Tag: literature

„LA MULTI ANI!” NORA IUGA

On By nelursIn History, Inspirational, Life and Health, literature, NewsLeave a comment

Cu ocazia implinirii varstei de 79 ani urez poetei Nora IUGA un calduros

“LA MULTI ANI!”

Nora IUGA este numele literar al Eleonorei ALMOSNINO, (nascuta Eleonora Iuga la
4 ianuarie 1931, Bucuresti) este o poeta româna, romanciera si traducatoare din limba germana .
Este sotia poetului George ALMOSNINO si mama balerinului Tiberiu ALMOSNINO.
Este licentiata a Facultatii de Filologie, specializarea Germanistica, Universitatea din Bucuresti (1953). I-a avut ca profesori printre altii, pe Tudor Vianu si G. Calinescu.
Profesoara de limba germana între 1954 si 1955. Lucreaza ca bibliograf la Biblioteca Centrala de Stat, în perioada 1955-1969. Din 1969 pâna în 1977, a fost redactor la Editura Enciclopedica. A fost ziarista la publicatiile in limba germana “Neuer Weg” si “Volk und Kultur” . Din 1971 este membra a Uniunii Scriitorilor din România; membra PEN-Club. Din anul 2000 detine functii de conducere în Uniunea Scriitorilor: secretara a Sectiei de Poezie (initiatoarea Cenaclului Uniunii Scriitorilor “Gellu Naum”) în perioada 1999 – 2002, membra în Consiliul de conducere a Uniunii Scriitorilor în 2002, membra în Biroul Asociatiei Scriitorilor din Bucuresti în 2002.. Face lecturi publice în strainatate si primeste numeroase burse.
A publicat 15 volume de poezie, 10 volume de proza, numeroase traduceri.
Printre cele mai importante premii primite se numara:
– A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1980 pentru volumul de versuri „Opinii despre durere”
A obtinut Premiul orasului Slobozia, 1993
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1994 pentru romanul „Sapunul lui Leopold Bloom”
A obtinut Premiul Asociatiei de Bucuresti, 1996
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 1998 pentru traducerea romanului „Die Blechtrommel” („Toba de tinichea”), de Günter Grass.
A obtinut Premiul Uniunii Scriitorilor în 2000 pentru romanul „Sexagenara si tânarul”
A obtinut Premiul de excelenta al revistei „Poesis”, Satu Mare, 2000
A obtinut Premiul revistei „Cuvântul”, 2000
A obtinut Premiul orasului „Calarasi”, 2001
A obtinut premiul revistei „Cuvântul” în 2005 pentru poemul-roman” Fetita cu o mie de riduri”
I-a fost înmânat în 2007 Premiul „Friedrich-Gundolf” de catre Deutsche Akademie für Sprache und Dichtung. Distinctia i-a fost oferita la Castelul Wörlitz. Premiul Friedrich-Gundolf se acorda din anul 1964, printre câstigatori numarându-se nume celebre, precum: Imre Kertesz, Patrice Chereau, Konstantin Asadowski sau Giorgio Strehler.
Autoarea a obtinut în 2009 diploma „Una dintre cele mai frumoase carti aparute în anul 2007 în Germania” pentru antologia de poezie „Gefährliche Launen „(„Capricii periculoase”), aparuta la editura Klett-Cotta, 2007, cu o postfata semnata de Mircea Cartarescu.
Nora Iuga a câstigat în 2009 cea mai importanta bursa oferita de statul german unui scriitor strain: ” Deutscher Akademischer Austausch Dienst” (DAAD).
Nora IUGA este si va ramane una dintre marile voci ale literaturii romane, atat prin volumele de poezie, proza, cat si a traducerilor sale .
Domnia Sa a suscitat in intreaga cariera numeroase aprecieri, controverse, dar si ignorare, atat din partea cititorilor, cat si din partea criticilor. O recunoastere europeana si nu numai, a valorii sale, se constata prin numeroasele cronici in reviste prestigioase de specialitate, aparitii radio, tv si on line, dar, mai ales, a numeroaselor traduceri din opera sa , dupa cum consemneaza „Frankfurter Rundschau”: „…Nora Iuga se prezinta ca o mare scriitoare europeana”.
Nora Iuga spune in nenumarate ocazii ca se simte cel mai bine in prezenta tinerilor, fie ca este vorba de public, sau a generatiilor tinere de scriitori, sprijinandu-i si promovandu-i pe acestia din urma atat in tara, cat si in strainatate si pentru acest lucru merita toata admiratia noastra.
Traind in preajma unor asemenea personalitati, fiind contemporani cu acestia, trebuie sa ne bucuram si sa le recunoastem valoarea. Din toata inima va urez multa sanatate, inspiratie si sa ramaneti mereu la fel de tanara, atat in suflet, dar si in spirit.
„La multi ani!” Doamna Nora IUGA.

Angela BACIU
www.phoenixmission.org

TREI ANI SI JUMATATE

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, literature, poetryLeave a comment

E seceta în Israel, e goala casa pâinii,
Din vase untedelemnul a secat,
Iar corbii lui Ilie tot mai zboara
Pe-un drum pustiu, de-atâta timp uitat.

Ferestre-n ceruri, Domnul nu mai face –
Nimeni nu crede astazi, în minuni;
Doar moartea fierbe stins în oala,
În timp ce adevarul apune în minciuni.

Flamânzi asteapta hrana pentru suflet
Ceice genunchiul nu si l-au plecat,
Când împaratul si întreg poporul
Nadejdea mântuirii sub cer au lepadat.

În linistea de fier, ecou se-aude stins –
Un susur blând, de-aducere aminte –
„Pe ape, pâinea ta în veci s-arunci!” –
Porunca sfanta e ori doar umila rugaminte?

Corina Diamanta Lupu
www.phoenixmission.org

Cuvent înainte

On By nelursIn Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Cetitor în text ca-n stele
De la mine din cuvinte
Multumesc rabdarii voastre
Jaruind neoromantic

Fie-ne menirea fasta
Te salut de peste deal
De dinjos de Rai cu-aceasta
Alungare val-din-val

De la mari interioare
Spre cunoastere prin delte
Vânt prieten, estuare
Amfore de stele zvelte !

Ramurind dinspre padure
Aiurând dinspre visare
Fie-ne ursite-augure
Si iubirile splendoare

Oriunde vei fi, ferice !
Evu crede-n tot ce zice.
Crezi si tu-n ce-am scris aice!

Eugenevu, 31 dec 2009

„Platonia” de Mirela Roznoveanu (New York) – Un roman despre idealuri infrante

On By nelursIn literatureLeave a comment

Motto: „Destinul nu poate fi pacalit.”

La prima vedere, „Platonia”, cartea scrisa de Mirela Roznoveanu, este un roman de dragoste de un profund lirism. Tema este iubirea si casatoria, tratate uneori, intr-un registru luminos, limpede, alteori, prin contrast, intr-un registru sumbru, grav. Locul actiunii este orasul Constanta. Pe masura ce avansam cu lectura insa, vom descoperi ca avem de-a face cu un autentic roman de analiza psihologica, ce poate fi asezat cu succes alaturi de scrieri celebre, cum ar fi „O moarte care nu dovedeste nimic” de Anton Holban, „Nunta in cer” de Mircea Eliade sau „Ultima noapte de dragoste, intaia noapte de razboi”, de Camil Petrescu. Sentimentele, gandurile, trairile sufletesti ale eroinei – Platonia Elena, solista de opera – sunt redate si refacute din evenimente prezente, din scrisori, din propriile pagini de jurnal sau din amintirile celorlalte personaje.

Mirela Roznoveanu – un nume sinonim cu titlul magna cum laude

Mirela Roznoveanu, critic literar, eseist, romancier, poet, jurnalist, redactor de reviste, cercetator de origine romana in dreptul international, strain si comparat, traieste din 1991 la New York City, in SUA. Nascuta la Tulcea, intr-o familie de intelectuali, aceasta isi ia licenta in filologie, la Universitatea din Bucuresti, cu o lucrare de gramatica istorica. In SUA, Mirela Roznoveanu obtine un Master in Science magna cum laude, in 1996 de la Pratt Institute, School of Information Science, New York. Debutul literar al Mirelei Roznoveanu se produce in 1970 in Revista “Tomis” din Constanta, iar din 1971, aceasta devine redactor al aceleiasi publicatii. Intre 1975-1978, autoarea colaboreaza la emisiunile culturale ale Televiziunii Romane, iar intre 1978 – 1989 lucreaza ca redactor principal la revista “Magazin” editata de ziarul “Romania Libera”.

Mirela Roznoveanu publica critica literara in revistele “Luceafarul”, “Contemporanul”, “Romania Literara”, “Convorbiri Literare” , “Viata Romaneasca”, etc. In 1978, ii apare la Editura “Cartea Romaneasca” volumul „Lecturi moderne”, propus pentru premiul de debut al Uniunii Scriitorilor. In aprilie 1989, Mirela Roznoveanu este „transferata disciplinar” la Ziarul “Muncitorul Sanitar”, in urma asa-zisului “proces al ziaristilor” din “Grupul Bacanu”. Intre 25 decembrie 1989 si 31 ianuarie 1991, aceasta este publicist-comentator la Ziarul “Romania Libera”, membru in Consiliul de Conducere si membru fondator al Societatii “R”. Autoarea face parte din grupul de ziaristi care in 23 decembrie 1989 scoate ziarul “Romania Libera” de sub tutela administratiei comuniste, transformandu-l in primul ziar independent si anticomunist din Romania.

Mirela Roznoveanu – scriitoare prolifica

Din ianuarie 1991, Mirela Roznoveanu se stabileste la New York. In 1996 aceasta devine membru al Facultatii de Drept a New York University (NYU) si ocupa functia de cercetator in dreptul international si comparat, avand gradul academic de profesor asistent. In 2005, scriitoarea este redactor sef al GlobaLex, jurnal online de cercetare juridica, publicat de NYU Hauser Global Program (Web site-ul jurnalului) si cercetator cu gradul de profesor asociat. Mirela Roznoveanu este membra a Uniunii Scriitorilor din Romania si membra a Academy of American Poets.

Printre volumele semnate Mirela Roznoveanu se numara: „Civilizatia romanului” (eseu despre romanul universal; volumul I – 1983, volumul II – 1991), „Totdeauna toamna” (roman, 1988), „Viata pe fuga” (roman, 1997), „Platonia” (roman, 1999), „Timpul celor alesi” (roman, 1999), „Toward a Cyberlegal Culture” („Catre o cultura juridica virtuala. Eseuri”, 2002), „Born Again – in Exile” („M-am nascut a doua oara in exil”, poeme, 2004), „Elegies from New York City” (2008), „Civilizatia romanului. O istorie a romanului de la Ramayana la Don Quijote”, (2008), etc. In 2008, aceasta obtine Premiul pentru literatura comparata 2008 al Asociatiei de Literatura Generala si Comparata din Romania.

Despre romanul „Platonia”, Dan Cristea spunea: „Romanul semnat de Mirela Roznoveanu este romanul intimitatii si identitatii unei femei, identitate deloc fixa sau fixata, doar superficial, prin prejudecati si tabuuri sociale. Romanul ne poarta de-a lungul unei existente a carei povestire este deopotriva o istorie a eului numit Platonia, dar si a lumii care face acest eu.”

Marian Moga

Patru barbati, Jean Dumbrava, Adrian Morariu, Matei si Octav Niculescu au fost indragostiti de aceeasi femeie, in perioade diferite ale vietii acesteia. Cea pe care au iubit-o si inca o mai iubesc este Platonia, in prezent sotia lui Virgil si mama a trei copii. Lor li se alatura Marian Moga, care afla intamplator de existenta Platoniei, de la prietenul sau, Jean Dumbrava. Actiunea romanului incepe in iarna lui 1988 si se incheie in noiembrie 1989, dar suntem purtati si inapoi, in timp, in 1972, 1973, 1974, prin intermediul epistolelor de dragoste trimise de Adrian Morariu si Matei, Platoniei. Intriga amoroasa se impleteste cu elemente de suspans, pentru ca Adrian Morariu si Matei sunt implicati in lupta anticomunista. „In luna februarie a anului de gratie 1989”, ei il vor include si pe Marian in „celula de rezistenta” din care fac parte, incredintandu-i o misiune ce va atrage dupa sine sfarsitul tragic al personajului.

Intelepciunea varstei si buna cuviinta nu ii dau voie lui Marian Moga sa isi marturiseasca direct dragostea pentru o himera – Platonia. Aflat in vizita la amicul sau, Jean Dumbrava, acesta vizioneaza o caseta cu o inregistrare de la unul din spectacolele artistei. „Cu rasuflarea taiata, Marian se lasa invadat de farmecul acelei femei. Il surprindeau nu doar chipul si vocea aceea, ci mai cu seama un aer difuz de inteligenta, semetie si chiar orgoliu, notele unei personalitati puternice, dar care, paradoxal, parea ca nu voia cu niciun chip sa iasa in evidenta… Ar fi vrut, vai, Doamne Dumnezeule, sa fie a lui, iubita lui. Ceea ce visase ca ar fi putut exista se afla inregistrat pe o biata pelicula?”

Trecutul – cheia pentru prezent si viitor

Trebuie remarcate insa, curajul, hotararea si tenacitatea de care Marian Moga da dovada in cercetarile pe care le face pentru a o intalni pe aceasta necunoscuta, despre care crede ca este femeia visurilor sale. Daca ne gandim la romanul „Adam si Eva”, am putea spune ca Marian Moga se afla in cautarea perechii divine, pe care crede ca a descoperit-o in Platonia. Totusi, acelasi sentiment al aflarii femeii ideale in persoana Platoniei, il traiesc si ceilalti barbati care au fost candva, indragostiti de ea, povestile lor alcatuind inca un roman in interiorul romanului. Niciunul dintre ei nu isi propune sa disimuleze, sa nege interesul pentru sotia si mama copiilor lui Virgil. De fapt, pentru Jean Dumbrava, Adrian Morariu si Matei, Platonia este cea pe care au cunoscut-o cu ani buni in urma, pe vremea studentiei ei, la Cluj. Platonia simbolizeaza trecutul cu care acesti oameni inca mai incearca sa comunice, in speranta ca vor descoperi acolo cheia pentru un prezent si un viitor ideal.

Adrian Morariu

Despre Adrian Morariu, Platonia afirma ca „este intr-adevar, un compozitor de exceptie. Nu are adancimi ametitoare, ci doar suprafete calme, ce se impun ca o obsesie. Asa este si muzica lui.” Povestea de iubire pe care acesta o traieste cu Platonia are in ea ceva de aventura erotica, pentru ca el este un barbat casatorit, un om respectabil. Tocmai de aceea, nu are puterea sa se implice intr-o relatie de durata, asa cum si-ar dori Platonia. Adrian Morariu insusi isi marturiseste lasitatea si cruzimea cu care s-a despartit de cea pe o care o dorea.

