IONEL NECULA, DESPRE CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ – CASA NOASTRĂ MAGICĂ – ARDEALUL…

Adrian Botez – ipostază a neamului urgisit de istorie

      Bunul și statornicul meu prieten Adrian Botez mi-a mai făcut o surpriză – tot harică, tot plăcută, cu verbul spălat în roua florilor de pe Valea Izei și în apa sfințită din aghiazmatarul etnogenezei românești. Căci ultima sa carte, consacrată poetului Oct.Goga , nu mai vorbește doar despre otava unui poet bine înțelenit în conștiința publică românească, evidentă și ea, ci reconstituie însăși durerea neamului românesc, bântuit de o istorie toxică  și de vrăjmășiile hrăpărețe ale megieșilor – niciodată mulțumiți de ceea ce au de la Dumnezeu și li se cuvine de drept. Și n-o face printr-o alunecare  nestăpânită a gândului, ci pentru că însuși poetul evocat este imaginea prototipală a acestei dureri neostoite. Continue reading “IONEL NECULA, DESPRE CARTEA LUI ADRIAN BOTEZ – CASA NOASTRĂ MAGICĂ – ARDEALUL…”

“Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga) de ADRIAN BOTEZ

 SUB FULGERE ALBASTRE: OCTAVIAN GOGA ȘI MAGICUL ARDEAL

Recenzie de Constantin Stancu

În lumea literară există magie, una venind din straturile istoriei. Ardealul este această zonă unică, ca un continent într-un veac aurit. Adrian Botez, punând accentul pe viziunea sa asupra literaturii, face o analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga. Autorul, poet, eseist inconfundabil, prozator straniu și deschis, vine cu această prezentare, după ce a analizat poezia lui Eminescu sau Dosoftei, ori Emil Botta. Experiența sa hermeneutică l-a condus, inevitabil, spre Octavian Goga. 

În cartea Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga), apărută la Editura Rafet, în anul 2020, Adrian Botez dedică eseurile și recenziile acelor români care nu-și trădează rădăcinile. Continue reading ““Magica noastră casă: Ardealul (…un vis, puțină istorie și analiză hermeneutică, asupra poeziei lui Octavian Goga) de ADRIAN BOTEZ”

TATIANA SCURTU-MUNTEANU ŞI PARALELISMUL SINGURĂTĂŢII

Coperta TSM“PARALELISMUL SINGURĂTĂŢII”

de Tatiana Scurtu-Munteanu

Recenzie de Virgil Șerbu Cisteianu

La prima vedere, titlul acestui volum, îl poate duce pe cititor cu gândul la cunoscuta teoremă a lui Thales referitoare la cele două linii paralele. Lucrurile, însă, nu stau aşa. Prin folosirea acestui titlu, cititorul va sesiza că de fapt autoarea constată, compară, apropie lucrurile şi fiinţele, subliniindu-le asemănarea şi deosebirea. “Cerul e surd/ Şi apa e mută/,/ […] Soarele-i gri/ Şi iarba e udă/ Şi plumbul îmi e ideal“. (Paralelismul singurătăţii p. 55)

Pentru Tatiana Scurtu Munteanu cunoaşterea înseamnă bucuria frumuseţii. Continue reading “TATIANA SCURTU-MUNTEANU ŞI PARALELISMUL SINGURĂTĂŢII”

Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014

Zaharia BalaÎn luna iulie a acestui an, Oradea va avea onoarea să găzduiască o importantă personalitate de origine română din SUA. Domnul Zaharia Bala, membru marcant al National Republican Congressional Committee’s Business Advisory Council din Washington D.C., va vizita România pentru prima dată după 27 de ani, cu prilejul sfințirii noului locaș de închinare, biserica ortodoxă din satul său natal, Incești, comuna Ceica, județul Bihor, care va avea loc pe data de 20 iulie, 2014.

Acest eveniment a fost anunțat cu mai mulți ani în urmă, el fiind planificat inițial pe 23 iulie 2012. Întrucât o parte dintre fiii satului nu mai locuiesc de multă vreme în casa copilăriei lor, nici măcar în judeţul Bihor şi nici măcar în ţara lor de baştină, un asemenea eveniment este ocazia fericită în care unii dintre ei se pot întâlni şi depăna amintiri în mijlocul consătenilor, rudelor şi prietenilor din copilărie. Continue reading “Sfințirea bisericii ortodoxe din Incești, Bihor va avea loc pe 20 iulie, 2014”

ARHETIPUL SI MAGIA SCRISULUI

A-CRONISTII/ANTI- CRONISTII…”CRONICARI”!

NORMALITATEA REACTIUNII. SINERGIA SCRIS-FAPTA/FAPTUIRE-EXISTENTA COSMICA (II)

Prof.dr. Adrian BOTEZ

 

…Acest Neam al Românilor s-a tinut, din anistorie spre istorie (cu perspective de reversibilitate!), prin Limba si prin Religie. Prin DUH DINAMIC-DEMIURGIC-REACTIONAR!

Niciodata, una fara alta – LIMBA fara RELIGIE/”LEGE”!

TEMELIA” CRESTIN-ORTODOXA, pe care „temeliuiaste” [1]/întemeiaza” Logos/Gospodarie de Neam – cel mai minunat, întru Dreapta Cugetare si de Bine Sfatuitoare (desi în slavoneste, înca…!), dreptcredinciosul Voievod IOAN NEAGOE BASARAB, cel ce Dumnezeiasca Sfatuire da fiului sau, Teodosie, pe la 1521…!!!

Daca Europa „mergea pe mâna” Duhului (Va)Lahului IOAN NEAGOE BASARAB, Autenticul Cruciat, iar nu pe aceea a lui Niccolò Machiavelli-demonizatul, Lumea ar fi aratat, azi, cu totul altfel, în sensul unui Echilibru al Pacii Cosmice, Umano-Divine (aceasta ne-excluzând, în niciun caz, ba chiar implicând, prioritar! – Razboiul cu Diavolul si cu iluziile asasine ale Celui Rau…!), mult mai apropiat de Desavârsirea Sacra-Hristos, iar nu dezbinata si naboita de Bezne – caci iata cum se con-forma si se raporta Duhul Vizionar (strabatator al Pâclei instaurate de Iluzia Temporala) al Lui Neagoe Basarab, la Spatiul Paradisiac/Absolut Non-Conflictual, al Lumii-Creatie Divina – aparând si definitia CRESTINULUI ADEVARAT, definit Fiintial, prin Spatiu si Faptuire, întru Lupta Neabatuta cu Diavolul si ÎNTRU SCHIMBAREA METANOICA A DUHULUI UMANO-DIVIN – „ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE”: „Dar cine s-au facut vreodata case de piiatra în tabara, stiind ca curând si preste putinea vréme iarasi va sa le paraseasca? Nimeni n-au facut asa, ce macar de ar si încépe ceva sa faca asa, acela ca un vânzatoriu sa va ucide. Sau cine ar cumpara macar o mila de loc în vrémea razboiului si sa-si faca curti pre dânsa? Nimeni nu va face asa. Ca de ar si cugeta cineva sa faca asa, înca i-ar zice altii: „Venit-ai la razboiu, iar n-ai venit la negot! Dar caci te nevoesti cu dor si cu pohta de acest loc, care preste putinea vréme vei sa-l parasesti? Lasa, deaca vom mérge la mosiia noastra, deacii vei face aceasta acolo!“ Aceasta-ti graescu eu acum, fatul mieu: CÂND VOM MÉRGE ÎN CETATEA IERUSALIMULUI CELUI DE SUS, ACOLO VEI FACE ACEASTA, CE ÎNSA ACOLO NU IASTE NICI O NEVOINTA SI NICI O OSTENEALA, CA ACEL ÎMPARAT MINUNAT SI PUTÉRNIC LE VA FACE TOATE. IAR SI AICI AJUNGE A LACUI ÎNTR-UN ZEMNIC SI ÎNGRADIT CU UN GARDICEL, IAR A FACE CETATI SI CASE DE PIATRA NICI DE UN FOLOS NU SUNT. Auzi cum lacuescu tatarii în case facute pre roate, si lacasul lor iaste facut tot ca al unor pastori. ASA SA CADE SA LACUIASCA SI CRESTINII, SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL, SI SA-I IZBAVEASCA PRE CEI ROBITI SI SUPUSI DE DIAVOLUL SI PRE CEI CE SUNT TINUTI DE DIAVOLUL SI DE TOATE ALE LUI, SA SA SCHIMBE. Ca acéia, deaca-si fac colibi si deaca vor sa le paraseasca, ei le parasescu, ca cum ar lasa ostasii oastea cu pace, si acéia deacii mult s-ar veseli si s-ar bucura. CA MAI FRUMOS LUCRU IASTE, SI MAI CU PLACÉRE A VEDEA PUSTIILE AVÂND UMBRA DE CÉTE CALUGARESTI, DECÂT VOINICI ÎN OASTE ÎNTINZÂNDU CORTURI SI ÎNFIGÂNDU-SI SULITILE SI LÂNGA SULITE SA-SI PUE PLATOSALE SI ARMELE, IAR ALTA MULTIME SA AIBA OCHI CA DE ARAMA SI ÎNARMATI CU ARME DE HIER, SI ÎMPARATIE ÎNGRIJATA SI PRESTE CÂMPU MULTE ASTERNUTE SI PRÂNZURI. CA ACEASTA VEDÉRE NU IASTE BUNA, CI IASTE MAI BUNA CAREA ZIC EU. Ia umblam acum în pustii si VOM VEDEA UMBRARILE VITÉJILOR LUI HRISTOS SI NU VOM VEDEA ACOLO ÎNTINDEREA CORTURILOR, NICI HAINE SI ALTE ZAVÉSE LUCII, CU CARE FAC UMBRA ÎMPARATULUI; CI VOM VEDEA CE IASTE MAI BUN SI MAI FERICIT DECÂT TOT CE IASTE PRE PAMÂNT. Ca de multe ori acolo sa vor fi întinsu ceriurile si sa vor fi aratat lucruri si vederi minunate. SI VOM VEDEA ACOLO LACASURILE LOR, CAREI CU NIMIC NU SUNT MAI JOS SAU MAI MICI DECÂT CERIURILE. CA ÎNTR-ÎNSELE S-AU POGORÂT SI AU ÎNTRAT ÎNGERII, CE ÎNCA TOCMA SI STAPÂNUL ÎNGERILOR” – cf. Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie; si, dupa invocarea Nevoii de METANOIA a Omului Cazut în Iluzia si Trufirea Dementiala/Iresponsabilitatea venita prin Orbirea Demonului Iluzionist al Timpului/Istorie, precum si dupa invocarea Functiei Paradisiace a Martirilor Crestin-Ortodocsi si Eroilor Neamului Românilor – Sfântul Domn îi mai zice fiului sau, pentru a-l initia deplin, întru Comportamentul Sacru al Milei si Întelegerii Drepte, a Duhului Umano-Divin-HRISTOS, prezent în Duhul fiecarui om-român-crestin, dar dând si Definitia Domnului Autentic CRESTIN – precum si modul de a identifica Impostura Demonica a Falsului “DOMN”, cel care (se) duce spre Pierzarea/”Periciunea” sa si a poporului cel de calauzit spre Neam – „IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA”:

(…) NICI FOARTE SA TE VESELESTI DE SLAVA LUMII ACESTIIA, NICI IAR FOARTE SA TE ÎNTRESTEZI, CI NEÎNCETAT SA MULTUMESTI LUI DUMNEZEU DE TOATE (…)[2]Hristos dete tie chip de rabdare si de nerautate, ca sa faci si tu asa celor ce te-au urât si te-au facut rau si sa nu dai rau pentru rau, nici sa-ti aduci aminte pentru rele, ci sa-i miluesti si sa-i erti, cum si stapânul tau Hristos s-au rugat pentru nemultumitorii si neînteleptii jidovi” [3](p. 183)”IAR DOMNUL CARE NU VA JUDECA PRE DREPTATE SI PRE LEGEA LUI DUMNEZEU, ACELA NU IASTE DOMN, NICI SA VA CHEMA ÎNDREPTATOR SI UNSUL LUI DUMNEZEU, CI VA FI PIERDUT ÎN PERICIUNEA CEA DE VECI SI PENTRU FATARNICIA LUI NICI FATA LUI DUMNEZEU NU O VA VEDEA (…) [4]când veti vrea sa isiti la judecata în divan, întâi va sa cade sa va rugati Domnului nostru Iisus Hristos, ca sa va fie întarire si învârtosare(…) sa ziceti: “(…) Si ne da judecata dreapta, ca nu cumva pentru nedreptatile noastre sa fim lepadati si izgoniti la înfricosata-ti judecata, si sa nu vedem lumina fetii tale(…) [5](…) ”cu ce dreptate veti judeca saracii într-aceasta lume, cu aceia vor fi judecate si faptele vostre la împaratia cea cereasca. Vedeti ce lucru mare este judecata? Pentru aceea si voi, când veti sadea sa judecati la divan, SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI. Si sa fie si boiari tineri lânga voi, ca sa ia toti învatatura buna si dulce din gurile voastre [6]”. (…) “Si sa nu fataresti celui bogat , nici iar sa miluiesti cu judecata pre cel sarac, CI SA FACI JUDECATA DREAPTA SI BOGATILOR SI SARACILOR(…)nu cumva sa fiti unora dulci si altora amari(…) si la judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica(…) , ci te trezeste si te dasteapta ca din vis, si-mi spune pre dreptu, ca sa-ti putem lua seama si noi si sa te judecam pre dreptate>> (…)[7] Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE .

