Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2013

Teatrul National TimisoaraTEATRUL NAȚIONAL DIN TIMIȘOARA, în calitate de organizator, lansează Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2013, care se adresează dramaturgilor de limbă română, debutanţi sau consacraţi, din România şi diaspora.

Concursul are ca obiectiv central stimularea scrierii de noi texte pentru teatru, în concordanţă cu direcţiile scenice contemporane.

Etapa I-a.  Participanţii vor trimite un dosar care va conţine un sinopsis – o descriere a subiectului, o descriere a personajelor, o descriere a structurii prevăzute a textului.

Dosarul va fi trimis, până cel târziu sâmbătă, 23 martie 2013, data poştei, într-un plic cu specificarea “pentru Concursul Naţional de Dramaturgie”, pe adresa: Teatrul Naţional, Str. Mărăşeşti nr. 2, 300086 Timişoara, România. Continue reading “Concursul Naţional de Dramaturgie, ediţia 2013”

În asteptarea certitudinii

ÎN ASTEPTAREA CERTITUDINII

de Liviu Florian Jianu

Ce vrea sa ne spuna, în esenta, Stefan Doru Dancus, în Bocitorii?

(Stefan Doru Dancus, Bocitorii. Asteptatorul, Editura SingurTârgoviste)

Ca omenirea a devenit o turma bocitoare.

Daca vine lupul, boceste. Daca este razboi în Gaza, boceste. Daca este razboi în Irak, sau Iran, sau Coreea de Nord, sau Iugoslavia, sau Balcani, sau al III-lea razboi mondial, boceste. Daca este criza mondiala, boceste. Daca numarul de avorturi întrece de doua ori numarul nasterilor, boceste. Daca dincolo de ban nu mai conteaza nimic, boceste. Daca asomizeaza porcul, boceste. Daca i se interzice sa-si vânda brânza, vinul, ori carnea, neambalate, boceste. Daca vine cancerul de col uterin, aviara, tuberculoza, razboiul, sau apocalipsa, boceste. Daca nu are de mâncare, loc de munca, caldura, ori racoare, apa, sau bautura, boceste. Daca animalele, si omul sunt marcate cu cipuri de identificare, boceste. Daca Universul va sfârsi prin marea înghetare, sau marea implozie, boceste. Daca nu mai sunt petrol, apa, sau resurse,  boceste. Daca Dumnezeu nu exista, boceste. Daca exista, boceste. Daca o covârsesc drogurile, prostitutia, afacerile cu carne de turma, ori arme, boceste.

Pe lume nu mai exista lupta împotriva raului. Nici raul, poate.Doar bocitori ai binelui.

Ce vrea sa ne spuna, în esenta, Stefan Doru Dancus, în “Asteptatorul”?

Ca el, Stefan Doru Dancus, a obosit. Sa lupte cu toti. Si cu sine. Pentru toata lumea.  Ca este si el, un om, doar. Care are nevoie de ocrotire. De o mângâiere. De o alinare. Si atunci, dincolo de microscopicele  lui victorii în lupta cu Hidra, Asteapta. Si  asteapta. Sa vina apocalipsa. Sa îsi ia fiecare recompensa. Sau pedeapsa. Cumpanita de Dumnezeul si omul care a împartit totul. Învatatura, Cuvântul, Viata, Calea, Adevarul,  chinul, sângele, si trupul. Ca sa vedem pentru ce a fost creat omul. Nu pentru apocalipsa alienarii. Nici pentru triumful dictaturii. Fie ea si a libertatii si democratiei.

Între bocitorii si asteptatorul, Dancus iubeste viata. Femeia. Oamenii. Chiar si atunci când sunt viciosi. Când îi vând sperantele. Când îl înseala. Iubirea poate fi palpata în scurte proze, sau poeme în proza de o hipersensibilitate, emotie, si încredere, oarbe. Între bocitori si asteptatori, este atâta lumina oarba. Atâta samânta de bine, calcata de rinoceri, sub copite.

Am citit cartea pe nerasuflate. Risc sa spun ca este de o frumusete mizerabila. Frumusetea vietii noastre ratate. Mizeria vietii noastre reusite. Un judecator nebun de maculata iubire a adus pe lume o oglinda în care porcii se vad îngeri care  se admira unii pe altii. Sau fiecare, pe sine. Si pentru sine.

Nu ne priveste. Noi suntem oameni.

