MIC TRATAT DE POMANA

On June 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Cea mai mare problema cu cersetorii, este ca nu iti cer doar o data. Este suficient sa le dai o singura data, ca nu mai scapi. Esti abonat la danie. Este suficient sa ti se inmoaie odata inima, de jegul, imbracamintea rufoasa, fata palida si rugatoare, a unui cersetor specializat, ca esti inregistrat imediat in baza lui de date, fotografiat, profil, fata, amprentat, si luat in evidenta, pentru pomana, in eternitate.

Cat esti tanar, puternic, si toata lumea iti sta la picioare, nu are prea mare importanta. Ii dai un covrig, odata, sau in fiecare zi, si traiesti o viata, cu satisfactia ca ai pus bazele unui bine divin incomensurabil.

Dar cand incep sa te cam lase puterile, cand lupti cu fiecare pas, sa mai pui unul, inainte, si cand de atata efort, ramai si fara suflu, si fara glas, si se tine dupa tine, cu “pravoslavnicul” “da-mi si mie…”, un cersetor tanar, cu ulei hidraulic in vine, chiar daca se preface bolnav, ori pe moarte, zau ca iti vine, ca mie, sa nu ii dai nimic, cum nu ii da, poate, nici popa, saracul, la gandul de cata putere zace pe lumea asta, se preface a fi neajutorata si umila, si iti scoate limba in gand, dupa ce ti-a furat din buzunar, pana si mila.

Zic unii ca banutul dat unui cersetor deschide portile raiului intreprinzatorului care investeste in danie. Cat eram tanar, eram perfect de acord cu aceasta zicere. Cand ma tarasc in fiecare zi, ca sa imi pot agonisi cele ale traiului, si cantaresc de 10 ori pomana, cui, si de ce, si cat, sa dau, banutul acela, dat unui tanar in putere, chiar daca pare copil, care cerseste, imi ramane in mana ca o piatra de moara. Si il las pe masa din fata altarului.

Il ia preotul? Bine. Il fura tanarul intrat dupa mine in biserica? Si asta e bine. Il ia cel caruia ii prisoseste, sau cel care isi bate joc de el? Bine si asta.

Dar sa se stie: eu l-am pus in palma lui Dumnezeu.

2 iunie 2011

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

On June 3, 2011 By nelursIn RomaniaLeave a comment

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

Mihai ILIE – Liceul Teoretic „Mihai Eminescu”- Bârlad

(elev in clasa a XI-a)

ROMÂNIA MEA: „PATRIA MEA!”

Sunt nascut si crescut pe aceste meleaguri reprezentate de câmpiile verzi pline de grâne, de muntii semeti acoperiti de paduri dese si de dealurile bogate în rod. Râuri repezi cu apa cristalina scalda aceste plaiuri si poarta pe valurile lor povestea acestor pamânturi. Apoi povestea este soptita Dunarii, care duce mai departe taina acestui popor si o împartaseste Marii Negre, sora buna a acestei tari, numita România. Aceasta este tara mea, aici s-a format natiunea mea. Dar mai presus de orice asta este patria mea, România.

Patria mea înseamna mai mult decât cadrul pitoresc si binecuvântat în care s-a nascut poporul român, mai mult decât râul, ramul, codru si marea. Înseamna locul în care au trait si au creat parintii mei, dar si parintii bunicilor mei. Pe lânga dragostea pe care le-o port parintilor mei, o dragoste speciala le-o port si bunicilor mei români. Ca orice român care îsi iubeste patria, am ca bunici nume ilustre ale acestor pamânturi: Mihai Viteazu, Stefan cel Mare, Avram Iancu, Mihai Eminescu, Aurel Vlaicu, Nicolae Grigorescu, George Enescu, Constantin Brâncusi si multi, multi altii. Fara ei, cuvântul patrie ar fi gol de continut. Fara sacrificiul lor pe altarul istoriei, al culturii si al stiintelor, România ar fi doar o eticheta agatata de un anumit contur pe harta lumii.

Frumusetea gândurilor despre patria mea România sunt doar vorbe daca respectul si iubirea fata de ea nu sunt dovedite. Iar dovada se aduce nu prin vorbe, ci prin fapte. Iar daca este cazul prin sacrificiu, asa cum au facut întemeietorii si stramosii României. În viata de zi cu zi, iubirea fata de tara se traduce printr-o munca cinstita, prin îndeplinirea îndatoririlor cetatenesti, prin respectul fata de semeni, indiferent de nationalitate sau etnicitatea lor. Sa iubesti libertatea ta si a celorlalti, sa lupti pentru dreptatea ta si a celorlalti este datoria oricarui om care-si iubeste patria. Toate acestea sunt actiuni prin care bunastarea locuitorilor acestor tinuturi creste, devin mai bogati, iar patria progreseaza spre un viitor pozitiv.

Dar patrie nu înseamna doar privirea îndreptata spre trecut si prezent. Patrie înseamna si viitor, viitorul acestor locuri, precum si al locuitorilor acestor pamânturi: copiii si nepotii nostri. Fata de ei trebuie sa nutrim aceleasi sentimente ca si fata de stramosii nostri. Trebuie sa ne asiguram ca le lasam o României curata, nepoluata, o tara echilibrata social si economic, precum si un mediu înconjurator propice unei vieti linistite si sanatoase.

România mea este o capodopera naturala: o tara frumoasa si binecuvântata!

Ma gândesc acum, ca Dumnezeu a facut, cu dragostea Sa de Tata, o tara binecuvântata: o gradina frumoasa pe pamântul, unde m-am trezit la viata si eu! Sunt sigur, ca Arhitectul acestui Univers infinit ne-a iubit pe noi: românii mai mult, de ne-a dat o tara atât de frumoasa, care sa ne fie unicul loc de pe lume, unde sufletul nostru nu este surghiunit în sentimente de dor, caci este Acasa! Ce n-are frumos tara mea România? Gradini si livezi în culorile de curcucubeu, munti plesuvi în tacerea de piatra adânca, paduri milenare, cu arbori ce pastreaza frumusetea paletei folosita de-o mâna maiastra si sfânta, dealuri cu miile de flori, cu o multime de culori, ce ne mângâie privirea, cu livezile îmbracate în sarbatoarea de clorofila si viata, trezite din somnul de iarna la o alta dimineata, scaldata în soarele mai luminos si mai calduros, cu râurile izvorâte de peste tot cuprinsul tarii, ca sa stâmpere setea românului cuprins de harnicie, când trudeste pamântul, munceste-n uzina sau scrie vreo poezie, caci românul se naste poet, cântându-si bucuria si dorul, durerea si nefericirea, sperantele si iubirea…

România mea este locul meu de nastere; si toti românii îmi sunt frati. Sunt fratii mei de bucurie si jale, de cântec sau înlacrimare, de optimism, de credinta si biruinta… Purtam toti, cu noi o casa, în sufletele noastre, cu ochi, ca ferestre spre cer; si o tara numita limba româna, primita ca dar de la strabunii ce au sadit în noi – ca zestre sfânta si buna – florile sacre de comunicare, în cuvintele frumoase din limba noastra de origine latina, oriunde ne-am trai viata pe acest pamânt si nu ne-am lasat inima sa ni se pagâneasca si nici sufletul sa ni se faca iasca, caci ne-am pastrat credinta în Dumnezeu.

Roamânia mea este o gradina imensa de 237.500 kilometri patrati, îngrijita si pastrata frumoasa, prin munca harnica a milioanelor de frati si surori ale mele, de care ma simt legat prin neam stramosesc si prin sânge latin, ce ni l-a dat Dumnezeu, când ne-a daruit un suflet si o credinta, si o limba frumoasa pentru comunicare, când am vazut întâia data soarele pe felia de glie ce-o numesc de-atunci tara mea: Acasa!