…Asa, deci: ”La judecata sa nu va pripiti, ca nu cumva neîntelegând jalba saracului, sa-l judecati cu nedreptate. Sau dar de-i va fi frica si sa va ului si nu va putea spune daslusit, ci sa-l întrebati de multe ori, pâna i sa va potoli frica. Deacii cu blândete si cu cuvinte dulci îi ziceti:<<Frate, nu-ti fie frica>> (…)Iar de veti si gresi la judecata si boiarii vostri vor pricepe ca ati gresit(…) sa nu va pae ca va fac rusine sau sa tineti mânie în inima voastra pentru acel lucru, ci într-acel ceas sa primiti acel cuvântu si iar sa chemati pre sarac sa-i faceti dreptate, ca nu cumva, dupa ce ati facut judecata rea, sa va para rau si ati vrea sa-i faceti bine si nu veti putea(…). CA MAI BINE SA NU VA FIE VOIA DEPLIN SI INIMA ÎNFRÂNTA, DECÂT SA FACI SARACULUI STRÂMBATATE Câti nu se bat în piept, azi, cu “crestinismul” lor, dar nici au gândit la aceasta atitudine fraterna, întru napastele istoriei si ontologiei – si de asumare curajoasa si responsabila, a propriilor greseli, fara ambitii/orgolii desarte si trufii letale… – …atitudine atât de curat, viguros si neclintit hristica! Crestinismul este, cu adevarat, cea mai grea religie, sitagmatic si paradigmatic, de pe Terra si din toate timpurile – pentru ca te obliga la METANOIA, sa-ti întorci sufletul pe dos, pâna ti-l luminezi în întregime – si ti se reveleaza Mântuitorul si Mântuirea/Învierea Duhului!!!

… “SA SAZA LÂNGA VOI TOT OAMENI BUNI SI ALESI”…Sa luam aminte, atunci când ne mai alegem fie prietenii, fie conducatorii…!!! Altfel, vom regreta amarnic: fara ÎNTELEPCIUNE, fara „JUDECATA DREAPTA”, fara OAMENI BUNI SI ALESI”, fara „SA ÎNCUNGIURE TOATA LUMEA LUPTÂNDU-SE CU DIAVOLUL” – Caile unui om si ale unui popor, cazut în Istoria/Iluzia Temporala – se închid ori se afunda de tot, în Bezna cea Vesnica a Tartarului…!…Ce asemanare poate fi între Hristosul lui Neagoe, Omul Con-Format Rasaritului-Hristos, si Demonul care-l îndeamna pe Machiavelli sa ne învete “politica”… anti-polis si “diplomatie”… întru crima, cum a si reusit, cu noi, “modernii”, precum se vede treaba, în “globalismul” asasin/genocidic, de azi?! Este mai bine sa fii violent, decât precaut, deoarece soarta este ca si o femeie: daca vrei s-o stapânesti, trebuie s-o bati si sa i te împotrivesti.(…)Trebuie sa stiti ca exista doua feluri de a lupta: unul bazat pe legi, iar celalalt pe forta: cel dintâi este propriu oamenilor, celalalt apartinând animalelor; dar întrucât primul nu este de multe ori suficient, trebuie sa recurgem la al doilea; deci îi este necesar unui principe sa stie sa fie tot atât de bine animal si om [8] iar primul si cel mai recomandat procedeu de a stapâni o tara care a cunoscut legea si libertatea – este “s-o distrugi” [9]. Si meticulosul si eruditul apostol al nelegiuirii aduce, imediat, anumite exemple din istoria Romei – autoritatea morala a lumii antice (evident, escamotând premeditat atitudinile de dreptate si generozitate, din istoria romana): “Romanii, pentru a-si mentine stapânirea în Capua, Cartagina si Numantia, le-au distrus, si în felul acesta nu le-au pierdut.” De unde se vede ca diavolul este mare savant…”donând” modelul sau de cinism salbatic – Apusului/Amurgului Faustian, demn, înca de pe-acum, de Ragnarökr [10]!

Sintagma celebra a lui Miron Costin, „Biruit-au gândul…” – sta marturie pentru dârzenia REACTIONARISMULUI SPIRITUAL al Românilor Medioevici (cu totul deosebiti de Românii Contemporani, mult prea non-reactivi, mult prea adaptati, chiar mult prea „familiari” cu Raul!). Iar Duhul Dumnezeiesc emana dimensiunea Nomos-ului, Logos-ul Ritualico-Sacral al Neamului, pentru ca ”diriguieste-gospodareste-orânduiesteCetatea-Templu (care Nomos-Logos-Cetate, azi, au cam disparut, au devenit o „legenda”, oricum, ceva „revolut”, pentru majoritatea locuitorilor planetei Terra…planeta care, din Centru al Cosmosului Creatiei, al Nomos-ului/Logos-ului Creatiei, a devenit o „mahala” non-creationista, non-reactiva, aproape flegmatica, în apatia ei exasperanta Anti-Nomos, o „suburbie” a Cosmosului, care-si neaga Creatorul, neaga Spatiul Createi, neaga Dinamica Reactiv-Luminoasa-Revelatorie – fata de Întuneric, a Creatiei). Deci îsi neaga Fiinta/Fiintarea.

A nega „LEGEA”/Logos-ul Neamului, cum îi spuneau Religiei Ortodoxe asa-zisii nostri „cronicari” (de fapt, cei mai vajnici si teribili luptatori cu Timpul-Iluzie – deci, A-CRONICI/ANTI-CRONICI! – ei sunt adevaratii CRUCIATI, pentru ca numai prin Nomos-ul-Hristos ne putem regasi Fiintial-Real/Stabil Conformativ) – înseamna a nega Fiinta Cosmica. Dar Fiinta se afirma si prin constienta unui Spatiu legat de Logos si de Religie, conformat prin Logos si prin Religie. Deci, Spatiu Sacral, Hristic-Nomotic!Logos-ul a fost, întâi, probabil, formal, în-scris într-o „forma mentala” [11], cum zic indienii (cf. Gramatica lui P?nini). Apoi, forma s-a semi-materializat în…”VAZDUHUL / VIBRATIE ÎNTEMEIETOARE/PARASHABDA” [12]si-n „suflare-suflet”, deci Logos-ul a capatat expresie orala (Dumnezeu, zic unii, n-a „scris”, întâi, Creatia-Paradis…!): „pe unde iese sufletul, sa-ti iasa si vorba”! Traco-Dacii n-au avut, ca si Dumnezeu-Hristos ori Socrate, încredere în scris (desi l-au practicat, cu zeci de mii de ani în urma, cu arata tablitele de la Tartaria! – chiar pâna la joc, pâna la disimulari/încifrari ludice) – ci s-au daruit, Duh si trup, Logos-ului Mioritic. Mântuirea prin Logos. Prin Legea Învierii, adica a Re-Gasirii Centrului Cosmico-Existential. Legea Fiintei/Fiintarii Reale!

În Evul Mediu, Traco-Dacii-Români au re-descoperit Magia Scrisului (pe care stramosii lor o lepadasera, pentru ca, înca, nu se lepadasera de SFINTENIA-CA-SUFLU – SUFLAREA CENTRIPETA, A „VÂNTULUI/DUH DEMIURGIC”, SPRE CENTRUL-STABILITATE-A-FIINTEI-ÎNTRU-DESAVÂRSIRE!), pentru ca, spre deosebire de rangul înalt-spiritual al Traco-Dacilor din asa-zisa „antichitate” (de fapt, perioada mai bunei perceptii a Iluziei Timpului – perioada Memoriei, întru Vesnicia Duhului), medievalii se aflau mult mai înfundati în Kali Yuga – …fireste, cu mult mai putin decât noi, cei de azi, care nu mai avem constiinta Logos-ului de niciun fel: nici a celui oral, nici a celui consemnativ, ca ajutor si sprijin al unei Memorii Identitare care se stinge, sub agresiunea, tot mai intensa, a Timpului (agresiune care se traduce, de fapt, în cedarea Fiintei noastre de Credinta, adica de Stabilitate a Duhului…strabunii nostri o numeau ÎNTELEPCIUNE, adica dreapta cumpanire, în Cuget si Fiinta, a Realului Divin: noi nu mai stim ce e aceea…!). De aceea, pentru noi, cei de azi, si importanta Religiei a scazut, pentru ca nu mai pastram contactul cu Duhul nostru identitar – si, drept consecinta, pierdem, aproape total, perceptia Spatiului, ca zona conformativ-existentiala.

Dar, spre deosebire de noi, ei, medievalii, sunt foarte constienti de acest fapt demonizant, de aceasta corupere a spiritualitatii lumii! – …de aceea, si initium-ul religios al operelor medievale („Iubitu mieu fiiu, mai nainte de toate sa cade sa cinstesti si sa lauzi neîncetat pre Dumnezeu cel mare si bun si milostiv si ziditorul nostru cel întelept, si zioa si noaptea si în tot ceasul si în tot locul. Si sa foarte cuvine sa-l slavesti si sa-l maresti neîncetat, cu glas necurmat si cu cântari neparasite, ca pre cela ce ne-au facut si ne-au scos din-tunérec la lumina si den nefiinta în fiinta – cf. Începutul învataturilor bunului credincios Ioan Neagoe, voievodul Tarii Ungrovlahiei, carele au învatat pre fiiu-sau Theodosie voda), de aceea si viziunile, obsesive si foarte reale, ale sanctiunii pozitive, din zona Dumnezeului Vesniciei Existential-Formale, a Voievozilor Cautatori de Re-Sfintire, prin aparitia/revelatia si protectia sacra, din partea sfintilor trimisi de Hristos-Dumnezeu, ca Semn-Chemare, spre Re-aflarea Identitatii noastre Umano-Divine: „Zic sa sa fie aratat lui Stefan voda sfântul mucenicu Procopie, umblându deasupra razboiului calare si într-armatuca un viteazu, fiindu într-ajutoriu lui Stefan voda si dându vâlhva ostii lui” – cf. Grigore Ureche, Letopisetul Tarii Moldovei, Razboiul de la Râmnic, când s-au batut Stefan voda cu Tapalusi voda, va leatul 6989 <1481>, iulie 8, p. 54; sau: Zic unii sa sa fie aratat lui Stefan voda la acest razboiusfântul mucenicu Dimitrie, calare si într-armatu ca un viteazu, fiindu-I întru ajutoriu si dând vâlhva ostii lui ci este de a si créderea, de vréme ce au zidit bisérica” – idem, De capetile céle de frunte ale lésilor ce s-au aflat pieriti, p. 64. De observat: argumentul veridicitatii este suprem si irefutabil: nimic altceva decât Jertfa de Fapta: ZIDIREA BISERICII, adica Însasi Epifania Spatiului Sacru (al Coerentei Desavârsite) si a Faptuitorului Real al Luptei contra Demonului Trufiei Lesesti: Sfântul Dimitrie, plus Hristos-Dumnezeu/Paradisul.

Pentru noi, cei de azi, a început, de mult, teroarea Timpului, deci uitarea Coerentei Spatiale Desavârsite, echivalenta, în Semantica Divina, cu Sacralitatea Spatiului – Spatiul Sacru fiind sinergic cu Sacralitatea Fiintei si, deci, a Logos-ului – si nu ne mai vedem, deci, nici ca fiinte spiritual-identitare, nici ca fiinte spatial-identitare, nici ca fiinte nomotice, întru Logos. Pentru cineva oarecare de azi, a afirma, spre exemplu, ca MIORITA ZALMOXIANA, MIHAI EMINESCU, OCTAVIAN GOGA, GRIGORE URECHE etc. sunt frati si profund închinati „comuniunii” spirituale, întru Logos si Fiinta! – …sunt, daca nu identici, cel putin echivalabili, prin Logos, Religie si Spatiu Identitar Stabil (deci, Divin!) al Fiintarii, echivalabili la nivelul Duhului… – …devine, din realitate, o aberatie. Si, totusi, nu este nimic aberant, în afirmatia ca Marile Spirite (aflate în permanenta comuniune cu Divinul!) ale unui Neam se „pipaie”, întru Duh, comunica si-si (re)comanda, reciproc, un anume fel de COMPORTAMENT SPIRITUAL-EXISTENTIAL – si, toate acestea, PE DEASUPRA DE TIMP SI DE VREMI. Aberant este tocmai contrariul: pierderea propriei identitati si, deci, a Supra-Identitatii: NEAMUL, ca Entitate Divina, prin care vom transcende, iar, în Fiinta noastra cea „de glorie”, Mântuita de demonii Timpului-Istorie Corupta si Coruptibila.

Timpul este rezultatul Caderii Omului. Deci, are o extrem de puternica componenta subiectiva, adica teribil de instabila si grozav de mioapa, despiritualizata, adica demonica (Caderea Omului este, de fapt, refuzul constientizarii, de tip identitar-religios – în sensul pur etimologic al cuvântului „re-ligios”! – a Centrului Identitar-Cosmic – si înscrierea în vârtejul disolutiei fiintiale umane!). Timpul, ca dimensiune non-reala, deci subiectiva, poate fi hiperbolizat, pâna la disolutia completa a Fiintei/Fiintarii. Este exact ce ni se întâmpla noua, celor din asa-zisa „contemporameitate” (de fapt, iesirea din/de pe Traiectul Divin al Existentei, întru moarte/des-fiintare spirituala!): nu mai avem perceptia Formei Noastre Spatiale, adica a Formei Supreme si Vesnice, Neschimbate/Neinfluentate/Necorupte (de „variabilele” sovaielii, ale dedublarii demonic-temporale): Paradisul. Noi doar „alergam” prin Timp (adica ne dezintegram, golindu-ne în miscari/fapte/faptuiri fara Sens/Rost Sacral) – prin haosul spiritual din noi, stârnind si mai tare, din ce în ce mai are, demonii disolutiei si ai anomiei, ai non-formalului.

