Crestinismul si Politia sunt complementare: ambele lupta impotriva raului!

Interviu cu Petrica Bohus, vicepresedintele Asociatiei Politistilor Crestini din Romania

Reporter: Octavian Curpas

 

Domnule Petrica Bohus, va rog sa ne spuneti câteva cuvinte despre aceasta asociatie: când s-a format, cum a evoluat si care este scopul acesteia?

– În anul 1993 am constientizat faptul ca sufletul este atât de valoros încât numai Fiul lui Dumnezeu putea sa plateasca pretul rascumpararii lui. Am fost salvat din robia pacatului prin credinta în Domnul Isus Cristos si abia atunci am înteles planul lui Dumnezeu cu omul. Oare iubeste Dumnezeu si oamenii în uniforma? Cu siguranta, oricine cheama Numele Domnului va fi mântuit. Devenisem un politist practicant al credintei crestine si în anii urmatori am cunoscut si alti politisti dornici sa aiba o relatie personala cu Dumnezeul Bibliei, atât în orasul meu, Oradea cât si în alte localitati din România. Am aflat despre existenta unor Asociatii ale Politistilor Crestini (APC) în Marea Britanie, Elvetia, USA, asa ca am început sa ne rugam lui Dumnezeu sa aduca si vremea înfiintarii APC România. În luna martie 1999, la sediul orfelinatului crestin “IOSIF” din Beius, judetul Bihor ne-am adunat un numar de 10 politisti crestini din 6 judete diferite ale tarii. Duhul lui Dumnezeu ne-a pus pe inima dorinta de a face toate demersurile pentru înfiintarea APC România, si prin harul Domnului în decembrie 2000 s-a realizat acest obiectiv. De atunci pâna în prezent am avut multe conferinte, misiuni, activitati de tot felul prin care am cautat sa crestem din punct de vedere spiritual si sa influentam în sens pozitiv viata si comportamentul colegilor nostri precum si a oamenilor din jur. Daca în primii ani dupa caderea comunismului în România eram doar câtiva politisti “nascuti din nou” în prezent suntem peste 300. A lui Dumnezeu sa fie lauda! Asociatia Politistilor Crestini din România are prin statutul sau un caracter profund crestin, bazat pe învataturile Bibliei, dar este o organizatie ne-guvernamentala, non-denominationala, independenta, constituita pe ideea libertatii de credinta a tuturor membrilor sai…

APC România cauta sa-i ajute pe politisti sa înteleaga ca Dumnezeu le-a încredintat o misiune nobila, de doua ori folositoare: 1. Sa militeze pentru diminuarea faradelegilor si pentru instaurarea domniei legii în societate; 2. Sa reflecte prin viata si munca lor caracterul nepatat al Domnului Isus Cristos, în aceasta lume în care decaderea morala devine tot mai mult o boala sociala globala. APC România priveste politistul crestin din perspectiva crestina, de aceea considera ca acesta trebuie sa fie un model de probitate etica si morala în serviciu, familie si comunitate.

 Cum credeti ca este privit în general politistul de catre cetateanul român: prieten sau dusman?

– Oamenii au fost profund marcati de duritatea “militianului” care reprezenta organul represiv în regimul trecut din România. Lucrurile s-au schimbat însa în mod radical. Acum politistul este în slujba cetateanului si nu invers. La ora actuala, politistul este privit ca si prieten apropiat al cetateanului, întrucât omul legii raspunde prompt la solicitarile oricarei persoane. Cunosc aceste aspecte pentru ca, în calitate de politist de proximitate, sunt zilnic în mijlocul cetatenilor, sectorul meu având în jur de 24.000 locuitori.

– Daca ar fi sa portretizati politistul crestin, cum l-ati descrie?

– Politistul crestin este omul care vede în fiecare persoana o creatie a lui Dumnezeu, de aceea îi acorda respect dezinteresat, aplicând legea corect si fara discriminare. Chemarea lui este nu doar pentru a salva vieti de la pericolele fizice, ci si de la condamnarea eterna; nu doar pentru arestarea unui infractor, dar si pentru a împartasi cu el dragostea lui Cristos, prin care oricine poate fi eliberat din lantul pacatului. Politistul crestin este onest în toate împrejurarile, respingând orice încercare de mituire; nu de frica sefilor, ci pentru ca asculta de Dumnezeu, care stie si vede totul.

 Profesia de politist presupun ca implica anumiti factori de stres. Confruntarea cu diverse acte reprobabile naste revolta si chiar ostilitate. Reusiti sa va mentineti “un duh blând si linistit” si în astfel de situatii?

– În conditiile actuale când fenomenul infractional este în continua crestere munca de politie devine tot mai dificila. Slujba unui politist este diferita de oricare alta. Politistul este angajat într-o lupta permanenta cu infractorii, fiind expus pericolelor de tot felul. Chiar si o simpla actiune de control al traficului rutier poate deveni periculoasa. Se asteapta de la politisti sa intervina ori de câte ori constata ca se încalca legea, chiar si atunci când sunt cu familiile lor în timpul liber. Ostilitatea si revolta se regasesc adesea în sufletul politistului. El este instruit sa-si stapâneasca emotiile. Însa stresul si emotiile sunt reteta perfecta pentru o tragedie. Menirea politiei este complementara crestinismului deoarece ambele lupta împotriva raului. Atunci când politistul intra în contact cu credinta crestina, lucrurile sunt mult mai usoare pentru ca el se bazeaza pe Proverbe 3 : 5-6.
“Încrede-te în Domnul din toata inima ta si nu te bizui pe întelepciunea ta. Recunoaste-L în toate caile tale si El îti va netezi cararile”. Cu ajutorul lui Dumnezeu reusesc sa fac fata solicitarilor zilnice la locul de munca, si în acelasi timp sa fiu un politist al pacii.

