Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume.
Starpress 2014
L’Antologia degli scrittori romeni contemporanei del mondo intero”,
Coord. Ligya Diaconescu
Recent, la Editura Fortuna, Râmnicu-Vâlcea a apărut „Antologia scriitorilor români din întreaga lume. Starpress 2014”, ediţie bilingvă română-italiană, sub coordonarea Doamnei Ligya Diaconescu Continue reading “Antologia scriitorilor români contemporani din întreaga lume – Starpress 2014”
Mihaela CRISTESCU
Desi încercam de câteva luni de zile, nu puteam gasi cuvântul potrivit si ma straduiam sa nu trimit mesaje fara înteles deplin, chiar si în conditii de urgenta maxima. Undeva, în departare, as fi putut prinde canalele de comunicare si, fara prea multe întrebari rationale, as fi putut fauri numai o oaza de liniste pentru mai târziu. Doar ca lumina apare atunci când ne este trimisa si nu în momentul pe care îl consideram disperat. În rest, adaptabilitatea se defineste ca tip de inteligenta, iar cunoasterea ca forma a experientei. Obisnuinta devine, în cele din urma, o umbra, puterea se transforma în pace si verbalizarea înceteaza. Înlauntrul lucrurilor, dincolo de experienta cuantica, se prefigureaza ultimul tarâm al fericirii.
Pentru ca ceasul se transformase în micul computer-telefon de la capul patului, sunetul parea mai mult provenit din filmul vizionat cu o seara înainte, decât dojenitor desteptator al rutinei zilnice. Nu gasisem înca finalul povestirii si, probabil enervata de incompatibilitatea timpului acordat, încercam sa las subconstientului problema nerezolvata, în speranta unui amanunt prins ca din zbor, o secunda aborigena, un surâs intelectual, o rezonanta salvatoare. Sa încerc programul direct, fara prea multe eruditii desprinse din visare, sa nu gândesc decât la reflexia luminii într-o zi cu densitate mare, eventual o reflexie totala, nu prea multe griji si refractii, simplu si confortabil, o problema banala de liceu care nu cere demonstratie.
Si apoi, plecarea de acasa devenea o neatentie, un lung sir de dimineti în care cautam soarele pe cer sau ascuns dupa nori, cald sau frig, o noua sansa înaintea vântului australian. Dependenta de lucru mecanic, paletele înalte si albe, îndârjite si demne, un inaccesibil calcul artificial, dar corect – deducere a pragmaticului suveran. Cele doua medii aratau indecis, ma gândeam sa hibernez pentru a ma putea întoarce oricând la foaia de hârtie, sa exist la transparenta dintre ele, ca si cum as pacali incidenta si legile fizicii, cu scopul de a putea salva trecutul, ca timp fara istorie, o unitate indivizibila si incolora.
Si totusi… Nocturnele lui Chopin, în linistea habitaclului, acela fara busola, dar cu intentie, coincidentia oppositorum între noapte si zi, opus 9, no. 2, fara sentimente, doar liniste, dincolo de puterea nevralgica a orasului. Asa, doar un imposibil raspuns pentru scrierea mea, înca nejustificata structura, energie sau toleranta – un sunet de clape început de Field, în Irlanda, un transport de informatie subtila si permanenta, la nivele de frecventa înalta, al sau joc de libertate si traducere: „Play Mozart in memory of me.” (Frederic Chopin) Atunci, cu câtiva ani în urma, o iarna numai pe ulita Chopina, în Varsovia, la minus douazeci si cinci de grade, cu zapada si soare cu dinti, o amintire îmbracata de statuia lui, o cautare recenta pentru un final valid.