Care este modul nostru de a Citi-Scrie, azi? Aproape nu mai este! Oricum, din moment ce fiinta ne este descentrata spiritual, noi nu Citim-Scriem CENTRAL, adica nu percepem ca orice manifestare umano-divina este, de fapt, o extragere din Centrul Sacral: ca urmare, ar trebui ca viziunea noastra asupra Lumii si Scrisului-Cititului sa nu mai fie una lineara, ci una ciclica.

Da, noi avem impresia ca si Rugaciunea este o „învârtire în jurul cozii”, deci o „pierdere de timp”, cum zice Max Weber, în „Etica protestanta si spiritul capitalismului” [13]. Nu percepem ca, de fapt, oricare Rugaciune este, de fapt, mereu, re-cautarea, spre re-gasire, a Centrului Lumii si Fiintei. Deci, e normal sa fie repetitiva si ciclica!

La fel, în cazul „cronicarilor” (termen TOTAL gresit, pentru ca acestia FUG de timp, sau, mai exact, îl exorcizeaza, consemnându-l, prin ani si luni, tocmai pentru a scapa de obsesia lui!): Grigore Ureche, spre exemplu, re-concepe, deci re-creeaza un Centru Sacral, acela al Întemeierii Lumii – si scrie nu doar ca sa nu se uite Fiinta/Fiintarea, ci, mai ales, pentru a re-înfiinta Fiinta Umano-Divina!

Conform lui Grigore Ureche, Magia Scrisului este una Metanoica, preschimbând FIARA (înecata în informul Iluziei Timpului/Uitarii) din om – în Umanitate Divina, deci în Lucrare Divina-Fapta/Înfaptuire Mântuitoare de Iluzia Demonica a Timpului – pentru a pastra Coerenta Fiintiala a Fapturii Faptuitoare, printre cioburile împâclite ale „anilor”, semne ale disolutiei, prin Iluzia Temporala: „ca sa nu sa înnéce a toate tarile anii trecuti si sa nu sastie ce s-au lucrat, sa sa asémene fieralor si dobitoacelor celor mute si fara minte” – cf. idem, p. 7. Preschimbând “somnul” (dezintegrator, des-centrator si disipator de Fiinta si de Coerenta Divina), prin Magia Scrisului, în curajul “strabaterii cu istoria” (trebuie sa cunosti veninul prin îngurgitarea lui, producând, astfel, Antidotul Otravii din însasi Frecventarea Otravii, eventual, homeopatica… – …ajungându-se, astfel, la utilizarea Otravii, ca Euharistie Protectoare! – …strabaterea raului/calatorire initiatica la Hades, pâna la Radacina Raului!), adica al constientizarii, prin concretizare si identificare, pâna la amanuntul cel mai subtil (“sa nu ramâie ceva neînsemnat”), “fata catre fata, Duh catre Duh”, a dusmanului ce trebuie exorcizat – TIMPUL: “sa nu ramâie ceva neînsemnat, pentru ca sa nu le zica vecinii lor di prinprejur ca au fostu adormiti sauneînvatati si nestrabatuti cu istoria” – cf. idem, De însemnarea anilor, p. 19. Iar Fapta/Faptuirea sa fie potrivita si vrednica de Logos-ul Divin, întru care se sileste a se smeri, liturgic, Grigore Ureche, Cautatorul Centrului Umano-Divin al Neamului Românesc: “Stefan voda, fiindu aprinsa inima lui de lucrurile vitejesti, îi parea ca un an ce n-au avut treaba de razboiu, ca are multa scadére, socotindu ca si inimile voinicilor în razboaie traindu sa ascut si truda si osteneala cu carea sa diprinsése este a doao vitejie” – cf. idem, p. 44. Stefan, deci, sta sub Semnul Sfânt al FOCULUI/LEULUI si al Înmultirii Duhului, prin Fapta/Faptuire, ca RAZBOI SACRU, contra demonilor Uitarii, Somnului/Lenei Spirituale, contra “scaderii” concentrarii Fortei de Duh!

Asa fac, dupa buna-i pilda, si ceilalti doi „stafetari” ai Ritualului Logos-ului Ritualico-Magic – Miron Costin si Ion Neculce. Exista un Topos al Înfiintarii, obsesiv, pentru toti cei trei asa-zisi „cronicari” (de fapt, A-CRONISTI): Paradisul, „initium”-ul sacral al Moldovei, este Singura Realitate, pentru ca da consistenta Existential-Spatiala – Fiintei Neamului. În functie de acest Topos Sacru, exista sau nu Pontifi-Voievozi, care conduc expeditia de Aflare întru Con-Formare a Fiintei – si, de aceea, Stefan cel Mare nu este doar „mare”, ci este singura baza de orientare fiintiala a poporului, care tinde, mereu, sa-si regaseasca Fiinta Supra-Individuala – NEAMUL. Stefan cel Mare nu este doar o „personalitate”, el este „Leul” („Stefan voda fiindu gata de razboiu ca un leu ce nu-l poate îmblânzi niminea si el odihna altora îi pariia ca-i ieste cu paguba” – cf. p. 69), ca Forma Dominanta si restructuranta a celorlalte forme („lenevite”/corupte, din punct de vedere spiritual, deci aducând „paguba”, întru pastrarea Centrului Cosmico-Fiintial!), degenerate – el este Sansa Neamului (înjosit prea adânc în „popor” – care este o forma „deformata” existential, pentru ca se expune prea mult Caderii, este, deci, prea robit Timpului) – de a-si re-afla Spatiul Existential – Stefan cel Mare nu este un om, ci este Semnul Formei Central-Paradisiace Re-Gasite, a Arheului Neamului. Stefan cel Mare nu este identic cu atingerea Idealului Spatio-Sacral, dar este Calea spre acesta regasire a Fiintei, iesind din timp si re-dându-ne vesniciei. De aceea, tot ce este înainte de Stefan cel Mare trebuie citit ca o anticipare a lui, iar tot ce este dupa Stefan cel Mare trebuie citit ca raportare reproiectiva, a Fiintarii Neamului. De aceea, lectura A-CRONIZILOR trebuie facuta nu linear (ceea ce aduce conceptia, profund gresita, a „stângaciei” Scrisului lor: ei trebuie cititi întru a-cronismul Scrisului, întru Circularitatea Re-Întoarcerii la Spatiul Sacral – si, abia atunci, vom avea Revelatia Teribilei Lor Stiinte, de o fermitate a dispretului Timpului, inegalabila, de catre niciun roman modern, fie el cât de „proustian”… – vom avea perceptia corecta, a Scrisului ca Magie, ca Ritual al Re-Venirii la Centrul Fiintei/Fiintarii Cosmico-Divine, a Omului). Orice reactie a lor nu e una pur „teoretica”, ci un efort magic, de a depasi iluzia temporala, prin exorcizaea ei. Iar exorcizarea se produce, cum bine se stie, prin rostirea, cu maxima tarie, a Numelui Dusmanului – în cazul nostru, Timpul, care împiedica, fatal, reintegrarea totala a faptelor în Unica Fapta/Faptuire: „descalecarea”/ctitorire/întemeiere: Dragos, Stefan cel Mare, toti care urmeaza reteta lor de re-aducere, în constiinta, a conformatiei Topos-ului Sacru, sunt „contemporani”, în sensul Supremei Existente prin Marea si Singura Faptuire Valabila-Reala: CONSTIENTIZAREA TEMEIULUI, A TOPOS-ULUI SACRU – singurul care merita „descalecarea” din conditia binara, dubioasa, dublant-fiintiala, de Centaur – si re-fixarea Picioarelor, ca niste Coloane ale Templului Fiintei-Lumii, în Centrul Sacral-Templu al Neamului.

Moldova este „descalecata”, în sensul de re-adusa la „simplitatea” ei maxim-viguroasa, conformationala de Neam – la functia ei conformatoare de Topos Sacru-Templu – si, deci, constientizând (si luptând, prin Magia Scrisului) Iluzia, în cursul luptei si prin lupta împotriva ei, a Iluziei Timpului.

Iluzie Majora, care duce la subsecventa ei, logica si consecutiva: UITAREA!

…Avem nevoie, pentru a nu ne rataci total, din punct de vedere existential, sa întelegem ca cronicarii (care, ca si Platon, la greci, sunt ultimii închinatori la Logos-ul oral si primii închinatori, dar cu reticente, la Logos-ul scris) au avut perceptia, ca si Eminescu si alte câteva genii românesti, a supratemporalitatii Logos-ului. Au avut perceptia Scrisului- Logos Exprimat – nu ca însiruire strict temporala, strânsa în chingile unei cronologii fara identitate si personalitate umano-divina, ci dezvolta perceptia Scrisului ca Magie. Scrisul re-învie fortele cele vechi, pe jumatate uitate, ale Fiintei.

RE-ÎNVIE ARHEII NEAMULUI.

Si, prin acesta latura magica, Scrisul îsi dezvolta o sinergie teribila, în raport cu Fapta/Faptuirea si cu Spatiul, ca Dezvoltare si Evolutie a Fiintarii Cosmice a Neamului.

Individul nu are nicio importanta, decât în raport cu ceea ce percepe din Nivelul Arheic al Neamului. Stefan cel Mare-BUN/Sfântul Stefan nu este, în „adevaratul” (de fapt, degeneratul, modernul) sens al Cuvântului – o personalitate, cât, mai presus de acesta, Marele Rezonator, la Logos-ul Neamului. Numai prin Marele Rezonator – Miorita Sublim-Anonima, Stefan cel Mare/BUN sau Mihai Eminescu – noi, Traco-Dacii putem sa existam conformativ, într-un Spatiu, care începe sa se desluseasca, din noianul „amestecaturilor”, al haosului temporal, creat prin pierderea Identitatii Spatiale, pe care Traco-Dacii, precum toate Neamurile cu Duh dezvoltat, o aveau si o cultivau, ritualic, prin stabilirea de legaturi jertfelnice, în mod egal distribuite fiind „podurile”-jertfe, între Cer si Pamânt.

De aceea, Zalmoxis are dubla functionalitate si orientare functionala: este si ZEUL MOCSEI TERESTRE, dar, concomitent, si ZEUL MOCSEI CELESTE.

***

– va urma –

prof. dr. Adrian Botez

 

NOTE

1- Vorba aprigului mitropolit-carturar vrâncean,Varlaam/Vasile Motoc…!

2- Învataturile lui Neagoe Basarab catre fiul sau Theodosie, Minerva, Buc., 1984, pp.209-210.

3- Idem, p. 212.

4- Idem, pp. 183-184.

5- Idem, p. 184.

 6- Ibidem.

 7- Idem, 185.

 8- Niccolò Machiavelli, Principele, Mondero, Buc., 1997, p. 63.

9- Idem, p. 27.

10- În ideologia eschatologica de origine germanica: Ragnarök(r) se traduce prin “Ultima Soarta a Zeilor”: numele bataliei celei mari, din ziua Amurgului Zeilor – si al pieirii lumii celei vechi (echivalentul apocatastazei crestine) – cf. Walhala si Thule – mituri si legende vechi germanice, Ed. Minerva, Buc., 1977, p. 179.

 11- Totul este forma mentala , “neperceptibila nici macar în viitor” – deci, este Logos-ul grecesc Pur, dinspre care izvorasc aparentele-diferente, dar si înspre care revin (prin resorbtia meditativa) toate diferentele, contopindu-se în Suprema Unire a constiintei (Spiritualizarea-Fiinta), în extazul revelatiei Sinelui Absolut (de observat ca acest joc dramatic la limita Fiintei a fost reluat, în perimetrul european, de ex-structuralistul Derrida, prin urma sa si diferantele sale – care nu sunt altceva decât intuitii ale celui care, trecut prin capcanele amare ale structuralismului desemantizat, s-a initiat si urmareste, fascinat, dansul umbrelor care, prin excesul atemporalitatii nasc lumea Absoluta).

Oricare ceva-obiect exista prin cele 6 karaka (=ceea ce se realizeaza, se faptuieste). Dar conceptia indiana implica ritualul, ca unica Forma de realitate si mentinere a sansei soteriologice Fiintei, Logos-ul ritualic. Cele 6 karaka sunt functii ale obiectului, aparent diferentiat – realitate, tocmai prin supunerea (prin dharma-norma comica) la kriya-actiune, se reîntoarce în împlinirea extatica:

1. apadana = ablatiunea (îndepartarea-separare fata de alte obiecte-persoane);

2. sampradana = donatia, actiunea de remitere catre un obiect sau persoana;

3. karana = instrumentul de realizare (Suprem) al unei actiuni;

4. adhikarana = locatia-referinta spatio-temporala (substratul actiunii, ca suport-receptacol al actiunii);

5. karman = “pacientul” care sufera actiunea sau ceva ce agentul doreste sa dobândeasca mai mult decât orice;

6. kartr = agentul actiunii, independent, “cel care îsi are propriul sau fir.

Verbalitatea continuta în cele 6 karaka este absorbit (prin perceperea cunoasterii) si asimilata de catre Fiinta Spirituala care devine posesoarea absoluta a celor 6 functii dezvoltate de obiect, deci îsi apropriaza absolut obiectul, spiritualizându-l: “Exista o forma a limbajului, independenta de actul cunoasterii discursive, forma de natura simbolica prin care se metaforizeaza întelesul tuturor cuvintelor – creând un nou înteles global la un alt nivel semantic)”. Conceptia indiana implica ritualul ca forma fundamentala de existenta, Logos-ul ritualic: actiunea celor 6 karaka se retrage, prin exacerbarea paroxistica a cautarii, prin meditatia-concentrare, în ekstasis-ul grecesc – starea de intuitie luminoasa nediscursiva.