– În final, va rog sa adresati un mesaj tuturor românilor din SUA.

– În primul rând, stati tot mai aproape de Dumnezeul cel viu, sursa tuturor binecuvântarilor ceresti si pamântesti, pentru ca suntem doar straini si calatori în aceasta lume, indiferent de tara în care locuim pentru o vreme. Apoi, cautati sa reprezentati cu cinste România, tara din care ati plecat de curând sau de mai mult timp. Rugati pe Domnul secerisului sa ridice lucratori pasionati pentru câstigarea sufletelor pierdute, oameni care sa proclame cu putere si îndrazneala Evanghelia Domnului Isus Cristos în toata lumea, la toate nivelele societatii.

Octavian D. Curpas,

Phoenix-Arizona

Interviu cu Petrică Bohuș, vicepreședintele Asociației Polițistilor Creștini din România.

Creștinismul și Poliția sunt complementare: ambele lupta impotriva răului!

Reporter: Octavian Curpaș

Domnule Petrică Bohuș, vă rog să ne spuneți câteva cuvinte despre această asociație: când s-a format, cum a evoluat si care este scopul acesteia?

– În anul 1993 am constientizat faptul că sufletul este atât de valoros încât numai Fiul lui Dumnezeu putea să plăteasca pretul răscumpărării lui. Am fost salvat din robia păcatului prin credinta în Domnul Isus Cristos si abia atunci am înteles planul lui Dumnezeu cu omul. Oare iubeste Dumnezeu si oamenii în uniforma? Cu siguranta, oricine cheama Numele Domnului va fi mântuit. Devenisem un politist practicant al credintei crestine si în anii urmatori am cunoscut si alti politisti dornici sa aiba o relatie personala cu Dumnezeul Bibliei, atât în orasul meu, Oradea cât si în alte localitati din România. Am aflat despre existenta unor Asociatii ale Politistilor Crestini (APC) în Marea Britanie, Elvetia, USA, asa ca am început sa ne rugam lui Dumnezeu sa aduca si vremea înfiintarii APC România. Continue reading “Interviu cu Petrică Bohuș, vicepreședintele Asociației Polițistilor Creștini din România.”

Pinnacle Peak Patio – Restaurantul cu cea mai mare colectie de cravate din lume

Corespondenta dinArizona

by Octavian Curpas

Oamenii cauta locuri cu o atmosfera deosebita, departe de agitatia din orasele aglomerate, pentru a se relaxa si a uita pentru câtva timp de activitatile lor cotidiene. Un astfel de loc este Pinnacle Peak Patio din Scottsdale, Arizona. Acesta este în mod indubitabil restaurantul cu cea mai mare colectie de cravate din lume. Poftiiiim? Cum adica, ce treaba are o cârciuma cu cravatele? Are. Si veti vedea imediat ce anume.

Având în vedere ca în acest restaurant este interzisa purtarea cravatei, cei care nu tin cont de aceasta restrictie risca sa fie “atacati” de catre chelneri care nu ezita sa le taie cravata cu un foarfece. Apoi, cravata este “capsata” pe tavanul localului ce sustine peste un milion de cravate taiate de-a lungul anilor de la gâtul clientilor.

Afacerea a început în 1957 cu un magazin stil ABC pentru turistii care poposeau în preajma lacurilor. Ca sa-si mareasca profitul, proprietarul a început sa serveasca cina în weekend. De aici, localul avea sa devina cel mai mare  “western steakhouse” din lume, cu o capacitate de 1.800 de locuri în interior si 2.000 afara, în patio (curtea interioara pavata, înconjurata cu arcade). Pinnacle Peak Patio este renumit pentru fripturile delicioase la gratar (pe un gratar clasic imens, în aer liber), atmosfera obisnuita de vest si obiceiul “fara cravata”.  

Traditia aceasta a început într-o seara în care directorul executiv al unei companii din Phoenix a venit la acest restaurant sa serveasca cina. Proprietarul, dorind sa pastreze atmosfera devenita deja traditionala în restaurantul sau, s-a apropiat de individ si i-a spus: “Ori îti scoti cravata, ori ti-o tai”. Directorul nu s-a conformat, iar proprietarul a scos un cutit de macelar si i-a taiat cravata subit, în aplauzele celorlalti clienti. Dorind sa fie recunoscut ca initiator al acestui obicei absurd, directorul executiv în cauza a cerut ca regula aceasta sa fie afisata în mod vizibil la intrarea în restaurant.  

Pinnacle Peak Patio nu a renuntat la acest obicei si a taiat pâna în prezent peste un milion de cravate de la gâtul clientilor nonconformisti. De asemenea, berea servita în acest local este facuta la fata locului, în niste cazane imense.