Soseaua se întindea curata si ondulata, admiteam intersectiile câteodata aglomerate, dar niciodata nervoase, reclamele în stil retrograd, dar pâna la urma interesant, propunând evenimente rurale, pline de viata câmpeneasca, Franklinii lui Chaucer: Winterfest Medieval Fair, Parramattta Park, Saturday and Sunday,… Cavaleri si domnite, armuri autentice, concursuri de Ev Mediu în secolul douazeci si unu, în Australia: „Music and merriment, Jesters, Jousting, Falconry, school holiday fun, Medieval Knights and Ladies in Parramatta Park”. Cultul si cultura – înca nu puteam descoperi încotro mi se scrie povestirea, aveam nevoie de altceva pentru a lega tastele calculatorului de gând. Dincolo de oprirea zgomotului, de chestiunile cotidiene ale automatismelor conservate de anti-sentimente si indiferenta, trebuia sa astept în liniste rândurile de gratie ale fiecarei derulare de idei: gramatica, dialectica si retorica, aritmetica, geometria, astronomia si muzica. Nici un rezultat… Imposibilitate lingvistica si cutremur subtil nerealizat, mister revelat cu întârziere, o pauza pentru acumulari succesive. Cât de banala senzatia cafelei de fiecare zi, autohtona, cu lapte greu si indezirabil, bauta fara prieteni, în asteptarea rezolvarilor zilnice, sumare si superficiale ale câstigurilor financiare.
Si daca, de pilda, as putea trai în paginile adunate, adica as trai si as scrie realizand realitatea asa cum ea nu exista, cum o inventez povestind adevarul, o realitate mai completa si mai directa, o poezie-metafora, scurta si în versuri albe: armonia asimetrica târzie, ca ultim fenomen încalzit la lumina lumânarii? Posibil ca drumul de întoarcere, în culorile toamnei si ale cerului, sa ma rabde într-o ajustare a memoriei, într-un zid darâmat înaintea cotropitorilor. Teatrul admirat pe strada, un teatru în teatru, o replica definitorie si definitiva pentru o viata, acestea toate ale timpului acum, ale sufletului dual pe care nu-l cunoastem decât prin hipnoza. Din marile magazine centrale as putea cumpara un toc si cerneala pentru a scrie învigorata de placerea scrisului, de un val de melancolie înca neajunsa tristete. Ar putea exista rândurile frumos alcatuite ale scrisorilor ce obisnuiau sa calatoreasca mai bine de doi ani, o veste de peste oceane, de dincolo de cunoastere. Cât de aproape îmi ajunge cartea îmbatrânita, în coperti rânduite delicat, îngalbenita de florile presate dureros, pentru mai târziu! Esenta anotimpului îsi pierde contributia pentru ziua în care traim, ceea ce odata prindea viata în obisnuinta, acum straluceste neframântat în mâna copilului pentru care tocmai a început lumea, o povestire refacuta din parti colorate.
Acasa – drumul si legatura – mi se arata la înca un vers criptic prin gospodarie. Pietrele alese si usile care se deschid, jocul infant si muzical al miscarilor de aer, temperatura diferita a camerelor prin care ne strunim pasii dupa-amiezei, cu multa pasiune demonstreaza zâmbetul chitarii acordate. Am uitat de povestire. Ma întorc la imagine si la sunet, pierd scrisul din vedere, aleg sa exist gustând parada mirosului ademenitor.
„Te-ar ajuta o cafea?”, ma întrebi stiind ca nu admit decât licoarea pe care mi-o prepari, în contrast cu deficitul australian. “Da, într-adevar”, gândesc si zâmbesc pentru cautarea încheiata. O cafea cu frisca mi-ar tinde numitorul catre zero, as regasi posibilitatea creatiei. Asa precum sageata si arcul hârtiei albe cauta si creaza cuvânt, “Cafeaua ta are sens!” Si toate acestea pentru ca într-o zi lucida si rece, o zi a privirii sferice si întrebatoare, cafeaua pe care am savurat-o atinge si reface phoenixian pasajul normalitatii spre ultimul tarâm al fericirii.
