PRIMITI CU… CASTRAVETELE?

de Viorel VINTILA

 

[pullquote]

Motto: „Castraveti… aveti… aveti!?” George RocaExercitii de dictie

[/pullquote]

 

 

 

A fost odata ca niciodata… o gripa aviara…!    Va mai aduceti aminte când indivizi îmbracati în costume de cosmonaut au dat navala în ograda românasului si au înfascat tot ce se numea gaina pentru a fi eutansiata ca deh, eram virusati de aviara si biata gaina era sursa…

 

Tot atunci erau acei tipi cu furtune si spraiuri care la iesirea/intrarea din localitate te opreau si te stropseau cu o solutie magica si catartica care te purifica de orice urma de virus gainar (în realitate era un banal  Dero sau Perlan), chipurile stârpeau aviara… Câti bani s-or fi aruncat atunci pe niste Dero care facea spuma si ne fericea pe noi, muritorii de rând, izbavindu-ne de virusul gainar. Câti bani au facut unii pe seama gainilor nevinovate? Ca nu-i asa, orice belea aduce bani în buzunarele  bajetilor dastepti…

Nu peste mult timp, am fost vizitati de gripa porcina care a bagat frica în cetatean, dar si în bietele patrupede grohaitoare care erau motivul acestei noi epidemii… gaina scapase, venise rândul porcului… Statisticile au aratat ca aceea gripa porcina omora de vreo 10 ori mai putin decât o banala gripa, dar ne crispasera pe toti si se propovaduia o epidemie în masa… si ca urmare a venit si solutia izbavitoare: pe piata s-a lansat actiunea vaccinul contra gripei, vaccin care însa era contorversat si ineficient, dar care a umplut buzunarele celor care au produs acel vaccin. Astia, fiind alti bajeti dastepti…

Acum ne paste o alta belea… un banal cucumber (castravete) apare la orizont si baga spaima-n populatie cu al sau E Coli, care începe sa-si faca treaba de bacterie ucigasa si sa provoace noi pandalii la scara universala… Acum oare ce-o urma? Apar iar cosmonautii” si dau iama prin ograzi si pe tarlale cu atomizoare si sape ultraperformante care sa scoata din radacini bietul cucumber? Fratilor, pârjoliti tarlalele… We shall see… Si ca de obicei, unii (bajetii dastepti, of course) vor trage spuza pe seama cucumberului…

Viorel VINTILA

San Francisco – Brasov

30 mai 2011

 

SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE

de Adrian Botez


SA MÂNCAM DIN NOI ÎNSINE


de ce sa ne tot mâncam numai unii pe

altii – în lumea asta atât de înghesuita si

strâmta? – de ce sa nu înfulecam – cu

nadejde si pofta

mistica – din noi

însine?

 

atâta grasime de

lene avem în suflete – atâta

carne de vointa

nevoita – în toti muschii

constiintei – încât

ne-ar mai ajunge de

hrana – pentru înca o

viata

 

dar Dumnezeu ne asteapta

deocamdata – sa ne consumam

ce ne-a dat fiecaruia

aici

 

sa mâncam – deci – din noi

însine – cu smerenie si

luare-aminte – ca si cum

ne-am împartasi din carne de cer – ca si cum

ne-am sopti rugaciunea fierbinte – din

urma – fumegând

proaspata – cu toate aromele negustate ale

lumii de-apoi – ca si cum

deja am fi ajuns – printre

icoanele bisericii – sa

stralucim a sfintenie – plina de toata

amânata de milenii

lumina

***

 

PROGRESIE ARITMETICA

 

tineri – oameni – chinuiti de

sexul lor – toti – trupuri nepotrivite cu

boala: Duhul – mereu mult mai

chircit – decât oricare dintre

zvârcolirile delirante (extravagante si

penibil acceptate – cu înghitituri de

maxima umilinta) – ale

trupului

 

tineri – oameni – cautând unde

nimic nu exista – sau

cel mult un spasm nocturn – tot mai

cetos si ambiguu sematic – si-apoi

iar – neantul întrebarii fara

buza de raspuns

 

carnea se supara aprig – de

atâtea sincope ale

simturilor si ale

pustiitei constiinte bolovanoase (poti

sa îneci – cu ea în sac – toti câinii din

ograda lumii) – carnea cade – cortina de lepra

în spatele careia

rânjeste – pedant si

triumfal – bonom suficient – scheletul

 