Totul-lume este ritual-expresie si ritual-represie. Si ritualul tine de împlinirea dharmei cosmice, legea atotstapânitoare (norma psihocosmica).

Deci, nu exista vreo diferenta între Cuvânt si Poezie, decât prin gradul de acceptare a sacrificiului catre Spirit, pentru a reda Logos-ului valoarea sa absoluta. Si aceasta recuperare e energiei întru Logos este posibila doar prin traire ritualica, sacrificatoare Fiintei dispersive a cuvântului, în favoarea Iluminarii-Logos: “Literatura veddica ilustreaza, începând cu primul sau text – Rgveda – ca realitatea mitica suprema este de esenta verbala. (…) Vac, “Cuvântul” (…) este situat mai presus decât divinitatile majore ale pantheonului vedic (Indra, Mitra, Varuna, Agni, Rudra etc.) care, cu toate, actioneaza prin puterea ce si-o trag din principiul suprem verbal, cel care sustine toate lumile. Vac, “Cuvântul”, se identifica cu cea mai abstracta si impersonala dintre reprezentarile vedice, cu Brahman, care, ulterior, va desemna ideea de “absolut” în gândirea indiana… Ulterior (…) relatia dintre realitatea absoluta (Brahman) si Cuvânt (Vac) devine identitate: Cuvântul este Brahman (Satapathabrahmana, II,1,4,10 si Aitareyabrahmana, IV, 21,1); textele respective transpun într-o profunzime de reprezentari simbolice virtutile cuvântului – mai ales forta sa demiurgica”.

Iata si teoria indiana a initierii Spiritului prin parcurgerea fazelor de initiere spre revelatia Logos-ului: “În centrul Fiintei, conceputa atât în obiectivitate (n.n.: am zice noi, în termeni europeni, Revelatia, Iluminarea, ajungerea la contopirea cu Logos-ul Pur), notiunea-cheie în sistemul Bhartrhari, cu ajutorul careia explica dinamica “esentei cuvântului”. Psihodinamica se desfasoara pe 3 niveluri ale limbajului: vaikhari, vorbirea desfasurata, madhyama, vorbirea medie si pasyanti, vorbirea care vede (…), pasyanti, nivelul, suprem al limbajului, este asimilat cu pratibha, lumina, care, aici, se poate traduce prin lumina intuitiva. La acest nivel nu mai exista diferentiere (bheda) si nici succesiune (krama) (s.n.), se realizeaza o stare paradoxala în care vorbirea este “mobila si imobila, cuprinsa de concentrarea mentala, ascunsa si pura”, formele (akara) ramân cognoscibile, desi sunt dizolvate (s.n.) (…) în perceperea intelectiva a actului expresiv, forma exterioara a limbajului sufera o regresiune sau resorbtie (pratisamhara), în care, pierzându-si toate distinctiile, se resoarbe în intelectca galbenusul unui ou de paun, fara a-si pierde totusi toate partile sale distincte (…)”.

Activitatea limbajului-gândire începe si se sfârseste în intuitia unei forme originare, a unei reprezentari virtuale, identica cu realitatea absoluta, prin transcenderea Multiplului în Unu. Realitatea ultima, atât în subiectivitate cât si în obiectivitate, este Unul ca unitate a potentelor pure, dincolo de manifestarea lor în act. Recurgând la distinctia dintre virtualitate si manifestare, Bhartrhari ofera iesire din contradictia Unului cu Multiplul: Unul este lipsit de determinarile Multiplului, însa le contine sub forma predeterminarilor. Unul trece în Multiplu si se întoarce în sine (…)”.

Si ne permitem un ultim citat :

În aceasta exprimare simbolica a procesului de desavârsire a insului, regasim, într-un fel, anticipata, ideea care s-a conturat în Europa de-abia în ultimele doua secole – începând cu romanticii si sfârsind cu psihanaliza contemporana – conform careia omul este scindat din punct de vedere psihic, armonia fiintei sale presupunând o reintegrare a acesteia (…) desavârsirea este conceputa ca o continua pendulare a constiintei între Unu si Multiplu, ca o traire în constanta tensiune a dialecticii lor…”.

12- Parashabda (sanscrita): Sunetul Primordial, prin care s-a creat Cosmosul. -“Monosilabul OM e primul din cele 4 cuvinte care formeaza un Tetragram si constituie cea mai sfânta formula din Hinduism, OM MANI PADME HUM – ceea ce s-ar traduce prin: OM JUVAERUL DIN LOTUS. Or, gasim o aproximatie mai mult decât satisfacatoare, o echivalenta convingatoare în formula colindului românesc: FLOARE DE AMIN” – V.Lovinescu, O icoana…, CR, Buc., 1996, p. 45. Sau: “Dar sarpele complet, vetical si spiral, e reprezentarea grafica a monosilabului AVM (n.n.: la Hindusi, se numeau, astfel, cu initiale: Agni-zeitatea Focului, Varunha-zeitatea Apei-Ocean[ si al Boltii Cerului] si Marut-zeitatea Aerului) , procedând si desfasurându-se din vârful nespatial al cozii, în spire din ce în ce mai largiu, apoi, în prelungire invizibila, în jurul jumatatii lui superioare verticala, ridicându-si semet capul deasupra spirelor, ca sephira Kether, deasupra Arborelui Sephirotic.” – op. cit, p. 29. Iar jean Chevalir/Alain Gheerbrant, în Dictionarul de simboluri , vol. I, p. 153 – consfintesc: “Acest simbol plin de forta al divinitatii, pe care o exprima înafara sufletului si o realizeaza înauntrul lui, rezuma în sine suflul creator(…) universul s-a dezvoltat pornind de la energia cosmica descatusata prin rostirea, de catre demiurg, a acestei prime formule care a chemat la viata toate câte sunt: AUM BHUR BHUVAR SVAR (AUM – Pamânt! Vazduh! Cer!). AUM este sunetul primordial, Logos-ul, si de aceea rostirea lui poarta în sine o încarcatura energetica uriasa si de o extraordinara eficacitate în pregatirea transformarii spirituale. (…) Rostirea sunetului lui Dumnezeu echivaleaza cu propria divinizare. AUM este, dupa Vivekananda si traditia vedantica, manifestarea prin excelenta a divinitatii”.

13- Max WeberEtica protestanta, Ed. Incitatus, Buc., 2003: “Nu pierde timpulcu rugaciuneafa bani!

 

 ***

 

 

ORADEA LUI IOSIF VULCAN

Restructurarea Imperiului Austriac, impusa de pierderile militare de dupa Revolutia din 1848-49 (cu precaderea a pierderii Razboiului de 7 saptamâni cu Prusia, 14 iunie – 23 august 1866), e realizata de împaratul Franz Josef sub forma unui compromis cu ungurii, în 1867. Acestora, în ciuda razboiului antiaustriac din 1848-49, li se permite practic realizarea unui stat în stat, în speranta pastrarii unitatii imperiului. Monarhia absolutista de pâna atunci, se transforma în statul dualist Austro-Ungaria („Imperiul Cezaro-Craiesc“), Oradea reintrând în posesia Ungariei, împreuna cu Transilvania. Împaratul Franz Josef îsi va guverna imperiul având doua guverne si doua capitale (Viena si Budapesta), încurajat fiind probabil de reusita experientei contemporanului sau român Alexandru Ioan Cuza (1859-1866) – domnitor unic al Principatelor Unite ale Moldovei si Valahiei (stat care a functionat în primii trei ani cu doua guverne si doua capitale, Bucuresti si Iasi). Popoarele ramase în cadrul Ungariei (croatii, sârbii, cehii, slovacii, ucrainienii, românii) se vor considera tradate de Viena, dezvoltând o mare antipatie pe seama ungurilor si a politicii lor de maghiarizare.

1867 este, din punct de vedere al tehnologiei mondiale, anul în care gradinarul francez Joseph Monier obtine primul patent pentru o inventie capitala în istoria constructiilor: betonul armat. Inventat din necesitatea de a obtine ghivece mai rezistente pentru plante, betonul armat cu fire de fier va fi expus apoi la Expozitia Universala de la Paris, din acelasi an. Alfred Nobel îsi patenteaza si el acum ceea ce va deveni principalul dusman al betonului armat: dinamita. Si, venind în întâmpinarea problemelor create de dinamita asupra corpului uman, medicul britanic Joseph Lister publica, tot în 1867, „Antiseptic Principle of the Practice of Surgery” („Principiul antiseptic al practicii chirurgicale“ – în engleza), el fiind cel care introduce dezinfectarea cu fenol a ranilor si instrumentarului medical, dar si cel care, în acelasi an, foloseste o noua ata chirurgicala, realizata din intestine si numita „Catgut“, în locul firului de matase. 1867 este si anul unui vals de popularitate mondiala: „An der schönen blauen Donau” („Pe frumoasa Dunare albastra“ – în germana) a austriacului Johann Strauss fiul.

Elanul national maghiar, revitalizat acum dupa esecul initial din 1848-49 si tinzând în continuare spre separarea totala a Ungariei de Austria, duce la o reedificare a localitatilor si la un avânt economic considerabil în cadrul vechilor granite ale lui Matia Corvin. Oradea-Mare beneficiaza din plin de acest fapt, pâna când Austro-Ungaria va declansa Primul Razboi Mondial, în 1914. Splendoarea orasului vechi apartine, în mare masura, acelei perioade. O seama de cladiri deosebite si monumente ale istoriei ungare dau o înfatisare noua orasului.

Alexandru Roman

În comitatul Bihor, elanul revolutionar din 1848 constituise o buna supapa de afirmare a limbii române la nivel scolar. Initial, austriecii reimpun, din 1850, limba de predare germana la Academia de Drept, aspect ce va dura pâna în 1861, când se reintroduce limba maghiara. Iata însa ca între 1850-1857 functioneaza la Oradea si o catedra de limba româna, al carei titular este, la Gimnaziul Premonstratens, bihoreanul Alexandru Roman[1] (1826-1897). Îi va fi profesor tânarului Iosif Vulcan, care se înscrie la acest liceu în 1951.

Dupa ce îsi facuse studiile la Beius si Oradea, continuate apoi la Viena, bihoreanul Alexandru Roman se întoarce la Beius, în 1848. Aici introduce în acelasi an, pentru prima data, limba româna în scoala. La Oradea, apoi, în 25 iunie 1852, înfiinteaza Societatea de leptura a Junimei Române studioase la Academia de Drepturi si Arhigimnaziul din Oradea-Mare, apreciata de profesorul Vasile Vartolomei „cea dintâi societate culturala si literara întemeiata la Românii din Transilvania“ (dizolvata mai apoi prin ordin guvernamental, în 1875). Interesul pentru „curatirea limbii“, „spre o scriere înteleasa de masele populare“ si cu litere latine era un obiectiv principal al membrilor acestei societati, sustinute financiar de crezul unor inimosi patrioti precum Emanuil Gojdu si Nicolae Jiga. Aceasta societate literara, condusa de Al. Roman, are un mesaj catre românii de dincolo de Carpati, ce înca se foloseau de literele chirilice. E vorba de propunerea lui Giorgiu Delianu, din 24 aprilie 1853: „Dupa ce în Moldova s-a înfiintat o societate literara editoare de carti pentru ramurile de stiinte, ar fi cu scop sa i se transmita din partea societatii (oradene – n.n.) una adresa, prin care sa se provoace, ca sa eviteze, sa lapede din editiunile sale ruginitele si zdrentoasele buchii de care e atât de înstrainat tot sufletul român“[2].

Dupa continuarea studiilor la Viena si Budapesta, din 1862, Roman devine profesorul primei catedre de limba si literatura româna de la Universitatea din Budapesta, al carei titular va fi pâna în 1897. Iosif Vulcan va scrie despre Roman, în Familia (nr. 11 din 15/27 aprilie 1866) ca, datorita îndelungatelor sale „studii limbistice, ocupa cu dreptul locul între cei mai luminati filologi români“. Din 1867 devine membru fondator al Academiei Române, de la Bucuresti. Ca jurnalist, editor si fruntas al miscarii nationale românesti din Austro-Ungaria (deputat 1865-1887), el se pronunta pentru autonomia Transilvaniei, în 1868, fiind condamnat de Budapesta la un an de închisoare. Dupa cum el însusi spunea într-o sedinta a Academiei, devenise „cel dintâi dintre români cari avu, sub era dualista, onoarea sa intre în puscariile de la Vat (18 ian. 1870 – 18 ian. 1871 – n.n.), pentru crima de a fi sustinut si aparat revendicarile neamului sau“. Alexandru Roman a fost si omul ce a reprezentat o punte de legatura între Academia Româna si Academia Maghiara. El cere sa se trimita Academiei de Stiinte din Budapesta publicatiile Academiei Române. Totodata, el se numara printre oamenii de încredere prin care se transfera, în secret, o parte a ajutorului pecuniar oferit de statul român, ajutor ce ajungea la scolile sau asociatiile culturale românesti din Transilvania si Ungaria. În septembrie 1869, Al. Roman obtine de la Mihail Kogalniceanu 30 de exemplare din toate cartile scolare si din toate legile tiparite în tara, pentru a le împarti în Transilvania. Dupa cum îi spunea lui Kogalniceanu (pe atunci ministru al Afacerilor Interne), ele erau degraba necesare pentru „a ne unifica terminologia scolastica, apoi cea administrativa si judecatoreasca“[3].