—————————————————————–
Desenul este realizat de Maria Parascheva Voicheci, Bucuresti
Mihaela CRISTESCU
Sydney, Australia
16 iulie 2011
de Mihaela CRISTESCU
Sotului meu, Constantin
As mai fi înaintat un pas si as fi trecut pragul pridvorului, dar, pentru numai un moment, o raza a soarelui de dupa-amiaza se strecura printre copaci si îmi atinse privirea fara echilibru, o superstitie regasita în somnul dinaintea visarii. Biserica linistita îmi cântarea cu întelepciune gândurile, lumina regasi înlauntrul meu realitatea îndoielnica si deznadejdea divizata în rationamente razlete, incompetente dar statornice: „Hristos nu a venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur si reusesc sa pasesc pe covorul taranesc de la intrare.
[pullquote]
„Hristos nu a venit sa distruga natura, ci sa corecteze vointele.”, citesc pe Ioan Gura de Aur
[/pullquote]
Printre florile de vara ce coboarau din arcadele sterse de vreme, fumul lumânarilor se ridica în coloanele dilatate, purificând atmosfera încinsa. Ma înconjurau pilonii maronii, din lemn masiv, subred sentiment inconstient, trezit la viata de parfumul puternic al mirului calatorit prin încaperile sfinte. Tacere. Aproape sa disting zumzetul greierilor veniti sa acompanieze miscarile tainice ale calugarilor în cautarea trebuintelor zilnice. Nimic mai apropiat, nimic departat, totul la îndemâna nevoilor mânastiresti. Ce sa caut: forma sau conceptul? Materia si spiritul în aceeasi înlantuire, un diagnostic de transformare continua a vietii pamântesti. Nici o întrebare nu se putea suporta, nici un îndemn, nici o chemare. Cunoasterea apare in forme ciudate, câteodata razbate la suprafata în vârtejuri zdrobitoare, alteori în fante de culoare. Dinlauntrul Universului, semnele Dumnezeirii asteapta ivirea zorilor, timpul nu exista decât pentru re-devenire, eterna patrundere a Scripturii în imnurile ortodoxe. „Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”
[pullquote]
„Iubi-Te-voi Doamne, virtutea mea. Domnul este întarirea mea si scaparea mea si izbavitorul meu.”
[/pullquote]
Uitasem, mai presus de toate, geografia locului, intram în pronaos fara nici o silaba de încurajare, aceasta lume toleranta si frumoasa începea sa ma cunoasca. Cristelita ma privea cu daruire, semnificatia durerii si a demnitatii se înlantuia ca o planta urcatoare, separând binele de rau, suferinta de placere. Era o adevarata încântare, puteam primi lumânari lucrate de calugari, cruciulite din argint curat si fotografii ale lacasului de cult; arce si cupole, turle si grinzi, bolti sprijinite pe stâlpi de piatra, toate indicând puterea atotcuprinzatoare a hierofaniei: „Pentru ca sa vina peste apa aceasta lucrarea cea curatitoare a Treimii Celei mai presus de fire, Domnului sa ne rugam. Pentru ca sa ne luminam noi cu luminarea cunostintei si a dreptei credinte prin venirea Sfântului Duh, Domnului sa ne rugam.”
Cu viitoarea lumina prinsa în buchet am îndraznit sa privesc mai departe, spre rasarit, apoi tavanul si turla Pantocratorului. Lumea vazuta dezvaluia pe cea nevazuta, în icoanele sfintilor, asa cum pâlpâirea sperantei conduce credinta. Corabia noastra, naosul, se deschidea primitor si întunecat, tainic si îndurator. Stiam ca cineva ma urma încet, fara zgomot si banuiam un anumit zâmbet de încredere si de bunatate. Îmi imaginam sala plina si sarbatorile bogat împodobite, sclipitoare cântare a preotului înaintea mirenilor si a clerului. Un singur glas, memoria Liturghiei îmbibata în stranele laterale, umilinta si dragostea reîntoarcerii: „Aducându-ne aminte, asadar, de aceasta porunca mântuitoare si de toate cele ce s-au facut pentru noi: de cruce, de groapa, de învierea cea de a treia zi, de suirea la ceruri, de sederea cea de-a dreapta, si de cea de a doua si slavita iarasi venire.” – Dumnezeiasca Liturghie a Sfântului Ioan Gura de Aur
Pentru sarutul icoanelor, pentru rugaciunile de la moastele Sfiintilor, cât si pentru Slava Mântuitorului, pentru daruire si venerare, pentru toate la care visam parametrizând uman cele din Lumea de Dincolo nu exista valoare, nu gândim si nu statornicim sentimente. Ele se afla a priori si le descoperim pas cu pas, virtute cu virtute, întelegere cu întelegere.