Desi se afla într-un oras mare, de lux, din Arizona, atmosfera din restaurant este de orasel de tara din vest. Cu exceptia lunilor caniculare – iunie, iulie, august si septembrie, majoritatea clientilor prefera sa ia masa în aer liber, delectându-se cu muzica country interpretata de artisti veniti aici din diverse parti ale tarii. Cele 1.800 de locuri din incinta restaurantului sunt împartite în mai multe sali, cea mai mare dintre ele având o capacitate de 1.000 de locuri. Peretii localului sunt tapetati cu carti de vizita, unele vechi de zeci de ani, iar în holuri se gasesc vitrine cu insigne (inclusiv de politie), numere de înmatriculare si alte obiecte pe care se afla versiunea veche a acestor denumiri. Localul are pereti artificiali, existând posibilitatea sa se creeze sali de diverse dimensiuni, în functie de cerinta celor ce vor sa închirieze o sala pentru diverse evenimente (nunti, petreceri, zile de nastere).

Ca sa ajungi la toaleta în acest restaurant, esti îndrumat sa te tii dupa urmele potcoavelor de cai. Pe usile toaletei sunt scrise denumirile vechi: “Cowboys” si “Cowgirls”.

O parte dintre clientii care decid sa serveasca masa aici, poarta palarii de cowboy. Zilnic sosesc  la acest restaurant câteva autobuze turistice din Phoenix sau din centrul orasului Scottsdale, aducând clienti dornici sa evadeze din spatiul urban, într-o lume originala cum e aceasta. Pinnacle Peak Patio este o constructie în care s-a folosit mult material lemnos, iar când rostim “lemn” ne gândim la natura, confort si liniste. Constructiile din lemn respira, rezista si emana sanatate, trainicie si frumusete. Lemnul este un material de constructie performant si o sursa de sanatate în deplina armonie cu ritmul de viata al fiecaruia dintre noi. Arhitectii din întreaga lume apeleaza de sute de ani la el, pentru a crea cele mai minunate cladiri, cu designuri speciale.

Cum Elena Ceausescu a lasat-o pe Vavila Popovici fara dreptul de a-si tipari propriul volum de versuri

by Octavian Curpas

 

Poetei si prozatoarei Vavila Popovici stiinta i-a dat multe cunostinte, însa literatura a încercat sa o învete cum sa le foloseasca.

Stiinta i-a exersat si i-a ordonat mintea, iar preocuparile artistice si literare i-au slefuit-o, atât cât s-a putut. Nascuta la Sulita, în judetul Hotin, în nordica Bucovina (actualmente Ucraina), Vavila Popovici a deprins periodic sensul cuvântului adaptare, pentru ca a copilarit în diferite orase, a schimbat mereu scolile, a pierdut si a câstigat prieteni. Pentru ea, cea mai frumoasa amintire din vremea începutului este alegata de natura, de parcul din Tg. Jiu, unde alerga dupa orele de scoala, pe lânga Poarta Sarutului si Masa Tacerii. În adolescenta scria versuri, citea mult, în paralel cu liceul teoretic avea zilnic, ore de pian si balet la Conservatorul din Tg. Mures, iar în vacante facea sport, vara tenis si înot, iarna – patinaj.  Cu toate ca visa sa îmbratiseze o cariera artistica, acest lucru nu a fost posibil din mai multe motive. Problemele de  sanatate, lipsa unui dosar bun, dezacordul parintilor ca fiica lor sa se orienteze spre un asemenea domeniu, precum si pledoaria profesoarei de fizica si chimie, care a convins-o sa mearga pe drumul stiintei, au facut ca destinul sa o poarte la doar saptesprezece ani, în 1952, în toiul unor vremuri tulburi, în Iasiul lui Eminescu, unde sustine si promoveaza examenul de admitere la Facultatea de Chimie, Institutul Politehnic. Diploma de inginer o dobândeste la Institutul Politehnic din Gala?i.
I-a placut sa lucreze în fabrica si muncea adesea, peste program; era destul de obositor, dar credea în profesia pe care o facea, pâna acolo încât viata de familie si cariera au avut prioritate în fata scrisului si aceasta din dragoste si simt al datoriei. Si-a iubit sotul si pe cele doua fiice, pentru care si-a dorit dintotdeauna sa fie sanatoase si destepte, si la fel de mult îsi iubeste si nepoata pe care a crescut-o pâna la vârsta de doisprezece ani si pe care o considera ca fiind al treilea copil al ei. Ea însasi afirma ca nu a avut o viata usoara, mai ales ca adesea tânjea dupa clipe de liniste, în care sa poata scrie. Cu timpul, s-a consolat cu învatatura crestina care spune ca esential este ca timpul sa nu-l petreci în inactivitate, ci lucrând cu zel si sârguinta, cu harnicie, într-o directie în care te dirijeaza inima. Asa a si facut, astfel ca din acelasi preaplin de dragoste au aparut în timp, douasprezece volume de versuri si alte treisprezece de proza. Vavila Popovici este în prezent, pensionara si locuieste în Statele Unite ale Americii.

O.C.„Poezia e aura unei piese a lui Shakespeare./ E melodia cântata/ pe strunele viorii Stradivarius./ E culoarea si lumina/ dintr-un tablou a lui Rembrandt./ E marmura de Carara/ daltuita de Michelangelo./ E o pirueta a Anei Pavlova.” Citind aceasta definitie pe care ati dat-o poeziei, am înteles ca sunteti un om pentru care arta reprezinta un alter ego, o a doua natura.  Cât din Shakespeare, din Rembrandt, din Michelangelo, din Ana Pavlova se regaseste în poezia dvs.?