Românii – principala problema etnica a Oradiei

Exceptând orasul, populatia cea mai numeroasa în Bihor era cea româneasca, motiv de îngrijorare în Oradea. La asta se adauga, în plan extern, succesul politic al românilor din exteriorul arcului carpatic ce au reusit sa uneasca Moldova si ?ara Româneasca într-un singur stat, care se va numi România. Speriate de perspectiva alipirii Transilvaniei la România, autoritatile maghiare supun cenzurii si interdictiei cartile si publicatiile provenite din acest tânar stat (în România lui Cuza se introdusese alfabetul latin din 186312, textele fiind acum mai accesibile si românilor ardeleni). Boierimea si intelectualitatea „regatene“, puternic francofile, puteau afla, în 1863, de un nou si original scriitor francez, pe nume Jules Verne, care tocmai publicase „Cinci saptamâni în balon“ – un roman de mare succes. În 1874, îi aparea „Insula misterioasa“, o denumire potrivita cu intentiile Budapestei fata de tânara Românie Mica…

Un mare serviciu pe care îl face românilor împaratul Franz Josef, înainte de compromisul dualist, este reînfiintarea mitropoliei ortodoxe române din Transilvania, care s-a facut la 24 decembrie 1864, când „printr-o nota scurta si precisa, Franz Josef – referindu-se la declaratiile sale anterioare din 27 septembrie 1860 si 25 iunie 1863 – l-a informat pe Saguna ca aproba întemeierea unei mitropolii ortodoxe române autonome si l-a numit pe el ca cel dintâi mitropolit“. Aromânul Andrei Saguna fusese cel care-si pusese speranta în împaratul austriac dinainte de Revolutia din 1848/49, câstigând-si astfel dusmania lui Kossuth, care l-ar fi dorit mort. Acum, biserca sa ortodoxa româneasca devenea egala cu cea greco-catolica româneasca, moment ce va obliga la o cooperare a clerului celor doua biserici rivale pentru obtinerea mult-doritelor drepturi nationale ale românilor din Ardeal si Ungaria.

Dualismul va da însa mai multe drepturi ungurilor, acceptati de Franz Josef ca popor dominant în granitele vechiului regat al Ungariei. În 1875 apareau, de pilda, primele liste cu cartile de scoala tiparite în România si interzise în Bihor. Dintre autorii români de manuale de istorie, de geografie si de abecedare interzisi, îi amintim pe August Treboniu Laurian (autorul hartii „Charta Daciei Moderne“, Bucuresci, 1868), Aron Pumnul, Ioan Tuducescu, D. Varna, G. Vladescu, M. Mihaescu, S. Salageanu, M. Draghici, V. Roman, St. Pop. Un mare ecou l-a avut raspândirea, în 1877, a unei harti tiparite la Bucuresti în 1876 si întocmite de învatatorul G.A. Zamfiroiu, intitulate „?arile Române sau Dacia moderna“. O astfel de harta s-a confiscat si de la Oradea, ea iritându-l la culme pe premierul maghiar Tisza Kálmán. Harta includea Muntenia, Moldova, o parte din Basarabia si întreaga Transilvanie pâna spre Ungvár, plus Bucovina. Detinerea unei astfel de harti a ajuns sa fie sanctionata cu multe luni de puscarie. Nici publicarea vechilor granite ale Transilvaniei, pe hartile noi ce reprezentau Austro-Ungaria, nu mai era admisa de Budapesta, spre necazul sasilor ardeleni.

Cu prilejul Razboiului de Independenta (1877-1878) pe care România îl ducea, alaturi de Rusia, împotriva Turciei, s-au înregistrat violente împotriva românilor din Oradea, caracteristica fiind spargerea geamurilor acestora cu bolovani. Motivul: respectivii nu s-au raliat sustinerii turcilor de catre ungurimea oradeana… Ca o ironie, desi turcii cotropisera Ungaria de nenumarate ori si-o desfiintasera ca stat, rusii – care spulberasera revolutia în 1849, la cererea Vienei – preluasera întreaga antipatie a ungurilor. Victoria ruso-româna din 1878 va însemna nu numai cucerirea independentei tânarului regat al României, ci si restrângerea granitelor otomane din Europa la nivelul celor din secolul al XIV-lea. Ironia face ca fotograful oficial al României din acel razboi sa fi fost ungurul clujean Carol Pap de Szathmári, apreciat ca primul foto-jurnalist de razboi (1853-54, în Razboiul Crimeii), fotograful, gravorul si pictorul oficial al domnitorului Alexandru Ioan Cuza si apoi al regelui Carol I… De asemenea, tânarul ofiter Lakos Lajos (1851-1917), ce va deveni arhivarul sef al Oradiei (din 1 ianuarie 1903), scrie o carte despre experienta sa de lupta din razboiul amintit. Familia (nr. 17/1895) îi anunta lansarea, la rubrica Literatura si Arte – anunt pe care vi-l redam cu ortografia specifica epocii: „O carte ungurésca. In primavéra acésta a aparut in Oradea-mare o carte ungurésca, intitulata Amintiri din Turcia, in care autorul dl Lakos Lajos, facênd istoricul resboiului ruso-româno-turcesc, scrie cu cea mai calda simpatie despre eroismul armatei române si are un articol ce pórta chiar titlul România ca salvatórea armatei rusesci. Dl Lakos a trait mai multi ani in România, a facut parte din legiunea polóna, care a luptat alaturea cu turcii, deci are tóta competenta“. Precizam ca volumul se numeste, în originalul maghiar „Visszaemlékezés Törökországra”. (1875, 1876, 1877.) si-a fost tiparit la Oradea în 1895, la tipografia lui Lászky Ármin.

Alaturi de alte orase cu majoritate maghiara, Oradea devine municipiu în 1870, an în care apare si primul cotidian oradean, în 3 iulie, Nagyvárad, de limba maghiara, fiind practic si primul cotidian din Transilvania! Industria tipografica se dezvolta si ea impetuos, oferind ziare, carti, cataloage, vederi, etichete si altele. Tipografiile perioadei au fost „Tichy“ (1808-1874), „Simon Sonnenfeld“ (1856-1948), „Ottó Hügel“ (1868-1890), „Lászky Ármin“ (1874-1919), „József Láng“ (1890-1919) si „Szent László“ (1894-1944). Pe 4 mai 1874, Academia din Oradea a fost echivalata ca statut cu facultatile de drept de la cele doua universitati din Ungaria, durata studiilor fiind stabilita la 4 ani.

Un alt aspect neplacut românilor era politica de maghiarizare, care se folosea de orice ocazie ca sa-si îndeplineasca misiunea, inclusiv de Seminarul Greco-Catolic din Oradea. Pregatind viitoarele sale cadre din Transilvania, seminarul oradean nu mai era cel de la începutul secolului, atribuindu-i-se acum pe nemeritate eticheta de „românizator“ al elevilor sai, dupa cum ne asigura, cu argumente clare, avocatul oradean reformat Kereki Nagy Sándor în cartea ?ara Bihorului, vol.2, editia 1885. Facând o vizita pe la seminarul amintit, carturarul maghiar anunta ca nu se poate vorbi de românizare „deoarece toti copiii care se jucau (în curte – n.n.) vorbeau ungureste, fara nici o exceptie si nu am auzit nici un cuvânt românesc“. El demonstreaza ca „aceasta institutie nu este una românizatoare, ci mai degraba condusa de spiritul maghiarizarii“, prin faptul ca ea are „trei profesori si un pedagog maghiari, care nu stiu româneste nici un cuvânt“. Prin urmare, „este pe nedrept acuzata de dezmaghiarizare“. K. Nagy Sándor mai scrie si ca românii care veneau din interiorul Transilvaniei, la seminar, la scoala de pedagogi, chiar daca nu stiau o boaba ungureste când soseau la Oradea, ne asigura ca „vor deveni maghiari“ pâna la terminarea studiilor… Ce nu spune cronicarul maghiar oradean este ca la acest aspect servil al bisericii greco-catolice locale se ajunsese prin directa si nefireasca interventie a Budapestei. Raspunsul îl aflam din Istoria României. Transilvania, vol II, Cluj-Napoca, 1997: „În cazul episcopiilor unite, ministrii unguri propuneau Împaratului-Rege, ce avea drept sa numeasca direct episcopii de Gherla, Lugoj si Oradea, candidati cu sentimente filomaghiare, cozi de topor ale guvernului, ca de pilda Ioan Szabó sau Ioan Olteanul (episcop de Oradea 1874-1877 – n.n.) si Ioan Pop Szilagyi (episcop de Oradea 1863-1873 – n.n.)“. Mai mult, „amestecul primatului bisericii catolice în afacerile bisericii românesti greco-catolice a devenit atât de suparatoare încât, în toamna anului 1870, o delegatie a diecezei Oradea, din care facea parte si Iosif Vulcan, pleaca la Budapesta pentru a protesta «odata pentru totdeauna» împotriva acestui amestec“. Dupa cum rezulta însa din relatarea din ?ara Bihorului, protestele au fost zadarnice. Referindu-se la anul 1870, un text din Familia (nr.38/1906) afirma ca pe atunci „sovinismul de azi (din 1906 – n.n.) era numai în fasie. De atunci încoace a devenit hidra batrâna si blastamata, care daca ar fi în stare, ar ridica muri chinezi (ziduri chinezesti – n.n.) între noi si România“.

Interesant este ca lui Mihai Pavel, episcopul greco-catolic de Oradea (1879-1902) contemporan cu Kereki, în ciuda celor relatate, i se va reprosa ca nu este „destul de patriotic“ si, dupa tiparirea la Arad a unei brosuri denigratoare, scrisa de renegatul Pituk Béla (1855-1897) – un preot greco-catolic destituit – va avea de-a face, în 1893, cu un val de sovinism maghiar care-l acuza de „daco-românism“. Având titlul bombastic „Hazaárulók“ (Tradatori de tara, în maghiara) si subtitlul „Országunk kell?s közepén a jelen korunkban eloláhositott 24.000 t?sgyökeres magyarjainkról“ (Despre cei 24.000 de unguri neaosi, romanizati în timpurile prezente, în mijlocul tarii noastre), fostul preot maghiarofon oferea asa-zise „demascari“ despre atitudinea antimaghiara a episcopului Pavel, învinuit de „daco-românism“, acuze de mare pret pentru presa locala si budapestana, chiar daca autorul era „un nevropat incurabil“, ce fusese „internat în spitalul de alienati în Arad“. Acuzele de românizare veneau tocmai în explicitarea teoriei roesleriene cum ca valahii au ajuns sa domine Transilvania printr-o înmultire prolifica si agresiva… În plus, liderii lor ardeleni tocmai avusera si neobrazarea de a cere, din nou, drepturi egale cu maghiarii, într-o petitie foarte bine argumentata si intitulata Memorandum, transmisa direct împaratului la Viena, în 1892.

Cum sentimentul patriotic maghiar era si el la cote înalte la Oradea, în 1892 – anul celebrarii a 700 de ani de la sanctificarea regelui Ladislau si a 200 de ani de la eliberarea de sub turci – sovinii maghiari au pus în scena o varianta locala a Noptii Sfântului Bartolomeu (Franta, 23/24 august 1572). Prin urmare, în noaptea de 28 iulie/9 august 1893, o multime de factura medievala, înarmata cu pari, lanturi si bolovani a trecut la atacarea si devastarea resedintei episcopale greco-catolice, din centrul orasului. Ea se adunase pe la ora 21 în Piata Sfântul Ladislau, întonând cântecele patriotice maghiare „Szózat“ si „Kossuth nótája“. Lumea buna a orasului a preferat o alta abordare a situatiei, dupa cum scrie cotidianul Nagyvárad: „În cofetaria de lânga episcopia româna unita se îngramadise o lume de doamne si domni eleganti, ca sa priveasca din loje interesantul spectacol“…

Conform publicatiei Vestitorul, nr.24/1927 – „organ al Eparhiei Române Unite de Oradea si revista de cultura religioasa“ – „o mare multime de oameni, ca la 1000 de insi, s’au strâns pe piata din fata episcopiei, cântând imnul lui Kossuth, apoi urlând, fluerând, vociferând la adresa episcopului Pavel: Jos cu mizerabilul! valah puturos, opincar, tradator de patrie, belciug de nasul lui! si altele. Nemultumiti cu aceste expresiuni prea delicate, stiindu-se la adapostul oricarei interventii politienesti, au început sa bombardeze resedinta episcopala cu bolovani de câte 3-4 kg fiecare, încât, în scurt timp n’a mai ramas nici un giam, dar nici cercevele, obloane si usi nestricate la aceasta resedinta“. Teodor Nes este cel care precizeaza corect anul evenimentului, 1893, redându-l detaliat, cu statistica distrugerilor. Astfel, dupa devastarea resedintei episcopale, sunt luate la rând casele fruntasilor români, ajungându-se la Scoala Normala Greco-Catolica. Strigând «Aici se fabrica tradatorii!», scoala ajunge tinta multimii înfierbântate, care se dotase cu caramizile descoperite la un santier. Urmeaza apoi Seminarul, iar lucrurile nu aveau sa se opreasca aici. Revenind în centru si întarita cu cei care iesisera de la teatru, gloata a reluat campania, devastând iarasi resedinta episcopala greco-catolica. Urmeaza un scurt moment de respiro, vacarmul si tipetele fiind înlocuite, la ora 22,30, de cântece patriotice maghiare, intonate în Piata Sfântul Ladislau. Dupa aceasta îmbarbatare colectiva nocturna, se porneste din nou la devastarea de locuinte românesti, ajungând prada distrugerilor si cladirile Consistoriului Ortodox. Gloata furibunda este oprita de husari în momentul în care dorea sa distruga biserica ortodoxa din Velenta.”