…scheletul

concluzia – ca miza ascunsa de seful

tripoului lumii – scheletul – concluzia care

de mult – se asteapta pe sine – într-un

joc masluit – de la-nceput – pâna la

sfârsit

 

…nu aplaudati – la iesirea din scena

trisorii

***

 

DOR DE STINGERE

Marelui Român – lui IOAN MICLAU

 

Doamne – stinge-ma undeva

între ape mari – cu tarmuri ametitor

departate – tarmuri pline de

lacrimi

 

stinge-ma – Doamne – sub un cer – care

sa-mi faca sufletul sa plânga de

bucuria înaltului – zborului

sufocarii cu mult mai larg si

mult mai departe

 

stinge-ma – Doamne – într-un

amurg în care – înca

nevazute – toate stelele sa-mi

cânte – toate izvoarele sa-mi

sopteasca – toti îngerii sa-mi

lumineze – despre o lume

în care durerile sfâsietoare si

nelamurite – sa se faca-prefaca – precum

soarta sfintilor – în bucurii

sfâsietoare si

atotlamurite

 

…Doamne – deasupra fluviilor

marilor si oceanelor – deasupra

tuturor cerurilor – bat clopotele – bat

noul ritm al inimii mele

sarmane – al inimii mele care a prins

curaj – a prins dor – necuprins

dor – sa se stinga – în

inima Ta

***

 

UN VAGABOND

 

vagabond – ducând în cârca o cocoasa:

rele gânduri – rele vremi – în traista strânse

…a fost om – e-o aratare lasa

trup de umbra – cu priviri prelinse

 

nu e sigur ca-i din lume – e vânat

nu-i doar singur: e pustiu de ce va fi

se-ncordeaza a pastra un loc curat

pe-unde pasu-i totdeauna sovai

 

când si-a frânt în’untru curcubeul?

când din jaruri stinsu-s-a cenusa?

asta stiu doar domnii cei de ceara

 

cei cu sufletul far’ de feresti ori usa:

l-au strivit – gonit din casa si din fire

de-si lasa si cer si soare-n parasire…

***

 

VREMURI FARA CEAS

 

pasari vremuiesc cu glasuri sure

vremea nu mai stie cum sa fie

vântul bate parca sta sa-njure

o lume livida – vinetie

 

asteptam sa fie iarna – -a câta oara ? –

urmele sa ni se stearga în zapezi

…cârd de gânduri – cârd de ciori coboara

facând întuneric bezna la namiezi

 

am uitat sa-ntorc vreun ceas sa mearga

stau la geam si-astept vreun om sa treaca:

nimeni nu s-arata – doar o barca

 

scârtâie-ntre nori prafosi ca o teleaga…

…Dumnezeul lumii e cenusa

n-a lasat pe nicaieri vreo usa

***

 

NEPUTINTE MISTICE

 

bat clopotele neputinta lumii

de-a-si duce-n linisti trai cuviincios

bat clopotele nestiinta lumii

de-a gasi-n ceasuri miezul cel gustos

 

degeaba plâng în batatura pomii

degeaba-si risipesc apele-argintii:

de peste tot se furiseaza domnii

vampirii-si tot ascut la luna dintii

 

ce nobila-i Gradina cu-a ei îngeri… –

de peste tot vin incendiatorii

de esti Hristos ori numai om – tot sângeri

 

culegi din praf preaînjosite glorii…

…drept în orbite îti înfig faclia

n-apuci sa-i vezi: îsi fac doar meseria

***

 

ALTER EGO

de Jianu liviu-Florian

 

De dimineata, aflu in pridvor,

De templu vechi, un intreprinzator –

De n-ar avea o pensie, saracul,

Si in pronaos, l-ar vedea pe dracul –

 

Si-a ridicat un chiosc, pe langa piata –

Si vinde-un fel de capete de ata –

Dar intre criza mica, si cea mare,

Nu sunt cumparatori, nici de mancare –

 

Sunt unii care au in criza Raiul,

Si altii sunt in criza cu malaiul,

Gasesti, aliniati, spre Rai, in scara,

Si mari mosieri, si vite de povara –

 

