Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasa si în acelasi timp, nostalgica. Aceea a teiului ce crestea în fata curtii casei modeste în care a copilarit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta iesea în evidenta si reprezenta un reper pentru ea si alti câtiva micuti din vecini alaturi de care se juca. Crengile teiului le tineau loc de leagan, iar din mugurii si frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu pofta. Primavara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinati, cu o nesfârsita curiozitate naiva, la carabusii ce îl invadau, transformându-l în salas al lor. Chiar daca pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilariei, cu parfumul sau inconfundabil, a ramas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vietii. Au urmat anii de scoala si vorbind despre aceasta perioada, scriitoarea marturiseste ca n-a fost un elev model. Adolescenta fiind, preferintele ei s-au îndreptat în liceu, spre „româna”, asa ca a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia rusa-româna. Nu a existat cineva care sa o fi influentat în alegerea facuta, dar hotarârea i-a fost bine primita si încurajata (decisiv) de diriginta – un dascal de neuitat, la ale carei sfaturi recurge imaginar, si acum. Dupa absolvire, a lucrat ca profesoara sase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud si apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecara la Biblioteca Judeteana din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat si în cele doua volume ce îi poarta semnatura – “Optimismul bacovian”,si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii». De asemenea, numele ei apare si într-o serie de lucrari colective: “Eminescu în actualitate”, “Pasi în iarba ninsa”, si “Biruirea de sine”. Scriitoarea s-a nascut pe 2 decembrie 1952, la Cluj si are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieste la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se afla la Cluj.
– Unde ai studiat si între ce ani? A existat vreun moment de referinta în perioada studentiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povestesti? În ce masura ceea ce ai invatat pe bancile facultatii te-a ajutat în ceea ce ai scris?
– Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultatii de Filologie din Cluj. Am fost o studenta stearsa. Nu-mi place sa „iau cuvântul” si sa se uite lumea la mine. Nu suport sa fiu expusa si, daca vrei sa stii, în clipa asta, sunt deja refugiata în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde ma luau cu ei, la niste consultatii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru ca era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinta al studentiei. Desi ramase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – dupa vârsta de 40 de ani, editorial – dupa 46), datorez, dintre „bancile facultatii”, bancilor examenelor sustinute în scris o anumita independenta de gândire care mi-a fost încurajata. La „scris”, am luat totdeauna cu cel putin un punct mai mult decât as fi meritat dupa cât învatasem, pentru ca ce nu stiam completam de la mine si era acceptat. Tot mai mult lingvistilor datorez acest lucru, la literatura, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndraznit nici sa trimit ceva vreunei reviste, desi exista „Echinoxul” studentesc si desi faceam, pentru mine, din când în când, câte o compozitie literara.
– Care au fost gândurile, visele, aspiratiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat dupa absolvirea facultatii, cum ai evoluat?
– N-am avut vise mari. Ma gândeam numai la o cariera cuminte, didactica; nu tineam mortis la Cluj. Dar si asa evolutia de care ma întrebi a fost o involutie. Am fost profesoara doar sase ani. Prin repartitie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud. Dupa trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fara rezultat, un transfer si am ramas alti trei ani acolo. Pastrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o faceam saptamânal) îmi si placea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însa, ma casatorisem si aveam un copil. Îl asteptam pe al doilea când am plecat de acolo parasind învatamântul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinica, apoi, cu trei doctori, în doua cabinete stomatologice, pâna dupa revolutie. În 1990, am obtinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filiala de cartier a bibliotecii judetene. Printre carti, ma simteam, în sfârsit, mai acasa si, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu ma simt bibliotecar adevarat, pentru ca n-am facut o facultate biblioteconomica, ci numai niste cursuri de câteva saptamâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumatate de secol de existenta, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeteana.
– Esti autoarea mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii», Baia Mare, 2006 îti poarta numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea sa le explici cititorilor nostri cum si de ce ai ales sa vorbesti despre optimismul unui pesimist? Ce raspunsuri te astepti sa descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, dupa ce parcurge cartea ta?
– La „cum si de ce”, raspunsul este: întâmplarea.
N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu stia ca e optimist. Tocmai pentru ca este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o brosura de 50 de pagini), sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri) si am dat, cititorului, raspunsuri de-a gata. În interpretarea literara, nu am obiceiul sa-mi scriu propriile impresii de lectura, nu fac alta creatie literara pe lânga cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul si ma straduiesc sa pastrez distanta atât fata de scriitor, cât si fata de cititor. În aceasta situatie, nu am dreptul sa astept nimic. Ci doar sa accept sentinta.