„Daca vrei”, spune el, „am fugit ca sa nu ma angajez prea mult. Eram insurat. Ma gandeam ca pentru cariera mea era mai confortabil un camin linistit, in care sa pot lucra la muzica mea, decat o viata alaturi de nelinistile, de patetismul ei, de forta ei vijelioasa. Ma inhiba, imi deturna pur si simplu gandirea. Ma eneva prin directete. Vrei sa spui ca-mi era frica? Ma simteam ca un animal amenintat in echilibrul lui. Ma temeam sa nu ma anexeze talentului ei. Si eram otravit de gelozie. Ei, da, eram invidios pe intuitiile ei, si toate astea erau amestecate cu iubire, tine minte, o iubire imensa… Voiam sa fiu liber si nu dominat de ceva care ma modifica, imi modifica cele mai adanci structuri ale existentei.”

Platoniei, relatia cu Adrian Morariu ii aduce convingerea nestramutata ca el este soarta ei. „Faptul ca pana si amintirile lor se completau le dovedea ca fusesera predestinati dintotdeauna si ca daca soarta fusese buna adunandu-i, ei reuseau de minune sa-si bata joc de ea, distrugandu-i lucrarea. De acum inainte, drumul lor era hotarat doar de ei doi. Destinul se plictisise sa-i tot mane din spate.” Platonia are constiinta ca „depindea de hotararea acelui om care o tinea in brate, de care se inlantuise, si el nu hotara nimic.”

„…atunci cand a trebuit sa o ucid in minte pe Platonia…”

Dupa acest esec, Platonia se decide sa paraseasca definitiv Clujul. Isi gaseste o slujba la Constanta, in corul operei, se casatoreste cu Virgil, ofiter in marina comerciala, impreuna cu care isi cladeste un camin. Este genul de „sotie devotata si ambitioasa sa aiba o casa cat mai frumoasa si mai curata, mai sclipitoare.” Cu toate acestea, femeia despre care Marian Moga gandeste ca are „ceva ademenitor, dar totusi prea complicat, lipsit de simplitatea marii”, nu este facuta sa ramana o simpla gospodina sau o voce oarecare in corul operei din Constanta. Ajunsa la momentul in care ar fi putut sa se simta implinita ca sotie si mama, aceasta incepe sa retraiasca trecutul si de aici se naste drama.

Trecutul navaleste in prezent, o urmareste si o impiedica pe Platonia sa se mai bucure de ceea ce ii apartine. Lucruri banale ii trezesc amintiri puternice, din vremea relatiei ei cu Adrian, cu Jean Dumbrava, cu Matei ori cu Octav Niculescu. Platonia este legata de acesti patru barbati prin legaturi puternice, nevazute. Tot astfel dupa cum in „Nunta in cer”, romanul lui Mircea Eliade, Andrei Mavrodin si Brabu Hasnas evoca imaginea celei pe care o iubisera – Ileana – fara a mai sti nimic despre ea, Jean, Adrian Morariu si Matei o cred pe Platonia moarta. Chiar si asa, dragostea pentru ea razbate din fiecare cuvant si gand al lor, iar dorinta de a o regasi, daca inca mai traia, de a remedia acea ruptura totala pe care ei o initiasera, devine primordiala.

Fiecare dintre acesti barbati a refuzat sansa oferita de destin de a se implini prin dragoste, alaturi de Platonia. Ea este femeia alaturi de care s-ar fi realizat sufleteste si de aceea, cauatarea lor, frenezia cu care doresc sa o regaseasca pe cea pierduta au un sens aparte. La fel ca si Adrian, Matei marturiseste: „Si mie mi-a fost greu, atunci cand a trebuit sa o ucid in minte pe Platonia… Pentru ca o iubeam nemasurat de mult. Si asta ma ucidea si pe mine.”

„Noiembrie 1989”

Universul in care traiesc Adrian, Jean si Matei este dramatic. Dramatica de altfel, este si evolutia Platoniei. „In vara in care l-a cunoscut pe Virgil fugise de un an din Cluj. Mai intai plecase din casa lui Jean, tot mai bolnav de gelozie, o gelozie stupida, tot mai furios pe darul ei nenorocit de a iesi in evidenta si de a avea intotdeauna dreptate. Isi daduse demisia de la Opera… Cu ajutorul lui Titi, varul ei care o iubea in taina inca din copilarie, a pus la cale un fals: a corectat in cartea de munca „solista” cu „corista”… Avea 28 de ani impliniti, pierduse orice speranta de a mai avea un camin al ei, copii, un barbat care s-o iubeasca si caruia sa-i daruiasca intreaga ei iubire.”

Povestea vietii Platoniei este una neimplinita, pentru ca nici iubirea ei cu Marian Moga nu va avea finalitate. Acesta este retinut de autoritatile comuniste, arestat pentru „o chestie politica”. Platonia „a inteles ca soarta lui Marian era pentru multi ani de aici inainte pecetluita. Si a ei o data cu a lui. Noiembrie 1989. Cine sa mai aiba vreo speranta? In timp ce pleca acasa, simti cum intra parca incet in pamant. Poate ca isi identificase prea mult viata cu iubirea ei pentru Marian.”

„Ai cantat extraordinar”

Aflata in pragul divortului de Virgil si fara nadejdea de a-l mai intalni vreodata pe cel drag, Platonia alege sa isi puna capat zilelor in mare. Cea despre care Adrian Morariu spusese candva, „tu esti frumoasa, minunata si buna”, este inghitita de valurile sarate si inghetate. „Intre statuarii stabilopozi, Platonia avea privilegiul albului imaculat al vestmantului de scena; era singura aici, pe intinderea malului si a cerului oglindit in apa, care arbora masca unei vieti traite. Toate celelalte din jur isi traisera moartea. Aceeasi moarte care o imbratisa acum ca o bucurie de al carei inteles nu mai stia nimeni. Iar vantul, asemeni unui brat tandru, curtenitor, apuca din cand in cand franjurii frumosului fular si ii ridica alintadnu-i Platoniei obrajii reci, din care doi ochi aprinsi, plini de o resemnare impacata si demna mai nazuiau sa cuprinda imensitatea marii.”

In mod paradoxal, moartea Platoniei se produce imediat dupa momentul unui imens succes de scena. Platonia este Carmen, o Carmen despre care cei care asista la spectacol spun ca a fost „extraordinara,… magnifica,… divina.” Motivul marii simbolizeaza sacrificiul de sine al artistului care a reusit sa isi implineasca menirea. In viata personala, Platoniei i se refuza sansa de a gasi dragostea, iar iubirea si devotamentul ei raman fara raspuns. Ca artista insa, ea dovedeste genialitate, este capabila de a realiza un rol perfect si unic prin frumusetea si maretia lui. De altfel, Adrian Morariu are premonitia faptului ca Platonia va reusi pana la urma, rolul vietii ei, atunci cand ii spune: „Un cantaret canta asa cum este. Daca este bun si frumos va canta splendid. Daca un solist este urat sau meschin, glasul ii va suna urat si meschin. Tu esti frumoasa, minunata si buna. Ai cantat extraordinar.”

Ultimul spectacol

Portretul moral al Platoniei este reliefat de afirmatia unei foste colege a acesteia: „Platonia nu poate fi hipnotizata, dar poate hipnotiza.” In final, ne dam seama ca toate celelalte personaje ale romanului au rolul de a completa imaginea fluida, aproape ireala a acestei femei. Tragismul destinului ei reiese cu precadere din aceasta imagine terifianta de la sfarsitul cartii, ce pune in evidenta drama profunda, chinul interior, suferinta indelungata traite de eroina. Intr-un astfel de context, faptele marunte – „Inainte, Platonia zari desertul cautarii a ceea ce avea sa piarda. Adrian urma sa plece…. Voia sa se uite pe ea.” – capata semnificatii majore, pentru ca toate aceste fapte marunte au declansat sfarsitul.

Deznodamantul are loc in preajma apei. Apa este elementul central al romanului, ca simbol al zbuciumului interior, al iluziilor urmarite cu tenacitate si consecventa de personaje. Romanul se incheie simetric. Suferinta cutremuratoare a Platoniei poate fi ghicita inca din primele pagini ale cartii, atunci cand aceasta rememoreaza perioada de inceput la Constanta. „In anul in care ea venise la Constanta, marea inghetase pana in larg… Patina curajoasa, facand haz de spaimele Nonei. Nici in ruptul capului Nona nu voia sa mearga mai aproape de hotar, de locul acela care pe ea o atragea atat de mult si unde valurile cedau frigului, zbuciumului, lasandu-se inghetate. Intr-o dupa-amiaza foarte geroasa, cu cer inca senin si fara vant, ajunsese aproape. Mai avea putin, tarmul era deja departe, mersese pe placa inghetata a marii ceva mai mult de un kilometru.”

Platonia este un personaj aflat la limita dintre real si fabulos. In simbol, ea reprezinta idealul, care de obicei ramane intangibil. Din nefericire, paradisul pierdut este o realitate careia ca pamanteni, trebuie sa ii facem fata. Prin numele pe care il poarta, Platonia pare a fi predestinata pentru esec in dragoste. Iata de ce, atunci cand ea se uneste cu marea, acest lucru probabil ca nu va mira pe nimeni. Pentru ca „toata lumea din teatru aflase ca este ultimul spectacol al Platoniei.”

SCRISOAREA LUI DAVID CATRE BATSEBA

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetryLeave a comment

by Corina Diamanta Lupu

Iubita mea, la casa-mparateasca
Te-astept sa vii la miezul noptii.
Lumina din fereastra strajii-o sa descreasca,
Atunci cand pasul tau va trece pragul portii.

Un paj o sa te-aduca-n taina
La usa care da-n iatac.
Sa porti pe tine de-mprumut o haina
Si pe sub ea, podoabe care-ti plac.

Sa nu te temi de nimeni si nimic –
Eu sunt stapanul si-am puterea.
Pot sa cobor in hauri si-n ceruri sa ridic
Pe-oricine si oricand, de-mi este vrerea.

La sotul tau nu te gandi; e bine ca-i departe.
Tu esti nascuta s-ajungi sus,
El, iubitor de lupta, de sange si de moarte,
Te-a parasit, caci decat tine, e tara mai presus.

Din jarul dragostei tarzii, primeste-a mea scanteie –
Pan’ la iatac, sunt zece trepte,
Pe-a saptea vei gasi uitata-n bezna-o cheie –
Nu sovai, descuie usa si Domnul sa ne ierte!

„Confruntari” de Iosif Ton – Cum este sa traiesti experienta întalnirii cu Hristos, ca individ si ca biserica

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, Life and Health, literature, Ministry, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Este destul de usor, atunci cand traiesti într-o societate în care principiile libertatii de constiinta sunt respectate, sa uiti istoria plina de lupte si de suferinte a celor pe care Dumnezeu i-a ales sa fie „campioni” ai credintei, în mijlocul unei lumi pline de întuneric. De fapt, biserica crestina s-a ridicat tocmai datorita unor astfel de oameni, care depasindu-si slabiciunile si punandu-si toata încrederea în Dumnezeu, au reusit sa zideasca o temelie puternica pentru libertatea de închinare a fiecarui om, conform cu credinta pe care o are. Din randul acestor oameni, face parte si pastorul Iosif Ton, care prin intermediul volumului „Confruntari”, ne pune la dispozitie materiale pline de valoare pentru istoria bataliei dintre ateismul comunist si credinta crestina.

Atlanta, Georgia, 27 iulie 1939

La peste 20 de ani de la caderea comunismului în Romania, s-ar putea ca pentru multi sa nu mai prezinte interes ceea ce s-a întamplat timp de 40 de ani în tara noastra. Cea mai mare greseala ar fi sa uitam ce s-a petrecut atunci, sa stergem cu buretele toata seria de nedreptati, persecutii si încalcari flagrante ale drepturilor omului si astfel, sa devenim nu numai lipsiti de apreciere, dar si vulnerabili fata de întoarcerea, oricand posibila, a unor noi forme de despotism. Istoria anilor grei ai comunismului „biruitor” nu trebuie uitata si nici nu trebuie sa se repete în vreun fel. Iata de ce, volumul „Confruntari” ne ofera posibilitatea de a pastra vie memoria faptelor rele din acele timpuri, pentru ca ele sa nu mai revina.

În acest sens, gandul central al acestei culegeri de documente este bine sintetizat de Declaratia facuta la Congresul Mondial al Bisericilor Baptiste, desfasurata la Atlanta, Georgia, în 27 iulie 1939. „Nici un om, nici un guvern si nici o institutie religioasa, civila, sociala sau economica nu are dreptul sa-i dicteze vreunei persoane cum sa se închine lui Dumnezeu sau daca sa se închine sau nu. În continuarea practicii noastre constante, suntem imperativ constransi sa insistam din nou, asupra deplinei mentineri a absolutei libertati religioase a fiecarui om, de orice credinta sau fara credinta.”

„Cine îsi va pierde viata?”

În continuare, suntem placut surprinsi de prospetimea conceptelor pe care Iosif Ton le exprima într-unul dintre documentele marcante, scrise împotriva regimului totalitar, intitulat „Cine îsi va pierde viata?”, întocmit în anul 1973.

Prin intermediul unei prezentari sintetice de exceptie, Iosif Ton ne conduce prin istoria conceptului libertatii de constiinta, de-a lungul veacurilor. În final, autorul aplica elementele de dogmatica crestina cu privire la liberate, la situatia cultelor religioase neoprotestante, din Romania comunista. Oferind o binemeritata lectie autoritatilor statului referitor la respectarea drepturilor omului, stabilite prin Declaratia de la Helsinki si avand si curajul de a distribui acest manifest document, Iosif Ton transpune în practica ceea ce el a studiat atunci cand si-a realizat teza asupra martirajului.

Libertatea copiilor lui Dumnezeu

În privinta libertatii pe care Dumnezeu o recunoaste omului, Iosif Ton nota: „Cristos a plecat de la premiza ca omul este liber sa îsi aleaga destinul, ca el are nevoie sa experimenteze puterea eliberatoare a Evangheliei, înainte de a gasi aceasta libertate, pe care Pavel a numit-o libertatea copiilor lui Dumnezeu.” În continuare, el spune, citand din Declaratia de la Atlanta: „Religia adevarata se sprijina pe convingerea ca fiecare om poate sa intre în legatura directa cu Dumnezeu. A-i nega vreunui om deplina exercitare a acestui privilegiu, înseamna a-l priva pe individ de dreptul lui cel mai sacru si de a-i viola demnitatea si valoarea ca fiinta umana.”

Pornind de la aceste principii, Iosif Ton demasca complotul pus la cale de autoritatile comuniste, care actionand din interiorul bisericilor neoprotestante, prin intermediul conducerii acestora, si-a impus un sistem bine gandit de subminare a dezvoltarii lor, sub aparenta mentinerii libertatii de constiinta. Acest duplicitarism nefast, manifestat de autoritatile comuniste, este pus în evidenta de autor, care subliniaza nevoia mutarii centrului spiritual al bisericii de la conducerea organizata, la Cel care este Capul – Isus Cristos.