Oricat e criza mare, si de bine –

Solutia nu-i afara, ci in tine –

Oricat de rea, o Lume-i sub obroc

In inima, de-i faci un pic de loc –

 

Sunt vremurile-n  lume-atat de crude,

Ca lumea-ti pare-un Paradis de  Iude –

Atunci, sa speli la Iude, calm,  calcaiul,

Caci intre Iude, poate esti intaiul –

 

Sa colindam Bisericile-aceste –

Un dram de mila, inca, de mai este –

Sa ne mai dovedim, din crudul hau,

Ca stim ce suntem, si ne pare rau…

 

20 mai 2011

Steaua scriitorului sibian, Ion Crisan

Zugravind orasul, viata lui intreaga,
Ba cu mana goala, ba cu bidineaua,
Intr-o iarna alba, si atat de vaga,
Ion Crisan ajunse, insusi, alb ca neaua …

Varul tot, din lume, apa si vopseaua
Cate le pictase in atatea case,
I-au ivit pe pleoape, cu rabdare, steaua
Alba precum neaua viselor frumoase…

N-o cautati  cu lupa in vreo galaxie,
Ea va pune toata inima, in mana,
Si atat de buna, si atat de vie,
Steaua lui cea alba, doarme in tarana…

Jianu Liviu-Florian

Numele frumusetii…

De frumusetea ta de ce te miri?
Prin ea coboara Cerul peste lume,
Nu esti de vina tu de ma inspiri,
Nu e de vina ea ca are nume!

Cu el in brate mi se face Dor,
Numele tau, din toate cate sunt,
Cel mai bogat si cel mai datator
De pace si de Dragoste-n cuvant!

Eu stiu ca te-nfiori cand ma citesti,
Cum se-nfioara vantul de pe lira,
Nu stiu nici eu anume cine esti
Si ochii mei de ce mi te admira…

Nu esti de vina tu de ma inspiri,
Nu cerceta aceste legi divine,
De frumusetea ta sa nu te miri,
Nici sa nu o-ntrebi de unde vine…

Nicolae Nicoara Horia

IN SUFLETUL NOPTII

Lui Alice Iacobescu,
care crede in rolul
civilizator al claxonului…

Noaptea, ca obiectiv turistic, v-ati gandit vreodata la asta? Daca n-ati facut-o inca, nu-i vremea pierduta. Chiar acum, la doua dimineata, am prins o pana de curent, plecand de la birou pe jos. Strazile orasului sunt pierdute intr-o liniste atemporala, zagazuita de un intuneric rural. Poti vedea in fata ta doar atat cat te ajuta Luna. Ascunsa in haul haurilor, ea risipeste voioasa peste mine din picaturile de lumina cu care o improasca maretul Soare, ascuns acum in spatele Pamantului. Daca noaptea, de obicei, luminile strazilor si a cate unui noctambul de la un geam de bloc iti diminueaza singuratatea, de data aceasta misterul e deplin. Intuneric pretutindeni, coplesitor: in fata ta, sub arborii de pe margine, pe zidurile caselor si blocurilor. Doar Luna, pierduta deasupra, ca un opait…

Merg pe mijlocul strazii mari, pentru a da un plus de siguranta pasilor mei sovaitori. Linistea ireala imi racaie sufletul invaluit de apasarea singuratatii. Dar, nu! In urechea stanga iata ca imi sporavaie plin de viata un… canal. Prin gaurile capacului, o vijelie clipocitoare, vesela, se revarsa spre timpanele mele incordate, transformandu-se intr-un prieten de-o clipa. Vantul se trezeste si el, suierand prietenos peste capul meu gol, in semn de salut, pieptanand apoi usor frunzele.

O masina misterioasa apare departe, in fata. Inainteaza timid, spre mine, cu faruri tremuratoare. Umbre imense, inspaimantatoare, se isca in fata lor de la fiecare denivelare a carosabilului. Ma opresc dezarmat si astept ca monstrul sa dispara. In departare, printre blocuri, se zareste o strada luminata pe deplin, singuratica. Pare o alta lume; o pista pregatita pentru aterizarea unor vizitatori extraterestri…

Da, are si noaptea profunda, intunecata, farmecul ei. O emotie ce nu seamana cu nimic altceva! Si, ca din intamplare, imi rasuna in memorie versurile ce-au facut celebru macar un sezon de litoral: „Un meduz si o meduza/ Stau pe plaja buza-n buza“… Chiar asa! Unde e romantismul de altadata? N-ar merita sa impartasesti cu cineva gustul unei nopti misterioase, negre, cu fosnet infundat de frunze, ca-n Twin Peaks, in aceasta lume a imbulzelii, galagiei si agresivitatii?