UN SCRIITOR GOL-GOLUT, ÎNTR-O UNIUNE PLINA

Nu sunt critic literar…

 

 Si daca as fi critic, as putea sa critic un scriitor, (adica, stai, ca scrie, dar nu este declarat oficial scriitor, mai are o vesnicie de scris pâna acolo, mai are un brat de premii de luat, ca nu a luat decât un car) ma rog, un om, si el, care încearca sa ne faca sa zâmbim macar, pe o lume pe care nu este nimic de criticat? Când lumea pe care traim este într-o perpetua rezonanta cu visele noastre cele mai intime, cu toate sperantele noastre din copilarie, eu sa critic? Sa spun: uitati, oameni buni, toate ar fi bune pe Lumea asta, ce spun eu, ar fi Perfecte, dar, stimati concetateni, stimati semeni planetari, din nefericire, trebuie sa va readuc cu picioarele pe Luna: nu este, totusi, Perfecta Lumea, si asta din cauza lui Ion Crisan. El îsi permite ofensa de a scrie împotriva cursurilor vremurilor. Cum as putea eu sa va stric Domniilor Voastre placerea de a trai bine, si lipsiti de griji? Cum as putea sa aduc în Panteonul valorilor Domniilor voastre un om al zâmbetului, care nu va face numai sa râdeti, macar accidental, ci va mai si convinge sa va gânditi daca nu cumva ati ajuns subiect de plâns? Nu pot sa va fac asta. De aceea ma abtin.

Nu sunt critic, dupa cum va spuneam. De aceea, am sa va povestesc cum l-am cunoscut pe Ion Crisan. Eram acasa. În Iovacra. Vineri seara. Suna telefonul. Aici Ion Cepoi, directorul Casei de Cultura din Târgu Jiu. Acum, o fi spus managerul Institutului National De Patrimoniu al judetului Gorj. Se poate. Dar eu tot de directorul Ion Cepoi îmi aduc aminte. De la o vreme îti dai seama ca etichetele de pe cladiri se schimba, vopselele se schimba si ele, ba rosu, ba galben, ba albastru, ba portocaliu, oamenii se schimba si ei, numai noutatile nu se schimba. Si Ion Cepoi îmi da noutatea: Ati luat premiul I la Festivalul de Umor Ion Canavoiu. Veniti în seara asta. Aveti o camera rezervata la hotel, în centru. Eu, ce sa zic? Sa nu ma duc, când luasem, ca de obicei, premiul I? Sa nu onorez cu prezenta mea un juriu de tineri care bat la portile afirmarii, precum Stefan Cazimir, Nicolae Dragos, sau Cornel Udrea? Sa nu încurajez tânara generatie sa jurizeze lucrari fumate pentru mine, demult? Nu puteam sa le retez aripile si elanul vârstelor reunite.

Si m-am dus. Seara, m-am rotit în holul hotelului singur, printre fotografii si caricaturi. Ceilalti plecasera. Întârziasem. Privind creatiile ma simteam, cum sa va spun? Ca Împaratul care mergea tantos pe strada principala a lumii, în momentul în care un copil îi striga din multimea care îl aclama: “Împaratul e gol!” De ce m-am simtit asa, nu stiu. Traiesc doar pe cea mai perfecta dintre lumile posibile. Daca as avea o cât de mica îndoiala, as înnebuni. Aveti totusi grija.

A doua zi dimineata, asteptam pe acelasi hol, într-un fotoliu, ora micului dejun. În hol intra un tânar cu un cercel în ureche. Se apropie de mine. Buna ziua. Buna ziua. Asteptati micul dejun? Da. Si eu. Ma numesc Jianu Liviu. Eu Ion Crisan. Dam mâna. Si cu ce prilej pe aici, îl întreb. Am luat premiul I, îmi raspunde. Brusc, tac. Pai, premiul I l-am luat eu, gândesc. Asa mi-a spus Ion Cepoi aseara, rationam. Sa fie doi concurenti care au luat acelasi premiu? Putin probabil. Posibil, directorul m-a invitat din greseala. E o ipoteza. Oi fi luat premiul II, sau III. Bucuria premiului scadea. Ei, e bine si asa. Totusi, e posibil sa nu fi luat niciun premiu. Ati luat premiul I? Îl întreb pe Crisan. Da. M-a felicitat si domnul Udrea. E clar, îmi spun. Omul a luat premiul I. Orgoliul meu se desumfla cu fiecare secunda. Îmi displacea enorm diferenta dintre a fi primul, sau a fi al doilea, sau al treilea. Sau a nu fi, poate, premiat de loc. Ma rog, gândeam. E prematur sa ma desumflu de tot. Sa astept. Sa am rabdare. Si aflu eu pâna la urma daca am luat vreun premiu. Am intrat cu Ion Crisan în sala de mese, schimbând vorba.

Din vorba în vorba, am ajuns cu autocarul, cu juriul, cu premiantii, cu organizatorii, la Runcu, localitatea de bastina a scriitorului Ion Canavoiu, gazda noastra onorifica. Acolo, copiii ne-au tot recitat si jucat din fabulele, scenetele, si textetele parintelui spiritual al Runcului. Priveam din sala, zâmbeam, mai si râdeam, mai si luam un pahar sau un aperitiv al gazdelor din Runcu, dar gândul îmi zbura tot la premiu. Au trecut doua-trei ore de spectacol, pâna când organizatorii sa ofere premiile.