Stapanul nostru suprem este Dumnezeu

„Ceea ce vrem sa spunem este ca prin reglementarile si instructiunile nescrise, bisericile au fost împinse într-o situatie neconstitutionala, nestatutara si nebiblica. Este timpul sa ne oprim si sa ne întrebam unde am ajuns, cum de am ajuns unde suntem si daca este bine asa. Iar daca ajungem sa vedem ca nu este bine, sa avem curajul sa ne întoarcem de unde am cazut si sa ne refacem fiinta biblica, nou-testamentala, asa cum vrea Domnul nostru, Isus Cristos.”

Aceste cuvinte curajoase ale lui Iosif Ton sunt însotite si de niste cereri precise pentru oprirea imixtiunii autoritatilor de stat în administratia bisericii, dincolo de ceea ce este legal, conform tratatelor internationale. „Biblia ne învata sa pretuim tara în care traim si sa stimam autoritatile ei, sa le dam tot ceea ce le apartine acestora. Dar Biblia ne mai învata ca Stapanul nostru suprem este Dumnezeu si pentru noi, autoritatea Lui este cea care ne cere angajare neconditionata si deplina.” Urmarea raspandirii acestui document se poate intui usor. Nu a fost simplu pentru Iosif Ton sa faca fata autoritatilor comuniste si temutei securitati.

Pe de alta parte, contextul international era într-un proces de schimbare, iar dorinta autoritatilor statale din Romania de a obtine „Clauza natiunii celei mai favorizate” din partea SUA a condus la oprirea unui sir nefast de evenimente, care s-ar fi încheiat cu lichidarea fizica a autorului. Lucrul cu adevarat deosebit este acela ca acest document ajuns peste hotare, a silit autoritatile comuniste sa îsi revizuiasca comportamentul fata de cultele neoprotestante si sa dea curs acelor cereri privind neamestecul lor în viata interna a bisericii.

„Manifest crestin”

Un alt document cu un profund caracter istoric si spiritual al acelor timpuri este asa-numitul „Manifest crestin”, care se constituie ca o replica la „Manifestul comunist” scris de Karl Marx. Mergand pe principiul opunerii la teza ateismului comunist a unei antiteze bazate pe conceptele religiei crestine, pastorul Iosif Ton demonstreaza în mod admirabil, faptul ca societatea comunista a fost incapabila în a produce acel om nou, „constructor devotat si constient al comunismului.” Singura învatatura capabila sa produca un om nou este cea crestina.

„Sa spunem direct si deschis ceea ce credem si ceea ce vom cauta sa demonstram în continuare: cauza pentru care nu se realizeaza omul nou este tocmai ideologia materialista, atee. Fiindca aceasta este piedica cea mai formidabila care a fost înaltata vreodata, în calea formarii caracterului nobil al omului.”

Sufletul omului este însetat dupa lumea spirituala

Examinand obiectiile împotriva credintei aduse prin intermediul materialismului dialectic, conceput de Marx si Engels, precum si prin tezele evolutioniste ale lui Darwin, Iosif Ton ne ofera o imagine sintetica asupra lipsei de fundament ideologic al acestor învatatori, relevand contradictia de fond a acestora. Sistemul comunist destinat sa produca aparitia omului nou, era el însusi cauza care împiedica dezvoltarea unui om cu adevarat nou, superior din punct de vedere moral si spiritual.

„Ceea ce se poate constata este ca materialismul a creat în oameni un imens gol spiritual. Sufletul omului nu poate fi satisfacut numai prin bunuri materiale si culturale; el este însetat dupa lumea spirituala si nu poate fi satisfacut decat în contactul viu cu aceasta.”

Locul crestinului în socialism

În continuare, autorul consemna: „Lucrul pe care-l dovedesc cu claritate toate faptele istorice este ca religia crestina în forma ei autentica a fost cea care a reusit într-un mod nemaicunoscut în istorie, sa creeze un om moral si o societate curata si ca prabusirea credintei a avut ca rezultat prabusirea moralitatii societatii în ansamblul ei.” Acest manifest crestin lansat în cursul anului 1974 defineste în cele din urma, „Locul crestinului în socialism”, reliefand faptul ca nu este corect statutul de toleranta acordat crestinilor neoprotestanti.

„De Isus Cristos se tem numai aceia care ar vrea sa transforme lumea întreaga, dar care se tem ca aceasta transformare sa înceapa în ei însisi, în propriul lor caracter. Revolutia trebuie sa înceapa în noi însine, în fiecare dintre noi si aceasta o poate face numai acela care a iubit omenirea atat de mult, încat S-a rastignit pe Sine pentru ea.” Întrebarea finala a acestui manifest era în ce masura comunismul avea sa accepte crestinismul autentic si daca avea sa respecte libertatile fundamentale ale omului.

Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974

Raspunsul îl cunoastem – comunismul a respins o astfel de oferta, iar în cadrul documentului „Schimbarea de directie a persecutiei religioase dupa 1974”, vedem cum autoritatile statale au trecut la alte forme de discriminare si înabusire a cultelor crestine neoprotestante, prin retrogradari sau disponibilizari, prin amenzi pentru adunarile în familie si mai ales, prin persecutarea studentilor si elevilor crestini. Ca urmare a acestor lucruri, Iosif Ton, alaturi de înca patru personalitati marcante ale crestinismului evanghelic din Romania a întocmit un manifest numit „Chemarea la adevar”, care a fost citit la postul de radio „Europa libera”.

„Persecutarea noastra începe prin atitudinea generala a autoritatilor de la toate nivelurile fata de noi, credinciosii. Pretutindeni suntem priviti ca dusmani, ca oameni ai unui trecut care trebuie extirpat, ca anacronici, ca indezirabili. Ni se spune mereu si deschis, ca noi nu avem loc aici, ca suntem periculosi, ca stricam unitatea natiunii, ca subminam regimul.” Aceste cuvinte scrise în anul 1977 ne dovedesc un spirit plin de curaj, abnegatie si jertfire de sine. Si nu întamplator trebuie mentionat acest lucru, pentru ca toti semnatarii aveau sa fie supusi detentiei, anchetelor brutale si persecutiei.

„Învataminte spirituale”

Lupta împotriva comunismului ateu din Romania nu a fost nici simpla si nici usoara. Aceste documente stau ca marturii ale celor care au avut curajul sa urmeze pilda lui Isus Cristos si a apostolilor Sai. Un lucru extraordinar pe care Iosif Ton l-a descoperit, avand ca baza inspiratia Sfintelor Scripturi a fost acela al caderii comunismului. Acest lucru l-a condus la speranta unui timp în care credinta avea sa fie libera, cand ateismul pretins stiintific si impus cu forta avea sa dispara si cand Evanghelia avea sa fie predicata în toata libertatea pe plaiurile romanesti. Fata de alti colegi de generatie, care nu vedeau decat o întindere progresiva si universala a comunismului, Iosif Ton a avut intuitia timpurilor pe care azi le traim.

Iata de ce, în ultima perioada a comunismului, atentia sa s-a concentrat pe formarea noii generatii de predicatori, care sa aduca lumina Cuvantului în spatiul romanesc. Aici poate, se observa cel mai bine, nu numai talentul de evanghelist, dar si cel de lider spiritual de exceptie al autorului. La finalul volumului „Confruntari”, sub titlul „Învataminte spirituale”, putem citi prin intermediul a doua interviuri, realizate de postul „Radio Vocea Evangheliei”, opiniile, întrebarile, framantarile, dar si raspunsurile pe care le-au gasit în acea perioada tulbure, pastorul Iosif Ton si sotia sa, Elisabeta.

Interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice

Putem spune ca experienta familiei Ton este un exemplu pentru ceea ce înseamna a fi un adevarat crestin, care Îl marturiseste pe Isus chiar si în vremuri de negura si de încercare. Si astfel, ne putem gandi ca niciodata întunericul spiritual al acestei lumi nu va fi atat de dens, încat sa-i distruga pe cei ce aleg sa ramana alaturi de Hristos. „Istoria nu este numai o însiruire de fapte umane. Cel care crede în Dumnezeu si a învatat sa umble cu Dumnezeu stie sa vada interventia Sa în mijlocul evenimentelor istorice.”

CRACIUNUL COPIILOR

On By nelursIn Children, Christian Perspective, Europe, Family, History, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Am ajuns la scoala. Aveam sapte ani. Invatatoarea mea, neuitata doamna Ana, s-a gandit sa organizeze la sfarsitul primului trimestru, inaintea vacantei de iarna, o serbare.
Ne-a spus sa pregatim fiecare cate o poezioara, pe care sa o spunem in fata lui Mos Gerila cum i se spunea pe atunci, invitat si el la sindrofie. Acasa i-am comunicat mamei indicatiile invatatoarei, iar ea, incantata de idee, a inteles sa ma ajute. A luat volumul de “Poezii” al lui Octavian Goga, unul dintre autorii ei favoriti – pentru ca va spun sincer, nu aveam multe carti in casa, aveam doar ceea ce ne placea fiecaruia – si a ales poezia “Craciunul copiilor”. Pe indelete, intelegand cu mintea si cu inima fiecare vers al poeziei, am invatat-o si, tinand-o minte, intram cu gandul in odaile ceresti ale mosului. A venit si ziua serbarii. Imbracata frumos, ca o mica doamna, cu rochita de catifea visinie, cu guler alb brodat, – pe care mama nu uita sa ne-o cumpere si mie si Ninei in fiecare an de Craciun, cu ghetutele lustruite si curate – pentru ca mama ne mai cumpara si sosoni albi ca sa le aparam de noroi – am intrat impreuna cu mama in sala de
clasa. In coltul de langa catedra aparuse un brad impodobit cu hartie creponata de toate culorile si cu smocuri mici de vata pe ramuri, imitand zapada. Sub brad erau asezate cutii frumos ambalate, in interiorul carora parintii si invatatoarea pusesera cadouri pentru fiecare copil. Serbarea era pe punctul sa inceapa. Pana sa iau loc in banca, am vazut-o deja pe una dintre colegele mele – care in clasele unu-opt, la sfarsitul anului scolar, cand luam premiu, era chemata inaintea mea, chiar daca aveam aceeasi medie, instalata pe podiumul catedrei si recita, vorbind in felul ei afectat, fiindca pronunta toate vocalele deschis, cumva aproape ca pe “a”: “Mos Gerila, toti imi spun /Ca esti darnic si esti bun/ Eu iti spun…”. Ca prin vis am auzit parca numele meu si am simtit cum mama ma impingea usor sa ma ridic. Ajunsa inaintea micii adunari, cu ochii stralucitori de lacrimi care stateau sa tasneasca din cauza emotiei, m-am concentrat un moment si am spus rar: “CRACIUNUL COPIILOR”, DE OCTAVIAN GOGA. Dupa o scurta pauza, asa cum m-a invatat mama, am continuat ca una ce stia ceva: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi, cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?/Iata cum: va spune badea…”. Dar nu a putut “badea” sa explice cum se face ca mosul le stie pe toate, pentru ca invatatoarea, ingrozita de ce auzea, m-a intrerupt. Octavian Goga era unul dintre poetii interzisi de autoritatea comunista si in perioada aceea de epurari si arestari absurde era suficient sa vorbesti despre el, pentru a fi retinut de securitate; a recita din opera lui era curata erezie si daca poezia exprima iubirea pentru Mos Craciun, ei bine, asta intrecea orice masura. Mos Craciun trebuia uitat, se nascuse Mos Gerila. Asa se face ca pe vremea aceea, unii impodobeau bradul numai de Anul Nou sau il impodobeau de Craciun, dar aprindeau lumanarile sa fie vazut la ferestre numai de Anul Nou. Asadar, Mos Craciun trebuia uitat. In consecinta, doamna m-a luat de dupa umeri, m-a condus inapoi in banca si mi-a spus ca ma roaga sa ma gandesc la alta poezie. M-am asezat nedumerita. Vedeam cum parintii celorlalti copii se intorc spre mine si-mi zambesc cu simpatie. Mama imi tinea manuta intre palmele ei moi si calde, linistindu-ma. Dupa cateva minute, invatatoarea m-a chemat din nou, sa recit poezia la care presupunea ea ca m-am gandit intre timp. Dar eu am inceput hotarata: “Dragi copii din tara asta,/Va mirati voi cum se poate,/Mos Craciun, din cer, de-acolo,/De le stie toate, toate?” Invatatoarea m-a oprit din nou. S-a apropiat de mine si mi-a soptit: “Daca te rog eu frumos, vrei sa spui o alta poezie?”. Eleva ascultatoare altminteri, i-am raspuns imperturbabil: “Nu”. Desi ma cunostea doar de cateva luni, invatatoarea a inteles ca nu trebuia sa mai insiste. S-a indreptat catre usa, a deschis-o prudent, a aruncat o privire in coridorul intunecat si, pazind clasa, pregatita sa opreasca actul artistic de s-ar fi ivit vreun musafir nepoftit, mi s-a adresat: “Spune, draga, ce poezie vrei tu.” Si eu am spus-o cu suflet si emotie, si nu m-am incurcat deloc, ba chiar am tras cu ochiul la sfarsit, intregind portretul mosului: “Si de-acolo stie Mosul, /Ca-i siret el, lucru mare”. Din cauza stanjenelii create de primele incercari esuate, toti cei de fata, copii si parinti, m-au ascultat cu mare atentie. Si versurile pline de credinta spuse cu patos si inima de un copil care nu cunostea spaima de comunisti i-au impresionat si i-au bucurat pentru ca de fapt, dadeau glas si simtirii unora dintre ei. Spun unora, pentru ca la cateva zile, am avut in casa o mica perchezitie. Pe Goga si nici alte carti de suflet pe care mama le pastra in loc numai de ea stiut, nu le-au gasit oamenii legii si am scapat din nou, basma curata. Copilul care a ramas neclintit in decizia lui de a povesti celorlalti despre Mos Craciun, atunci cand nimeni nu indraznea nici sa-i pronunte numele, a dat celor mari, fara sa stie, o lectie de rezistenta si demnitate. A aratat ca bunul-simt si puritatea sunt arme care dau putere celor ce se tem de dusmani vremelnici. A spus raspicat, curajos si fara teama ce gandea si simtea, mangaiat pe crestet de aripa sfanta a ingerului din poezia lui Goga. Iar ingerul, daca e sa dam crezare poetului, sigur i-a povestit Mosului ce copil si ce purtare a intalnit el in clasa I, in Ajunul Craciunului, din anul…. “si nu voi ca sa ma laud, nici ca voi sa va-nspaimant, cum venira se facura…”. Parca asa spunea maria sa, Eminescu.

