalte, pe alocuri, Insa reteaua fluviala superdezvoltata te atrage cu oferta diversificata. Dupa aceea, tragi singur concluzia! Nema gulas, nema Tokay! E clar! Farmecul Marelui Paris e dat de vastele gradini cu arbori seculari, bulevardele cu adevarat bulevarde si vastele piete mobilate cu splendide fantani cu povesti fermecatoare. Iluminatul rareori la inalta inaltime, mai mult la nivel mediu. Cu lampi de epoca si stalpi cu o personalitati distincte. In functie de cartier, de strada, de cladirile din jur… Stalpii, banalii stalpi cenusii din Micul Paris, la ei sunt verzi. Nici nu-i prea vezi, ascunzandu-se pe dupa copaci. Care cresc liber pe strazi. Fara a fi hacuiti in fiecare primavara. Se vede ca au specialisti in conducerea arboretului. Au specialisti si in plasarea toaletelor publice conectate direct la canalizarea orasului. Cladirile, extrem de variate arhitectural, par a fi varuite ieri. Nici o cladire noua, fara stridente. Un variat mobilier stradal, la care se adauga bistrouri, berarii, braserii, restaurante cu mii de mesute asezate direct pe trotuar fara sa deranjeze trecerea pietonilor. Cochet, cochet! Parizieni, ce vreti?

Sergiu GABUREAC
Bucuresti
5 ianuarie 2011
—————————————–
GABUREAC D. Sergiu (ca autor si Sergiu-Marian D. GABUREAC), scriitor roman, nascut la Poienesti (Jud. Vaslui), la 9 septembrie 1947. Absolvent al facultatii de filologie (1968-1972) din cadrul Universitatii „Al. Ioan Cuza” din Iasi. Bibliotecar la Biblioteca Metropolitana Bucuresti. Lector-formator la Centrul de Pregatire Profesionala in Cultura din cadrul Ministerului Culturii si Cultelor. A publicat 11 carti si sute de articole, materiale de specialitate, comunicari si referate, stiri, interviuri in presa de specialitate si mass-media romaneasca. Face parte din conducerea Federatiei Filatelice Romane.