Însusi împaratul Franz Josef va lua partea episcopului, „considerând insulta prea mare, a calificat, într-o audienta, cele întâmplate la Oradea, drept demonstratiuni condamnabile, iar lozincile strigate împotriva episcopului român drept fraze goale ale unui sovinism exagerat“ (Istoria României. Transilvania, vol II). Cele câteva sute de geamuri sparte – si pe atunci sticla de geam era foarte scumpa! – la care se adaugau distrugerile materiale ale cladirilor, plus teroarea la care au fost supusi românii în acea noapte a groazei s-au lasat cu o grea amintire pentru români.

Iosif Vulcan reuseste sa insereze o nota sarcastica, probabil la închiderea editiei, în Familia, nr. 31 (1/13 august 1893): „Bursa oradana. Pretul sticlei în Oradea-mare s’a urcat cu 50%; iar buna întelegere a scadut cu 100%.“ Din numarul urmator al Familiei (nr. 32, 8/20 august), pe antepenultima pagina, la nota Turburarile din Oradea-mare, Vulcan precizeaza ca zilele tensionate s-au prelungit, casele românilor ajungând a fi pazite cu patrule militare. „Asa petrecuram aproape o saptamâna – sub sabia lui Damocle“ spune Iosif Vulcan în încheiere.

Ziarele budapestane, cu exceptia lui Pesti Hirlap, nu s-au mai grabit sa aprobe actiunea de la Oradea, devenind îngrijorate cu privire la ecoul extern al acestui eveniment, care putea fi mai mare decât cel al Memorandumului si Replicii – document redactat în 1891 de Aurel C. Popovici si studentii români din Austria, printre care Alexandru Vaida Voevod, Iuliu Maniu si Nicolae Comsa. Dupa cum precizeaza Teodor Nes, evenimentele de la Oradea s-au soldat doar cu pedepsirea unor „tapi ispasitori obscuri“, în numar de trei (abia în 1897), iar cei cinci ziaristi care incitasera multimea au fost achitati.

Asemenea izbucniri de ura etnica nu faceau decât sa întareasca sentimentul apartenentei la românitate al românilor din Oradea si la croirea unei unitati nationale, în ciuda unor diferente concurentiale de natura confesionala dintre greco-catolici si greco-ortodocsi. Dupa condamnarea la închisoare de catre autoritatile maghiare a fruntasilor Memorandumului, studentii oradeni le vor face acestora o primire entuziasta la gara, în 1894, când mergeau spre locul de detentie.

Baimareanul Mihai Pavel ramâne în istoria locala si ca un foarte bun gospodar, de el legându-se multe edificari si renovari în dieceza de Oradea; el fiind si cel care „a descoperit si aranjat Stâna de Vale (unde se afla în momentul devastarilor sovine de la Oradea – n.n.), ca loc de odihna peste vara si minunata statiune climaterica de munte“ (Monografia-almanah a Crisanei, p.342), devenita mai apoi principala statiune montana a Bihorului. Iosif Vulcan face o ampla descriere a statiunii, în Familia, nr. 31/1888 (pag. 357-358), considerând-o cu „un cuib de raiu“. „În doua rânduri a fost la Roma, la Sf. Parinte, care i-a conferit titlul de conte roman, asistent la tronul pontifical si prelat papal. Împaratul, pentru meritele sale, l-a distins cu ordinul coroana de fier clasa I, dupa ce înainte fusese numit consilier intim“ – se mai scrie în Monografia-almanah despre episcopul Pavel. Strada denumita „Episcop Mihai Pavel“ trece azi, ca si în trecut, printre cladirile Episcopiei si Liceului Greco-Catolic.

Perioada episcopului Mihai Pavel este, pentru miscarea nationala româneasca din zona, „perioada atoniei politice (1881-1905)“ – cum o numeste Teodor Nes – fiind caracterizata de o letargie a combativitatii românesti. „Bihorul e reprezentat în parlamentul de la Budapesta prin figuranti marunti, fara relief social; o seama de oameni, cu structura psihica în tranzitie spre desfiintare, spre topirea desavârsita în masa maghiara“ – Monografia-almanah a Crisanei, p.12.

În ianuarie 1893, venind din Germania, via Viena, proaspat realizatul cuplu mostenitor al tronului României, Ferdinand de Hohenzollern-Sigmaringen si Marie de Edinburgh, trece prin Oradea, cu trenul, în drumul lui catre România. Calatoria transilvana a celor doi s-a efectuat sub semnul clandestinitatii, autoritatile nedorindu-si manifestari de efuziune sentimentala din partea populatiei românesti, atât de interesate de realizarile politice a fratilor de peste munti. În 1895, la mai bine de doi ani de la trecerea principesei Maria prin Oradea, Iosif Vulcan publica imaginea tinerei, îmbracata în costum popular românesc, pe prima pagina din Familia (nr. 35/1895). La explicatia pozei, Vulcan observa ca România, prin familia domnitoare, se înrudeste acum cu Anglia, Germania si Rusia, adaugând niste cuvinte profetice: „Tânara principesa Maria, ca viitoare regina a tarii, are un rol de mare însemnatate în istoria tarii noastre. Din cauza aceasta, înca de acuma atrage luarea aminte a tuturor patriotilor“. Cuplul Maria-Ferdinand se va întoarce la Oradea, aureolat de glorie, 26 de ani mai târziu, ca regele si regina tuturor românilor!

Între Iosif Vulcan si Ady Endre

Cu toate acestea, Oradea reuseste sa ramâna un loc important al românismului în aceasta perioada. Saptamânalul Familia (1865-1906), a oradeanului Iosif Vulcan, tiparit initial la Pesta, apoi Buda-Pesta – nr. 0 în 1/13 mai, apoi nr. 1 în 5/17 iunie 1865 – pâna în 20 aprilie/2 mai 1880 (nr. 31), s-a declarat „foaie enciclopedica si beletristica cu ilustratiuni“, devenind una dintre cele mai importante publicatii de limba româna din Transilvania, în paginile ei fiind lansat si cel mai mare poet român. Astfel, în nr. 6 din 25 febr./9 martie 1866, apare poezia „De-asiu avé“ (De-as avea…), semnata „Mihaiu Eminescu“, editorul rebotezându-l astfel pe vecie20 pe moldoveanul Mihail Eminovici, din România.

Începând din 27 aprilie/ 9 mai 1880 (nr. 32) si pâna la 31 decembrie 1906 (nr. 41), revista este tiparita la Oradea, unde si-a mutat sediul. Desi avocat de profesie, cu licenta obtinuta la Budapesta, Iosif Vulcan a pledat doar pentru o singura cauza toata viata sa: promovarea limbii române si culturii nationale; chiar el demonstrând ca poate fi publicist, poet, dramaturg si traducator într-o tara care oprima limba româna. „Prezenta scriitorilor români din toate regiunile tarii a devenit o permanenta si o traditie la Familia, reprezentând astfel o scoala literara, o furnizare de modele de imitat si urmat“21. George Cosbuc, St. O. Iosif si Octavian Goga, cei mai mari poeti ardeleni, pot fi descoperiti în paginile Familiei, la care Vulcan era „proprietar, redactor respundator si editor“.

Se cuvine sa precizam ca preocuparile jurnalistice ale lui Iosif Vulcan începusera chiar din adolescenta, când era elevul lui Alexandru Roman la Gimnaziul Premonstratens din Oradea (1851-1859). Împreuna cu George Ardelean, el scoate în 1853 revista Umoristul, care va aparea pâna în 1870*22. Dupa cum observa Teodor Nes, „în 1867 face o calatorie în Franta, ceea ce însemna o îndrazneata derogare de la tipicul educatiei si instructiei germane din fosta Monarhie“ – calatorie completata în 1868 cu o vizita în România, de „unde culege vii si hotarâtoare impresii din care se vor plamadi directivele sale de actiune“. Dupa aceste pelerinaje în inima culturii europene si a celei nationale, Iosif Vulcan începe o campanie de presa în sprijinul înfiintarii teatrului national, campanie deschisa cu articolul „Sa fondam teatru national!”, publicat în Familia, nr. 29 din 20 iulie 1869, actiune ce-l va propulsa în memoria publica locala ca parintele teatrului românesc oradean. Considerând Teatrul ca „un templu al moralitatii, al luminii si al stiintei“, care poate „conduce poporul la glorie si marire“, Vulcan îi atribuie rolul de „cea mai mare scoala de educatiune“, alaturi de Biserica si Scoala. Credem ca definitia teatrului national, Vulcan a dat-o prin aceste cuvinte: „un templu al Thaliei române, care sa nu fie numai un loc de petrecere si distractie, ci un institut pentru cultivarea limbei noastre si pentru înaltarea ei, un institut pentru desteptarea, dezvoltarea si cultivarea simtului si spiritului national“.

Din iulie 1879, Vulcan devine membru corespondent al Academiei Române, iar din 1891 membru deplin. Din aprilie 1897, Iosif Vulcan si redactia revistei sale se muta în actuala casa memoriala, cumparata atunci de la arhitectul-sef al orasului, David Brush. Investitia a fost posibila gratie mostenirii sotiei sale, Aurelia Vulcan, de la bunul prieten de familie, fostul deputat Bölönyi Sándor. Iosif Vulcan cunoaste un moment de triumf cu ocazia primului spectacol la Oradea al unei trupe românesti din România. Astfel, joi, 13 iulie 1871, trecând peste conditia descurajanta a Societatii teatrale maghiare de teatru din Oradea, aceea de a ceda jumatate din încasari pentru utilizarea salii si decorurilor, trupa vestitului Mihail Pascali de la Bucuresti (în care tânarul Eminescu tocmai fusese sufleur) sustine doua reprezentatii a câte doua piese fiecare. Se cuvine sa precizam ca trupa româneasca a ales Oradea dupa ce, la Cluj, ungurii n-au vrut sa-i închirieze teatrul, „gelosi pe succesele lui Millo din 1870“ si speriati ca „se va româniza tot Clujul“ (Familia, nr.39/1906, pag. 460).

Mihail Pascali (1830-1882) era primul actor român care l-a întruchipat pe Hamlet, la Teatrul cel Mare din Bucuresti, în 21 iulie 1861, teatru al carui director a devenit în anul reprezentatiilor de la Oradea. Succesul fulminant înregistrat la Oradea s-a legat însa de piesele „Pacatele barbatilor“ si „Nevasta trebuie sa-si urmeze barbatul“, suficient de bine alese ca sa se joace cu casa plina la ambele reprezentatii. Spectatorii români, de diverse categorii sociale, au venit inclusiv din afara orasului, iar printre curiosi s-au numarat si spectatori unguri. Reprezentatiile lui Pascali s-au bucurat de o cronica elogioasa chiar în presa maghiara (ziarul Szabadság). În cadrul primeia dintre ele, între cele doua piese, Matilda Pascali, îmbracata în costum national, a recitat poezia „Copila româna“ de Iosif Vulcan, autorul fiind în sala23. Aplauzele furtunoase care au urmat trebuie sa-l fi încurajat pe Vulcan în eforturile sale privind teatrul românesc. Tatal sau, protopopul greco-catolic Nicolae Vulcan, se muta la Oradea, la începutul anului 1880. Aici va si deceda, în ziua de 20 aprilie 1884, fiul publicându-i un elegant necrolog în Familia.

La Familia este publicata si oradeanca Maria Bosco (Suciu, dupa casatorie). „Ea este cea dintâi femee care a publicat versuri românesti si întrece pe toti barbatii scriitori din Nordul României în adâncimea si gingasia simtirii precum si în stapânirea limbii (la ea, cea dintâi, fara latinisme) si a versului“ spune scriitorul si ziaristul german Dr. Wilhelm Rudow, ginerele ei, în „Geschichte des Rumänischen Schrifttums bis zur Gegenwart: Ausgearbeitet mit Unterstützung der angesehensten Schriftsteller“ (Istoria literaturii românesti pâna astazi: elaborata cu sprijinul celor mai apreciati scriitori – în germana), Wernigerode, 1892. Maria Bosco-Suciu (1841-1891) debuteaza în Familia la vârsta de 23 de ani cu poezia „Ruga unei june”. Fata ei, Lucretia Suciu, îi va cunoaste personal, gratie cenaclului literar întretinut de mama, pe George Cosbuc, Septimiu Albini, Gheorghe Bogdan-Druica si alti animatori ai cuvântului românesc. Nascuta la Oradea în 1859, absolventa a Institutului Ursulinelor si având o aplecare catre limba si cultura germana (mostenita de la mama), Lucretia Suciu va deveni o poeta demna de cartile de istorie literara. În casa ei se vor continua acele sedinte de cenaclu cu personalitati românesti, pe care le tinuse si mama sa. Desi a debutat în Familia, în 1884 (nr.28, 8/20 iulie), cu sonetul „Suvenir”, Lucretia Suciu (casatorita Rudow, din 1891), îl va obliga pe Vulcan sa scada costul abonamentelor la Familia, pentru a preîntâmpina concurenta provocata de aparitia revistei „Foaia literara”, scoasa la Oradea, în 1897, de ea si sotul sau. Nu de alta dar, în „Cuvântul redactional“ al primului numar, Lucretia promitea o revista ieftina, care sa „poata strabate si în paturile care pâna acum nu pot fi partase la miscarea literara a poporului român“, fiind în plus si bisaptamânala. Din pacate, noua revista a aparut numai un an, parte din pricina sanatatii precare a editorilor, parte din cauza atacurilor confratilor de la revista umoristica „Vulturul”. Saptamânalul „Foaia literara” ramâne în istoria locului ca prima publicatie literara româneasca fondata si aparuta la Oradea; „Familia” lui Vulcan aparând initial la Pesta, dupa cum spuneam. Wilhelm se stinge la Oradea în 16 aprilie 1899, urmat, la 5 martie 1900, de sotia sa Lucretia. „Prin ea si Iosif Vulcan, Bihorul a intrat în literatura româna“, considera Teodor Nes.