Dar, iata ca ma apropii de blocul meu. Un maidanez ma latra precaut, din departare. Se opreste, linistit ca recunoaste un bastinas. Alt maidanez o ia insa dupa mine la trap, auzindu-i distinct ghearele care lovesc asfaltul. Pare un dinozaur care-si urmareste prada infricosata. Se ofera doar sa ma conduca pana la usa blocului. Il salut, cu caldura, la despartire. In hol e lumina; aici nu s-a luat curentul…
La revedere, noapte!

Doru SICOE

Marsul omenirii intre cruci si rascruci

Traim intr-o lume atinsa serios de febra nimicirii. Ici dezlantuiri catastrofale ale naturii (cutremure, eruptii vulcanice, ploi torentiale), dincolo dezlantuiri ale cruzimii si bestialitatii umane, cu zeci de morti si enorme pagube materiale; intr-un loc razboaie cauzate de orgoliu si intoleranta, in alt loc accidente de proportii, la auzul carora ti se face pielea de gaina.
Acesta sa fie mult-laudatul progres care onoreaza cartea de vizita a noului secol si mileniu?! Chiar daca progresul tehnic este evident, totusi, pana si el devine grozav de discutabil, atata timp cat, aidoma unui bumerang, se intoarce impotriva omului prin reactiile violente ale naturii si prin bolile provocate de neinfranare. Ce sa mai spunem de celelalte componente umane, ca de pilda morala si afectivitatea, unde realitatea a depasit cu mult cota de alarma, in pofida falselor note de optimism ce razbat din declaratiile unor oficiali.
Dar adevarul nu poate fi ascuns in spatele unor vorbe mestesugite, caci – asa cum cu justete afirma Sfintele Scripturi -, Veritas vos liberabit (Adevarul te face liber), lucru intru totul valabil chiar in momentele de rascruce ale istoriei (precum cea actuala), cand adevarul naste ura (Veritas odium parit).
Ori adevarul adevarat este ca omul hipercivilizat al zilelor noastre este tarat la vale de torentul patimilor si ambitiilor necugetate. Intrucat aluneca cu capul inainte, pozitie de care a ajuns sa fie mandru, omului i se pare ca urca. Insa este cat se poate de clar ca noua pozitie de adaptare la mediu, i-a impus omului un sistem conceptual rasturnat, in care susul s-a vazut jos, raul a ajuns bine, iar minciuna s-a impus ca adevar. Doar din cand in cand, atunci cand toboganul rostogolirii sale se intersecteaza cu cararea pierduta a ratiunii, omul se poate propti in pietroaiele si radacinile ce-i strajuiesc istoria, pentru a-si inalta capul si a privi sus de tot, acolo unde straluceste crucea de pe Golgota…

In acest talmes-balmes al lumii dominata de ura, minciuna, cruzime si necumpatare, apar totusi anumite gesturi incarcate de semnificatii, adevarate barometre ale apocalipsei ce ne pandeste. Astfel, citeam mai deunazi ca primul ministru al Norvegiei a luat parte in nordul polar la un ceremonial cu totul si cu totul special: Ingroparea unei urne cu diverse seminte si soiuri de plante, unele dintre ele fiind amenintate cu disparitia! Fireste, gestul se constituie intr-un emotionant mesaj adresat generatiilor viitorului si intr-un avertisment fara echivoc adresat generatiilor de azi. Totodata el se vrea, asa firav cum apare, cordonul ombilical al naturii pasnice si testamentul vegetal al omenirii rationale, prin care aceasta isi recunoaste esecurile si-si marturiseste excesele sinucigase.
Dar iata o alta dovada peremptorie a ingrijorarii starnita in mediile academice de actuala civilizatie. Citeam in urma cu ceva timp ca un grup de savanti americani a inchis intr-o sfera confectionata dintr-un material inoxidabil, mostre graitoare apartinand actualei civilizatii. Apoi sfera, cu binecuvantarea oficialitatilor, a fost ingropata la mare adancime. Semnificatia acestui gest este cat se poate de limpede pentru cel care vrea sa inteleaga: Viata de pe Pamant este serios amenintata cu disparitia, iar omul o poate salva, implicit se poate salva pe sine, doar atunci cand va iesi din cusca trufiei sale si se va lasa purtat de curentul inepuizabil si etern linistitor al dragostei de Dumnezeu si semeni!