Muntii falnici, dealurile în culori de curcubeu, câmpii manoase, ape curgatoare, lacuri binecuvântate, marea cu valurile ei neastâmparate, delta Dunarii, apele termale, ape minerale, lanuri bogate de grâu „pe cel mai gras si bogat pamânt din Europa”, aur si argint, sare si multe alte bogatii se ascund „în pântecele” tarii mele, gradini lânga gradini, cu flori, din curcubeul de culori, livezi cu fructele gustoase si bune, podgorii de vii si alte bogatii îmi spun ca am de ce sa fiu fericit ca sunt român, afirmând plin de bucurie: Este nu numai frumoasa, dar si bogata a mea Românie!

România visurilor mele, din copilarie si de mai târziu, este locul în care muntii cânta în bataia vânturilor, vaile rasuna de murmurul stropilor de ploaie si de trasnetele care strabat adesea vazduhul, iar pârâiasele zburda, ca apoi, râurile domolite sa duca sperantele românului în lumea larga, contopindu-se cu zbuciumul continuu al Marii Negre, în care s-au acumulat si lacrimile din sufletele strabunilor mei, ce-au trait si-au murit pe plaiurile Mioritei, dar mi-au sadit în suflet mirabila samânta a sentimentului de dragoste pentru România mea si pentru limba ei frumoasa româna! Am în suflet un camin ce-l port oriunde si oricand cu mine in suflet : E România mea!

În opinia mea, un bun român care-si iubeste patria, România, respecta si se îngrijeste sa puna în practica testamentul lasat noua de catre marele nostru domnitor, Stefan cel Mare: „aceste pamânturi n-au fost ale stramosilor mei, n-au fost ale noastre, ci ale urmasilor urmasilor nostri în veacul vecilor…”

Mihai ILIE

Liceul Teoretic „Mihai Eminescu” – Bârlad

2 iunie 2011

CURATENIA

On June 2, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

Bunica are grija de Puiu pana vin parintii lui acasa. Dar nu are numai grija lui. Gateste 4 feluri de mancare. Plus desert. Spala vasele la fantana din curte, cu burete de sarma, si nisip. Spala hainele. Le clateste. Le stoarce. Le intinde pe sarma. Le calca. Le coase. La mareste, sau micsoreaza, dupa silueta celui care le poarta. Le aseaza pe fiecare la locul ei, in dulap. Da cu crema toti pantofii din dulapul de pantofi. Apoi ii face luna, cu peria de lustru. Sterge praful de pe mobila. Matura toata casa. Spala parchetul si il da cu petroxin. Pune scara. Da jos perdelele. Spala toate geamurile. Le freaca cu hartie de ziar. Spala perdelele. Pune perdelele la loc. Il pune pe Puiu pe olita. Ii da sa manance. Spala vasele dupa Puiu, la fantana. Merge dupa cumparaturi la magazinul din colt. Aseaza borcanele in camara. Face dulceata. Face clatite. Face orez cu lapte. Face piure de cartofi. Face sarmale. Face budinca. Face fasole. Face mazare. Face caltabosi. Face macaroane cu branza. Face macaroane cu nuca. Face prajituri. Matura prin curte. Spala toaleta si baia. Pune clor la toaleta. Merge in magazine. Ia apa de la fantana. Uda florile.

Estimp, Puiu se joaca. Ii place parchetul stralucind de ceara, si mirosind a petroxin. Deschide usita cenusarului de la soba. Inauntru, lacasul cenusii cazute din camaruta lemnelor arse, este trei sferturi plin. Puiu se bucura. “Ce de graunte pentru pasarele!” Gangureste, pe limba lui, Puiu. Ia cenusa in maini, si incepe sa o imprastie pe parchetul cerat. “Veniti, pasarelelor! Pe aici! Si pe aici! Si pe aici! Ce de mancare veti avea, cand veti veni la fereastra!”. Puiu intinde cenusa peste tot. Acum, decorul s-a schimbat. Este afara. Si bate nisipul cu lopatica. “Ce de nisip! Uite, aici, langa birou, am sa fac un palat!” Si Puiu bate bine cenusa cu mainile, si lopatica, sa nu il ia ploile…

Bunica intra in camera. Puiu este plin de cenusa pe hainutele albe. Pe maini. Pe obraji. Toata camera facuta luna de bunica, cu putin inainte, este spoita cu praf de cenusa.

“Sa nu te mai joci asa, dragule! Sa ai grija! Sa tii curat!” Spune bunica, oftand.

Si o ia de la capat.

Lui Puiu ii pare rau, pentru o clipa. Dar cum o pasarica vine la fereastra, uita repede. Incepe sa gangure pe limba lui:

“- Imi pare rau, gugustiucule! Ai intarziat la masa. Si ce tort de cenusa iti pregatisem!…”

2 iunie 2011

CRONICA – TITIANA NICA TENE

On May 29, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

de Doina DRAGAN

Titina NICA TENE: Viata ca o punte, Editura Dacia XXI Cluj-Napoca 2011

Emotiile si sentimentele în viata oamenilor au un rol foarte mare. Trairea sentimentelor de cei care scriu o carte. Fie de proza, fie de versuri, înfrumuseteaza viata omului. Omul este o fiinta complexa cu ratiune si vointa, cu dorinte si împliniri.

Cartea Titianei Nica Tene cu povestiri sincere si dezarmante, are doua capitole: „Pietre de aducere-aminte” si, „Bucuria întoarcerii în timp”, si fiecare se disting prin timpul lor de poveste. Aceste povestiri sunt chiar realitati traite de autoare în copilarie în primul capitol si, la maturitate în capitolul al doilea. Ilustratia copertei este întocmita de catre sciitorul George Roca din Australia si reprezinta dupa opinia mea, un urcus spre puntea fericirii, lasând în urma timpul care se scurge foarte repede.

[pullquote]

[/pullquote]

Dar prozatoarea Titiana Nica Tene îsi aminteste cu lux de amanunte aproape toate etapele din copilaria ei, de la nastere-povestita ulterior de catre tatal ei-, prima zi de scoala, Craciunul, tata si colectivizarea agriculturii, parul cu pere pitulate, gâstele… pâna la îngerii din vis. Fiecare în parte are un of, o durere, dar si o bucurie copilareasca. Asa cum a trait Titiana la sat, asa sunt multe scriitoare care-si amntesc cu dor, dar si cu placere acele clipe de neuitat. Cititorul însa remarca mai mult decât povestioarele, el simte viata de acolo, conditiile de trai, situtia politica, saracia de atunci si de acuma, dar si frumusetile naturii si mediul ecologic.

Titiana Nica Tene a conceput aceasta proza ca o arta. Prima etapa nasterea, apoi pasii ce i-a parcurs de-a lungul copilariei. Eu cred ca si-a stabilit un obiectiv anume. Ne-a descris în mod organizat si ne-a furnizat informatii adevarate traite chiar de ea. A redat în detalii activitatile copilariei sale, discutiile cu cei din jur,fratii, colegii de joaca apoi colegii de scoala. A stabilit pe baza sentimentelor relatii de conditionare. Am gasit în aceste povestioare note si cerinte necesare fiecarei situatii .Oricarui titlu de poveste i se poate asocia altul-unul sau mai multe documente,- locul în care se definesc si se ilustreaza sentimentele.

[pullquote]

„Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala.” (Titina Nica Tene)

[/pullquote]

În partea a doua – „Bucuria întoarcerii în timp” – Titiana Nica Tene ne povesteste intâmplari traite împreuna cu copii si nepotii Domniei Sale si, îsi arata dragostea nemarginita fata de acestia, în special în povestioara care are acelas titlu precum capitolul.