Rodica-Elena Lupu
www.phoenixmission.org

Isus Hristos – Singura si adevarata implinire a vietii noastre

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, YouthLeave a comment

“O lupta-i viata”, spunea George Cosbuc. Dar din pacate, pentru multi este o lupta pentru succes, afirmare, pozitie, o lupta care oboseste si pana la urma, doboara. Dorul de a urca scari de pozitii sociale, de a fi recunoscuti de semeni ne da ghes de multe ori si ne trezim pur si simplu, aruncati in valtoarea unei batalii. Batalia cu noi insine si cu cei din jur. Dorinta de a depasi sau de a ne autodepasi, de a arata ce putem ca si indivizi este un mare “off” pentru multi dintre noi.
Copiii cresc cu lozinca: “Trebuie sa fii cel mai bun! Trebuie sa fii om de success!” Si incepe lupta. Adolescentii isi tes vise marete si lupta pentru a le materializa. Oamenii maturi sunt intr-o continua lupta de a excela. Cei trecuti prin viata, daca nu au realizat mare lucru, lupta cu frustrarea ca nu sunt “cineva”.
Viata este o competitie, as putea spune. Ne uitam in gradina vecinului sa vedem daca intamplator, capra mai rezista, acum, cand situatia economica este deplorabila. Ne incoltesc cu rautate seminte de invidie, daca vecinul n-a falimentat.
Fiindca se apropie marea sarbatoare a nasterii Domnului, ma gandesc mult la cum Domnul Isus a… coborat. A lasat slava cereasca si a coborat smerit printre noi. A venit intr-un mod atat de smerit! S-a nascut intr-o iesle, nici macar intr-o casa de oameni obisnuiti, ci intr-un grajd. Ce umilinta!
A mancat la masa cu vamesii si oamenii rosi de pacate. “S-a dezbracat de Sine”, spune Cuvantul Domnului. “El, macar ca avea chipul lui Dumnezeu, totusi n-a crezut ca un lucru de apucat sa fie deopotriva cu Dumnezeu, ci S-a dezbracat pe Sine Insusi si a luat un chip de rob, facandu-Se asemenea oamenilor. La infatisare a fost gasit ca un om, S-a smerit si S-a facut ascultator pana la moarte, si inca moarte de cruce” (Filipeni 2:6-8).
A coborat atat de mult, incat a acceptat moartea pentru salvarea omenirii. “Si inca moarte de cruce”.
Privindu-I coborarea de dragul meu, nu pot sa nu privesc in interiorul meu, nu pot sa nu ma intreb: cat de mult ma las transformata de acest adevar? Oare traiesc smerenia sau doar vorbesc despre ea? Smerenia este o lectie de adevarata inaltare.
Nu e gresit sa dorim sa urcam, dar SA URCAM SPRE HRISTOS! Nu e gresit sa dorim mai mult de la noi, dar sa dorim sa fim mai sfinti! Nu e un pacat sa ne propunem idealuri inalte, dar sa o facem in sfera spirituala! Fiindca toate celelalte trec, fiindca scarile pe care le urcam in societate ne duc la mandrie, si mandria este pasul dinaintea caderii.
Nu as vrea sa intelegeti ca acest eseu este o pledoarie pentru coborare, nu, este unul care indeamna la a urca trepte in relatia cu Domnul si in relatia cu semenii. Dar acest lucru nu se poate realiza decat prin coborarea de pe soclurile regesti pe care ni le-am faurit, soclurile pe care “eul” nostru domneste.
Daca vrem sa gustam dulceata comunicarii cu Domnul, trebuie sa ne asemanam tot mai mult cu El, si El este sfant. În umblarea Lui pe acest pamant a fost smerit. Chiar si acum, desi este incununat de slava, faptul ca El sta la usi incuiate si bate, mi se pare un fel de… umilinta!… El, Domnul Universului, bate la usile ferecate de pacat ale inimilor noastre: “Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la el, voi cina cu el si el cu Mine.” (Apocalipsa 3: 20)…. Pentru ca El vrea ca nimeni sa nu piara, “ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3:16)… Pentru ca El S-a dat pe Sine pentru toti si a oferit o mantuire deplina, dar de care nu pot sa beneficieze decat cei care cred, cei care Îl accepta pe Isus ca Domn si Mantuitor personal.
Daca pana acum ati stat departe de Domnul, azi este timpul cu smerenie sa Îi deschideti usa inimii , sa fiti o iesle in care Isus sa Se nasca! Este cea mai de valoare inchinare pe care puteti sa I-o aduceti Domnului, acum, de sarbatoarea nasterii Sale!
Haideti ca la aceasta aniversare a Domnului sa venim cu umilinta in fata Sa, a Celui care cunoaste cele mai tainice sentimente si stari ale noastre si sa Îl rugam sa ne curateasca sufletul de orice intinare, pentru ca acolo sa se nasca, sa creasca si sa domneasca Domnul Domnilor si Regele Regilor!

Adina Sas-Simoniak – Chicago, Illinois
www.orizontcrestin.org

„Biserica in asediu” de Petru Lascau – O carte despre propovaduirea credintei crestine in lumea contemporana

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Europe, Inspirational, Life and Health, literature, Romania, TheologyLeave a comment

Intr-o cunoscuta carte, numita „Cetatea lui Dumnezeu”, Sfantul Augustin de Hippo ilustra prin intermediul unor simboluri deosebit de plastice, lupta dintre biserica lui Hristos si lume. Astfel, folosind metafora cetatilor, Sfantul Augustin asocia biserica lui Isus Hristos conceptului de cetate a lui Dumnezeu aflata in opozitie si lupta continua cu cetatea acestei lumi. Aceasta frumoasa ilustratie avea sa fie admirabil dezvoltata multe secole mai tarziu de catre predicatorul John Bunyan in doua carti monumentale, „Calatoria crestinului” si „Razboiul sfant”.

„Biserica in asediu”

Nu putem decat sa ne bucuram asadar, ca utilizarea acestor metafore fundamentale pentru intelegerea luptei spirituale ce se poarta de peste doua mii de ani sunt folosite si pentru a ilustra evolutia bisericii din Romania in perioada comunista si dupa aceea. Acest lucru il avem foarte bine evidentiat in cartea „Biserica in asediu”, scrisa de pastorul Petru Lascau. Ca intotdeauna, autorul, avand un talent extraordinar in ceea ce priveste exprimarea conceptelor spirituale profunde prin cuvinte simple, ne calauzeste in intelegerea fenomenului religios crestin din Romania. Plecand de la asediul bisericii de catre puterea ateismului comunist de dinainte de revolutie, suntem calauziti pas cu pas catre conflictul prezent, in care fortele ostile, de data aceasta imbracate in haine religioase, incearca sa distruga puterea Evangheliei in spatiul romanesc.

Pornind de la tragedia asediului cetatii Samariei, relatata in cuprinsul Scripturii, Petru Lascau isi structureaza cartea in mai multe etape, care cuprind evolutia bisericii crestine din tara noastra. Utilizarea termenului biserica crestina din Romania ar putea sa fie ambigua, pentru ca autorul nu doreste ca volumul de fata sa se adreseze unui anumit curent religios, ci face apel la toti cei care respecta principiile invataturii lui Isus Hristos.

Marea lupta

„Afirmatia acestui titlu („Biserica in asediu”) poate fi socanta pentru unii dintre cititori. Biserica crestina este supusa constant unui asediu din partea fortelor raului, care se vor folosi de tot ce le sta la dispozitie pentru a o reduce la tacere, pentru a-i secatui energiile si pentru a-i anihila toate eforturile sale. Ne este atat de proaspat in minte exemplul bisericii din Romania, care a fost tinuta sub izolarea asediului ateismului comunist peste 40 de ani. Biserica din Anglia a fost aproape redusa la tacere si moarte spirituala de liberalismul materialist al gandirii teologiei moderne. In Statele Unite asistam in aceste zile la atacul umanismului ateu al pornografiei si al coruptiei alimentate de abundenta materiala.”

Prin urmare, asediul la care a fost supusa biserica crestina din Romania nu reprezinta altceva decat o parte a marelui front deschis de catre fortele raului impotriva bisericii lui Hristos de pretutindeni. Pornind de la aceasta perspectiva, intelegem ca este esential sa invatam lectiile istoriei pentru a putea face fata realitatilor prezente si viitoare, care in mare masura vor relua multe din temele luptelor despre care am citit in Sfintele Scripturi.

„Divide et impera”

Revenind la realitatile romanesti, pe parcursul capitolului „Asediul”, autorul realizeaza o radiografie impresionanta asupra efectelor presiunilor exercitate de catre ateismul comunist in Romania. Astfel, o prima consecinta a fost cea a ridicarii de ziduri inalte intre confesiunile protestante din Romania, dupa principiul „Divide et impera”. Una dintre realizarile cele mai de seama ale comunismului se descopera prin intermediul acestor ziduri confesionale, care au condus la faramitarea bisericii lui Hristos din Romania.

„O alta expresie destul de vizibila a asediului este zidul confesional prin care ne izolam unii de altii din punctul de vedere al credintei. Imi aduc aminte cata furie a declansat atat la nivelul liderilor religiosi, dar mai ales la cel al politicienilor, cand in Romania am inceput colaborarea mai stransa cu unele dintre bisericile de alta confesiune. Aceeasi rezistenta am intalnit-o si peste hotare, in Chicago, atunci cand am organizat intrunirile tinerilor crestini din toate bisericile crestine romane din Chicago. Izolati unii de altii in spatele zidurilor confesionale din spatele carora liderii lor se afurisesc reciproc, devenim ca si crestini, cu totul ineficienti pentru transformarea societatii in care traim.”

Lupta pentru supravietuire

O alta consecinta a asediului ateu se poate vedea in absenta bisericii de la datoria pe care o are fata de lume. „Biserica din Romania a ajuns o mare absenta din viata sociala. Daca in spitalele din timpul de dinaintea venirii comunismului cei suferinzi beneficiau de asistenta a mii de lucratori crestini, azi cu greu se mai poate vedea asa ceva pe culoarele spitalelor. Orfelinatele, casele de batrani au fost secularizate ca orice institutie. Contributia bisericii in aceste sectoare este nula. Absenta bisericii de la datorie, o absenta fortata, a fost apoi folosita de propaganda anticrestina pentru a demonstra inutilitatea unor astfel de institutii crestine in societate.”

In legatura cu tehnica asediului, Petru Lascau enunta un principiu deosebit de relevant. „Asa cum am anticipat, scopul principal al asediului este ruperea legaturilor asediatilor cu restul lumii. Izolati fiind, victimele vor cadea curand prada aliatului principal al asediatorilor, care este foametea. Asediatii vor inceta lucrul, resursele lor umane si materiale se vor concentra pentru supravietuire, spectrul foametei va crea deruta si deznadejde. In lupta pentru supravietuire, interesele colective dispar si instinctele de autoconservare ii vor face pe multi indivizi sa caute evadarea.”

„Vino sa vezi”

Mergand mai departe, Petru Lascau examineaza cauzele asediului. Astfel, identifica o prima mare problema, in strategia de lupta pe care biserica crestina a adoptat-o impotriva provocarii ateist-comuniste si ateist-materialiste. „Pentru a atrage oamenii inauntrul organizatiei, utilizam azi tot felul de tehnici. Formatiile noastre muzicale, uneori slefuite pana la rafinament, au ca scop atragerea „prietenilor” si nu atat de mult slavirea lui Dumnezeu. Pe aceasta linie, se inscriu bisericile moderne ce au adoptat muzica rock, care atrage mai ales tanara generatie. Intreaga structura a bisericii se organizeaza in jurul acestei strategii „vino sa vezi”, iar atunci cand se pune problema trimiterii de misionari, comunitatea nu are niciodata bani, pentru ca trebuie sa ii cheltuiasca cu tapitarea mobilierului, pentru instrumente muzicale, pentru cumpararea unor cladiri mai mari, etc.”

Liderii

O alta cauza a asediului este reliefata de lipsa de viziune a celor aflati in pozitii de conducere. „Este o adevarata tragedie ca in fruntea unui popor sa se afle un om fara Dumnezeu, un om corupt si vandut idolilor. Este o drama sa ai in fruntea bisericii un lider compromis, fara viziunea lucrarii lui Dumnezeu, care nu urmareste interesele ei, ci mai degraba ale sale, un lider ce nu isi asuma responsabilitatea oamenilor de sub conducerea sa, unul care va sacrifica pe cel nevinovat, pentru a pastra aparentele.”

Petru Lascau concluzioneaza: „Un lider care va trasa o strategie gresita bisericii sale, o strategie de lupta contrara celei stabilite deja de Dumnezeu, isi va ruina biserica. Este imperios necesar a alege in fruntea noastra oameni ai lui Dumnezeu, devotati slujirii Sale, oameni neprihaniti ce fac din inaintarea Imparatiei lui Dumnezeu scopul vietii lor.”

Frica si necredinta

O alta cauza majora a asediului bisericii crestine rezida din frica si necredinta. „Frica este dovada sigura a nesigurantei mantuirii si a vietii vesnice. Ea dovedeste cat de putin ne mai incredem in cuvintele Domnului. Cand suntem gata sa murim pentru El, incepem sa gustam din adevarata libertate, pentru ca libertatea nu inseamna altceva decat ce ai tu in interiorul tau. Frica si necredinta te tin in blocajul asedierii pagane.”

In continuare, Petru Lascau ne arata care sunt „consecintele asediului” si enumera cateva dintre ele. Printre acestea sunt foametea spirituala, luptele interne, pierderea tinerei generatii si necredinta. „In multe dintre bisericile noastre exista tensiune si nemultumire, lupte si partide. Rezolvarea situatiei nu se poate face prin predici despre dragostea frateasca, care sa ne adune la un loc. Energia spirituala a bisericii trebuie sa fie canalizata numai spre lucrarea lui Dumnezeu. In caz contrar, ea isi va croi drumuri neobisnuite pentru a se elibera.”

Clipa unei decizii supreme

Dar bineinteles, nu ar fi suficient doar sa se zugraveasca imaginea unei biserici sub asediu. Acest lucru nu ne-ar conduce decat la descurajare. Iata de ce, autorul ne propune si solutia biblica la astfel de probleme. Astfel, indruma spre intelegerea masurilor ce trebuie luate pentru timpul de fata, avand ca model imaginea leprosilor care au fost martori ai retragerii armatelor siriene, ca urmare a interventiei miraculoase a lui Dumnezeu in timpul lui Elisei.

In primul rand, este necesara o judecata limpede, pentru a intelege faptul ca e necesar sa ne schimbam modul de a fi. Dupa aceea, trebuie sa actionam in vederea realizarii acestei schimbari. In acest sens, suntem chemati sa iesim din mijlocul lucrurilor cu care ne-am obisnuit in materie de religie si sa incercam cai noi, inspirate de Dumnezeu. Nu in ultimul rand, avem datoria de a reincepe lupta impotriva fortelor raului. Astfel, vom intelege ca biruinta a fost deja castigata prin Isus Hristos, iar vrajmasul este pus pe fuga.