– Da, poezia este prietenul meu nedespartit! Împreuna cu ea m-am bucurat, alteori am plâns, ea m-a consolat. A fost si ramâne refugiul meu sufletesc! Nu este super egoul, ci alter egoul meu. Subliniez acest lucru, fiindca Jung si alti psihologi se grabesc sa afirme ca în domeniul creatiilor si al hobby-urilor se produce un dezechilibru între sine, ego si super ego. Poate ca exista si aceste dezechilibre, dar atunci când te nasti cu acest har, el nu poate fi decât, asa cum spuneti, un alter ego.
Cred ca poezia trebuie sa aiba din toate acestea, adica din perenitatea pieselor lui Shakespeare, din lumina lui Rembrandt, din taria si puritatea marmorei cautata si slefuita de Michelangelo, din gratia unei piruete… Ne  straduim noi, poetii, dar asta nu înseamna ca si reusim.

O.C. – Ati debutat în revista „Chimistul” din Onesti, în anul 1965, pe vremea când lucrati ca inginera la Combinatul Chimic din Borzesti, însa debutul absolut a fost în revista „Ramuri”, din Craiova, în 1982. Ce imagine îi pastrati lui Marin Sorescu, în conexiune cu momentul dvs. de debut?

– La revista „Chimistul” lucrau doi redactori foarte buni, le pastrez o amintire frumoasa. Combinatul Chimic, pe atunci, era cea mai mare întreprindere din tara. M-au descoperit ca scriu versuri, desi ascundeam pe cât posibil aceasta preocupare si mi-au publicat câteva poezii. Pe Marin Sorescu regret, dar nu l-am cunoscut personal. I-am trimis doua poezii si mi le-a publicat. Înseamna ca a citit si i-a placut ce am scris.

O.C. De ce „13 poeti” si nu un volum de versuri semnat de Vavila Popovici, mai ales ca erati câstigatoarea unui important premiu pentru poezie, premiul Editurii Eminescu, în 1988? Cine erau ceilalti doisprezece?

– Editura era în cladirea „Casa Scânteii”. Când m-am dus prima oara sa întreb de premiul de care aflasem dintr-o scrisoare trimisa pe adresa mea, mi s-a comunicat ca din motive de economie de hârtie, Elena Ceausescu a dispus sa se editeze un volum colectiv. Ceilalti 12 erau: Paul Androne, Diana Barbu, Claudiu Bazalt, Octavian Berindei, Gheorghe Dinica, Petru Dunca, Liliana Gradinaru, Claudiu Iordache, Vasile Morar, Ioana Pârvulescu, Teodor Purice, Ion Ruset. În 1990, cei care s-au perindat la directia editurii, toti, pe rând, mi-au promis ca-mi vor publica volumul de versuri si au plecat tot pe rând, foarte curând de la editura: Mircea Ciobanu, Eugen Negrici, Valeriu Râpeanu. Poeta Virginia Carianopol îmi facuse referat pentru volumul „Oglinda lumii” (acesta ar fi fost titlul primului volum), întrucât ea fusese lectorul volumului. Mi s-a comunicat ca volumul a fost predat unei tipografii, nu am putut sa-l recuperez, s-a pierdut. Acelasi lucru mi s-a întâmplat si cu primul roman, predat unei edituri din Bucuresti. Cu mari insistente l-am recuperat, dupa ce a fost refuzat spre editare.

Redactorul care mi l-a înapoiat, m-a condus pe scarile editurii, spre iesire si m-a întrebat: „De ce nu mi-ati spus ca sotul a fost condamnat politic?” Am ramas stupefiata, nu i-am raspuns, m-am uitat insistent în ochii lui, i-am întins mâna si am plecat.

Repet ceea ce am mai spus cu ocazia unui alt interviu: nici nu se putea edita înainte de 1989 ceea ce scrisesem în cartile mele; nu puteai marturisi gândurile si întâmplarile în acea perioada a comunismului; sinceritatea nu putea fi pretuita, ci speculata si pedepsita, tristetea era un pacat. ?i oricum, pâna la acea data, sa poti edita o carte, ori erai un mare talent, ori aveai relatii, ori faceai compromisuri. Sa nu-mi spuna cineva ca mai exista o alta cale! Mare talent nu eram, relatii nu aveam (poate mai curând piedici!), iar compromisuri nu am acceptat sa fac. Unchiul nostru care era Episcop pe vremea aceea si caruia m-am plâns, mi-a spus, mai în gluma, mai în serios: „Astazi la putere este  banul, politica si femeia.” Ma gândesc acum, ce radacini adânci avem…

O.C. Ce a urmat dupa 1989, atât în versuri, cât si în proza?

– Imediat dupa acele întâmplari am hotarât sa-mi public volumele pe cont propriu si le-am publicat pe rând, cu greutate, fiindca între timp aparuse „cenzura economica”. Au fost si oameni buni care m-au sponsorizat.

O.C.„Te-ai aratat în ceasca de cafea / dimineata, în balconul plin cu flori. / Soarele stralucea pe marginea cestii / si tu erai piticul negru / din ceasca de cafea.” Stihurile dvs. m-au trimis cu gândul la mitologia scandinava, dar si la literatura fantastica a evului mediu. În ce masura se regasesc aceste accente în volumul „Piticul din ceasca de cafea”, ca un „semn ca sufletul nu cere odihna”?