Semnificative sunt toate, dar „Puntea” ne da o lectie de viata. Prin raspunsul autoarei, fiului Dânsei, – cum face ca sa fie mereu vesela,- prin cuvinte simple, dar adevarate, cuvinte crestinesti ne exemplifica motivatiile fericirii la pagina 76. Si mai spune autoarea la pagina 40; „Eu cred cu tarie ca cea mai mare bogatie e bogatia spirituala”.

La finalul cartii se gaseste poezia „Întoarcere” care completeaza ambele capitole si este semnificativa autoarei, poezia cuprinde toate etapele vietii Titianei încununate în aceste deosebite versuri.

Doina DRAGAN,

Timisoara

20 mai 2011.

DOAMNA CU COASA

On May 26, 2011 By nelursIn ArticolLeave a comment

de Viorel VINTILA

În cultura populara româneasca, moartea e gândita ca o femeie – cea cu coasa; sau, mai modern, Doamna cu Coasa.

Doamna cu Coasa este cea mai punctuala si parolista femeie, care nu a lipsit si nu va lipsi de la nicio întâlnire cu niciunul dintre noi. Ei nu-i poti trage chinta (o cacealma! sic! n.r.) ca unei femei obisnuite pentru ca Doamna cu Coasa are totdeauna o mâna câstigatoare… chinta royala.

Doamna cu Coasa se vinde cel mai bine si daca nu ar fi existat, mass-media ar fi fost mult mai saraca si ar fi trebuit sa inventeze ceva care sa se vânda la fel de bine. Fuga bezmetica dupa grobian si dupa evenimente care au ca eroina moartea este un laitmotiv care ne marcheaza existenta noastra efemera.

De unde fascinatia asta morbida dupa acest personaj? Mass-media alearga înaintea ei si o pune pe un piedestal virtual, o preaslavesc si fac din dânsa un star de prim rang care monopolizeaza Tv-urile, Internetul si presa scrisa. S-a ajuns pâna acolo încât se transmit în direct înmormântari la ora de prime time….moartea se vinde si se va vinde cel mai bine.

Un mare scriitor german, Hans Fallada, a scris un roman intitulat „Fiecare moare singur”. Bine ar fi sa fie asa, însa unii nu sunt lasati nici sa moara singuri. Un ultim exemplu este cel al lui Fanus Neagu, recent disparut dintre noi, care a fost haituit si hartuit chiar si pe patul de moarte, de catre ziaristi penibili în cautare de senzational cu iz macabru…

Marele scriitor Fanus Neagu i-a pus în raftul lor pe acesti saltimbanci ai mass-media, care butonati fiind de la spate de catre sefii lor sa aduca senzationalul si macabrul în prim plan, nu-l lasau sa moara în liniste. El le-a spus doar atât: Asteptati-o cu încredere în pragul casei voastre, va veni, n-a lipsit la nici o întâlnire.

http://www.brasovultau.ro

24 mai 2011

Nicoleta MILEA

On May 26, 2011 By nelursIn Life and HealthLeave a comment

Cântec de noi

Cu talpile goale

colind

prin seminte de mac

strigându-te…

Soapta muta,

descânta-mi

sângele ierbii

în potirul cerului!

Strânge-mi sufletul

cu bratele tale

de dor sihastrit

în pântecul noptii…

Flamânde metafore

nemuresc în

flacari albastre

cântec de noi!

Scriitorul VASILE ANDRU

On May 24, 2011 By nelursIn literatureLeave a comment

Interviu realizat de Angela BACIU

[pullquote]

MOTTO: „Într-o vreme m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte”

„Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”

[/pullquote]

Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Si care este cea pe care o iubiti cel mai mult?

Scrierea unei carti, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripari sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviaza. Chiar când scrisul este un canon – adica devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (vazut din afara) – eu îl resimt ca pe o sansa, ca pe o extatica mânare dinlauntru.

Dar înteleg, buna doamna Angela Baciu, ca ati vrut sa întrebati: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durata, mult ca intensitate.

Este romanul Gradinile ascunse (aparut recent). M-a chinuit dulce si mult: ca durata întâi. Romanul acesta are o vârsta notabila. Are deja un curriculum! Într-o forma embrionara, a fost schitat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o forma structurata, capitolata, romanul s-a nascut în 1984, la Bucuresti: s-a nascut în acelasi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, nasterea fiicei a dat un alt sens proiectului initial. La început, aceasta proza era un exercitiu de supravietuire, în vremi siluitoare. Dupa nasterea fiicei, s-a mai adaugat un sens: l-am simtit ca pe o poveste pentru ea, jucaria ei, zestrea ei.

Romanul acesta are subiect, intriga, are personaje, întâmplari. Este vorba de pataniile unui om ajuns în „tara hazardului”, în tara dresajului total, în tara dictaturii perfecte, a dictaturii desavârsite – la concurenta cu Dumnezeu! as zice.

În aceasta „tara” (la început, un oras: o Suceava concentrationara; apoi extinsa la un continent, la o planeta!) – un om cauta gradinile. Un om urmat de alti oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toti) cauta gradinile ascunse. Cititorul va vedea cum si unde le-ar gasi.

Am terminat cu regret acest roman. În sensul ca scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci si „ratia” de bucurie zilnica.

În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; si am angajat cu doua edituri aparitia cartii. Dar am vazut ca nu-i gata; si l-am mai rescris de doua ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Daca compar prima si ultima varianta, vad ca, dupa decenii, din prima varianta au mai ramas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cartii). Iar propozitiile ramase de atunci sunt parca atavisme…

Cartea a aparut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în saptamâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristete ca l-am terminat. As fi vrut sa mai scriu la el, înca un an macar… Cred ca scrisul la o carte nu are sfârsit. Dupa cum omul nu este terminat, ci se afla înca în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, desi neterminat, omul „functioneaza”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toata cruzimea lui, cu toate dizabilitatile lui, omul „functioneaza”. Dumnezeu îl lasa sa functioneze asa neterminat. Poate cu oarecare amuzare… caci eu simt ca Dumnezeu se amuza un pic de nevolnicia si infantilismul omului; dar El stie ca a pus Legea în toti atomii omului si ca Legea îl va îndrepta pe om, în timp… Asa zicem si noi, când publicam o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lasam sa functioneze asa neterminata si-n faza aceasta… La anu’ ce vine, as vrea sa scriu o varianta restrânsa a „Gradinilor”. O varianta de circa 120 de pagini.

Gradinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a vazut ca va este specific? Ce loc va avea acest roman în creatia D-vstra? Dar în peisajul literaturii de azi? Va rasturna clasamentele conventionale ale zgomotosilor critici care fac piata literara? Este acel roman-eveniment pe care-l asteapta un scriitor în cariera sa? Cum îl definiti?

Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a si inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul sau total, prin geografia sa carpatica dar trans-pamânteana. „A-topos”, adica loc/ tara imposibile… Si totusi, usor de recunoscut sursa inspiratiei: „lagarul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfectionata” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentrationara si utopia se întâlnesc, se îngemaneaza. Caci si în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârseste ca o crima; si din el mai supravietuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.

În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapiential (sa-i zicem: initiatic), al unui autor care iubeste Ecleziastul si considera Ecleziastul o culme a romanului sapiential. Si un autor care iubeste Filocalia si considera Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care exista cu adevarat, si care va exista chiar si dupa ce omenirea va fi atât de sus, atât de nazdravana încât se va iluziona ca se poate lipsi de EL…

Nu uit ca m-ati întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Desi are o factura aparte, Gradinile ascunse sta în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precaritatii legii) si a romanului Pasarile cerului (si acolo este vizibila parabola concentrationara).