„Aruncarea in tabara adversa a fost un act de disperare din partea leprosilor. Sosise clipa unei decizii supreme. Foamea si lipsa de perspectiva i-au adus la o hotarare de viata si de moarte. Nu vom lua decizii majore cat timp avem alternative in care putem eventual, evada. In fata unei crize, ne evaluam resursele si posibilitatile de rezolvare. Ceea ce este deosebit de rau e faptul ca Dumnezeu intra in calculele noastre numai atunci cand epuizam prin incercari, toate iesirile posibile.”

Uriasul care doarme

Exista o veste buna pentru fiecare dintre noi – potentialul pe care il are biserica crestina din Romania este imens, fiind asemenea unui „urias care doarme”, dar care poate fi trezit din amortirea de moarte in care a fost adus de catre ateismul comunist de dinainte de revolutie si de cel materialist de dupa 1989.

„Biserica de astazi este un urias care doarme. Institutionalizandu-se in ierarhii de diferite nivele, fiecare incearca sa lase celuilalt sa faca ceea ce ar trebui el sa faca. Piramidele structurilor de conducere creeaza zi de zi noi si noi nivele in ascensiunea pentru locul din varf, neglijand pana la indiferenta infrastructura bisericii, care ar trebui sa fie in acelasi timp, obiectul suprem al interesului sau: cei pacatosi, care au nevoie de mantuire.”

Pescuirea minunata

Alternativa pe care o propune Petru Lascau la suprainstitutionalizarea organizationala a bisericii crestine din Romania incepe de la o reforma individuala care sa evolueze colectiv, conducand la o trezire spirituala. Cei care gandesc la fel ar trebui sa se uneasca in rugaciune si actiune pentru a trezi uriasul din somnul sau, pentru a-L ruga pe Dumnezeu sa intervina sa schimbe acest curs al lucrurilor si sa ne ofere „o pescuire minunata”.

In acest sens, biserica poate sa fie asemanata cu o corabie ce trebuie condusa departe de tarm, conform cu porunca Domnului pentru a avea parte de o pescuire bogata in lucrurile spirituale si in salvarea celorlalti. „Lectia de pescuit data de Isus ucenicilor Sai ar trebui sa ne inspire, mai ales ca El este acelasi, neschimbat in dorinta Sa de a mantui intreaga lume. Detaliile acestei lectii sunt mai mult decat graitoare. Dincolo de spiritualizarea si daca vreti, interpretarea lor teologica, exista simplul adevar ca Isus ne vrea pescari de oameni.”

Este adevarat ca atunci cand purtam luptele Domnului, putem sa avem de-a face cu confruntari care nu vor fi usoare. „Multimea lucrarilor aparute in ultimii ani referitoare la suferintele si persecutiile crestinilor din multe parti ale lumii, in special din tarile marxiste, a scos in relief unul din aspectele contemporane ale crestinismului: suferinta. S-a constatat ca cei mai multi martiri crestini au fost dati de secolul XX. Numai in China comunista numarul lor se ridica la cateva milioane.”

„L-am intalnit pe Isus Hristos”

Se pare ca nu este suficienta „evanghelizarea prin stilul de viata” pentru a-i aduce pe oameni la Hristos. Mai degraba, este necesara o prezentare de tip „Zacheu”, care va avea un impact ce intrece orice imaginatie. „Sa ne imaginam scena cand Zacheu a batut la usa primului napastuit de el. Ce uimire ! Demnitarul nu numai ca inapoiaza banii luati in mod necinstit, dar si recunoaste fapta murdara savarsita, isi cere iertare si cand in uimirea sa, bietul om incearca sa afle motivatia unei astfel de minuni, Zacheu ii spune: „L-am intalnit pe Isus Hristos, care mi-a iertat pacatele. El m-a invatat ca Dumenzeu este drept si ca asteapta de la mine sa indrept raul facut altora. Va puteti imagina o Evanghelie mai simpla si mai frumoasa? Predicarea ei nu este doar prin cuvinte, ci printr-o intreaga viata schimbata de Hristos.”

Dar bineinteles, nimic nu se poate face fara revarsarea Duhului Sfant, care ne va calauzi si imputernici sa fim lucratori pentru Dumnezeu. „Trebuie afirmat ca Dumnezeu nu a incetat si nu inceteaza sa faca interventii miraculoase in istorie, pentru a sprijini Evanghelia Sa. Insa El are nevoie intotdeauna de oameni sfinti, cu totul dedicati lucrarii Sale. Pe acestia ii inzestreaza cu darurile Sale, ii imbraca cu putere de sus si ii foloseste la raspandirea Evangheliei.”

Sa luptam sau sa fim infranti

Prin urmare, se poate iesi din asediul in care se gaseste biserica crestinsa din Romania, insa acest lucru presupune o actiune unita, menita sa dea la o parte orice opreliste pusa de vrajmas. Pe de alta parte, desi asediul ateismului comunist este de domeniul trecutului, asalturile vrajmasului nu sunt si niciodata nu vor fi de o mai mica amploare, mai ales in viitor.

„Vrajmasul va folosi din nou fortele disponibile pentru izolarea bisericii lui Hristos. Se va incerca din nou, inchiderea comunitatilor crestine intre ziduri pentru ca foametea spirituala sa ne macine fiintele duhovnicesti. Presiunile vor fi menite sa distruga credinta tinerei generatii si influenta crestina in societatea romaneasca sa fie din ce in ce mai putin simtita.” In fata unei asemenea realitati, nu ne ramane decat sa luptam sau sa fim infranti. Insa imaginea biruintei asupra ostirilor vrajmase din timpul lui Elisei ne inspira sa credem ca este posibil ca in spatiul nostru romanesc, atat din tara, cat si din diaspora sa se produca o schimbare majora. In masura in care tot mai multi oameni vor raspunde chemarii divine, asemenea unui ecou, Evanghelia se va raspandi de la inima la inima si de la suflet la suflet, pentru ca neamul nostru romanesc sa devina cu adevarat crestin pentru Domnul. Nu este oare acesta cel mai mare dar pe care-l putem oferi Mantuitorului nostru? Iata care este adevaratul mesaj pozitiv al cartii scrise de pastorul Petru Lascau si merita sa fie urmat.

Dar de Craciun

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, literature, poetryLeave a comment

Motto: Paharul placerii

“Daca ti-ar intinde cineva o cupa de aur cu cel mai bun vin din lume si ti-ar spune: bea, insa vezi ca pe fund se afla un scorpion, ai bea oare?
In orice pahar al placerii pamantesti se afla pe fund un scorpion. Si, din nefericire, aceste pahare fiind atat de mici, scorpionul este totdeauna prea aproape de buze.” ( Sfantul Nicolae Velimirovici )

In fiecare cupa de placere,

Pandeste-un sarpe, buzele ce-l sorb –

De-aceea, insetat de-atata miere,

Ii gust veninul, si il pipai, orb –

Si imbatat de pofte efemere,

As vrea nicicand, paharu-i sa ating –

Dar gust de ieri, si astazi, gust imi cere,

Si prinde dulce-n plasa-i de paing –

De-aceea, de Craciun, Iti cer, da-mi mila,

Sa pot sa rabd placeri ce m-au sedus,

Si impartind din Taina Ta, umila,

Sa beau otet din Cupa Ta, Iisus!

14 decembrie 2009
Jianu Liviu-Florian

www.phoenixmission.org

“Scriu din dragoste de oameni” – Interviu cu prozatoarea Elena Buica

On By nelursIn Family, Interview, literatureLeave a comment

ElenaBuica2„Visele nu ma costa nimic si uneori, ele sunt atat de frumoase…!!!!”, obisnuieste sa spuna scriitoarea Elena Buica, autoarea volumelor “Crampeie de viata”, “Gand purtat de dor”, “Prin sita vremii”, “Oglindiri”. Nascuta in ianuarie 1933, in comuna Tiganesti, judetul Teleorman, Elena Buica marturiseste ca in viata, le datoreaza totul parintilor sai care i-au insuflat dragostea pentru carte, pentru cultura, pentru arta, dar si pentru perseverenta in munca, pentru autodepasire si pentru valori morale superioare. De altfel, acesta a fost si unul din motivele ce au contribuit la decizia ei de a studia la Facultatea de Limba si literatura romana din cadrul Universitatii Babes-Bolyai din Cluj, pe care o absolva in 1965. Ca profesor de limba si literatura romana, Elena Buica a avut intotdeauna dragoste de copii si a incercat sa fie un model de referinta pentru elevii sai. In 1998, scriitoarea paraseste Romania si isi urmeaza fiica si pe sotul acesteia, stabilti din 1993 in Canada. In prezent, Elena Buica locuieste la Toronto, oras pe care l-a ales nu doar pentru ca i se parea mai aproape de visul american, ci si pentru ca este situat pe aceeasi paralela cu meleagurile unde ea insasi a vazut lumina zilei. Cand a luat hotararea stramutarii, scriitoarea a stiut ca va plati un pret, insa in opinia sa, este important sa inveti sa lasi evenimentele sa curga, sa te avanti in valtoarea viitorului si sa scrii o noua pagina in cartea vietii.

“Scriu din dragoste de oameni”

– Cine este Buni?
– Va raspund cu un fragment din proza scurta “Despre scrierile mele”:
“Cine sunt eu? Cu zestrea primita de la parinti, de la oamenii din mijlocul carora m-am inaltat, de la dascali si carti, cu ce am adaugat eu in dorinta de a-mi contura personalitatea, am vrut sa fiu un om in inima caruia sa cante viorile, sa straluceasca florile in culori proaspete, sa rasune trilurile pasarilor, sa fie lumina, caldura si bunatate, sa fie cerul senin in care sa pluteasca ingerul pacii si al dragostei”. Din tot ce am vrut, poate ca s-a implinit cate ceva, asa mi-ar place.

– Ce rol are scrisul in viata lui Buni?
– Cautand mereu un loc pentru a aseza spiritul in matca lui fireasca, am descoperit scrisul, care a devenit bunastarea mea sufleteasca, timpul si spatiul in care calatoresc gandurile mele. Scrisul imi ofera o lume deosebit de interesanta pentru care mi se cere capacitatea de a vedea lucrurile din mai multe perspective. Este lupta de a scoate la lumina intelesuri tainice, este terenul pe care lupt sa ridic cat mai sus maretia sufletului. Scriu din dragoste de oameni care are in ea o poezie de o rara frumusete si o sete care ma tine departe de cinismul vietii. Scrisul mi-a reconturat orizonturi, mi-a anulat limite impuse, mi-a creat noi drumuri de viata. Dar reusita in scris se plateste in fel si chip si nu de putine ori propriile-mi slabiciuni imi rad sub nas, insomniile imi zvarcolesc patul, indoielile imi tulbura linistea.
Dar in esenta, scrisul este o stare de frumusete a sufletului, un exercitiu spiritual in care adesea uit de toate si chiar de mine. A devenit modul meu de a exista.

„Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context”

– Va rugam sa ne vorbiti despre debutul dvs. literar.
– Dupa pensionare am trecut prin mai multe fagasuri – cel mai insemnat a fost rolul de bunica – si apoi m-am asezat in cel al scrisului, la varsta de 70 de ani. Noul meu drum de viata a avut doi piloni. Cel dintai a fost domnul Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto – care mi-a deschis calea scrierilor, oferindu-mi o rubrica permanenta la aceasta publicatie. Cel de al doilea pilon a fost mult regretatul om de aleasa cultura Dr. Artur Silvestri, care a facut mai cunoscute scrierile mele prin imperiul mediatic „Intermundus Media” creat de domnia sa. Acestor personalitati le aduc prinosul meu de recunostinta.

– Despre ce va place sa scrieti? Care sunt principalele teme abordate de dvs.?
– Sunt teme diverse precum este si viata si sunt multe si foarte diferite trairile revarsate in scrierile mele. Cu fiecare scriere am sorbit pe rand cate un strop de lumina. In cativa ani de scriere, pana acum sunt sapte, am trait arderea mai multor etape de viata ce pareau ca nu incap in acest rastimp. Scrierile mele sunt oglindiri si reflectii, cautari si talmaciri de intelesuri. Ma cufund intr-o lume de ganduri si umblu prin amintirile mele in varful picioarelor, ca intr-o catedrala a sufletului. Sunt scrieri care cuprind bucurii inaltatoare sau tristeti tulburatoare, sperante inaripate sau zboruri frante, satisfactiile si durerile adaptarii intr-o lume foarte diferita de cea in care am trait aproape o viata de om, trairi si amintiri din propria-mi viata, dar si ale celor cu care s-a intersectat viata mea. Sunt preocupata sa las spatiu intre randuri pe unde sa se furiseze gandurile cititorilor cu care sa port un dialog intim. Scrierile mele oscileaza intre tonul autobiografic si cel detasat de context.

„Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta”

– De ce ati optat pentru proza scurta, ce anume v-a determinat sa alegeti proza scurta ?
– Scriu proza scurta pentru ca mi se pare ca oamenii nu mai au timpul si ragazul necesar sa citeasca romane cu subiecte pe mai multe planuri, cu evenimente multe, care merg paralel, apoi se intretaie si se unesc in finalul celui de al treilea volum. Oamenii inclina acum mai mult spre proza scurta, daca se poate din biblioteca de buzunar, sa poata citi, eventual, si in mijloacele de locomotie, cu subiecte din viata lor si care isi pastreaza savoarea autenticitatii. Putini sunt cei care mai privesc literatura ca pe un act vital si edificator.

– Sunteti o calatoare impatimita ?
– Va raspund cu un DA atotcuprinzator.

– In ce masura literatura dvs. de calatorie combina prezentarile documentare si descriptive ale locurilor pe care le-ati vizitat cu digresiuni filozofice sau subiecte de actualitate ?
– Se vede ca sunteti un reporter bine instruit. Asa de bine ati surprins esenta scrierilor mele de calatorie, incat intrebarea, contine in ea si raspunsul – in buna masura.
Ce as mai avea de adaugat !? Tarziu am simtit lasata in urma admiratia pentru reportajele lui Aristide Buhoiu, amintire care s-a strecurat pe furis in intentiile mele, dar lasandu-mi spatiile libere in care sa imprim propria-mi pecete.

“E greu de definit cum se scrie acum”

– Una din marturisirile dvs. literare este urmatoarea: “Cuvintele au in spatele lor alte cuvinte, cu alte intelesuri si chiar dacã ajungi si la acelea, au si ele in spate lor alte cuvinte, cu alte intelesuri. Dar din toate, mãcar un licãr de-ar rãmane, ca sã lumineze peste timp un crampei din viata care a fost si asa cum m-am strãduit s-o fixez in cuvinte.” Intre volumele ce va poarta semnatura, exista licarul unui titlu preferat? Care este acesta si de ce?
– Imi iubesc cartile ca pe copiii mei, patru la numar: “Crampeie de viata” (2005), “Gand purtat de dor” (2006), “Prin sita vremii”(2007) , “Oglindiri” (2009). In toate am pus “fasii de suflet” atunci cand le-am dat viata. Dar “Gand purtat de dor”, monografia sentimentala a comunei in care am scos tipatul dintai, acel moment unic al ivirii mele pe pamant, darul vietii venit din Ceruri, Tiganesti-Teleorman, mi-e mai aproape de suflet, mai drag, ca insasi copilaria. Aceasta carte, ca si multe alte scrieri ale mele, exprima liantul dintre memoria anilor petrecuti in Tiganesti si viata de acum atat de indepartata ca timp si ca spatiu. Aflandu-ma la mii de kilometri distanta, sufletul meu nu s-a sudat cu locurile unde ma aflu acum, frumoase, dar nu sunt rupte din mine si isi cauta mereu drumul unde simte el ca este “acasa”. Scriind, la varsta de acum, am retrait inocenta copilariei cu miscatoare amintiri necuprins de frumoase si trairi profunde ca insasi intelepciunea senectutii, caci numai prin intelepciune te intorci la anii copilariei. Port in mine comorile sufletelor oamenilor din Tiganesti, un dar revarsat in mine de bunul Dumnezeu. Scriind despre ei, m-am straduit sa ii fac mandri pe tiganestenii mei, traitori pe stravechi meleaguri pline de traditii si frumuseti.