Eram numai ochi si urechi. Premiul I pentru proza scurta… cred ca inima îmi statea… se acorda domnului Liviu Jianu, din Craiova…

Extaz. Si agonie. Acum, sincer, imi parea rau de Ion Crisan.Care, de aceasta data, ma privea ca un martian. Ma duc, îi ofer domnului Ion Cepoi onoarea de a da mâna cu mine, iau diploma, si ma întorc lânga Ion Crisan. Felicitari, îmi spune. Multumesc, îi spun. Si tac. Ce era sa îi spun? Si-am suflat premiul?

Premiul II. Premiul III. Mentiuni…Ion Crisan, nominalizat pe nicaieri… ma luasem la gânduri…

Premiul I pentru volum de umor publicat…, continua domnul Ion Cepoi… se acorda domnului Ion Crisan, din Sibiu…Ion Crisan se duce pe scena, si face câte o perfecta reverenta directorului, juriului, si publicului…

Bravo! Îi spun. Multumesc! Îmi spune.

Rasuflu usurat.

Totul e bine când fiecare concurent care stie ca are premiul I, îl si primeste…

 Asa l-am cunoscut pe Ion Crisan. De acolo, de la Târgu-Jiu, s-a grabit sa îmi ofere volumul premiat.

Acum ar trebui sa critic volumul. Nu pot. Ce sa spun despre el? Ca e bun? Ma va crede cineva? Ca e rau? Ar fi cineva care sa nu ma creada? În ambele cazuri, l-ar citi cineva? Pe o lume de lumi perfecte? Se poate sa mai citesti pamflete?

 Asa ca, draga Ioane, îmi pare rau. Ca nu sunt în stare sa scriu doua rânduri despre cartile tale. Îmi vine greu sa le si citesc. Nu prea mai vad. Acum câteva seri, nevasta-mea râdea de zor în pat. Citea cartea ta.

Am sa scriu altceva. Ion Crisan este un copil mare. Caruia zeii vazuti, sau nevazuti, i-au oferit mai nimic. Si el le-a oferit ziua, toata munca, si noaptea, toata pana.

Aud acum ca Ion Crisan este trimis în cer. Sa zugraveasca ziua chiliile, si noaptea, sa scrie. (Mi-e teama doar ca nu se mai citeste pamflet, nici macar în Rai…) Si apoi: daca pe pamânt nu se mai primeste un pamfet, pe o lume perfecta, daca Uniunea Scriitorilor nu primeste un scriitor, ca Ion Crisan, cum sa fie primit Ion Crisan în Rai, ori în Iad? Ramâi pe-aicea, Ioane. Pe pamânt, totusi, este mare nevoie de oameni…

30 octombrie 2009

 

I-am tot scris lui Ion Crisan pe e-mail. El nu se descurca prea bine cu e-mail-ul. Citea rar corespondenta. Ma invita pe chat. Eu nu ma descurcam cu chat-ul. I-am tot scris, pâna într-o zi, când am primit un raspuns, o dovada în plus ca scriitorul Ion Crisan a ramas cu noi, lânga noi, pe pamânt:

“dl jianu, cristi a murit în 6 februarie însa mi-ar face placere sa primesc în continuare pe adresa lui de email poeziile d-voastra. cu respect camelia crisan”

Cuiul

 

Tudor Arghezi – Cuiul

Într-o vreme la-nceput
Si-ntr-un leat nemaistiut,
Care, nu pot sa însemn,
Casele erau de lemn.
Si ulucile de scînduri,
Ca si azi, întinse rînduri,
Puse strîmb si cap la cap
Si proptite cu protap.
Dar zburau cu fiecare
Vînt mai tare,
Case, garduri si patule;
Si în timpurile toate
Grijile erau destule.
Le-adunai împrastiate
Si-ncepea din nou si iar
Truda muncii în zadar.
Ca sa scoli din clatinare
Iarasi doagele-n picioare
Si din nou sa le anini
Cu te miri ce radacini.Nazdravan, cum altul nu-i
Un baiat al nimanui
Nascoci, atunci, un cui.
Si l-a scos si aratat.
Cuiul nou o saptamîna
A umblat din mîna-n mîna.
A fost strîns si pipait,
pus pe limba, mirosit,
Nici-un om nu întelege
Cuiul teapan cum sa lege,
Fara funii si curele,
Scîndurile între ele.
Nazdravanul si golanul
Îl înfipse cu ciocanul.

Zice unul: “- Dragul meu,
Asa cui faceam si eu,
Poate chiar mai dichisit,
Însa, vezi, nu m-am gîndit.

(Trimisa de poetul  Liviu Jianu Florian)