Dar, mai ales, Gradinile ascunse are un loc aparte prin aceea ca îl simt ca pe ultimul meu roman. si având în vedere ca a mijit prin 1973, se poate spune ca este si primul, si ultimul…

Asa, câte o proza scurta voi mai publica. Voi publica si acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent si filimonez, nu cred ca voi mai scrie. Mapele continând minereul romanului indian Jagat nitya (adica Parelnica lume, sau Buna ziua, iluzie) va ramâne un conglomerat de nuclee narative si atât. Gradinile ascunse este ultimul, este un final de „cariera” literara.

Cum apreciati pozitia si locul pe care-l aveti în literatura? E vorba si de „imaginea” care s-a format despre Dvs – dupa carti, dupa aparitii publice, dupa ureche, dupa ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuante chiar „legendare”. Pentru unii existati ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împaratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru altii ca redactor asezat pe viata la „Viata Româneasca”. Pentru altii ca îndrumator de scoala sapientiala (ipostaza în care multi va urmaresc scrierile, si multi va urmeaza; ipostaza în care sunteti azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galati). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, si care ignora ca aveti si romane! Dar sunt altii, si ma refer în primul rând la critici, care va iau în considerare doar romanele, doar proza. Asadar, sunteti multumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, ma refer la îndrumatorul de practici sapientiale. Când spun loc, ma refer la pozitia în plan literar. Sunteti multumit de acest „loc” în ierarhie?

Nu stiu exact ce loc am, dar sunt multumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joaca foarte serioasa în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – tin de o solida gândire arhaica, straveche, când era absolut vital sa obtii un loc de frunte în hoarda primara: eventual sa devii „tatal hoardei”.

Ce loc detin eu în „hoarda literara”? Cred ca, într-o vreme, m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte… La alegerile din 1990, am fost ales seful sectiei de proza, Bucuresti. Si m-am complacut sa fiu vreo trei mandate „tatal” micro-hoardei prozatorilor din Asociatia Bucuresti (vreo 300 prozatori legitimati). În romanul Turnul, pe junii optzecisti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.

Dar, drept sa spun, n-am grija competitiei. Scriu elaborat, cu exigenta, dar fara grija competitiei. Ma bucur tare de performantele altora, de parca prin ele m-ar scuti pe mine de o truda. Ma bucur ca Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconstientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Pasarile cerului. Si ca Anton Doncev (bulgar saptezecist) a scris Cavalerul cartii de taina – depozite din subconstientul crestin al Europei. Simt continuitate, nu competitie.

Stiu bine, însa, ce loc am eu în ansamblul spetei umane: un atom din cei sase miliarde. A-tom, pre greceste; in-dividus, pre latineste. Dotat cu (sau daruit cu) „gena multumirii”. Sunt o suma de celule gânditoare; în continuitate buna cu alte celule gânditoare ale spetei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.

V-am trimis prin posta înca 12 întrebari, as vrea sa raspundeti macar la una-doua, la temele în care sunteti mai implicat. Stiu ca aveti legaturi cu diaspora literara. Ce destin au acesti scriitori? Mai sunt ei astazi vitregiti?

Am legaturi cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigratia fortata dinainte de 1989, si cu emigratia libera de dupa 1990. Ei nu mai sunt vitregiti, acum. Dar altadata, oare erau mai vitregiti scriitorii din exil, decât cei ramasi în „lagarul” de-acasa? Scriitorii din exil au stiut sa-si transforme trauma smulgerii în sansa de creatie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Visniec, pe Dumitru Tepeneag. Acum am o buna relatie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansari si dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literara si neliterara, în volumul Viata si Veac, secventa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viata Româneasca”, recent, vorbind despre viitorul literaturii române, am scris ca vad posibil „un viitor anglo-american” al literaturii române.

Dar despre viitorul romanului românesc, ce parere aveti?

Romanul românesc de azi este în forma. Se scrie prea lung, prea valmasit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgradit, dezlânat, mâlos, dar merge!

În fond, si ultimele succese internationale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgradite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul ca, în latina, mergere înseamna „a cufunda, a îneca”…)

Dupa ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, – vine ora prozei. Sau macar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoita, Mircea Sandulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Solea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Stefanescu.

Si mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizati, cvasiimolati: indianista Oma Stanescu, prin romanul Arsita Karmei (1997) este la fel de frapanta ca belgianca „nipona” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizarii Orientului.

Alexa Gavril Bâle publica romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acuratete si o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atesta si o mondializare a ruralului carpatic – fara precedent în scrisul nostru, cred.

Uneori simt totusi o neadecvare (trecatoare?) între noi si veac, între noi si chemare. Nu-i vorba de diferenta de viteza dintre plaivaz si computer (deja rezolvata de unii). Ci vad autori predestinati unei carti mari care însa ard ca si „în treacat”, facând în principal altceva, ca sa subziste.

Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are si un substrat tainic. Si, personal, singura certitudine pe care o am în privinta rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.

În încheiere, as vrea sa discutam despre împlinire profesionala. În ce consta împlinirea Dvstra? În cartile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmeaza cercul D-vstra de „stimulare mentala”? Sau în amândoua? Sunteti, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Ati lasat cândva o catedra universitara – pentru a scrie, sau pentru o alta perspectiva de împlinire?

Împlinirea profesionala înseamna pentru unii sa devii bogat, pentru altii sa devii vedeta. Este acceptia populara a împlinirii, sau acceptia salbatica a împlinirii, dupa care suntem clasati, distribuiti în functii, capatuiti… Pentru mentalitatea salbatica (generala azi) vedetele sunt mai graitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt masini de facut bani. Vedetismul se extinde, de la artisti la politicieni, pâna la clerici… Am vazut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins usurel pe panta vedetismului si a fost transformat într-o masina de facut bani la manastirea lui… Marile vedete politice, mai ales, dar si artistice, fascineaza multimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totusi oamenii le iubesc foarte tare, pentru ca ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrarilor imense, sunt o proiectie a setei universale de a tâsni din cenusiul existentei… Am lasat cândva catedra universitara pentru scris, dar mai ales pentru a trai altfel.

Sa vorbim de împlinirea umana, – cea profesionala fiind doar un aspect, un instrument de etapa. Adevarata împlinire o da trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la conditia nefericita la liniste; adica trecerea de la simturi la duh; si aceasta este cu putinta chiar în vremea noastra.

O DUNGA – FIZIC – INEXPLICABILA

On May 22, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez

O DUNGA – FIZIC – INEXPLICABILA

aud – undeva – ecoul degetelor

mele – batând un

ecou de mars – pe un

ecou de margine de masa

viata mea s-a jucat la

zaruri – si

toti câti au pariat pe ea – au

pierdut

stafiile degetelor mele au

înconjurat – în hora tacuta

jilava si rece – stiloul – si l-au silit sa se

miste – în sensul celor

scrise aici

…ferestrele s-au înfundat – negre – cu

liniste: pe sub pragul

inimii mele – se scurge

catre plamânii mei – învinsi

istoviti – care de mult s-au

predat – gazul otravitor (lingând

timpane – amintiri aeriene

de mult uitate priviri) – al

amaraciunii

…mestec proaspete flori de

salcâm – si mor: ramâne – din

toate – un surâs – excesiv

întins pâna sa plesneasca – de

rabdare

…elasticul surâsului rabdarii

s-a rupt – în toate partile

dintr-odata…

…de fapt – sora de salon care sta

aplecata peste patul unde scrie c-as fi

fost eu – se sterge de zor – pe obraz

de o dunga

rosie – fizic

inexplicabila

***

SOLUTIA

se întâmpla atâtea

lucruri – în lume – total

inutile – exasperant

inutilizabile

„- a iesit o carte

extraordinara!” – „-…toate

cartile care ies – sunt

extraordinare…” – „-se striga – de

undeva!” – „-…de peste tot

se striga – de

foame – de

moarte – de

sanki…”

„- a murit un

presedinte!” – „-…au murit atâtia

presedinti..unul dupa

altul…” – „-…si papa…” – „- …si

papi au murit

sodom…”

„- a înviat

unul…” – „- …mereu

învie câte

unul – asa

demonstrativ…”

…ce-i de facut – ca sa atragi atentia într-o

lume – în care – toate

faptele – devin lucruri:

lucruri mucegaite – de

dezinteresul general si

total – lucruri care

se rotesc în gol

inutil?

cum sa atragi atentia asupra

sângelui care

picura – gâlgâie – foarte

real – din cascate

rani – fara nicio intentie

ascunsa – ilicit filmata – de a se mai

întoarce la

inima – cum sa faci sa atragi

atentia – asupra

horcaitului – aspru ca

aripa diavolului… – …asupra

ultimului – …fara „va urma” – fara

„partea a doua – secondo tempo” …! –

strigat de suferinta zvârcolita – si

moarte – cu dintii înfipti – buldogeste – în

beregata?