– “Prin scrierile mele adie uneori, fie un duh arhaic, semn de pretuire al strãmosilor nostri, fie cate o palã de romantism, chiar dacã astãzi se scrie dupã alte rosturi”, afirmati la un moment dat. Care sunt rosturile dupa care se scrie astazi si ce recomandare ati dori sa le faceti celor ce se afla la inceput de drum in ale scrisului?
– E greu de definit cum se scrie acum. Nici critica literara nu a reusit o definitie. Nu exista un curent literar anume.
Tinerilor in ale scrisului le-as dori ca din operele lor sa razbata puterea biruitoare a faptei si a sentimentului nobil. Le doresc sa nu osteneasca in truda de a gasi unicitatea ideilor, a faptelor pe care sa le inalte pe piedestalul scrierilor, scrisul lor sa aiba culoare, sa aiba vibratie, sa aiba viata.

“Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”

– Cine sunt poetii si scriitorii romantici pe care ii admirati cel mai mult?
– Am avut pasiuni pentru multi scriitori si nu numai romantici. Au staruit in mine autori diferiti, in diferite etape de viata, dar m-am intors mereu la Eminescu, “Sfantul prea curat al ghiersului romanesc”, cum il numea Arghezi. Ii cant sau recit poeziile cu aceeasi caldura tainica si proaspata ca in tinerete.

– La ce publicatii colaborati?
– Am publicat la mai multe ziare si reviste: la “Observatorul”, “Faptu`divers”, ziar saptamanal, Toronto; “Alternativa on-line” Toronto; “Mesagerul” din Hamilton-Canada, in calitate de redactor sef literar; la “Starpress International on-line”, colaborator permanent, “Oglinda literara”. Am publicat si ocazional la multe alte reviste, precum “Prier” din Republica Moldova, orasul Stefan-cel-Mare. Un loc deosebit il ocupa publicatiile la revistele on-line “Intermundus Media”, initiat de remarcabilul om de cultura Artur Silvestri. Sunt colaborator permanent al publicatiei on-line “Cetatea lui Bucur’ – Bucuresti. Mai recent public si in “Phoenix Magazine” din Arizona, in Germania la “Agero” sau Australia “Romanian Vip”.

“Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti”

– Vorbind despre volumul “Prin sita vremii” ( 2007), Dumitru-Puiu Popescu – Director Editor al Revistei “Observatorul” Toronto, spunea: “Scrierile acestea sunt o picatura vie de cultura romaneasca in lumea canadiana.” Va rugam sa ne vorbiti despre contributia dvs. la promovarea culturii romanesti si despre premiile primite, ca recunoastere a meritelor dvs. in acest sens.
– Tot ce scriu isi are radacina in cultura noastra romaneasca. Romanilor mei le port romanitatea prin lumea intreaga, descriu intamplari in armonie cu viata lor in frumosul si dulcele lor graiu. Am scris despre frumusetile cuprinse in operele scriitorilor clasici, dar si contemporani.
Am primit doua premii din partea revistei „Observatorul” din Toronto, unul in decembrie, 2005, PREMIUL SPECIAL pentru TALENT, PERSEVERENT? si PROMOVAREA LITERATURII ROMANE si altul in ianuarie 2007, pentru PROMOVAREA TRADITIILOR ROMANESTI.

– Ce ati dori sa ne relatati despre comunitatea romana din Toronto?
– In romanii aflati pe aceste meleaguri sunt trairi ale dorului de tara si de respect pentru istoria si valorile neamului nostru mai aprinse decat ale multor frati de-ai nostri care se gasesc intre granitele tarii. In strainatate oamenii traiesc cu un dor de tara in care s-au nascut, dor pe care nu-l pot intelege decat cei ce se afla ca noi.
Mi-ar placea daca romanii nostri ar fi mai uniti.
Ii admir pentru harnicia lor si pentru ca tin sus steagul demnitatii tarii noastre.

« Dor de primavara romaneasca »

– Ce va place si ce nu va place in Canada?
– Blanda si buna Canada ne-a oferit o viata traita in normalitate. Aici am intalnit democratie, liniste si respect pentru legi, oameni cu zambet pe buze care iti transmit calmul si bucuria clipelor existentiale. Traim aici o viata frumoasa, cu recompense si bucurii, dar frumusetea vietii nu se obtine lesne, include eforturi, timp, dezamagiri, raniri, dureri, pierderi. Viata nu ofera nimanui o existenta asa cum si-o doreste si pentru toate bucuriile se plateste un pret. Nicio societate nu e perfecta si la randul nostru si noi suntem imperfecti. Dar tot in tot, avem motive temeinice sa-i aducem multumiri acestei tari care ne-a adoptat fara sa faca diferente intre fiii ei.
Nu-mi place durata prea mare a iernilor canadiene si cea prea scurta a primaverilor. De aceea, in fiecare an mi se face un dor nebun de primavara romaneasca.

– Cum este sa iti fie « Dor de primavara romaneasca » ?
– Chiar daca am 77 de ani, tot asa cum am spus in proza scurta inchinata primaverii, din care dau citatul de incheiere:
“… cum sa nu imi fie dor de acea primavara romaneasca ce trezea in mine o pofta Dumnezeiasca de viata si de neastampar si ma facea sa-mi ies din minti sau sa cant cu gura mare asa cum canta Tudor Gheorghe “Au innebunit salcamii/ De atita primavara/… Au innebunit salcamii/ Si tu vrei sa fiu cuminte!”
Mi-e dor, mi-e dor nebun de toate cate-am spus mai sus si de inca multe altele nespuse si care nu vor sa mai stea cuminti in acele cuibare de taceri ale sufletului acum prins in vraja primaverii!

– Cand ati fost ultima data Romania?
– Aproape in fiecare vara merg in Romania fiindca este neostoit in mine cantul doinei dorului de duca. Ma duc sa-mi vad plaiurie natale si oamenii cu toata zestrea lor primita de la Cel de Sus.

“M-am nascut cu duhul plecarilor”

– La ce lucrati in prezent si ce planuri de viitor aveti?

– Scriu ca si pana acum proza scurta si impresii din calatorie pe care intentionez sa le adun intr-un volum intitulat « Luminisuri ». Sunt scrieri care imi lumineaza viata si in care ma straduiesc sa strecor picuri de lumina si caldura sufleteasca pentru cei care se vor apleca asupra randurilor semnate de mine.

– Cum va petreceti timpul liber?
– Scriind, citind, ascultand muzica clasica si populara romaneasca, ajutand in gospodarie si vara, mergand in calatorii.

– Ce hobby-uri aveti?
– Calatoriile. Cred ca m-am nascut cu duhul plecarilor.

– In final, v-as ruga sa le adresati un mesaj cititorilor nostri.
– Tot ce scriu este pornit din dragoste pentru oameni, Lor ma adresez, celor de acum, dar si celor care vor citi dupa ce eu voi trece Vamile Vazduhului. Ii am in fata si dialoghez in gand cu ei, mai ales cu cei care au inscris pe agenda zilnica fapta frumoasa si gandul curat. Vor fi si din aceia care nu gusta scrierile mele, dar eu le transmit si lor dragostea mea si un zambet impletit cu intelegere pentru diversitatea umana.
Daca sunt sau nu frumoase scrierile mele, asta mai depinde si de cel care le citeste. Se spune ca frumusetea se afla in ochii celui care priveste.

“Preasfanta Treime. O singura iubire” de Doru Levi Ilioi – Ganduri despre credinta, sfintire si eliberarea de pacat

On By nelursIn Bible, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, literature, TheologyLeave a comment

PreasfantaTreime„Crestinismul, bazat exclusiv pe Sfanta Scriptura singura autoritate in materie de credinta si revelatie crede si marturiseste ca exista Un Singur Dumnezeu, si totodata ca in Unica Fiinta Dumnezeiasca trebuie sa deosebim Trei Fete sau Trei Persoane Divine, identice si totusi absolut distincte Una fata de Cealalta. Diferentele aparente si temporala ierarhie se datoreaza in exclusivitate nivelului Lor de implicare intr-o anumita etapa din istoria omenirii. Astfel, dupa cum s-a mai spus, asistam, pe rand, la economia sau dispensatiunea Tatalui, dispensatiunea Fiului si dispensatiunea Duhului Sfant. Pentru a putea evita orice confuzie intre Aceste Trei Personaje, beneficiem de exprimarea lamurita a Sfintelor Scripturi care ne indreptatesc sa-L numim pe primul Dumnezeu-Tatal, pe al doilea Dumnezeu-Fiul, si pe al treilea Dumnezeu Duhul Sfant. Sau mai simplu, Tatal, Fiul si Duhul Sfant. Fiecare in parte dintre aceste trei Personaje Divine este Dumnezeu, Dumnezeu Desavarsit, ceea ce nu inseamna, insa, in nici un caz, ca ar putea fi vorba despre Trei Dumnezei”, ne spune Doru Levi Ilioi in deschiderea volumului “Preasfanta Treime. O singura iubire”.

Doru Levi Ilioi, pastor si scriitor

Doru Levi Ilioi, autorul volumelor “Preasfanta Treime. O singura iubire” si “Virtuti si pacate”, s-a nascut pe 6 februarie 1963 la Radauti. La numai 16 ani, in 1979, paraseste clandestin Romania. Este inchis in fosta Iugoslavie si dupa ce a fost eliberat, trece frontiera spre Italia, de unde pleaca in America. Lucrand initial ca evanghelist itinerant pe strazile New York-ului sau prin aeroporturi, acesta absolva intre timp, Institutul Teologic Penticostal, dupa care isi ia masteratul in teologie. In anul 1994 este ordinat ca diacon, in 1996 ca prezbiter, iar in 1997 ca pastor.

In 1996, Doru Levi Ilioi obtine masteratul la The Catholic Diochesee of Brooklyn (M Th) in Cursuri pastorale si Noul Testament. Stabilit impreuna cu familia in Scottsdale, Arizona acesta este intre 1999-2000, pastor de tineret la biserica Happy Valley. Din 2000, Doru Levi Ilioi pastoreste biserica „Emmanuel” din Phoenix, Arizona. Autorul este casatorit din iunie 1986, cu Ana Majstor si impreuna sunt parintii a trei copii. In prezent, autorul are in lucru o a treia carte, intitulata „Usile lumii”.

„Nu exista Trei Dumnezei Atotputernici, ci un singur Dumnezeu atotputernic”.

Structurata pe cinci capitole – „Despre Dumnezeu”, „Despre Preasfanta Treime”, „Dumnezeu-Tatal”, Dumnezeu-Fiul, Domnul Cristos Mantuitorul lumii” si „Dumnezeu Duhul Sfant” – “Preasfanta Treime. O singura iubire” lasa, chiar de la prima lectura, impresia de slova vie si reprezinta o autentica si valoroasa carte de vizita pentru autor. Acesta are meritul de a explica in mod liniar caracteristicile celor trei Persoane divine – Dumnezeu Tatal, Dumnezeu Fiul si Dumnezeu Duhul Sfant – intr-un demers bine documentat, ce urmareste progresiv si transparent existenta de sine statatoare, dar si distincta a Sfintei Treimi.
Realizand o delimitare clara, aproape matematica, a Persoanelor Divinitatii, scriitorul reuseste in “Preasfanta Treime. O singura iubire” sa limpezeasca, sa faca vizibil rolul si lucrarea fiecareia dintre ele. Pornind de la ideea consensului dintre Tatal, Fiul si Duhul Sfant, Doru Levi Ilioi subliniaza egalitatea si unitatea desavarsita a Acestora. „Sa nu confundam Persoanele, si nici sa nu separam Substantele. Pentru ca una este Persoana Tatalui, alta este Persoana Fiului, si o a treia este Persoana Duhului Sfant; dar, in acelasi timp, Tatal si Fiul si Sfantul Duh au aceeasi fire dumnezeiasca, aceleasi atribute, aceeasi glorie egala, Se bucura din vesnicie de aceeasi maiestate. Cum este Tatal, asa-i si Fiul, si cum este Fiul, asa este si Sfantul Duh. Si anume: necreat Tatal, necreat Fiul, necreat Duhul Sfant; infinit Tatal, infinit Fiul, infinit Duhul Sfant; vesnic Tatal, vesnic Fiul, vesnic Duhul Sfant. Si totusi, nu se poate vorbi despre trei necreati, sau trei infiniti, sau trei vesnici, pentru ca exista doar un singur Dumnezeu necreat, infinit si vesnic. De asemenea, este atotputernic Tatal, atotputernic Fiul, atotputernic Duhul Sfant; si totusi nu exista Trei Dumnezei Atotputernici, ci un singur Dumnezeu atotputernic”.
Dumnezeu, Fiinta Suprema

Capitolul unu, „Despre Dumnezeu”, se deschide cu anuntarea viziunii biblice, crestine cu privire la Persoana Tatalui. „Dumnezeu este Acela care stapaneste peste tot universul,
si este prima si ultima Realitate a tuturor lucrurilor.” Notiunile cu care opereaza Doru Levi Ilioi dovedesc un adanc respect fata de libertatea de constiinta a individului, indiferent de religia careia ii apartine. Astfel, un scurt periplu in religia principalelor popoare antice generatoare de cultura si credinta, ne trimite cu gandul la ideea de pluralism, de diversitate si grupuri multiple, avand ca element comun inchinarea la o Fiinta Suprema.

„La indieni si la alte popoare asiatice gasim credinta in Fiinta Suprema, careia I se aduceau jertfe pentru a intra in gratiile Sale si a obtine beneficii din partea Sa. Doar budismul este religia care nu vrea sa se intereseze de Fiinta Suprema, ci se arata preocupat numai de a face binele. O idee deosebita gasim la persi, unde principiul primar este conceput ca avand doua componente contradictorii: principiul binelui, intruchipat in Ahura sau Mazda, sau Ormuzd, si principiul raului, al carui exponent este Ahriman. Dar si in religia persana binele este prezentat ca fiind triumfator asupra raului, si ca atare, superior. Semitii (arabii, sirienii, evreii) introduc o idee noua, si anume ca Fiinta Suprema Se afla in legatura intima cu oamenii. Fapt este ca popoarele prospere din punct de vedere material incep sa corupa tot mai mult ideea de Divinitate, complicand-o cu tot felul de explicatii din ce in ce mai antropomorfice (omenesti), ajungand la o sumedenie de zeitati si idoli carora le atribuiau cele mai grosolane vicii.”