– În ce a constat cercetarea fenomenului Pacala, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?
– A fost o alta întâmplare ca am scris cartea cu Pacala si nu consider ca ma reprezinta. Am propus unui medic sa o scrie, însa el a refuzat, nici n-a prea înteles ce vreau, mie mi-a parut rau si asa am hotarât sa o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat daca s-ar putea descoperi, la Pacala, o boala, mai ales psihica. Am citit, la întâmplare, diverse lucrari, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliza, dar nu am nicio pregatire în acest domeniu care nu ma preocupa nici cel putin amatoristic. De aceea, n-am îndraznit sa ma îndepartez de ceea ce am citit si, în toata cartea (nu are decât o suta de pagini), este o abundenta de citate. Originala este grafica realizata de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.
– Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioara a lui Pacala si cum o descrie? Se doreste acest volum a fi si o analiza sociologica sau un mod original de a vorbi despre specificul national?
– Lumea interioara a lui Pacala nu are multe complicatii. El nu sta sa ofteze sau sa filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a actiona cu economie de efort si de a râde), apoi, cu aceste date strânse si pe baza unor tipologii apartinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constitutiei si a predispozitiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a iesit ca Pacala a fost sanatos tun, dar batrânetele, daca le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afectiuni grave.
Volumul nu este o analiza sociologica si nici nu atinge specificul national. Din contra, l-am prezentat pe Pacala drept personaj singular, nu „tip”.
– Contributia ta literara se regaseste si în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Pasi în iarba ninsa”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcanescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alaturi de care ai publicat?
– Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudascu – în calitate de editor si coordonator. Domnia sa este si autorul a doua comunicari stiintifice care apar în aceasta carte. Se cuvine sa spun, aici, ca în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudascu am fost bine primita înca de când nu ne cunosteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriza sa ma vad cuprinsa si în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la aparitie), alaturi de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cublesan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Saplacan, Octavian ?chiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Pasi în iarba ninsa” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proza, critica literara. Apar, în carte, nume consacrate, dar si debutanti. Sunt 55 de semnaturi (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici si o selectie mi-ar fi greu sa fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Muresan, care, la aparitia volumului, avea… zece ani. Ma simt mai în rând cu ea decât cu ceilalti pentru ca suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcanescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” Baia Mare si l-am coordonat împreuna cu un coleg – Corneliu Onet (acum, decedat). Am reusit sa obtinem texte special scrise pentru acest volum de: ?tefan J. Fay, Mariuca Vulcanescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetisanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latis, Gheorghe Marcas, Nicoara Mihali, Adrian Pop, Florian Roatis, Nutu Rosca, Traian Tr. Velea, Mugur Volos. Coordonatorii au si ei articole în carte.
– Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea ca “Rareori un neam întreg s-a regasit într-un poet cu atâta spontaneitate si atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regasit în opera lui Eminescu.” În ce masura ai reusit sa îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la cliseele al caror efect este exact opusul celui intentionat de cei ce le folosesc?
– În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafarului”. Nu am repere sa pot stabili masura în care am reusit sa-l reactualizez pe poet; dupa ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezinta, probabil, cu nu stiu ce noutati, dar nu cred sa contina clisee. Cu umilinta spun (numai ca sa nu se creada ca ma autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul sa vorbesc despre „lauri”) ca acest text a primit un premiu.
În „Pasi în iarba ninsa”, contributia mea consta mai mult în readucerea în atentie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafarul”. Încercam sa disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).
– M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcanescu, acea unica propozitie – “Sa nu ne razbunati!” În ce consta omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevarat crestin?
– Am facut o scurta evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit si eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse si de alti autori care au participat la realizarea volumului. ?i titlul „Biruirea de sine” consta din cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. În aceeasi carte, mai am un text care vine putin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcanescu, în „Dimensiunea româneasca a existentei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.
– Ai o munca nobila, lucrezi cu cartile. Din pacate, omul contemporan este atras mai mult de Internet si de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atractia publicului fata de cartea tiparita sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este dupa parerea ta, rolul cartii în societatea contemporana?