…lasi bratele-n jos – a

neputinta – apoi – straluminat de-o

idee – te duci în piata – la

rachetii moldoveni – si cumperi un

AKM: te duci

cu pusca automata sub brat – agale – pe

rând – la fiecare acasa – la

toti cei care ti-au trântit – data trecuta

usa-n nas – plictisiti de

avertismente si

exasperari fara

„play back”

…rânjind – privindu-l – pe primul

drept în ochi – fara sa

ochesti – tragi în plin – tragi pâna-ti

frige-ntre degete teava – urlându-i celui

acum interesat – pe când se prabuseste – strângându-si

între palme – spasmodic – pieptul bolborosind de

sânge: „- ei – ai mai murit undeva

cândva?”

„- …asta

nu…” – va mai apuca sa

suspine

…si asa

la toti – tuturor – pe

rând… – pâna când

nu va mai exista credinta nimanui în

trucajul mortii – si

nu vor mai exista spasmuri

cumplite – ca

forme ale plictisului generalizat –

cu cascaturi trosnind

alene – molima

a virtualitatii

demente – decadentei

molatic funebre

…de aici – va

începe

iar – lumea

curata – lumea

ochi viu în viu ochi – nu ochi în

stricla – sticla-n ochi

…Craiasa Zapezilor

Otravit Aburite – va

sucomba – spre

Triumful Înrourati

Tradafirilor

***

NU FACI CONVERSATIE CU UN ASASIN

nu faci conversatie cu un

asasin: îl distrugi – si

atât

ce sa mai discut eu – spre exemplu – cu

Moartea – care a dansat

ca un dervis dement – prin

toata viata mea – adâncind – în

pamânt si în

ceruri – pâna la

nevedere – tot ce-am

iubit?

acum – am prins-o în

fundatura Poeziei: îi înfig

pumnalul Cuvântului în piept – prompt si cu

Majestuoasa Tacere – si

pâna când nu vad cum ochii ei devin

cer înstelat si

liniste a Gradinii – n-o slabesc

nu faci conversatie cu un

asasin: îi scoti

pumnalul Cuvântului din piept – si vezi

vezi cu ochii tai naboind (prin

monstruoasa – cosmica ei rana

deschisa) – florile în gradini

***

ALTER EGO

On May 20, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Jianu liviu-Florian

De dimineata, aflu in pridvor,

De templu vechi, un intreprinzator –

De n-ar avea o pensie, saracul,

Si in pronaos, l-ar vedea pe dracul –

Si-a ridicat un chiosc, pe langa piata –

Si vinde-un fel de capete de ata –

Dar intre criza mica, si cea mare,

Nu sunt cumparatori, nici de mancare –

Sunt unii care au in criza Raiul,

Si altii sunt in criza cu malaiul,

Gasesti, aliniati, spre Rai, in scara,

Si mari mosieri, si vite de povara –

Oricat e criza mare, si de bine –

Solutia nu-i afara, ci in tine –

Oricat de rea, o Lume-i sub obroc

In inima, de-i faci un pic de loc –

Sunt vremurile-n lume-atat de crude,

Ca lumea-ti pare-un Paradis de Iude –

Atunci, sa speli la Iude, calm, calcaiul,

Caci intre Iude, poate esti intaiul –

Sa colindam Bisericile-aceste –

Un dram de mila, inca, de mai este –

Sa ne mai dovedim, din crudul hau,

Ca stim ce suntem, si ne pare rau…

20 mai 2011

Maria din Magdala

On May 19, 2011 By nelursIn ArticolLeave a comment

Hanna BOTA

Maria din Magdala, roman
Editura Limes, 2007

“Pentru mine prima iubire. Trebuie sa fie si ultima. Am sa mor daca va mai fi sa fie. E prea devastator. E prea unic. De-aceea am început sa risipesc departe de casa, sa ma risipesc. Cine esti tu? Daruitor si puternicdominator, dur si taios,vai de cei care ajung sa fie ciopârtiti ( horribile dictu,n) de tine, dar bun si statornic. Cui fiecare gest îti simt dorul de a ma ocroti, de-a ma învalui în liniste, de-a proteja ceea ce e atât de duios iubesti”.
Esantionul de mai sus, este o cheie rasucita în interiorul unui amplu de fapt monolog al feminitatii de tip Sulamita,din “Cântarea Cântariilor” a lui Solomon. În peste 212 pagini evangheliare, în sensul pretextual apocrific, construit epistolar- eseistic, personajul Hannei Bota rasare si se retrage într-o mai degraba esoterica, gnostica, din perindarea prin “ odaile” unui palat-labirintic, pejorative zicând. Autoarea fiind licentiata în teologie pastorala si teologie – litere, face din carte un studiu aplicat echivalent cu un doctorat cu brio.Disciplina hermeneutica, verva cu aplomb poetic tragic, Hanna Bota este egala siesi, cea din registrul poetic care trenase între generatia doua -miista si pe contrasens polemic cu agonismul – acest sub- curent devastator, al violentei de limbaj ca simptom al suferintelor induse din caderea sistemului totalitar. Cartea este si un “ manual initiatic”, în ceea ce as numi metodologie noua, neoprotestanta în speta, însa gravitând pe orbita biblica vechi- testamentara. Tipologia personajului central este reproiectata modern, Maria Magdalena revine într-un spatiu centrifugal, la extrema celei deformata de literature en vogue a “ codurilor” Da Vinci-ene si mai ales de scriitura catolica.
Recursul la originismul topologic biblic, limbajul “ arhaic”, re- racordat în prezentul imediat, este sistematic condos într-o naratie cu tinta soteriologica.
Cu finete si minutiozitate laborioase, dar si cu o inflexibilitate ce apartine crezului, pâna la “ metalizarea” timbrului profetic, psihanaliza unui obsedant “ dincolo de sine” exploreaza zonele subconstientului agitate de spirit, si pare-se ca admiratoare în parte a poeziei Voiculesciene din perioada sa de detentie, Hanna Bota impregneaza liric “ închipuit” ( parafrazic si colocvial) o epica foarte comunicabila prin sarmul de “ love story”. Numai ca procedeul ei de semiotician practicant, sau de teolog pragmatic, reda un experiment transparent propriu, asa cum lasa a se-ntelege segmental sus- citat. Negresit, din asaltul fara precedent al literaturii religioase de la noi, romanul Hannei Bota se distinge prin forta conspectativa si tinta “ punct ochit, punct lovit” a redimensionarii “ spirituale într-o paradigma noua, evenatual înnoitoare. Maria din Magdala se simte “ captiva” în templele barbatului- devastator, posesiv, oscilând între primitivismul “ regal” al castei asa cum îl “ conserva” memoria arhaicei psihologii iudaice ( Jahweh cel gelos si cuceritor- devenitor…) – rasarind din desertice nadiruri ( telurice – nocturne) strivite de orizontul “ ceresc”. “ Dominator si puternic”, eventual orb la tandrete si sigur al gestului posesiunii paternale, de ce nu incestuoase? – însa paradoxal “ bun si statornic”, ocrotitor dar numai atunci când are resurse consumabile de înduiosare: ale egoului fata de sine? Ale sinelui platonic, androginic, efemer pe orizontala în cruce culcata, conjugala? Un eros estompat în sardine ronamntice, stilistice, dublat de dialogurile ce par ale unei interioritati “ reci”, chiar sceptice, ale sfintelor cioraniene, refac traseul misticii precrestine si neo- crestine, în zona înca obscura a post- modernismului resurect, via America reformista- evanghelizanta. Tonusul vag feminist- cerebralitatea feminitatii revarsata în text ne induce un fior antimetafizic, anihilant, neutral !-) nu devine sententios – inflexibil, cu toate ca se simte un curent rece, de peste apele memoriei primordiale…

Daca ar fi sa aflu o formula aparent gnostica pentru cartea aceasta, as scrie :

divergenta negru- purpuriu, paradoxal complementara, în razboi recuperator pe o arhetipala dilema a dualitatii umanului”.Însa acesta este desigur,doar un artificiu…poetic.

