Adrian Botez

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om:

ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX

de ION PACHIA-TATOMIRESCU – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011

 Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) si vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasa”. Da, poetii autentici formeaza o rasa terestra aparte – exista si se manifesta altfel si superior, fata de ceilalti locuitori ai planetei Terra.

Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeste ca Poetul îsi poate depasi limba, pentru un limbaj care, daca i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia Tatomirescu „vorbeste poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul ca-si „permite” jocuri demiurgice-creatii-inovatii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urma cu câteva secunde/s-a nascut verbul a (se) pesteriza” – cf. A (se) pesteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur ca Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfatare de Duh, face vorbire parintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adica, „vorbeste poezie” – asa cum respira. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Sopotita, din Ouale Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse…, Poezia de sub Ouale Brâncusiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloana a Credintei fara Sfârsit”), ale Clostii cu pui de Aur… – spre Laptele-Lumina, al Caii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o priveliste cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrina (cf. Despre o neliniste în jocul de-a galaxia…) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerator, catre „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depasirea conditiei umane, spre cea divina: la Alecsandri, „mreana” imersa (cu vointa mistica!) vrea (si face eforturi de Duh!) sa (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celesta, Angelic-Zburatoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionanta” spre ZBOR…!)! Catre Raiul-Privire Revelatorie (de „Tata-Cer/Tinerete-fara-Batrânete-si-Viata-fara-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceana, cât o pleoapa…), de dupa Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „pestera-Biserica”: „Plâng în pântecul-pestera:/pestera rasuna ca biserica din Voronet,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Mos” (cf. idem). Catre Trupul de Albina Divina, Fiu/Fiica a Soarelui/Dumnezeu („sa-ti pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup…) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei si Numarul Antagonismului si al Libertatii; Unirea; Munca; Saptamâna Creatiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore si Pantaclul lui Solomon).

Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existential, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru disputa cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (daca ne-am lua dupa titlurile celor 7 parti-7 zile biblico-demiurgice, prin care vesnic nemultumitul demiurg re-creeeaza, vesnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apa, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! – , Elegiile elementului Pamânt, Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”… – vom vedea, mai jos, de ce…!) cosmosul, în vederea unei re-creatii, din noi temelii manolice – Poetul intra în disputa demiurgica, în primul rând, cu…rânduiala-Logos-ul! Cu modul existential la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seama!) oamenii – „colegii” sai terestri. Deveniti „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiti întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstanescienii „oameni-fanta” – „galactici mancurti”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizati, descântati de/întru…vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adica, nimiciti prin propria-le pornire distructiv-demoniaca, întoarsa împotriva-le, precum bumerangul) – sub conditia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limba („gura” – de rai, ori de iad! – de Om-Hristic, ori de „om-fanta”…! – „Noua cometa strabate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/si de cerul gurii noastre/(…)pentru imperioasa autostrada/a libertatii absolute/dintre Yin si Yang” – cf. Cometa glontuitoare de vid si de ceruri ale gurilor…), Logos-semnificatie, Logos-Directie a Evolutiei Spirituale, Logos-Rânduiala Sacra-Cosmica (întru re-demiurgie sanatoasa!): „Eminescu i-a vazut adeseori/pe-acei oameni-fanta,/alcatuiti din antimaterie/(…) Însa, de douazeci de ani,/pe acesti oameni-fanta,/pe acesti galactici mancurti, eu îi vad si ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limba Pelasgo-Daca/una si-aceeasi cu Sfânta Limba Valaha,/fara întrerupere…/Si tot fara întrerupere, anatemizez/toti mancurtii din Patrie,/înfasor toti oamenii-fanta/într-al blestemului navod,/cu verb înspicat-raspicat:/Rostiti-va si rostuiti-va,/voi, vârcolaci-fanta,/voi, vârcolaci-mancurti,/duce-ti-va-nvârtindu-va, roindu-va,/pe toate-ncretiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Luna Plina:/nu-mi amenintati Lumina-Patrie,/ca ma-nfurii/si va fac mitul tandari…!” (cf. Rosteste-te, vârcolac…!).

Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacica, luând fiinta pe Axa („banatenita”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce alba e apa asta cereasca, minunos croita/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion…) – o lume care a luat fiinta din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid si…AVID (Fartat-Ne-Fartat) – initial, forma existential-umana a Pasarii-Înger al Cunoasterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreuna cu Avidul, are nevoie (se „formalizeaza”…acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminina-YIN – „Doamna Zâna”…: „Ti-am intrat în dialog/ca sa nu ma crezi olog…/Ti-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poseta)/sa-l atârni de-alba-ti manseta/pe-o absenta de buton…!” (cf. Dialogul învidarii de pe malul oximoronului).