– Un critic literar din Iasi a scris despre aceasta poezie: „Cine poate fi acest pitic din ceasca de cafea? Decât daimonul creatiei, care staruie în mintea si sufletul creatorului….” Alt critic a scris: „Poemul «Piticul din ceasca de cafea» care da titlul volumului, are un efect aproape straniu, în care dorinta de reînviere te duce la mitul lui Horus si totusi cea mai puternica realitate este cea din puterea visului, pentru ca aceasta dezvolta, transforma, educa transcendenta traita, este adevar, o ontologie de care, de altfel, poeta nu se poate desparti.”
Dumneavoastra v-ati gândit probabil, la cosmogonia scandinava, despre care se spune ca da frisoane cititorilor, frisoane metafizice desigur, întrucât viata cu toate bucuriile si suferintele ei, nu este decât amânarea unui sfârsit… V-ati gândit la „Frasinul cosmic”, din mitologia europeana: Frasinul si Stejarul. Da! Sufletul ascuns de frunzele stejarului si iarna venind si vântul scuturând frunzele si ramânând doar sufletul fara haina… Da, el, sufletul care nu cere niciodata „odihna”!

O.C. „În zilele de vara / când caldura / îmi învaluia trupul, / închideam ochii / si ma rugam soarelui. / Din prea multa iubire / ma rugam” („Anotimp interior”). Vi s-a spus vreodata ca o paralela între aceste versuri ale Vavilei Popovici si cele ale lui Ion Barbu din „Riga Crypto si lapona Enigel” (Ma-închin la soarele-ntelept,/ Ca sufletu-i fântâna-n piept/ ?i roata alba mi-e stapâna/ Ce zace-n sufletul fântâna./ La soare, roata se mareste,/ La umbra, numai carnea creste/ ?i somn e carnea, se dezumfla,/ Dar vânt si umbra iar o umfla…”) este absolut normala? Cum se autodefineste lumea spirituala a Vavilei Popovici în lumina soarelui, adepta al carui tip de cunoastere filosofica sunteti?

– Nu m-am gândit pâna acum la aceasta paralela si comparatia ma onoreaza; acolo este o drama lirica puternica, în lumea Laponiei, în drumul lui Crypto cu renii sai, o dragoste fulgeratoare fata de Enigel care iubea soarele: „Eu de umbra mult ma tem/ Ca daca-n iarna sunt facuta/ ?i ursul alb mi-e varul drept,/ Din umbra deasa desfacuta,/ Ma-nchin la soarele-ntelept…” Este reluata oarecum tema din Luceafarul lui Eminescu, tot atât de liric redata imposibilitatea dragostei, cu inversare de roluri…

Referitor la a doua întrebare, legata oarecum de prima, nu pot sa afirm ca ma încadrez strict într-o cunoastere filosofica. Pot aminti doar cuvintele lui Constantin Noica pentru ca m-au obsedat multa vreme: „Daca iubiti poezia sau muzica, pierderile, cresterile, curgerile, daca va plac geometria si rigoarea fara sa vi se împietreasca inima, daca sunteti în stare de un dram de nebunie si un munte de masura, veti întâlni filosofia.” ?i cred ca am întâlnit-o si nu am ocolit-o. Dar este doar o întâlnire! Metafizica nascuta din mirare în fata rânduirii acestei lumi… Asa se întâmpla, cu cât omul dobândeste mai multe cunostinte, cu atât are mai  multe lucruri nelamurite, îsi pune mai multe întrebari. Mirarea aceasta filosofica rezulta si din perceperea intensa a durerii, în urma careia vin întrebarile. M-am convins cu timpul ca prin acumulare de cunostinte, de experiente mai placute sau mai triste, vine momentul când începi sa ordonezi raspunsurile si îti construiesti o filozofie asupra vietii care este numai a ta si pe care o poti pastra în tine sau poti s-o faci cunoscuta semenilor, prin una din formele artei. În ce cred? Cred în Dumnezeu si în Împaratia Lui, cred în dreptate, adevar, iubire; în libertate, în fericire,  în lumina – spirit viu care coboara din soare si intra în contact cu spiritul nostru, cred!

Aristotel spunea la vremea sa ca oamenii au început sa filosofeze mânati fiind de „mirare”. ?i asa este! Daca ai ochi sa privesti cu atentie aceasta lume, începi sa te miri. ?i te miri si te miri si te întrebi si raspunsurile vin, alteori  nu vin… Dar în tot ce facem si gândim trebuie sa-l avem pe Dumnezeu în viata noastra. Libertatea si fericirea spre care tindem nu se pot obtine decât prin iubire si daruire; iubire fata de aproapele nostru; iubirea care ne este însamântata în suflet si pe care trebuie s-o îngrijim, ca aceasta samânta sa ajunga sa rodeasca. Cred ca trebuie sa ne straduim pentru a înlatura animalitatea, egoismul si barbaria din noi, ceea ce ar duce la o convietuire normala de care avem atâta nevoie, iata în ce cred! Mai cred ca trebuie sa ne debarasam de teama care ne-a însotit si ne însoteste înca. Sa devenim încrezatori în fortele binelui, sa fim curajosi, cu compasiune fata de aproapele nostru, dar si fata de departe-le nostru, de ce nu? si cu spirit de sacrificiu, asa cum ne învata Hristos, iar sacrificiul înseamna renuntare în favoarea semenului tau, izvorâta din preaplinul dragostei.

O.C. “Sus – un cer îndepartat, albastru./ Sub mine un astru./ În mine – universul reflectat./ Infinitul – mister plin de mistere./ Moartea – printre ere,/ În mine – universul reflectat.” Cum explicati aceasta înclinatie specifica simbolismului, spre nostalgie si spre valentele fonice ale cuvântului, cu valoare terapeutica ce va caracterizeaza?  