POEME TRISTE

On May 16, 2011 By nelursIn poetryLeave a comment

de Georgeta RESTEMAN

GÂNDURI

Suspine pierdute ’ntre pietrele reci

Rasfirate pe creste golase de munte

Nazuinte crescute pe-albastre poteci

Contrarii ce vor destine sa-nfrunte

În scorburi de suflete triste se-ascund

Dureri nestiute de minti prigonite

Ce-acum vad pamântul patrat, nu rotund

Si se zbat sa învie dorinte-mpietrite.

Noian de sperante se sting în taceri

De focuri aprinse în nopti linistite

Potire de suflet râvnesc primaveri

Limpezime de cer si iubiri împlinite.

Deschid larg fereastra, spre lume privesc

Ce multi stau la coada…la vise în drum

În vremuri atât de perfide … zâmbesc

Caci visele-s vise…dispar ca un fum…

ÎNROBITI DE VISE

Traim sub zapezi ce-s de doruri ucise

Si stânci care tânguie doine în noapte

Cu suflete triste ce murmura soapte

Suntem înrobitii acelorasi vise.

Asteptam primaveri sa renasca în noi

Iar viata sa zburde-n crâmpeie de gând

Ghiocei sa ne scalde în albul flamând

Si linisti adânci sa coboare din ploi…

Râvnim bucurie si mai cernem tristeti

În lacrimi de-argint sa se stinga-n uitari

Sperante-minciuni, dorinti, dezmierdari

Albastre lumini conturând dimineti.

Sunt tainice vise ce-n munte se-aduna

Se strâng printre pietre nespuse dureri

În izvoare-asteptari, în paduri mângâieri

Si iubiri înghetate sub raze de luna…

SUFLETUL NOSTRU NU-I DE RASTIGNIT

Împovarati de griji si de nevoi
Cu sufletul farâme, trist si gol
Gasim puterea de-a razbi în noi,
Nu facem parte din vreun protocol
Al celor care vor sa ne zdrobeasca
Si sa ucida ce ne-a mai ramas
Din mostenirea dulce stramoseasca,
Vor sa ne-atârne sufletul de-un ceas…

Ne-au pus impozite si pe simtire
Metafora din ei a disparut
Noi tot vom scrie ce ne sta în fire
Suntem plamada din destin durut.

Lor nu le pasa ca pasim tacuti
Ori ca strigam spre Cer cu disperare,
Cuvântul care-ncununa pe frunti
Sperantele, ne-aduce alinare.

Nu au masura în nimic ce fac
Tintesc, lovesc si spulbera în cale
Conduc cum vor si dupa bunul plac
Distrug valori în ritmuri infernale.

Dar n-o sa fure ce ne apartine
Caci le ajunge cât au praduit
Pamântu-acesta geme de suspine
Sufletul nostru nu-i de rastignit!

SATUI DE MINCIUNA

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de satui de minciuna

Nu mai stim sa zâmbim dar în noi o dorinta se zbate

Vrem liniste-n suflet, visând la o viata mai buna.

Copiii ne pleaca , batrânii ne mor de durere

Pe strazi felinare murdare si gemete surde

Saraci urgisiti de tristeti asteptând mângâiere.

Cei ”mari” sunt hiene si sfâsie suflete crude.

Convoaie de gânduri pierdute în râuri de lacrimi

Ne zbuciuma fruntea, mocnim în taceri prizonieri

Suntem biet popor ce-i sortit sa traiasca în patimi

Noi n-avem nici azi si nici mâine si n-avem nici ieri…

Mi-e-o sila imensa de cei ce-au promis bunastare

Satui de minciuna ai mei sunt mereu oropsiti

Blesteme-nfocate rostesc si se uita spre soare

De-a pururi sa zaceti în temniti, spurcati ipocriti!

Stam zilnic smeriti asteptând la cozi de dreptate

Cu suflete triste si-atât de scârbiti de minciuna

Poate stim sa zâmbim… de scapam de potai însetate

De averi si de glorii, înghiti-i-ar tarâna strabuna!

REVOLTA

Noapte de mai cu stele reci pe bolta

Si flori de mar pe ramuri împietrite

Gânduri icnind arar dintr-o retorta

În care disperate, durerile-nfratite

De-atâta chin în mine se revolta.

Parinti plângând neputinciosi destine

Copiii pribegind prin lan de vise

Pândind grauntele de dor de bine

Atunci când bat timid la usi închise

Si-s nevoiti s-apuce cai straine.

O tara-n care-i rege-acum minciuna

Batrâni cersind – cu lacrimi ruginite –

Un colt de pâine… si doar matraguna

Cu-amar le umple cupele-alamite

Din care sorb când îi mângâie luna.

Indiferenti, în jilturi aurite

Sfideaza un popor si vând iluzii

N-au teama de nimic, caci sunt elite

Ce nu mai vad si care fac pe surzii

La disperarea tarii de puteri sleite…

Frici razletite-n suflet, disperare

Cozi la sperante spulberate-n vânt

Biserici întesate si strigate-n altare

Cât mai rabda-vom pe acest pamânt

Atâta umilinta si-a lor nerusinare?

VOCILE STRABUNE DIN CETATEA BOLOGA

Sus, în deal, lânga Cetate
Se-aud vocile strabune
Plânge iedera-n ruine
Cautând din nou dreptate.

Ravasita-i astazi tara
De orgolii si de ura
De prin colturi – sare zgura
Si ne-aduce iar ocara.

Ei au reusit s-opreasca
Doar cu piepturi dezgolite
Hoardele turcesti, pripite
Spre Apus sa navaleasca.

Astazi noi privim cu teama
Înspre cei care se lupta
Între ei si se înfrupta
Fara ca sa deie seama.

De s-ar ridica strabunii
Si-ar vedea cum se darâma
Tot ce s-a cladit farâma
Prin orgolii-n fata lumii…

Au uitat cum bunii nostri
Si-au dat viata si-au luptat,
Cu zapisul la-mparat
Au putut sa-nfrunte monstri.

Glorie acelor care
Ne-au facut neam de eroi
Oare nu putem si noi
Sa fim OAMENI fiecare?

TATALUI MEU

E ziua Sfântului tau nume
Si-n zori ti-am sarutat icoana, TATA!
Ma simt stingher-acum în asta lume
Când nu-ti mai simt privirea-ngândurata.

Pe crestet, tu ades ma mângâiai
Si ochii-ti plini de lacrimi de iubire
Ma-mbarbatau în serile de mai
Când numaram trifoii…ce dulce amagire.

Revad tabloul sacru al bunatatii tale
Cu drag, în poarta casei de sub munti
Ma asteptai cu-n zâmbet si-mi asterneai în cale
Doar flori de bucurie si sfinte rugi, fierbinti.