– Nu cartea tiparita va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimata în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul si banda magnetica s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proasta hârtie folosita la tipar. Pentru ce a scapat, deocamdata, uzurii, nu mai exista aparate. Daca s-au pastrat aparate, nu mai este cine sa le stie pune în functiune. Înainte de a se ajunge aici, informatia ar fi putut fi transpusa pe alt suport, care sa permita, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamna, pe lânga operatiunea propriu-zisa de „mutare”: luare în evidenta, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, asezare în locul de depozitare, poate si procurarea unui nou mobilier, daca dimensiunile nu mai corespund; mai înseamna casarea si radierea documentului înlocuit. Decât sa se faca atâtea, nu se face nimic. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obisnuit. Le sterg si gata, ca altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însa renuntam la o carte tiparita pe hârtie. Oare nu pentru ca suntem legati afectiv de ea, pe când, fata de celalalt tip de pastrare si prezentare a informatiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizeaza tot felul de manifestari, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptica în privinta lucrurilor fortate. Publicul trebuie lasat sa revina în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiintate, dar îsi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporana, cartea este indispensabila. Pâna la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar daca nu ti-o pretinde nimeni, ea îti trebuie, nu te poti descurca fara ea). Dar, când poate fi considerata încheiata învatatura? Industria lucrarilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaste o dezvoltare „înfloritoare”, pentru ca se va ajunge la saturatie. Acum, tot mai putini fac lucrari originale, dar cât va tine rabdarea de a citi, la nesfârsit, aceleasi fragmente asezate în diverse „colaje”? Omul contemporan traieste sub presiunea urgentei. Cartea îi ofera un refugiu, un moment de relas si pe vreme buna, si pe vreme rea; ea vindeca stresul, în timp ce calculatorul îl accentueaza. Multele obligatii fac, din omul de azi, un însingurat si un înstrainat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovaras, creeaza o relatie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor si ne este infidel, prin natura lui mereu schimbatoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaste. Avem, vom avea nevoie de ea, o cautam si o vom cauta.
– Ce îti place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai putin?
– Cel mai mult îmi place ca am, acum, destula libertate sa mi-o aleg. Nu cel mai putin, ci absolut deloc nu-mi place sa fiu presata de termene (dar nu prea sunt).
– Cum arata biblioteca ta de acasa? Ce autori preferi din literatura româna? Dar din cea universala? Ce citesti acum?
– Dupa gustul meu, „biblioteca” pe care o am arata bine. Dupa al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns sa lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjarii alfabetice si am facut la fel si acasa. Problema este ca, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arata „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai astepta. Mai degraba nu-mi place ca sunt destule carti si pe rafturi. Semn ca nu le-am rasfoit cam de multa vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar iesi daca as face o lista cu autori preferati si precis as dezamagi cititorul acestor rânduri, pentru ca nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece carti insipide. Abia astept sa scap de ele.
– Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neîmplinit?
– La visuri neîmplinite, nu stau rau. Am destule. Daca ar fi s-o iau de la capat, pe ele le-as schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ti-am spus ca nu-mi place fictiunea.)
– Ce planuri de viitor ai?
– La vârsta mea, planurile risca sa devina alte vise neîmplinite. Totusi, am si planuri, si santiere deschise. Deocamdata, ele se confunda cu obligatiile de serviciu. Trebuie sa finalizez o monografie dedicata lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramuresean. Apoi, as vrea sa fac interpretari la poeziile lui Vasile Latis (care a dorit acest lucru, dar cât a trait, nu mi-am facut timp) si sa iasa un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dictionar biblioteconomic pe care, daca îl termin pâna la pensie, bine, daca nu, îl voi abandona. Mi-ar placea sa pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate putin mai neobisnuit). As vrea sa fac, pentru presa, niste interpretari la câteva parabole biblice (tot te asteptai la o abordare hermeneutica a lui Pacala). De-oi trai.
– Ce hobby-uri ai, cum îti petreci timpul liber?
– Sunt prea lenesa ca sa-mi pot permite hobby-uri. Stau închisa în casa, ocupându-ma cu scris-cititul sau invers. Mi-as lua un animal, dar am impresia ca mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretentioasa – broscuta testoasa pe care mi-a lasat-o în grija Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casa: tot o carte si-un ghiveci. De unde se vede ca nu au devenit chiar un hobby.
– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?
– Unul albastru, de pace.
Dintotdeauna, poeta Daniela Voiculescu a stiut sa aleaga dintre toate cate le avem pe Planeta Albastra, doar binele si frumosul. Puterea cu care a purces la drum zi de zi, harul de a deosebi noroiul de stelesi arta de a zbura pe aripile sperantei, acestea le-a descoperitin copilarie. In plus, lumina magica a unor buchete de lalele galbene ori parfumul zambilelor din gradina bunicii, dar si sentimentul prezentei si al ocrotirii ingerilor, pe care mica pamanteana ii simtea alaturi, in acel colt de rai, au fost pentru ea scanteia ce i-a luminat mai tarziu, ochiul mintii.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 