Dupa aproape 42 de ani de aparitie neîntrerupta, un record printre publicatiile românesti, revista Familia (Seria I, cum se numeste acea perioada) îsi sisteaza aparitia în 1906. Iosif Vulcan moare în 8 septembrie 1907, la Oradea, fiind înmormântat în Cimitirul Rulikowski.

Iosif Vulcan este primul scriitor român care încearca si o abordare psihologica a fenomenului maghiarizarii. El ofera astfel si alte raspunsuri decât evidenta agresiune institutionala a statului maghiar din imperiul dualist. În romanul „Ranele natiunii”, aparut în trei volume, la Buda-Pesta, în 1876, Vulcan ofera un tablou de la A la Z al românului din aceasta parte a Ungariei. Mai precis, de la Albinescu Aron, „de un caracter românesc, verde si pronuntat“, la Zimbran Stefan, un tânar si promitator avocat, cu „un caracter acomodabil“, ajuns în cele din urma renegatul Zimbrai Pista, cu nevasta unguroaica, serviciu comod în slujba statului si oprimator al propriului neam… Daca cei doi sunt gata sa realizeze initial un cuplu politic nationalist românesc, socru-ginere, prin cumpararea machiavelica a tânarului român de catre comitele ungur, unitatea se destrama, rezultând o serie de tragedii individuale, printre care si sinuciderea lui Zimbran.

Va transmitem câteva dintre parerile lui Vulcan, în selectia lui Teodor Nes. Casatoriile mixte: „Pâna acum mai fiecare Român care si-a luat de sotie o unguroaica, s-a facut si el Ungur“ – vol.II, p.144, observatie verificabila si astazi! Aron Albinescu: „Ne lipsesc barbatii cu caracter. Fara conducatorii onesti, lipsiti de orice vanitate si interese materiale, nici o natiune nu poate sa înfloreasca“ – vol II, p.30. Alta rana: „La noi fiecare om cu gura mare e conducator“ – vol. II, p.185. Tinerimea maghiara: „O parte în veci nu ceteste si nu învata nimic, nu numara bancnotele când le azvârle muzicantilor tigani si exceleaza numai prin înjuraturi bicheresti“ – vol. I, p.127. Persecutii: „Românul care ceteste ziare românesti, nu se poate bucura de încrederea unui Ungur“ – vol. II, p.180. Renegatii la slujbe: „Mai toti dregatorii români de la comitat, dimpreuna cu notariu de la sate, nu numai desertara din tabara nationalista, dar înca detera mâna de ajutor contrarilor“ – vol. II, p.203. Intelectualii români, „ca sa nu moara de foame, unii sunt gata a primi orice rol rusinos“ – vol. I, p.103. Românul de doi bani: Liezanu, un personajiu maleabil, „subscria sume mari pentru întreprinderile românesti, pe cari însa nu le platea, dar era cunoscut ca un brav Român“ – vol III, p.14.

Printr-un efort colectiv remarcabil si o admirabila constiinta nationala, românii din Oradea si Bihor reusesc sa-si înfiinteze, în 12 mai 1898, propria banca: Institutul de credit si economii „Bihoreana“. Printre initiatorii subscriptiei publice, dar si membrii în conducerea bancii, se numara Iosif Vulcan si Aurel Lazar. „Banca Bihoreana a luat fiinta ca institut de credit si economii în urma tristului fapt ca poporul nostru era tratat cum nu se poate mai rau de bancile streine, îndeosebi maghiare. În zadar cerea Românul bani pe credit, nu primea sau chiar daca se întâmpla sa primeasca, pentru datorii neînsemnate, mosioara românului era vânduta fara crutare“ (Monografia-almanah p.309). „Bihoreana“ va fi un real sprijin pentru micile gospodarii taranesti, pentru scoala si biserica, dar si pentru mica industrie. Ea reuseste sa sustina financiar si pe unii studenti de la Academia de Drept din Oradea. Renumele si actiunile acestei banci românesti ajunsesera destul de puternice pentru a deranja pe reprezentantii maghiarimii. Astfel, dupa cum observa Teodor Nes, publicatia economica Erdélyi Gazda tragea un semnal de alarma în coloanele sale: „Sa luam aminte cum valahii îsi însusesc proprietatile de pamânt ale maghiarilor care dau faliment“.

Lovitura data de împarateasa Maria Tereza vietii muzicale oradene a fost spalata abia în 1888. Acum se sustine, pe 5 ianuarie, primul „concert filarmonic“, sub bagheta dirijorului Schnitzel J10.
Primul 1 Mai muncitoresc s-a sarbatorit în 1890, prilej cu care s-a cerut ziua de munca de 8 ore si cea de repaus duminical.

Ca un fapt divers al lumii stiintifice, medicii europeni ai acestei perioade erau adeptii unei explicatii interesante în ceea ce privea nasterea de copii debili mintal. Astfel, femeile din rasa alba (considerata net superioara) daca dadeau nastere unor astfel de copii însemna ca una dintre stramoasele lor fusese violata de razboinicii mongoli. Ca argument principal se aducea asemanarea trasaturilor faciale (numite mongoloide) ale unor copii retardati, cu cele ale rasei invadatorilor…25 Era practic un ecou târziu al grozaviilor din urma cu peste 6 secole, cu care ramasesera mongolii în constiinta europeana.

Din 1900 se stabileste la Oradea tânarul jurnalist Ady Endre (1877-1919), care va deveni unul dintre cei mai importanti si progresisti poeti maghiari si prieten cu Iosif Vulcan. În acelasi an, în 7 octombrie, apare la Oradea primul automobil. Cu el s-au plimbat pe strazile orasului, dând o fuga si pâna la Baile Felix, trei ziaristi locali, printre care si Ady. Atras de efervescenta viata culturala maghiara (existau aici deja 5 cotidiane!) si de cosmopolitismul orasului aflat în plina dezvoltare, el o va cunoaste aici pe cea care-i va deveni muza: oradeanca Brüll Adél (Léda). Gratie ei va pleca la Paris. Pentru Ady, Oradea era un „oras inteligent, miraculos si modern“. Criticii apreciaza ca „Oradea a fost primul oras care a avut un impact major asupra formarii sale“ – Muzeul memorial „Ady Endre“, din Oradea. Pâna la sfârsitul anului 1903, când se muta de la Oradea, Ady a publicat volumul de versuri „Még egyszer” („Înca o data“, Oradea, 1903). Unul dintre admiratorii, prietenii si traducatorii sai va fi poetul român ardelean Octavian Goga, viitor prim-ministru al României Mari. Domeniul de la Ciucea va fi cumparat de Goga, la propunerea vaduvei lui Ady, în 1919. „O vaduva nu se refuza, iar când acea vaduva este vaduva lui Ady Endre, cumpar proprietatea chiar daca ar fi sa o fac cadou cuiva“, a argumentat Octavian Goga amantei sale Veturia, viitoare sotie.

Tot în perioada lui Ady la Oradea, se desfasoara primul meci de fotbal cu participare internationala, pe 1 iunie 1902, în gradina Rhéday. A fost un meci demonstrativ cu acest nou sport de echipa, oferit oradenilor de catre englezii din Bishop Auckland. Imediat dupa acest episod, ziarul Nagyvárad, din 20 august 1902, se facea ecoul unui demers nationalist specific perioadei. Ca urmare a faptului ca aparusera niste ilustrate cu Piata Mica (St. László, a Primariei) pe care era scris mai mare în germana „Gruss aus Grosswardein” (Salutari de la Oradea Mare) decât similarul maghiar „Üdvözlet Nagyváradról”, ziarul facea un apel împotriva „comerciantilor lipsiti de patriotism“, cerând ca posta sa nu primeasca spre expediere astfel de ilustrate. Si asa se face ca, daca înca de pe primele ilustrate cu Oradea Mare, publicate la finele anilor 1890, aparuse text bilingv maghiaro-german, de acum înainte, cu un „patriotism“ greu de înteles în zilele noastre, editorii nu vor mai publica textul ilustratelor decât în maghiara. Textele bilingve maghiaro-germane vor reaparea abia în ultimii ani ai Primului Razboi Mondial, când situatia devenise disperata.

Doru SICOE

PICTURA SI MATEMATICA – O SIMBIOZA

Din câte se stie, desi apartin unor domenii aparent opuse, pictura si matematica nu se exclud, asa cum ar putea crede unii. Matematica face, de secole, casa buna cu diverse forme ale creativitatii artistice daca ar fi sa luam ca repere cel putin celebrele cazuri ale lui Michelangelo Buonaroti si cel al lui Dan Barblian (Ion Barbu). Nu sunt, desigur, singurele în acest sens. Dar ne oprim doar la ele pentru ca scopul acestui text nu este acela de a epuiza analiza sau inventarerea unui astfel de tip de raporturi interdisciplinare. Ne-a determinat la o astfel de abordare cazul unei fetite, aflata doar în clasa a IV-a în prezent, la celebrul liceu clujean „Nicolae Bacescu”. Este vorba despre eleva Bogdana Chis.
În perioada 25-27 martie a.c., mai multi elevi clujeni, între care si de la renumitul liceu clujean amintit, au participat, la Râmnicu Vâlcea, la un concurs international de matematica, denumit „scoala cu ceas”. S-au întrecut aproape 5.000 de copii din România, dar si din tari ca: Indonezia, Tailanda, Ucraina, Serbia, Ungaria, Basarabia, Croatia etc.
Cea mai înalta distinctie obtinuta de elevii clujeni, respeciv Medalia de argint, i-a revenit elevei Bogdana CHIS, din clasa a IV-a C a Liceului „Nicolae Balcescu” (învatatoare d-na Floarea Rostogol). O medalie de bronz s-a decernat elevei Bianca Papuc, iar mentiuni lui Horatiu Cepoi si Adrianei Damian, elevi ai aceleasi clase
Ne-a retinut atentia, însa, cazul elevei Bogdana Chis, dupa parerea noastra, una din cele mai dotate eleve ale acestui liceu, cu rezultate exceptionale la învatatura (inclusiv diplome si premii obtinute la Olimpiada de limba si literatura româna
Iata, însa, ca Bogdana Chis (pasionata nu doar de lucrurile specifice vârstei sale) a reusit sa se situeze pe un extrem de onorant loc doi, la un concurs international de matematica, între cei circa 5.000 de copii din România si alte tari participante.
Adresam sincere felicitari tuturor elevilor care au obtinut aceste frumoase rezultate, dar si celor c se ocupa de pregatirea lor. Avem deplina convingere ca, în viitorul apropiat, va spori substantial numarul olimpicilor scolilor clujene, evidentiind, si în acest fel, nivelul elevat al învatamântului din acest important centru cultural si universitar sud est european.

Note de subsol:
1. Din informatiile noastre, elevii îndrumati de doamna învatatoare Floarea Rostogol obtin, în ultima vreme rezultate cu totul deosebite la o serie de concursuri scolare, nclusiv la olimpiadele pe materii, rod al muncii si preouparii deosebite a dascalitei lor.
2. Înca de când era în clasa a II-a, Bogdana Chis este în masura sa recite o buna parte din poeziile lui Mihai Eminescu, George Cosbuc, Octavin Goga, dar si ale altor poti clasici si contemporani. Lecturile sale, atât cantitativ, cât si din punct de vedere al diveritatii lor, sunt de-a dreptul impresionante
Dr. Dan BRUDASCU