– Simbolurile în general, ne sunt necesare exprimarii lucrurilor spirituale. Un poet simbolist pe care-l ador este Bacovia. Dupa mine este un mare poet! Am gasit într-o revista un articol în care se spune despre Bacovia ca este „un ins epuizat prematur, ca percepe timpul ca un batrân, îmbatrânit de esecuri si celibat prelungit, locuitor al unui târg de provincie dintr-o regiune cu clima aspra… pentru batrâni, provinciali, « nordici » timpul trece greu, monoton si chinuit”. M-a durut si m-a revoltat cumplit acest articol, acest mod de a gândi si a blama un mare poet român, simbolist. M-am consolat însa, cu caracterizarea lui Ion Caraion: „Bacovia are un instinct al poeziei mai puternic decât poezia lui, cu care obtine arta.” Cred ca m-a influentat în scrierea unor poezii. Am scris cândva o poezie intitulata „Dragoste de Bacovia” care se termina cam asa: „Privea în sus si-mi arata/ „corbii poetului Tradem”./ Corbi ce se duceau „pe pustii”, în amurg, „pe zari argintii”./ Râdea emotionat, vibrau în el “scântei de vis”/ sub cerul gri, deschis./ Am cazut în genunchi si-am început a-l implora:/ Maestre, atinge-ma cu pana ta!”

Cât priveste nostalgia, melancolia versurilor mele, îmi permiteti a cita cuvintele lui Constantin Noica: „Melancolia este fericirea ce se hraneste din absente.” ?i aceasta absenta a persoanei iubite, pierduta pentru totdeauna, face loc momentelor de inspiratie, de exaltare, de fericire a scrisului, ca o compensatie a absentei, cu iluzia transformarii ei în prezenta. Andrei Plesu spune ca melancolia este un moment de înstrainare, de izolare: „Privesti ceva, ai vrea sa-l iubesti, dar nu poti, simti ca între tine si el este o distanta pe care n-o poti diminua.” Câta dreptate are!

O.C. A aparut cu ceva timp în urma, „Jurnalul unei fete greu de multumit”, o carte scrisa de Jeni Acterian. În literatura româna, jurnalul se întâlneste la Mircea Eliade („Jurnalul adolescentului miop”), Camil Petrescu, Nicolae Steinhardt („Jurnalul fericirii”). Vavila Popovici ne propune „File de jurnal”, „Jurnalul unei veri”, dar si „Jurnal american”. Va considerati o continuatoare a scriitorilor anterior mentionati, în ceea ce priveste marturisirea de sine, transpunerea imaginii propriei personalitati reflectate ca o confesiune generata de anumite împrejurari de viata?

– Unii si-au pus întrebarea daca un jurnal al unui om anodin poate interesa cititorul. Ei bine, eu cred ca da! Îmi place sa scriu jurnale deoarece în jurnal ideile nu sunt expuse conform unui plan, ci ele sunt evocate de un peisaj, de o întâlnire cu un om, de o convorbire, de o lectura, etc. Contemplu, gândesc si reflectez. Reflectia deci, însoteste contemplatia. Îti exprimi propriile gânduri si pareri si stârnesti gândurile cititorului care intra într-un dialog al undelor cu scriitorul. Parerea lui Mircea Eliade era ca cel ce scrie un jurnal, în masura în care el încearca sa capteze macar o parte din ceea ce vede si simte, trebuie sa accepte riscul de a fi confundat cu un caiet de note sau cu fragmente autobiografice. ?i totusi, a scris jurnale. Tolstoi spunea ca jurnalul este o redare a realitatii. Eu accept ideea de a fi o redare a realitatii, dar ca sa fie si literatura, cred ca trebuie depasita într-un mod aceasta realitate, trebuie transcendentalizata, daca se reuseste, bineînteles…
Un jurnal se scrie dintr-o nevoie de destainuire, de sinceritate. Exista poate si o sete de comunicare pe care o are orice om, unii o fac verbal, altii în scris. Calinescu spunea ca este o prostie sa scrii un jurnal, actualul critic Ion Simut spune (am gasit un articol în „România literara”) ca jurnalele ar trebui sa stea în raftul doi sau trei, acolo unde le este locul. Sunt pareri si pareri, dar jurnalele se vând si se citesc cu mult interes. Ion Caraion spunea ca Jurnalul poate avea capricii, lejeritati, copilarii, confesiuni si chiar indiscretii. Asa si este! Jurnale s-au scris si se scriu si rezista si chiar au mare succes în comparatie cu literatura de fictiune. Consimt spuselor lui Marquez: „Nimeni nu-si va aduce aminte de tine pentru gândurile tale secrete. Cere-I Domnului taria si întelepciunea pentru a le exprima”.

O.C.Suntem la capitolul memorialistica, „Albumul cu fotografii”. Ce a stat la baza realizarii acestei cercetari a societatii românesti? Cât si cum v-ati documentat pentru a realiza un studiu atent prin care prezentati viata în complexitatea ei sociala si psihologica?

– „Albumul cu fotografii” este o carte editata în 1999, în care am folosit ca pretext literar fotografiile albumului de familie si este o lucrare memorialistica alcatuita din amintiri dragi, dureroase majoritatea, purtate în mintea si inima mea. Singura fictiune este cel de al treilea copil (baiatul), spre a scoate în evidenta mentalitatea tinerelor mame din acea vreme de a nu face copii (redata în romanul „Binele si Raul”). Scriind toate cartile la persoana întâia, am fost întrebata dupa citirea fiecarei carti daca este viata mea si am subliniat ca m-am inspirat din realitate, dar am introdus si elemente fictive, spre a da o continuitate actiunii. Aceasta carte însa, nu este fictiune, ci realitatea vietii pe care am trait-o.