Dumnezeu este Actul Pur

Autorul prezinta si dezvolta „atributele lui Dumnezeu”, care sunt simplitatea, imutabilitatea, eternitatea, omniprezenta, omnistiinta, vointa, omnipotenta, mila, dreptatea si sfintenia. Fiecare dintre aceste atribute este sustinut, argumentat si explicat cu pasaje biblice, dar si cu citate din diversi filosofi. Se remarca in acest context, o idee privind simplitatea,enuntata de Aristotel: „Dumnezeu este Actul Pur, cum a zis Aristotel, ceea ce inseamna ca El are toata perfectiunea, nu mai are unde sa primeasca ceva, si nici nu are cum sa piarda ceva, pentru ca El este Intregul Absolut, este Unul, primul numar indivizibil. Dumnezeu nu Se poate descompune, fiindca El este simplu.”

“Preasfanta Treime. O singura iubire” este de asemenea, o carte in care nivelul teoretic este surclasat de cel practic. Se enumera motivele pentru care Dumnezeu acorda o atentie speciala omului pacatos – pentru ca omul este o fiinta rationala, capabila de fericire, randuita pentru o tinta supranaturala – si ni se explica de asemenea, ca „implinirea voii lui Dumnezeu este: secretul unor mari realizari; cheia rezolvarii tuturor problemelor grele ale vietii; stanca de care se sfarama toate loviturile soartei; desfatarea vesnica a fiintelor fericite din ceruri.”
Persoana Cuvantului intrupat
Capitolul patru, cel mai amplu, Ii este dedicat lui „Dumnezeu Fiul, DOMNUL ISUS CRISTOS, MANTUITORUL LUMII ”. Acest nou nivel al Trinitatii este realizat ca o relatare a evenimentelor nou testamentale de dinainte de aparitia lui Mesia, dar si ca o istorie cronologica a vietii si activitatii Mantuitorului pe acest pamant, de la nasterea si pana la moartea Sa, continuandu-se cu invierea si trimiterea ucenicilor. Remarcam titluri ca „Intruparea”, „Conceperea virginala si rolul Mariei in planul mantuirii”, „Primii adoratori ai Pruncului Isus”, „Viata publica a lui Isus”, „Alegerea si chemarea ucenicilor”, „Isus si samariteanca”, „Activitatea in Galileea”, „Cateva vindecari”, „Predica de pe Munte”, „Minunile Domnului Isus”, „Eu si Tatal una suntem”, „Patimile, moartea si invierea Domnului Isus”, „Golgota si rastignirea”, „Aparitiile lui Isus dupa inviere”, „Inaltarea Domnului.”
Preocuparea majora a autorului este aceea de a-i oferi cititorului imaginea corecta a naturii Mantuitorului, eliberata de orice detaliu fals, intru totul conforma cu cea originara si originala, adica biblica. „Prin urmare, in Isus Cristos n-au fost doua Persoane, ci numai una: Persoana Cuvantului intrupat. O persoana este cineva care are ratiune, sentimente, vointa; care gandeste, vorbeste si actioneaza. Animalele n-au personalitate. O persoana umana are duh, suflet si trup. Dumnezeu este Duh, iar Isus Cristos este „duhul intrupat”.”
„Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”.”
O atentie deosebita este acordata de Doru Levi Ilioi minunilor savarsite de Mantuitorul. Prin ele, Mesia a plamadit chipul divin in om, a facut ca sfintenia sa ia locul naturii pacatoase, a demonstrat puterea harului. Isus Hristos este Cel care L-a vazut pe Tatal, de aceea, minunile Sale sunt si o reliefare a caracterului lui Dumnezeu, o dovada vie ca fata Celui Vesnic a stralucit asupra noastra. Iata de ce, prin miracolele Lui, si noi vedem Fata lui Dumnezeu si traim nasterea din nou. „Domnul Isus este stapan peste mintea si peste vointa omeneasca. Si tocmai aici este domeniul in care a operat El cele mai mari minuni. Sa transforme pe cineva dintr-o persoana depravata intr-un model de virtute, cum a facut cu femeia pacatoasa din Luca 7; sa treaca linistit printre cei care L-au dus pe spranceana muntelui ca sa-L arunce in prapastie; sa-i determine, printr-o simpla propozitie, sa cada cu fata la pamant pe cei ce venisera sa-L prinda inarmati cu sabii, faclii si ciomege; sa-l converteasca pe un potrivnic atat de inversunat ca Saul din Tars, care a devenit apoi inflacaratul apostol Pavel ei bine, toate acestea sunt lucruri mai puternice decat a linisti furtuna marii sau chiar a invia mortii, desi acestea nu par miracole atat de evidente.
Si daca minunile din categoria anterioara au fost savarsite o singura data, pe acestea din urma Domnul Isus le face aproape zilnic. Iar aceasta din pricina ca El este singura cale catre Dumnezeu, unicul adevar revelat, singura sursa a vietii dumnezeiesti si singurul Mijlocitor intre Dumnezeu si oameni, asa cum a declarat El Insusi: „Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”.”
Cristos Isi aseaza invatatura pe temeiul vietii vesnice
Sunt interesante de asemenea, comentariile autorului privind invatatura lui Hristos, asa cum a fost data in parabole. In parabole, cuvantul duhovnicesc are valoare de adevar absolut, iar modul in care este prezentat demonstreaza ca asistam la o autentica lectie de dragoste crestina. Suntem chemati astfel, prin intermediul parabolelor, la o traire personala si personalizata a invataturilor Mantuitorului. „Domnul Isus Isi avertizeaza ascultatorii ca invatatura Lui este concisa, dar sigura si invariabila. Ea nu este deloc ingaduitoare cu cei care nu mai au nici o lege, care nu-si impun nici o restrictie, care nu tin seama de voia lui Dumnezeu. Cristos Isi aseaza invatatura pe temeiul vietii vesnice. Adevarurile invatate de El sunt principii cu valoare eterna. „Cerul si pamantul vor trece zice El, dar cuvintele Mele nu vor trece”.
Si le spune ascultatorilor Sai o parabola: cel ce asculta cuvintele Lui si le implineste se aseamana cu un om care isi zideste casa pe stanca, astfel ca nici o intemperie nu i-o poate ruina; cel care aude cuvintele Lui dar nu le implineste cu fapta este ca un om care si-a cladit casa pe nisip. Cand se vor napusti suvoaiele si vor sufla vanturile, prabusirea ei va fi inevitabila si definitiva.”
Duhul Sfant, cea de a treia Persoana a Preasfintei Treimi
Odata cu capitolul cinci, „Dumnezeu Duhul Sfant” , este abordata cea de a treia Persoana a Dumnezeirii – Duhul Sfant. „Imparatia pe care o intemeia Domnul Isus trebuia sa aiba o sursa de energie spirituala prin care sa se poata mentine. Si acest izvor de viata avea sa fie tocmai Duhul Sfant, acea „putere de Sus” promisa de Mantuitorul pe care El nu o ia din lumea creata, ci o trimite dinafara ei. Ori, puterea aceasta este Insusi Duhul Sfant, cea de a treia Persoana a Preasfintei Treimi.
In limbajul biblic, Duhul Sfant este prezentat cu ajutorul a numeroase metafore: vant, apa vie, untdelemn, foc, pecete, etc., iar la botezul lui Isus El S-a pogorat „in chip de porumbel”, ca simbol al blandetii, gingasiei, gratiei si puritatii, pentru ca Ioan Botezatorul sa-L poata identifica pe Mesia, „Mielul lui Dumnezeu care ridica pacatul lumii”.”
Ca si in capitolele precendente, Doru Levi Ilioi realizeaza o selectie a celor mai importante momente in aparitia si manifestarea Duhului Sfant, incepand cu intemeierea lumii, vremurile patriarhilor, ale profetior Vechiului Testament, pana la pogorarea Sa in ziua Cincizecimii. Tinta acestui capitol este de a prezenta, ca intr-un mozaic, complexitatea si semnificatia lucrarii Duhului Sfant, care „este Dumnezeu” („S-a spus ori de cate ori a fost necesar ca Duhul Sfant nu este doar o influenta, sau o putere, ci o persoana; si nu o persoana oarecare, ci a treia Persoana a Trinitatii Divine, de aceeasi natura si cu aceleasi atribute ca Tatal si ca Fiul”) si „continuatorul operei lui Cristos” („Locul lui Cristos in lume l-a luat nu vreun om sau vreun inger, ci Duhul Sfant; sau mai bine zis, Domnul Isus nu mai actioneaza prin trupul Sau vizibil, ci prin Duhul Sau”).
Darurile Duhului Sfant
„Darurile Duhului Sfant pot fi privite cel putin din doua perspective”, cea vechi-testamentala si cea nou-testamentala. Aceste daruri sunt slobozenia, intelepciunea, priceperea, sfatul, taria, cunostinta, frica de Domnul. In continuare, autorul adauga ca „dintre toate roadele Duhului Sfant enumerate de apostolul Pavel in contrast cu roadele firii pamantesti, cea mai formidabila este dragostea, aceasta fiind nepieritoare si tinand de insasi esenta firii Preasfintei Treimi Divine. Iar Duhul Sfant care este nu numai Duhul adevarului, dar si Duhul harului, impodobeste sufletul nostru cu tot felul de haruri acordate poporului Noului Legamant.”
„Si acum, fratilor, va incredintez in mana lui Dumnezeu si a Cuvantului harului Sau, care va poate zidi sufleteste, si va poate da mostenirea impreuna cu toti cei sfintiti”. Aceasta este fagaduinta pe care Dumnezeu ne-o da in Faptele Apostolilor. Suntem chemati la slujire, iar slujirea este bucurie. Aceasta este lucrarea fiecarui crestin – sa Il serveasca plin de bucurie sfanta, atat pe Dumnezeu, cat si pe semenul sau. Cartea lui Doru Levi Ilioi, “Preasfanta Treime. O singura iubire”, este o analiza succinta, intemeiata pe Biblie, asupra doctrinei crestine a Trinitatii.
„Mai presus de orice binecuvantare si de orice lauda”
Vorbind despre volumul “Preasfanta Treime. O singura iubire”, Constantin Moisa, consilier editorial, afirma: „Dar un proiect care s-a nascut atunci si care a pecetluit relatia noastra se numea „Preasfanta Treime Divina. O singura iubire”. Doru mi-a aratat manuscrisul, lucrat cu ani in urma pe o masina de scris, cu un font vechi, necunoscut unui calculator modern. Textul a fost scanat in America, adus pe un disc in tara. A urmat culegerea lui cu grija, de la un capat la altul, unele pagini originale fusesera ingalbenite de vreme sau erau presarate cu stersaturi si corecturi de mana. Apoi, odata fixat, textul a fost imbracat in haine noi, de sarbatoare, ca sa-i stea cat mai bine, asa cum o face un slujitor al cuvantului care isi cunoaste menirea si isi pune la treaba carisma…
Si acum, ce vom mai face la finalul acestor eforturi conjugate decat sa ne prosternam inca o data, intr-un duh de profunda adorare, la picioarele Preasfintei Treimi, reinnoind legamantul suprem al vietii noastre de a proslavi Numele Tatalui, si al Fiului, si al Duhului Sfant!
Iar Dumnezeul nostru Triunic si Preasfant, al Carui Nume glorios este cu mult „mai presus de orice binecuvantare si de orice lauda” sa binecuvanteze si aceasta modesta contributie a noastra intru glorificarea harului Sau si s-o transforme intr-o reala binecuvantare pentru toti cititorii nostri… „ Fie ca El sa ne ajute sa dobandim astfel, cunostintele si valorile si intelegerea de care avem nevoie pe calea noastra spre cer.

"DIALOGUL CU ASCULTATORUL E PROVOCATOR"

On By nelursIn Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

Interviu cu Elisabeta Iosif, redactor sef, revista de literatura, carte, arta „Cetatea lui Bucur”, Presedinte Liga Scriitorilor Romani, Filiala Bucuresti


ElisabetaIosifElisabeta Iosif este realizatoarea primului radio-reportaj romanesc si a celor dintai interviuri ale Radiodifuziunii Romane in direct, in dialog, pe parcursul unei expeditii stiintifice aflata in Antarctica. Autoare a volumelor „Zeita fara chip”, „Case cu ferestre luminate”, „Globul de cristal”, avand o experienta de peste 15 ani in radiodifuziune, Elisabeta Iosif primeste in 1991, PREMIUL SPECIAL-UNCER (Uniunea Nationala a Creatorilor de Emisiuni Radiofonice). Acestei distinctii i se adauga in 1995, diploma de ”SENIOR AL PROFESIEI” pentru activitatea publicistica  in domeniul reportajului de turism cultural, iar in 2004, PREMIUL DE EXCELENTA pentru intreaga activitate scriitoriceasca. Elisabeta Iosif este Vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor si Ziaristilor de Turism si membra a Uniunii Ziaristilor Profesionisti din Romania  si a Uniunii Internationale a Ziaristilor.
„Singura bucurie erau cartile”
Spuneti-ne, pentru inceput, cateva date despre dumneavoastra: unde si cand v-ati nascut.
Cred ca, de cand ne nastem visam, ca in basme, ca traim intr-un castel in luminisul unei paduri. De fapt, totul e altfel in lumina sacra a copilariei, simbol al protectiei. Pentru mine adapostul acestei puteri misterioase, imperceptibile de siguranta a fost orasul in care m-am nascut, Bucuresti, intr-o dimineata a anului 1939, luminata de soarele ce aprindea stele in zapada proaspata a lui februarie, intr-o zi de 20.
In copilaria in care s-au rostogolit anii razboiului si ai secetei (ce a urmat), am invatat sa pretuiesc painea, pentru ca atat eu cat si sora mea, consideram o sarbatoare ziua, cand se impartea o franzela. Singura bucurie erau cartile imprumutate de la biblioteca de cartier, ce se afla in coltul strazii. Aveam cea mai incarcata fisa de cititor. Cred ca atunci mi-am jurat, ca imi voi cumpara carti , cand voi avea banii mei. Astazi, biblioteca pe care o am, este singura bogatie a mea. Dorinta cea mai mare a copilariei era sa avem si noi, ca multi alti copii, rude la tara, sa ne petrecem acolo vacantele, in natura. Desi adoram Bucurestiul si eram constiente ca era cel mai frumos si mai mare oras al Romaniei.

Bunicii de unde erau?
Bunicii dinspre tata (care s-a nascut in Bucovina – un loc de vis), emigrasera la 19 ani in Canada, fara a lua cu ei copilul ce nu avea nici un an, lasandu-l bunicii. Iar parintii dinspre mama, se mutasera in Bucuresti, dupa ce comuna Piua Petri, din Lunca Dunarii a fost inundata, desfiintata de pe harta. Asa ca nu aveam bunici la tara.

„Mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului”

De aici nevoia de mai tarziu, de „fuga” in mijlocul naturii. E o coincidenta faptul ca ati realizat la Radiodifuziunea Romana o emisiune de turism cultural si in presa scrisa de specialitate multe reportaje de calatorie in tara?
Dupa absolvirea Facultatii de Filologie am fost angajata la o revista a „Revistelor Agricole”. Intr-un fel tot cu „evadare”, cum spuneti, ( destul de rar) la sat. Au trecut cativa ani pana m-am transferat la Postul National de Radio, unde facusem practica ziaristica din timpul facultatii, fiindca, din anul al 3-lea fusesem admisa (scriam poezie) la cursul de „Specializare in Ziaristica”. Asadar, acum ma intorceam oarecum in Radio, pentru care facusem pasiune. Mi-amintesc zilele de practica la Actualitati, unde faceam de exemplu, pentru „Jurnalul de seara” mini reportaj de week-end, maxim 2 minute. Si ma intorceam tot la Actualitati, dar la „Agrar”, unde am realizat timp de un an „Viata satului”, o emisiune cu durata de o ora. Atunci mi-am umplut sufletul cu intelepciunea batranilor si cu traditiile locului.

Si cand ati inceput sa faceti emisiuni de turism ?
Am avut privilegiul sa fiu solicitata, in urma unui concurs, sa fac parte din prima echipa , care a realizat emisiuni inca de la infiintarea Programului 3 ( noul program pentru tineret, 1973). La inceput am realizat „Femina club”, aflata in proiectul de „cluburi radiofonice”, atat de gustate de tinerii carora ne adresam. Apoi a aparut la orizont „Meridian club”, o emisiune de turism si calatorie pe glob. Dar cum noi nu ne deplasam inafara tarii (rar si pe cont propriu) reportajele externe erau realizate de scriitorii care mergeau la congrese , burse si conferinte diverse, de ziaristi, dar si de diplomatii cu reale inclinatii spre scris, aflati in diferite zone ale globului. Plecam cate o saptamana in tara, facand proiecte pe cate o idee, care era respectata si de colaboratori. Pana intr-o zi , cand ni s-a spus „sa ramanem pe meridiane romanesti, ca indemnam lumea la plecare din tara”. Si am facut un nou proiect „Drumuri de inima si tara”.

„Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca”

Apoi ati luat o serie de diplome. V-au fost recunoscute meritele de diferite institutii de cultura, nu?
Si pana atunci. A fost apreciata emisiunea, in ambele variante. Ne interesa ce spuneau aceia, care ramaneau pe lungimea noastra de unda. Atrasesem atentia miilor de ascultatori , nu numai tineri, cu „Meridian club”, primind scrisori, in care ne multumeau. Aflau astfel, noutati despre diverse zone de cultura ale lumii, noi descoperiri arheologice, „intram” in muzee, case memoriale cu ei, prezentam parcurile si rezervatiile Terrei. Citeam enorm, ma documentam in ore de biblioteca. O parte erau cartile personale. Daca vrei sa faci reportaj, eseu, interviu, publicistica de calitate, citesti mult, te documentezi.

Si in ce context v-a cerut Muzeul National de Arta emisiuni?
Facusem, de exemplu, o editie „Potecile care duc la Brancusi”. Pe aceasta idee am solicitat de la colaboratorii externi materiale despre opera lui Brancusi aflata si in muzeele lumii. Emisiunea incepea la Hobita si se termina la Paris si New York. Au mai fost si alte emisiuni, de pilda, scenariul ce l-am scris, mergand pe urmele „Romaniei Pitoresti” a lui Vlahuta.

„Simbolul calatoriei este extrem de bogat”

– Prin ce se deosebeste reportajul de turism cultural radiofonic de cel pentru presa scrisa?
Nu i-as mai spune reportaj de „turism”. Notiunea de „turism” s-a golit de continut. La noi exista numai turism de week-end. De fapt, noi trebuie sa vorbim de calatorie, ca o forma de turism a secolului al XXI-lea. Fiindca simbolul calatoriei este extrem de bogat. Nu se rezuma numai la cautarea, la cunoasterea unui loc peisagistic unic sau la descoperirea unor centre spirituale. Calatorie mai inseamna si initierea in cultura unei zone de pe glob. Jean Chevalier si Grison Pierre, scriitori francezi, specialisti in istoria civilizatiilor, vorbesc despre drumetii care au dat nastere la aventuri nenumarate, de exemplu la „Calatoria spre soare apune”, care sunt de fapt drumuri ale cunoasterii (ce facem si noi, cand plecam in excursii, pelerinaje, nu?). Ei vorbesc si de opere literare ce oglindesc acest lucru: „Calatoria lui Gulliver” de Swift sau „Pantagruel” de Rabelais.

Prin ce se deosebeste, asadar, nu o opera literara, ci un reportaj radiofonic de prezentarea unui traseu turistic sau a unui muzeu, de cel din presa scrisa?
Intr-un fel nu trebuie sa se deosebeasca. Un reportaj e reportaj.

„Radioul este credibil de cand exista”

Imi imaginez, ca urmeaza un „dar”,..
Dar…pentru reportajul de radio trebuie sa se tina seama de cel putin doua caracteristici. Cand cineva scrie ceva ce se transmite in eter, acel material trebuie sa treaca dincolo de microfonul care transmite cuvantul scris. Mesajul reporterului sa fie facut „vizibil”, propozitia e concisa. Cateva idei in cuvinte putine, pe care si le imagineaza…Uneori se introduc si scurte interventii ale celor din jur. Materialul se „coloreaza” cu alte voci, se da o anume credibilitate cu rumoarea de la fata locului, etc.

Cu alte cuvinte „sa vezi” ceea ce se spune la radio si pentru ca e o vorba „asa s-a spus la radio”, adica e exact, e adevarat…
Radioul este credibil de cand exista, incepand cu ora exacta.

Si ce mai trebuie ?
E o adevarata scoala , se fac lectii si de dictie pentru aceasta. E o maiestrie a captarii ascultatorului, se intra chiar in dialog cu el, printr-o intrebare retorica, de exemplu. Dar foarte importanta e vocea care retine atentia. E o arta care se invata citind la microfon, refacand frazele. Vocea sa vina din interior. Fiindca, o voce plata, egala, nu ajunge la cel caruia i te adresezi. O voce calda atrage. Inflexiunile ei, interpretarea frazei pe ideea logica, intr-un mod clar, transmite mesajul, care, spre deosebire de presa scrisa , e spus in putine cuvinte. Se tine cont ca, „vorba zboara”, nu te mai poti intoarce la idee, ca pe pagina scrisa. Si mai e ceva. Vocea particularizeaza. O recunosti de la distanta. Asa dar, „dialogul’ cu ascultatorul e provocator, cand transmite ceva special, despre un centru cultural, un muzeu sau o destinatie de calatorie (veniti sa vedeti!). Iar un loc cu valente culturale te atrage mai mult, cand se porneste de la o legenda, de la o poveste sau de la un obicei specific zonei.

„Calatoria are loc in interiorul insusi al omului”

O adevarata lectie de Radio, utila tuturor ! Dar, dupa parerea dumneavoastra, turismul da posibilitatea dezvoltarii unei legaturi intre natiuni? Putem crea prin calatorie punti intre culturi ?
Intotdeauna, calatoriile au avut ca punct de plecare cunoasterea culturii civilizatiilor lumii. Drumul spre centrele spirituale, spre diferite zone ale Terrei e un mijloc de a descoperi si alte civilizatii. Experientele noi ne imbogatesc cunostintele. Numai printr-o deplasare la fata locului (informandu-te inainte) aflam cum traiesc alte popoare, ce cultura au, vizitandu-le muzele, rezervatiile naturale. ?tiind istoria acelui popor, descoperim uneori traditii sau obiceiuri apropiate noua. Pelerinajul la fata locului starneste dorinta de cunoastere concreta si spirituala, deschide o poarta spre intelegere. De fapt, in ultima instanta, calatoria are loc in interiorul insusi al omului.

”Inteleptii Cetatii”

Sa revenim la activitatea dumneavoastra de la Societatea Romana de Radio. Timp de aproape 7 ani ati realizat o emisiune cu personalitati din diverse domenii. ”Inteleptii Cetatii” a fost si o emisiune pentru Fonoteca de aur a Postului National de Radio. Ati dori sa ne impartasiti un eveniment special, o intalnire neasteptata, o surpriza placuta de la una din editiile acestei emisiuni?
Desi Seneca spunea ca, „nimeni nu ajunge la intelepciune din intamplare”, iar Ovidiu sustinea ca, „ intelepciunea vine o data cu anii” am constatat, totusi indiferent de varsta, o coordonata comuna a inteleptilor invitati in emisiune: respectul pentru adevar, despre care A.I. Herzen afirma ca : „reprezinta inceputul intelepciunii”. Fiecare intalnire cu „inteleptii cetatii” a fost un eveniment, o intalnire in care s-au spus multe adevaruri, in care vorbeau faptele. E minunat cand descoperi o personalitate in complexitatea ei. A fost fascinant sa cunosc atatia intelepti ai neamului de diferite profesiuni. De aceea imi este greu si ar fi nedrept sa vorbesc despre cineva si sa nu-i numesc si pe ceilalti. Am sa amintesc totusi, doua personalitati care nu mai sunt printre noi, dar care au lasat viitorimii lucrari si lucruri de necontestat. Am sa povestesc pe scurt. Am asteptat trei zile, intr-un Sibiu canicular, dialogul pe care doream sa-l realizez cu IPS dr. Antonie Plamadeala, fostul Mitropolit al Ardealului, Crisanei si Maramuresului. Era foarte bolnav, si m-a primit stand intr-un scaun cu rotile. Vocea sa insa, avea duritate de cristal, era puternica, atunci cand dorea sa sublinieze ceva. Am fost ultima si singura persoana careia i-a dat un interviu inainte cu cateva luni de a trece in nefiinta. De aceea consider dialogul, intr-un fel, un testament lasat noua si poate, Manastirii Brancoveanu de la Sambata de Sus. Ma impresionase lucrarea sa „Academia Sambata”, pe frontispiciul careia scrie „de spiritualitate, cultura, arta si stiinta”, pe care o vazusem cu diferite ocazii, in timp ce se ridica sau se finisa. Am sa redau cateva idei din dialogul purtat:
„Rolul Academiei de la Sambata de Sus”, mi-a spus, „este cel de culturalizare a neamului romanesc. Este facuta absolut independent fata de alte academii din lume. Am gandit-o sa fie pentru poporul roman, in primul rand un mijloc de repunere in prim plan a valorilor crestine. Dar am gandit-o ca un loc de organizare de conferinte si ceva mai mult: sa fac un spatiu de vacanta pentru preotesele si preotii de la noi. La inceput nu i-am dat importanta pe care o va lua si a dobandit-o intr-un an de zile, ca o casa, care sa fie locuita de cei care vor sa participe la congrese, fiind acum mult mai mare si mai importanta. Pe mine ma intereseaza un singur lucru si anume, ca poporul roman sa beneficieze de aceasta Academie. Am ridicat-o langa ctitoria ortodoxa a lui Brancoveanu din mijlocul Transilvaniei, la poalele Muntilor Fagaras, cu un peisaj mirific, pentru a oferi un loc placut”… Am profitat si l-am intrebat de prestigiosul muzeu ce are si o biblioteca cu incunabule, cu sute de volume incepand din secolul al XV-lea: „acolo am si scrisorile de mare valoare, ale lui Nichifor Crainic, Tudor Arghezi, Dimitrie Bolintineanu…Vreau sa le expun si pe multe altele importante, pentru educarea tineretului, mai ales pentru tinerii care vor sa ia model. Pentru ca intotdeauna modelul il face pe cel ce vede sa doreasca sa realizeze si el ceva”. Tot despre modele mi-a vorbit si Artur Silvestri, care a plecat dintre noi acum un an de zile, la sfarsit de noiembrie. El gandise pentru mintile luminate ale romanilor de pretutindeni adevarate „foruri” pentru „ideile- forta”, adunate ca pe un patrimoniu al tarii in imperiul sau mediatic, unde le-a dat incredere scriitorilor si publicistilor romani, mai putin cunoscuti, in valoarea lor creatoare. Pe Oamenii Mari, cei care au ramas modelele neamului ii numea „Inteleptii secreti ai natiei”: „Scoala lor era altundeva. Ei erau ca Socrate ”pe ulita”, in biblioteci, la Academie, intr-o Academie care avea marile gradini de Lyceum; asa imi apar acum, din perspectiva memoriei care transfigureaza si explica, marile gradini in care ii intalneam….Si am incredintare ca traim intr-o lume ce ne vorbeste in fiecare clipa…intr-un orizont al tainei, unde tot ceea ce este vizibil poate sa ascunda si o alta realitate, cu sensurile ei indistincte si care vor sa comunice cu noi…Nu suntem de acum doar, suntem dintr-un „undeva” ce se recapituleaza tot timpul si se repeta, traducandu-se in ceva ce ne vorbeste”.

Cenaclul „Cetatea lui Bucur”

Minunata este gandirea inteleptilor neamului. Printre ei se afla si aceia, care au participat la scrierile adunate in cartile colective, gandite pe cate o idee de Artur Silvestri. Stiu ca ei sunt prezenti in continuare, scriind la revistele create de Artur Silvestri in Asociatia Romana pentru Patrimoniu, acum sustinute si ingrijite de sotia sa, Mariana Braescu Silvestri. Printre aceste reviste se afla si „Cetatea lui Bucur” a carei redactor sef sunteti, adunandu-i pe scriitorii despre care vorbeati si in jurul revistei si al cenaclului cu acelasi nume. Ce ar trebui sa stie o persoana care doreste sa participe la Cenaclul „Cetatea lui Bucur”?
Cenaclul e o sansa pentru toata lumea. Totul e sa vada, cum spunea Constantin Noica, minunile din jurul lor si sa le descrie: „minunile – miracolul naturii, al cuvantului, al omului, al iubirii. Ne trebuie foarte putin sa descoperim miracolul. Nu avem decat sa intindem mana, ca in rai, si sa le culegem roadele”. Cel care a cules roadele gandirii sale , cum spune Noica, intr-o carte este invitat sa-i lansam acea carte in cenaclul nostru. Fiindca , fiecare carte e plina de intelepciune, iar cum spunea Blaga, ”intr-o cultura, substanta ei se revela in subiecte”.

Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
As raspunde printr-o cugetare a lui Constantin Noica: ”Cuiva care ne cuprinde, sa-i cerem in fiecare inceput de ziua: <<Fiinta noastra cea de toate zilele, da-ne-o noua astazi. Fa astfel, incat faptele si iubirile noastre sa aiba sens si ca ziua noastra sa tina>>.”