Din pacate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar sa corupa esenta Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoasterii Divino-Umane!), pâna la vulgara…lacomie! „Iisus Hristos a facut Constelatia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” (evident ca, aici, nu se fac, neaparat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o neliniste a „dreptului de autor”… În asa fel încât Starea Angelic-Cunoscatoare, Poezia, intra sub zodia exasperarii (iar Poetul nu mai poate ramâne, în aceasta dezbinare a eonilor – „Poetul de Serviciu al Natiunii Valahe” – cf. Poetul nu e mânatarca de vid, printre constelatii… – …adica, Paznicul Copacului Cosmic cu Radacinile Rasturnate, Paznicul Radacinilor Celeste ale Lumii/FIINTARII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „baltire” a sinelui, în curs de dezagregare – devenit anti-specular, care nu se mai oglindeste, în propria-i Creatie!), la nivelul comunicarii purificatoare (ca dinamica isihast-revelatorie a Sinelui, dar si a Sinei noiciene): „Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca oceanele nu citesc?/ Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca îngerii nu citesc? (…)/Si ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca Ea, Însasi,/nu se mai citeste?” (cf. Ce rost are…daca stelele nu citesc…). E nevoie, „avida” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos si, deci, în Logos – de o „revolutie” a Duhului, contra lacomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o noua revolutie (…)/are rost o noua cibernetica/ a Verbului/(…) daca totul înainteaza/dupa legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost…).

Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasare fosila, cu caractere intermediare, între reptile si pasari, descoperita în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calca tantos/pâna ajunge la marginea ninsa” (adica, pâna la Lumina Alba, Atotintegratoare cromatico-existential, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizata: „de unde înainteaza prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabila, logosabila/ si verbos-abila/a hârtiei” (cf. Verbul calca tantos…) – transgresând, apoi, si colocviul-disputa „logos-abila”, si viziunea, în Tacerea Ritmica a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din pacate, OMUL – dar ca simbol al Caderii în Istorie, al Haosului! – iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cartile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(…) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în fata Cartii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradata, pâna la reptila, a fostei Pasari Angelice! Nu este exclusiv vina Omului ca nu mai este „capodopera divina”, ci si a unei mistice catastrofe, probabil „musamalizata” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabila,/ nu trebuie sa vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ti dreapta” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerata de… „levier”!) Duhului uman trebuie sa se faca nu „cu anasâna” divina, nu prin interventie divina autoritar-cezarica – ci prin constientizarea Autenticului Sine, chiar de catre Om!

De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenti umano-terestro-anti-poetici (alesi, însa, TOT categorial!): „Nasule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astazi/sa-mi strici sarbatoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasarea Arheopterix,/reptilo-zburatoarea aceea,/frumoasa ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Padurea Baneasa” (cf. Clona). Pentru ca numele Celui Rau trebuie pronuntat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!

…Mai este posibila întoarcerea la „sanatatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Gradina Hesperidelor, Gradina cu Mere-Astri-de-Aur? Da, prin Revelatia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORTA DE RE-ARMONIZARE/ÎNSANATOSIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, catre „nori de egrete”: „pot sa intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/caci poemul meu porneste/pe vaile Genunii si le-albeste/în toate punctele cardinale ale fiintei,/mai mult, ori mai putin pudrata,/sau fardata cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu valatuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flacari,/pentru merele de aur…” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn…).

Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebada [hermafrodita]simbolizeaza forta Poetului si a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cereasca atotputernicie, element al dragostei si al uniunii” – cf. Novalis, dar si la Goethe: „Unda însasi peste unde,/Luneca spre locul sfânt”; emblema alchimica a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic si unire a contrariilor – apa-foc -, unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin: „ea cânta dumnezeieste pentru sine si pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru ca Mercurul, harazit mortii si descompunerii, îsi transmite sufletul catre trupul launtric, iesit dintr-un metal imperfect, inert si descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iata de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are sapte carti alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRATISARE A COSMOSULUI, ÎNTR-O NOUA ERA FIINTIALA!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adica, Cel care re-uneste ELEMENTELE disparate – re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!

…Ne oprim cu sugestiile de lectura – aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingatoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adica pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (si nu multi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cartilor. Dar si MAGNUM OPUS.

Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al ?i cuvântul grec khymeia (??????) care înseamna a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum contine SAPTE procedure (se justifica, astfel, mathematic, structura cartii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obtinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operatiuni si trei faze: patru operatiuni – putrefactie, calcinare, distilare, sublimare – si trei faze: solve, coagula, unitas…).

Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Frantei secolului al XIX-lea, despre aceasta “elegiaca” DURERE a FIRII – întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o noua armonie, / O nimfa, cu durerea-mi unita pe vecie…”

…Numai prin Alchimia Poetica, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revolutii ale glodului uman – si cu atât mai putin prin ceea ce tine de acumularea glodului-Prakrti…Numai Tentatia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree catre PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL – vindeca omenia din om!

Si nu veti afla un „tribun” mai convingator, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu – cel despre care însusi Romulus Vulcanescu afirma: „Combate teoria abisala a „spatiului ondulatoriu“deal-valea lui Lucian Blaga, înlocuind-o cuteoria semantismului sincretic a spatiului spiritual zigzagat, creasta de munte – abis – creasta de munte”.

Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/catre “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINA, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixa”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – si din “noi”, în EL!

***

Nota Redactiei:

Foto 1– Ion Pachia-Tatomirescu ; Foto 2– Adrian Botez; Foto 3 – Ion Pachia-Tatomirescu