O.C. De unde provine dramatismul scrierii de fata? Daca ar fi sa ne întoarcem în timp, care este fotografia ce va este cea mai draga din acest album?

– De unde provine dramatismul? Din viata pe care am trait-o. Fotografia cea mai draga este a sotului pe care l-am pierdut.

O.C. La ce lucrati în prezent ?  

– Acum definitivez un nou volum de versuri, fiindca a tâsnit ca un izvor din sufletul meu. Am baut repede din apa lui, sa nu sece cumva. Dupa ce îl termin, voi lucra la un volum bilingv – englez-român – pentru care am si pregatit o selec?ie de poeme din volumele publicate pâna acum.

O.C.Cum arata viitorul?

– Hm! Mult a fost, putin a ramas! Pentru mine vorbind. Timpul vietii nu l-am chemat, mi s-a dat, nu-l alung, dar simt cum pleaca… Îmi pare rau, fiindca va fi plin de evenimente. Cred ca nu trebuie sa ne speriem, fiecare generatie a avut probleme noi, mai grele, mai usoare, dar le-au trecut. Fiecare om trebuie sa poarte în suflet credinta în Dumnezeu. Cu ea va depasi mai usor greutatile.

O.C. Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa iubeasca mult si sa viseze mult, ori de câte ori realitatea din jur îi va obosi. Sa citeasca mult si sistematic. Sa caute valoarea în viata. Sa-si faca biblioteca si fise pentru cartile citite. Sa scrie, dar sa nu se grabeasca sa publice. Eu m-am grabit, fiindca am pierdut din timpul scrierii si acum îmi dau seama ca ar fi trebuit sa revizuiesc cu atentie textele si sa fiu mai exigenta cu editarea lor.

O.C.Ce hobby-uri aveti?

– Am avut destul de multe în viata. Acum mi-a ramas doar muzica.

O.C. Cât de multa poezie exista într-o reactie chimica?

– O reactie chimica se prezinta ca un fenomen în urma caruia doua sau mai multe substante puse în contact în anumite conditii, formeaza substante diferite, altele decât cele initiale. Te minunezi când vezi ca una pui si alta iese. În poezie, folosim cuvinte din bogatia limbii, dupa gradul de afectivitate pe care-l avem fiecare, le alaturam într-un mod, ele se atrag, se amesteca, explodeaza, uneori (ce mult asteptata este explozia cuvintelor!), formând idei si imagini pe care cititorul le gusta… Ne minunam, uneori, pentru ce a iesit. Se întâmpla sa nu-ti mai recunosti gândurile care te-au însotit. Poezia este, da, o alchimie, o modelare în cuvinte, în fraze, în metafore a unei lumi care întocmai ca o reactie chimica, ne tulbura, ne misca, ne fascineaza.

Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

*     *     *     *     *     *     *     *     *     *     *      *     *     *     *

           OFERTA DE CARTE A SCRIITOAREI VAVILA POPOVICI

CARTI TIPARITE :

 Noapte de iarna (versuri) Pitesti 1993;

– Nopti albe (versuri) Pitesti 1995);

 Binele si Raul (proza) Pitesti 1998);

– Dragostea mea cea mare (versuri) Pitesti 1998;

– Albumul cu fotografii (proza) Pitesti 1999;

 Dincolo de noapte (versuri) Bucuresti 2000; postfata – Ion Papuc.

– Piticul din ceasca de cafea (versuri) Bucuresti 2000;

– Mai sunt barbati buni (proza) Bucuresti 2001;

– File de jurnal (proza) Bucuresti 2002;

– Insomniile unei veri (versuri) Bucuresti 2002;

– Ultima pirueta (proza) Pitesti 2003;

– Îngerul scrie poemul (versuri) Pitesti 2003;   (prefata – prof. dr. Simion Barbulescu)

 Între spaima si vis (versuri) Pitesti 2004; prefata – S. Barbulescu.

– Jurnalul unei veri (proza) Bucuresti 2005;

 Suspine strigate (versuri) Pitesti 2005; prefata – Simion Barbulescu.

– Cartea mamei (proza) Pitesti 2006;

 Jurnal American (proza) Pitesti 2007;

 Singuratatea clipelor târzii (versuri) Iasi 2008;

– Gânduri (proza) Iasi 2009; prefata – Vasile Filip.

– Scrisori de departe (versuri) SUA 2010;

– Articole, eseuri, vol. I (proza) SUA 2010;

 Preaplinul tacerilor (proza) SUA 2010;

 Poemele iubirii (versuri) SUA 2011;

– Articole, eseuri, vol. II (proz?) SUA 2012;

 Fulguratii (proza) SUA 2012

Detaliile pentru cei care doresc sa comande cartile:

Adresele de la care se pot comanda ultimele carti (faceti click pe link-uri):

„Fulguratii” (https://www.createspace.com/3958608)

„Articole, Eseuri (vol. II)” (https://www.createspace.com/3801524)

Scrisori de departe” (https://www.createspace.com/3456668)

„Articole, Eseuri” (https://www.createspace.com/3479381)

„Preaplinul Tacerilor” (https://www.createspace.com/3513737)

„Poemele iubirii” (https://www.createspace.com/3698730)

Daca este pentru prima data când comandati de la Amazon CreateSpace, va trebui mai întâi sa va creati un cont (desi CreateSpace face parte din grupul Amazon, conturile sunt separate, deci chiar daca aveti deja un cont deschis la Amazon, pentru CreateSpace trebuie sa va creati unul nou, separat). Veti stabili un nume de identificare si o parola. Apoi vi se va cere sa va introduceti câteva date personale (adresa de email, numele personal, adresa unde locuiti, etc.) si datele unei carti de credit (Visa, MasterCard, etc.). Fara carte de credit nu se poate comanda. Tot acest proces trebuie facut numai la prima vizita, la vizitele ulterioare doar faceti sign-in cu numele de identificare si parola.
Odata încheiata deschiderea contului, precizati numarul de exemplare dorite si plata se va face automat de pe cardul înscris anterior, iar expedierea se va face la domiciliul personal (la adresa pe care ati introdus-o deja la deschiderea contului).