George Petrovai

Puncte de Vedere

Postati ferm si definitiv pe terenul familiar lor, unii oameni privesc lumea numai din perspectiva personala, limitata, locala, sau partizana, ignorand voit, ori dispretuind orice alte puncte de vedere. Putini sunt cei cu adevarat ignoranti cu privire la existenta altor unghiuri din care lumea poate fi privita. Ridicolul pozitiei lor consta in faptul ca se cred cocotati tocmai pe piscul muntelui, de unde privesc semet la semenii lor din vale. Dac-ar fi cu adevarat elevati pe creasta muntelui, pretentia lor ar putea fi legitima. De fapt, lucrurile stau tocmai pe dos. Blocaje insesizabile (de ei) se interpun intre ei si lume, precum copacii proverbiali, impiedicandu-i sa vada intreaga padure a realitatii in care-si duc existenta.
Iti va fi greu, daca nu imposibil, sa dialoghezi cu un om apartinand unei atari categorii. Nu va accepta argumente, nu se va lasa clintit din convingeri, nu va fi dispus a face un singur pas de apropiere. El nu stie ce-i compromisul. Convingerile lui, imbracate doar in straie de alb si negru, niciodata in nuante intermediare, sunt croite la comanda. I se potrivesc perfect si nu se simte confortabil decat in ele . Isi apara cu indarjire parerile, pe care nu le percepe ca “personale”, ci ca postulari emise de la inaltimea pozitiei lui de necontestat. Dubiul nu-i tulbura somnul si indoiala nu locuieste pe strada lui.
Incremenit pe soclul pozitiei auto-asumate, se izoleaza inevitabil de aproapele lui, auto-condamnat la singuratate si individualism, incapabil a comunica. Chiar si in familie el troneaza dictatorial de la inaltimea morala a unui pretins caracter fara pata.
Adevarul nu este relativ si binele nu-i personal . Fiind universal si absolut, adevarul poate fi acceptat, ignorat, sau respins (la modul personal). Nici un om nu dispune de adevarul intreg; nu-l cunoaste in stare pura. Minereul adevarului contine inca urme de reziduuri rezultate din educatie, prejudecati, cultura, traditii, etc, si-i supus unui proces continuu de rafinare.
Adevarul n-are tata, nici mama, ori nepoti si ne trateaza pe toti cu impartialitate. Nu tot asa, insa, ne raportam noi la adevar. Ceva, in natura noastra alterata de mandrie, ne convinge mai totdeauna ca am detine monopolul asupra lui. Adevarul nu origineaza in noi si nu-si va afla salas decat in mintea care-l cauta si accepta cu lepadare de sine. Adevarul si eroarea se exclud reciproc si nu pot coexista in mod pasnic, ca vecini.
Adevarul despre lumea inconjuratoare ne sta la indemana (progresiv) prin observare, cercetare si experienta. Cu privire la divinitate si la noi insine, adevarul nu este disponibil decat prin revelatie ?i este menit sa ne ?ocheze, sa ne trezeasca la realitate. Adevarul revelat ne zugraveste chipul real privit din perspectiva divina, zdruncinand din temelii convingeri, pareri, evaluari personale si puncte de vedere.
Iata ce i se intampla profetului Isaia cu ocazia revela?iei aratate lui, “Atunci am zis: “Vai de mine! Sunt pierdut, caci sunt un om cu buze necurate, locuiesc in mijlocul unui popor cu buze necurate, si am vazut cu ochii mei pe Imparatul, Domnul ostirilor!” Cu adevarat o revelatie socanta, cu potenta de a schimba intreaga perspectiva a unui om si, in consecinta, viata si loialitatile sale.
Gelu Arcadie Murariu
Oregon City, Oregon