Totul înainta, desfasurându-se în compozitie de gala prin geana vitraliilor înalte, suple si coplesite de istorie. Pasarile se auzeau din vazduhul exterior, în calitatea lor de mesager al cuceritorilor eterului. Umbra se apropia si se departa, îndeplinea ritul candelelor si al curateniei. Eram proiectata în avalansa sentimentelor din copilarie, a bunicilor care ascundeau mere si struguri în podul casei, legându-le coditele de cartofii umezi, o încercare de pastrare a fragezimii fructelor, o simbioza dincolo de moarte.
Clopotele începura sa bata pentru vecernie. Toaca ascunsa în curbura exterioara a bisericii prinse glas si lacasul se lumina în asteptarea coborârii Sfântului Duh. Dealul mânastirii se popula în câteva zeci de minute. Lume multa, cântare aleasa, predica înteleapta, încheiata prin miruire si, mai târziu, prin cina. „Cu noi este Dumnezeu!/ Întelegeti neamuri si va plecati/ Caci cu noi este Dumnezeu!”
Din nou singura în fata altarului, ma straduiam sa rapesc si ultima suflare pentru zilele ce vor urma. Sfiintii Apostoli si cei doi Arhangheli îmi vorbeau despre viitor, despre trecut si aduceau dovada prezentului. Drumul se prefigura lung, finalul sau necunoscut, puterile câteodata limitate. Numai umbra staruia în asteptarea noptii, datoria îndeplinita întarea sufletele, duhovnicul primea spovedaniile nevoiasilor spre iertarea pacatelor. „Pamânt-ntreg cât e de greu/ Se vede tot de dragu tau/ Si întrega natura ta/ Ti-nalta pururi Osana/ Si tot ce misca/ Tie-ti spun/ Ca Esti Puternic si Esti Bun/ Noi pe Tine Te laudam”
[pullquote]
„Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”
[/pullquote]
Iesirea din biserica am înfaptuit-o cu greu, încercam o revenire la realitatea rutinei zilnice, desi, odata cu rememorarea, nu mai puteam avea un acelasi nivel de referinta. „Sa mergem spre casa”, îmi spuse la poarta si începuram sa coborâm dealul în liniste si racoare. Pe la mijlocul drumului îsi aprinse pipa si tutunul se raspândi în miros de cirese pe aleea curgatoare. Printre copaci, stelele se racoreau dupa canicula prânzului, în înaltul cerului, acolo de unde ne priveau rugaciunile înfaptuite. Si tot asa, ziua aceasta luminata, aceasta desprindere a realitatii de cotidian, mai mult decât puteam sa îmi imaginez atunci, avea sa re-defineasca un întreg început fara egal, o noua dovada a îndurarii Dumnezeiesti: „Fericiti cei curati cu inima, ca aceia Il vor vedea pe Dumnezeu.”
Asa am învatat sa umblam cu pasi marunti si delicati, sa nu stricam locul minunilor în lume, sa asteptam si sa întelegem timpul la valorea sa unica, aceea de transformator al constiintelor umane, de ridicator si întemeietor al bisericii sufletesti. Si, mai ales, am încercat sa zarim orizontul dincolo de care puterile noastre înceteaza. „Sa faceti aceasta spre pomenirea mea.” – Iisus Hristos, Cina cea de taina.
Sydney, Australia
30 mai 2011
Revista ARMONIA - Saltmin Media 