Dar ai plecat devreme, de pe covor de nori
Veghezi spre noi soptind cu glasu-ti drag
Aceleasi vorbe calde…iar eu te vad în zori,
Ca-n dimineti de basm – trecând al casei prag…

GÂNDURI

Ratacesc printre gânduri usor ravasita
Cuprinzând orizontul cu palma mea uda
Sub cerul de vise, în linistea serii
Un munte de piatra-s, cu roua sfintita
Pe care-a ramas umbra verii, zaluda
Si tainic în noapte-ascult glasul tacerii.
Parca simt un fior ce-mi strabate fiinta
Cu raze de Luna mistere danseaza
Maestru tangou, reci umbre de ceara
Se mistuie-n gânduri – recheama dorinta
Iar undele-albastre, de suflet vibreaza
Când dorul din mine începe sa doara.
…………………………………………………….
Ratacesc printre gânduri usor ravasita…

SUNT

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

Stindardul ce flutur mereu printre semeni
E alb si el poarta sub falduri Lumina!
Suntem frati cu totii în toate, si-asemeni
Copacului-tara, sfintim radacina

Cu picuri de roua ce lin se-nfiltreaza
Spre secile-adâncuri uscate de vreme,
Lumina si Pacea mereu ne vegheaza
Iar sita în veci grâul bun îl va cerne.

Din limpezi izvoare îmi iau apa vie
Si fosnetul frunzei din codru mi-e cântul
Iar soarele toamnei si mustul ma-mbie
Sa darui cu dragoste, vesnic, Pamântul…

Sub raze de Luna o pânza de vise
Asterne-se tandru-n pridvorul Iubirii…
Desfac legatura de chei, usi închise
Deschid – lasand loc cuvenit implinirii.
……………………………………………………….

Sunt umbra si suflet nascut din esenta
Cuvântului lin ce se scurge din suflet
Sub lava încinsa ascund chintesenta
Aceluiasi gând ce ma-nvaluie-n cântec.

SINGURATATILE MELE

Seara si-a-ntins aripile-i albastre
Peste ocean de gânduri viscolite
Si-n umbre reci tacerile sihastre
Curg lin pe coli de viata ‘nametite.

Îmi iau în tihna sufletul de mâna
Împreunat cu dorul… si-n visare,
Singuratatii, vesnica-mi stapâna
Ma stradui sa-i aprind o lumânare.

Îmi tremur lacrima sub triste pleoape
Când mantia-i de gheata îmi întinde
Nu vrea sa plece si ma tine-aproape
Ma împresoara, viata mi-o cuprinde.

S-a cuibarit demult la mine-n casa
Si-a rasfirat prin colturi trena-i veche
Printre zabrele-o vad, e colturoasa
Si-o egoista-i… fara de pereche.

Singuratate, pleaca-n departare
Si lasa-mi liber sufletul sa zburde
Slabeste-ma din vesnica strânsoare
Tu daruie-ma dragostei flamânde!

Ma napustesc spre-a inimii fereastra
Cu gândul bun deschid acum carare
Si-n dragoste sadesc o floare-albastra
Precum singuratatii-i aprind o lumânare…

INCERTITUDINI

Încerc sa ma adun…

si sa-mi raspund

tot eu la întrebari…

mi-e capul plin de gânduri

de-atâtea cautari

ce-mi dau târcoale-n soapte

pierdutele visari

sunt triste orologii

ce suna goale-n noapte…

încerc timid sa merg

precum o fac ologii

dar drumuri ce converg

în puncte de lumina

dispar încetosate

si-n sufletul-gradina

de flori înrourate

te caut cu privirea

iar peoapele-mi plecate

regreta ratacirea

ramân înlacrimate

caci asta mi-e menirea

DEZAMAGIRE

Am asteptat un semn dar nu mi-e dat

Sa-mi bucur sufletul însingurat de vreme

Ce-i ferecat de nu stiu ce blesteme

Iar tot ce ma-nconjoara e trist si-nnegurat.

Demult, când totu-n jur se naruise

M-am cufundat într-un ocean de-amar

Si chiar de-as vrea sa scap e în zadar

Ramân neputincioasa si ma hranesc cu vise.

Viata dura, trista si plina de blesteme

Mi-a calit trupul, mintea si destinul

Ce nu se schimba si ramân cu chinul

Sperantelor desarte din vis, sub clar de luna.

Degeaba-mi macin gândul cu semne de-ntrebare

Raspunsuri lapidare roiesc în jurul meu

Încertitudini, temeri ce-au stapânit mereu

Fiinta-mi ravasita de-un straniu val de mare.

Se razvrateste-n mine-o multime de cuvinte:

De azi noi suntem unul…fiinta adorata…

Traieste nebunia caci clipa-i minunata…

Si altele atâtea ce-mi bântuie prin minte…

ZBUCIUM

O ploaie marunta de toamna e-n mine

Si-mi biciue trupul si gândul pribeag

Sub frunze-aramii ratacind în suspine

Îmi sprijin sperante de-un firav toiag.

Se zbat întrebari iar raspunsuri bizare

Încearca sa-mi spuna: asteapta-n tacere

Caci lacrimi de toamna si raze de soare

Si versul curgând îti vor fi mângâiere.

Sub picuri ce cad potolind fierbinteala

Din doruri nascuta sub soare de vara

Refuz disperarea, ignor amorteala

Iubirea-mi alin într-un cânt de chitara.

Ascult linistita-n decor de-ntristare

Refrenul ce unduie lin si-mi sopteste

Alunga tristetea ’ntrupeazate-n floare

Urmeaza-ti destinul, fetito, iubeste!

SINGURA-N TOAMNA

Mi-e sufletul gol si cu pasi tremurânzi

Ma zbuciuma toamna în vise pierdute

Cu mâinile-mi reci peste ochii flamânzi

Împrastiu sperante spre lumi nestiute.

Frunze-ofilite pe-alei ma-nfioara

Si vântul prin codri salbatec vuieste

Bruma pe flori si pe ierburi coboara

Iar sufletu-mi singur în toamna traieste.

Caut în mine puterea de-a-nvinge

În lupta cu gândul rebel si-ntristarea

O lacrima calda obrazu-mi atinge

Mi-e muntele frate si sora mi-e marea.

Îti simt departarea… te-afunzi în tacere

Eu stiu ca ti-e teama iubirea sa-mi darui

În tine musteste o veche durere

De ce fugi, iubite si-n ceata te-nvalui?

BLESTEM

În aceeasi limba sfânta

Plângem…nimeni nu mai cânta

Cum faceam odinioara

În aceasta tarisoara

Batuta de vânt si ploi

Si cu câini ce rup din noi

Ne ramâne azi cuvântul

Cu care sfintim pamântul

Sfâsiat si pângarit

De cei ce ne-au osândit

Sa traim încrâncenati

Despartiti de-atâtia frati

Fie-le pamântu’ rug

Celor ce ne tin în jug

Si ne-alunga pruncii-n lume

Dunarea-i înnece-n spume

Sa se zvârcoleasca-n tina

Ca au smuls din radacina

Un popor, l-au decimat

Slugi la Occident au dat

Iar cei mari …s-au îmbuibat

Fie-le viata amara

Duca-se de-aici, sa piara!

TRISTETE

Seara trista,

goala pe dinauntru

vuiet de vânt

sageti de lumina

si-un suflet rezemat de un vers

îsi cauta linistea

pierduta-n pamânt

umezit de ploi

napadit de nevoi

sau ratacita

pe un colt de stea

în univers…

Oradea, 16 august 2010

AZI NU MAI VREAU SA STIU DE SUPARARE!

Azi nu mai vreau sa stiu de tine, suparare!