CRACIUNUL COPIILOR

Am ajuns la scoala. Aveam sapte ani. Invatatoarea mea, neuitata doamna Ana, s-a gandit sa organizeze la sfarsitul primului trimestru, inaintea vacantei de iarna, o serbare.
Ne-a spus sa pregatim fiecare cate o poezioara, pe care sa o spunem in fata lui Mos Gerila cum i se spunea pe atunci, invitat si el la sindrofie. Acasa i-am comunicat mamei indicatiile invatatoarei, iar ea, incantata de idee, a inteles sa ma ajute. A luat volumul de “Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriti – pentru ca va spun sincer, nu aveam multe carti in casa, aveam doar ceea ce ne placea fiecaruia – si a ales poezia “Craciunul copiilor”. Pe indelete, intelegand cu mintea si cu inima fiecare vers al poeziei, am invatat-o si, tinand-o minte, intram cu gandul in odaile ceresti ale mosului. A venit si ziua serbarii. Imbracata frumos, ca o mica doamna, cu rochita de catifea visinie, cu guler alb brodat, – pe care mama nu uita sa ne-o cumpere si mie si Ninei in fiecare an de Craciun, cu ghetutele lustruite si curate – pentru ca mama ne mai cumpara si sosoni albi ca sa le aparam de noroi – am intrat impreuna cu mama in sala de
clasa. In coltul de langa catedra aparuse un brad impodobit cu hartie creponata de toate culorile si cu smocuri mici de vata pe ramuri, imitand zapada. Sub brad erau asezate cutii frumos ambalate, in interiorul carora parintii si invatatoarea pusesera cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul sa inceapa. Pana sa iau loc in banca, am vazut-o deja pe una dintre colegele mele – care in clasele unu-opt, la sfarsitul anului scolar, cand luam premiu, era chemata inaintea mea, chiar daca aveam aceeasi medie, instalata pe podiumul catedrei si recita, vorbind in felul ei afectat, fiindca pronunta toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe “a”: “Mos Gerila, toti imi spun /Ca esti darnic si esti bun/ Eu iti spun…”. Ca prin vis am auzit parca numele meu si am simtit cum mama ma impingea usor sa ma ridic. Ajunsa inaintea micii adunari, cu ochii stralucitori de lacrimi care stateau sa tasneasca din cauza emotiei, m-am concentrat un moment si am spus rar: “CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. Dupa o scurta pauza, asa cum m-a invatat mama, am continuat ca una ce stia ceva: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi, cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?/Iata cum: va spune badea…”. Dar nu a putut “badea” sa explice cum se face ca mosul le stie pe toate, pentru ca invatatoarea, ingrozita de ce auzea, m-a intrerupt. Octavian Goga era unul dintre poetii interzisi de autoritatea comunista si in perioada aceea de epurari si arestari absurde era suficient sa vorbesti despre el, pentru a fi retinut de securitate; a recita din opera lui era curata erezie si daca poezia exprima iubirea pentru Mos Craciun, ei bine, asta intrecea orice masura. Mos Craciun trebuia uitat, se nascuse Mos Gerila. Asa se face ca pe vremea aceea, unii impodobeau bradul numai de Anul Nou sau il impodobeau de Craciun, dar aprindeau lumanarile sa fie vazut la ferestre numai de Anul Nou. Asadar, Mos Craciun trebuia uitat. In consecinta, doamna m-a luat de dupa umeri, m-a condus inapoi in banca si mi-a spus ca ma roaga sa ma gandesc la alta poezie. M-am asezat nedumerita. Vedeam cum parintii celorlalti copii se intorc spre mine si-mi zambesc cu simpatie. Mama imi tinea manuta intre palmele ei moi si calde, linistindu-ma. Dupa cateva minute, invatatoarea m-a chemat din nou, sa recit poezia la care presupunea ea ca m-am gandit intre timp. Dar eu am inceput hotarata: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?” Invatatoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine si mi-a soptit: “Daca te rog eu frumos, vrei sa spui o alta poezie?”. Eleva ascultatoare altminteri, i-am raspuns imperturbabil: “Nu”. Desi ma cunostea doar de cateva luni, invatatoarea a inteles ca nu trebuia sa mai insiste. S-a indreptat catre usa, a deschis-o prudent, a aruncat o privire in coridorul intunecat si, pazind clasa, pregatita sa opreasca actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: “Spune, draga, ce poezie vrei tu.” Si eu am spus-o cu suflet si emotie, si nu m-am incurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfarsit, intregind portretul mosului: “Si de-acolo stie Mosul, /Ca-i siret el, lucru mare”. Din cauza stanjenelii create de primele incercari esuate, toti cei de fata, copii si parinti, m-au ascultat cu mare atentie. Si versurile pline de credinta spuse cu patos si inima de un copil care nu cunostea spaima de comunisti i-au impresionat si i-au bucurat pentru ca de fapt, dadeau glas si simtirii unora dintre ei. Spun unora, pentru ca la cateva zile, am avut in casa o mica perchezitie. Pe Goga si nici alte carti de suflet pe care mama le pastra in loc numai de ea stiut, nu le-au gasit oamenii legii si am scapat din nou, basma curata. Copilul care a ramas neclintit in decizia lui de a povesti celorlalti despre Mos Craciun, atunci cand nimeni nu indraznea nici sa-i pronunte numele, a dat celor mari, fara sa stie, o lectie de rezistenta si demnitate. A aratat ca bunul-simt si puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de dusmani vremelnici. A spus raspicat, curajos si fara teama ce gandea si simtea, mangaiat pe crestet de aripa sfanta a ingerului din poezia lui Goga. Iar ingerul, daca e sa dam crezare poetului, sigur i-a povestit Mosului ce copil si ce purtare a intalnit el in clasa I, in Ajunul Craciunului, din anul…. “si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, cum venira se facura…”. Parca asa spunea maria sa, Eminescu.

Rodica-Elena Lupu
www.phoenixmission.org

Poezie, muzica si suflet

by Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Seara de marti, 3 noiembrie, 2009 am petrecut-o in mijocul unui grup de iubitori de frumos din cadrul bisericii First Romanian Baptist Church din Lawrenceville, Georgia, care din dragoste si respect pentru cultura si arta romaneasca, si in numele credintei au facut sa rasune aici, pe pamant american frumusetea muzicii si poeziei romanesti.
Cand am plecat din Romania, am luat cu noi mai mult decat un bagaj de cunostinte si sfaturile de bine ale mamei, am luat copacul din fata casei, curcubeul, petecul de cer, lumina si speranta diminetii, ploaia ce aduce uitarea, dangatul duios al clopotelor din biserica, si am mai luat si…poezia. Poezia care sa ne dea speranta, curaj si alinare cand viata da navala peste noi si lucrurile au luat-o pe un fagas nedorit, cand dorul de casa te inconjoara, cand amintirea a ceea ce a fost odatata ti se strecoara in suflet sau cand dimpotriva, bucuria ce o traiesti e prea navalnica sau prea mare sa o exprimi in cuvinte obisnuite.

Seara de poezie
Sufletul omului are atatea taine, si nimic nu stie sa il atinga, sa il descifreze sau sa il descrie mai bine decat poezia…noi romanii, am avut sansa ca de-a lungul unei istorii milenare, impletita din chin si suferinta, sa producem o pleiada de poeti valorosi care si-au pus amprenta asupra literaturii romanesti si ADN-ului nostru artistic, formand totodata un izvor nesecat de talent si frumos in ale caror ape ne potolim setea si acum.
Versurile poetilor nostri de referinta Mihai Eminescu, George Cosbuc, Octavian Goga, Alexandru Vlahuta, Lucian Blaga, Vasile Voiculescu, ale poetilor crestini Traian Dorz si Costache Ioanid, versurile de dragoste ale Veronicai Miclea, recitate cu multa sensibilitate de realizatorii acestui frumos eveniment: Smaranda Livescu, Ilie Maxim, Ileana Aparaschivei, Lidia Nicoara, Alina Enciu, Alina Frantz, Anisoara Faur, Cristina Arnaut, Olga Bota, Dinu Nicholas, Ellie Niculas si Emanuel Faur, au retrezit in noi mandria de a fi roman, dragostea si respectul pentru poezia romaneasca, nevoia organica de a o asculta, citi si reciti. Solistii vocali Sorin Feldiorean si Ruben Borza au transmis emotia si fiorul artistic in piesele muzicale atat de sugestiv alese iar acordurile muzicii lui George Enescu, Ciprian Porumbescu, Gheorghe Zamfir, Tudor Gheorghe si Andrei Baltaga, asemeni unui liant dintre versurile recitate si trairile noastre, ne-au readus aminte de frumusetea, unicitatea si geniul muzicii romanesti. Partea tehnica, prezentarile PowerPoint si realizarea coloanei sonore au intrat in atributiile lui Nicu Niculas, care impreuna cu sotia sa, Ellie Niculas au facut o echipa formidabila.
“Aceasta este prima actiune de acest gen-ne spune Ellie Niculas, initiatoarea si promotoarea acestei actiuni culturale- si ideea s-a nascut din dorinta de a revoca cultura nostra romaneasca care este o comoara si pe care, din cauza timpului limitat si a faptului ca traim in Statele Unite, vorbim numai engleza la serviciu, nu mai avem timp pentru a ne adapa din aceste comori. Eu am fost intotdeauna sensibilizata de poezie, mostenire de la tatal meu, dar timpul e scurt, epuizarea isi spune cuvintul. Acum vreun an sau doi am vorbit cu pastorul nostru, Teofil Cocian, care mi-a sugerat sa dau niste lectii de romana tinerilor nostri nascuti aici, sau care sunt veniti de mici, deci fara a sti nimic din ce e romanesc, in afara de limba. Am acceptat aceasta propunere, dar din nefericire, am intimpinat vesnica problema: lipsa de timp a mea si a parintilor care trebuiau sa-si aduca copiii. Insa in tot acest timp aveam o nostalgie a pierderii identitatii romanesti- copiii nostri nu au habar de marii poeti, compozitori, pictori, nu stiu nimic din tara parintilor lor; cultura romaneasca e in pericol de a pieri si noi nu facem nimic. In sensul acesta, fiindca biserica noastra celebreaza un sfert de veac de la infiintarea ei, am primit cu o bucurie deosebita sa organizez o seara de poezie si muzica. Poate ca tinerii, copiii nostri vor prinde gust si vor dori, macar din cind in cind, sa se delecteze din cintecele si poeziile romanesti. Nu in ultimul rind, am dorit sa ne cunoastem- sintem o comunitate care a crescut exponential in ultimii ani, dar sintem organizati in grupurile noastre, cu barierele noastre, si nu pot sa cred ca nu ne putem bucura de prezenta unora sau altora in lucrurile care ne unesc.”
Invitatia lansata cu generozitate de biserica First Romanian Baptist Church din Lawrenceville, Georgia a fost primita cu mult entuziasm de un grup foarte mare de invitati care au participat la aceasta seara extraordinara in care poezia si muzica romaneasca au fost sarbatorite cu dragoste si mult respect. Marele nostru poet Octavian Goga spunea ca “adevaratele poezii incep acolo unde se sfarsesc pe hartie”, iar seara de poezie si muzica la care am participat, ne-a facut partasi pret de cateva ore la un eveniment deosebit; indiferent de apartenenta noastra religioasa sau de zona noastra de provenienta, am simtit cu totii dragostea pentru “dulcea limba romaneasca”, pentru versul poetic, pentru struna de vioara ce ne-a adus aminte de acasa.
In incheierea programului artistic vocile tuturor celor prezenti s-au unit armonios intr-o minunata colinda romanesca, “O, ce veste minunata!” Festinul literar a fost urmat de o masa festiva incarcata de delicii culinare dintre cele mai apetisante. Usor timide la inceput, discutiile au devenit mai animate, si inspre finalul serii am simtit cu totii ca seara aceasta e doar un inceput, un inceput pentru momente frumoase si de suflet, pentru evenimente si actiuni similare pe care multi dintre noi am dori sa se repete si in viitor, depinde de noi, de fiecare sa cautam si sa pastram frumosul in viata noastra!
Doresc sa felicit pe toti cei implicati in acest frumos eveniment, pe Rev. Titi Cocian si Rev. Cristian Cocian pentru ca alaturi de credinta si evlavie crestina, incurajeaza si sustin dorinta de a impartasi poezia, muzica si cultura romaneasca, interpretii si solistii programului, si in mod special pe Ellie Niculas care a reusit sa transforme o seara obisnuita intr-un eveniment inaltator si frumos. “Poezia – definita atat de frumos de scriitorul Eusebiu Camilar – este diminea?a omenirii, istoria sentimentelor inaltatoare, indemnul permanent catre bine si adevar”, si ar trebui sa o avem prezenta mai des in viata noastra…cu totii avem nevoie de un strop de frumos, un dram de gingasie si sensibilitate si cat mai multa poezie!
Daca doriti sa vizionati inregistrarea video integrala a evenimentului, va rugam sa accesati link-ul de mai jos:
http://frbcatlanta.org/index.php?nav=511

DECRET DIVIN- cuvantul si pildele lui Isus

divineIsus i-a zis: Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine. – Ioan 14.6


Caci este un singur Dumnezeu, si este un singur mijlocitor intre Dumnezeu si oameni: Omul Isus Christos, care S-a dat pe Sine insusi, ca pret de rascumparare pentru toti
1 Timotei 2.5

 

Ziarul Romania Libera sub titlul “Sfanta Maria, convocata la prezidentiale“, prezinta faptul deja arhicunoscut, cum politicienii au profitat, ca de fiecare data, de evenimentul religios din 15 august ca sa adune capital electoral pentru alegerile prezidentiale.

Primul a sosit la manastire premierul Emil Boc. […], El s-a inchinat la Icoana Facatoare de Minuni a Fecioarei Maria, pe care a sarutat-o . […], Pelerinii de la Nicula nu au fost foarte impresionati de gestul politicienilor de a merge pe jos. “Daca veneau cu familia, nu cu colegii de partid, ii credeam”, a spus un barbat.”. Manastirea Nicula este cel mai important centru de pelerinaj din aceasta regiune. Cel mai cunoscut este pelerinajul anual care are loc la fiecare 15 august. Oamenii vin sa se inchine in fata unei icoane a Fecioarei Maria cu Pruncul Iisus, despre care pelerinii cred ca ar fi facatoare de minuni, pictata de preotul Luca din Iclod.

De altfel, si presa de duminica, 16 August 2009, si emisiunile informative TV, ne informeaza ca presedintele Traian Basescu si sotia sa s-au inchinat la moastele Sfantului Andrei si la moastele Sfantului Pantelimon aduse la lacasul de cult de Arhiepiscopul Tomisului, la Manastirea din Prislop. Slujba religioasa de la Manastirea Prislop fusese oficiata de un sobor de preoti si de Episcopul Maramuresului si Satmarului, IPS Iustinian, dar si de Arhiepiscopul Tomisului, IPS Teodosie.

PUNCTE DE VEDERE
In clasa I-a sau in anii de gradinita, cei mai multi dintre noi am fost invatati cum sa scriem. Imitand. Dupa cum eram indrumati. Cand mana mea nu facea cifra sau litera cum trebuia, invatatoarea imi lua mana in care tineam creionul si-mi conducea mana si creionul in formarea corecta a ceea ce trebuia scris. Continue reading “DECRET DIVIN- cuvantul si pildele lui Isus”