 

„Trecerea prin icoană” de Ionatan Piroşca – Stihuri creştine despre viaţă, adevăr şi fericire

by Octavian Curpaş

Volumul de versuri „Trecerea prin icoană” – partea întâia, de Ionatan Piroşca, a apărut în 2009, la editura Hypogrammos, din Oradea. Volumul este dedicat Sorinei, soţia autorului, fără de care, “scrierea acestei cărţi” nu s-ar fi întâmplat. Stihurile din acest tom sunt un simbol al fiinţei poetului şi poartă însemnele creştine consacrate, precum rugăciunea, lumina, învierea. Propria experienţă religioasă, umblarea pe calea mântuirii, înălţarea spirituală sunt tot atâtea teme ce vorbesc în „Trecerea prin icoană” despre permanenta căutare a lui Dumnezeu de către autor. Cele două poeme care alcătuiesc volumul de faţă – “Rază pentru ochi senini” şi “Fântâna în clocot” – surprind cu sensibilitate dorinţa poetului de a pune ordine în propria relaţie cu Creatorul, de a elimina orice contradicţie ce mai există între omul pământesc şi cel spiritual, dar şi fiorul dragostei, remarcabil transpus în ludic. Continue reading “„Trecerea prin icoană” de Ionatan Piroşca – Stihuri creştine despre viaţă, adevăr şi fericire”

Peste deal de lumea materială

                       by Angela Monica Jucan

…………….    Ar fi lipsit de onestitate să prezint cartea Funiile dragostei, scrisă de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectată într-un roman al căutărilor la vremea descoperirii sensului vieţii – ampla şi profunda analiză semnată de Octavian D. Curpaş.

Dacă ar fi să pun o „etichetă” textelor lui Octavian Curpaş, aş scrie pe ea: înţelegere. El are, totdeauna, o privire înaltă asupra problemelor şi ceea ce, şi cu mult talent literar, ne prezintă, este linia dreaptă a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curăţat de porozităţi sau false podoabe. Cine citeşte recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi şi cartea pentru că Octavian Curpaş ne convinge că, în “Funiile dragostei” (care – ne asigură el – nu are nimic de-a face cu ficţiunea), vom găsi o acţiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vieţii civile cu credinţa, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stăpânind atât arta narativă, cât şi cea a instrumentării dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Continue reading “Peste deal de lumea materială”

Interviu cu pastorul Nicu Butoi

 Hăituit şi arestat de comunişti pentru că predica şi răspândea Biblii, Nicu Butoi este protejat şi hrănit ca de îngeri prin cele 90 de zile de înfometare şi muncă silnică din penitenciarul Bacău şi scăpat de condamnarea secretă la moarte, în timp ce nu conteneşte “să predice pe Domnul” şi să încurajeze pe toţi cei din jur, arestaţi şi gardieni deopotrivă, chiar acolo în detenţie.”            Octavian Curpas

Evanghelistul internaţional de origine română, Nicu Butoi, se înscrie cu siguranţă pe lista celor mai de succes predicatori la nivel mondial. La vârsta de 16 ani, după ce viaţa lui a fost tranformată de Cuvântul lui Dumnezeu, primul lucru pe care l-a făcut, după botez, a fost să-i ceară unui pastor “o carte de predici” ca să prezinte şi altora pe Domnul Hristos. În perioada comunistă, a găsit o metodă foarte ingenioasă de-a predica Evanghelia prin faptul că a decis să lucreze ca zugrav, această meserie conferindu-i posibilitatea să intre în sute de case şi să ducă Cuvântul speranţei. Continue reading “Interviu cu pastorul Nicu Butoi”

Laurence Lemoine : née pour être journaliste!

Par Octavian Curpas – Phoenix, Arizona

.

Elle est née à Paris, en France en 1969. A l’ âge de 12 ans elle rêve de devenir journaliste. À 16 ans, elle participe à New York au bicentenaire de la Statue de la Liberté avec Nancy Reagan. Elle y représente la jeunesse française après avoir gagné un concours organisé par l’ambassade américaine à Paris. Quelques années plus tard son rêve de devenir journaliste s’est réalisé. Son nom est Laurence Lemoine. Elle a étudié sciences politiques à Paris VIII, parle quatre langues, et a un intérêt profond pour les grands problèmes mondiaux. Laurence a voyagé dans de nombreux pays où elle a vécu, travaillant aussi bien dans la presse écrite qu’à la radio ou à la télévision. Du Moyen-Orient à l’Afrique où elle a interviewé Yasser Arafat, aux Caraïbes où elle a travaillé pour une station de radio, Laurence Lemoine a couvert tous les domaines du journalisme et de la communication Continue reading “Laurence Lemoine : née pour être journaliste!”