Te-alung si te condamn pe veci la penitenta

Departe de tumultul din sufletul ce doare

De-atâta apasare si cruda-ti insistenta.

Nu te mai vreau, ramâi în temnita uitarii

Destul mi-ai stat aproape, vreau pace si credinta

M-ai asuprit atâta si-ai vrut ca disperarii

Sa ma încredintezi, nu fac a ta vointa!

M-au întarit necazuri, am plasmuit sperante

Nu las sa ma atinga sarutul tau bizar

Se-nghesuie în juru-mi atâtea discrepante

Dar sufletul mi-e floare, plin de-al iubirii har.

Si-i harazit sa darui iubire tot mereu

Gasesc putere-n mine sa-nving si sa zâmbesc

Tu suparare pleaca si de-o vrea Dumnezeu

În liniste si pace de-acum o sa traiesc.

Sacuieu, Muntii Apuseni

mai 2011

Dumnezeu este acelasi, ieri, azi si in veci

On May 13, 2011 By nelursIn Bible, EssaysLeave a comment

[pullquote]“Dumnezeu este pentru noi Dumnezeul izbavirilor, si Domnul Dumnezeu ne poate scapa de moarte.” – Psalm 68.2o[/pullquote]

Cât de mare este Dumnezeul tau?

de Ana Tatar Andras

De o buna perioada de timp ma gândesc la aceasta întrebare si îmi doresc sa vad mai mult maretia lui Dumnezeu în viata mea.

Un alt lucru la care ma gândesc mult este prezenta si puterea lui Dumnezeu în viata mea, mai ales în timpul meu cu Domnul si în timpul de rugaciune, pentru ca acest timp ma pregateste pentru bataliile zilnice.

În ultimele trei saptamâni si jumatate Domnul mi-a dat ocazia sa vad maretia Lui, sa vad prezenta, puterea si lucrarea Lui în urma rugaciunii. Fratele meu mai mic, Beni, în vârsta de 41 de ani s-a îmbolnavit de swine flu (gripa porcina), de doua ori, si a fost spitalizat, izolat, pe aparate (nu mai putea respira si era contagios). Desi s-a nascut într-o familie de crestini nu a ales calea Domnului si acum din punct de vedere medical nu mai avea sanse de viata pentru ca nu respira singur. Rinichii i-au cedat si ficatul a început sa cedeze iar medicii ne-au spus înca saptezeci si doua de ore, cel mult. Tot acest timp am strigat catre Domnul cu disperare, am cerut ajutor de la prietenii mei, de la biserici si grupuri de rugaciune. Ma durea inima pentru maicuta mea care era asa de departe de mine, care trecea printr-o durere de nedescris si la amintirea ca în urma cu doi ani a îngropat-o pe sora mea. Vaduva de 16 ani, credincioasa si curajoasa, luptatoare pentru credinta cea adevarata, acum era la capatul puterilor.

Ce sa fac? Rugaciunea nu e de ajuns?

Daca în tara nu e nimeni care sa faca ceva – nimeni nu avea voie sa intre la el în salon –, ce pot eu sa fac din departari (NC, USA)?

M-am rugat Domnului sa mearga El în salon, ca nimeni nu-L poate opri pe El.

Ieri am scris o scrisoare – cu întrebarile cheie: Crezi ca Domnul Isus este Fiul lui Dumnezeu care a murit pentru pacatelel tale?, Crezi ca El este Salvatorul tau?, Vrei sa-L primesti în inima ta? –, si am rugat-o pe Anca, nepoata mea, sa caute o asistenta care are voie sa mearga în salonul lui, sa o aiba în mâna si sa o citeasca fratelui meu. Anca s-a dus, a vorbit cu o asistenta care a zis: eu sunt ortodoxa si nu fac asa ceva. Scumpa mea nepoata nu s-a dat batuta si a zis: te rog frumos ajuta-ma sa gasesc un doctor baptist sau penticostal care poate sa mearga în salon ca sa citeasca aceasta scrisoare. A venit o doamna Doctor, fara ecuson, a luat biletul si s-a dus în salon. Timp de aproximativ treizeci de minute l-a tinut pe Beni de mâna si i-a vorbit de Domnul Isus. Beni a plâns mult, a vorbit, pentru prima data dupa trei saptamâni, si s-a rugat. L-a primit pe Domnul Isus ca Salvator al inimii lui. Era o liniste de nedescris, toata lumea a disparut de pe coridoare si doar la geam era Anca, nepoata mea si Crina, sotia lui Beni – ele nu sunt pocaite înca –, ca martore la o scena cereasca. Când doamna Doctor a iesit din salon, a luat-o de mâna si pe Anca. Anca a zis: va rog sa-mi spuneti numele dumneavoastra. Doamna Doctor a raspuns: numele meu nu este important, si a plecat. A venit doar pentru Beni si a plecat.

Pentru mine a fost clar ca Domnul a ascultat rugaciunile si l-a salvat pe fratele meu. Uneori ne gândim ca rugaciunea nu ajunge si mai trebuie sa facem ceva. Si eu ma gândeam ca sunt asa de departe de tara si nu pot sa fac nimic, numai sa ma rog ca Cineva sa-l ajute pe fratele meu sa spuna „Da” Domnului, înainte de a pleca din lumea aceasta. Lacrimile mele fierbinti, lacrimile mamei si ale tuturor celor ce m-au ajutat prin rugaciuni – am avut prietene care au pus ceasul sa sune la miezul noptii sa se trezeasca si sa se roage cu mine –, au fost numarate si Îngerul Domnului a mai salvat un suflet pentru Împaratia Lui.

Deaorece Anca este studenta la medicina, in anul patru, am întrebat-o mult despre partea medicala si mi-a spus ca doctorii au confirmat ca este o minune ca fratele meu sa respire normal si sa vorbeasca. Dar noi stim ce s-a întâmplat, Cine a intervenit.

Poate te rogi de multa vreme pentru cineva ca sa fie salvat. Nu te opri ci roaga-te caci Domnul înca mai salveaza suflete.

Când poporul Domnului se roaga, Domnul lucreaza în moduri pe care nu le visam sau cerem. Rugaciunea coboara cerul pe pamânt. Rugaciunea pentru altii ne schimba pe noi si circumstantele noastre, ne face bine mai întâi noua.

Domnul este Cel mai mare, mai puternic si mai tare, nimic nu-i prea greu pentru El!

Recunoscatoare-I sunt Domnului Doctor pentru totdeauna,

Ana

Privind prin ochii copilariei

On May 13, 2011 By nelursIn MemoriesLeave a comment

THE MASTER OF THE UNIVERSE

de Jianu Liviu-Florian

A fost odata un copil bun si cuminte. El avea parul balai, si bunica nu îl scapa o clipa din ochi, de drag ce îi era.

Uneori, copilul iesea afara dupa ploaie, si mirosea pamântul.

Si pamântul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa-l manânce. Atunci, Copilul lua in mâna câte o bucatica reavana de pamânt, si gustul lui avea toate gusturile pamânturilor de pe pamânt.

Alteori, copilul se apropia, dupa ploaie, de gardul de lemn putred, din curte. Si lemnul mirosea atât de frumos, încât copilului îi venea sa îl manânce. Atunci copilul rupea o aschie de lemn din gard, si gustul ei avea gusturile tuturor padurilor de pe pamânt.

Alteori, când bunica intindea cearceafurile pe sârma, copilul se apropia pe furis de ele, si le mirosea. Si cearceafurile miroseau atât de frumos, încât copilului îi venea sa le manânce. Dar cum nu era nici bine, nici frumos, sa le manânci, le storcea în cerul gurii câte o picatura, si gustul ei avea gusturile tuturor ploilor de pe pamânt.

Copilul avea multi tovarasi de joaca: lilieci cu flori mov, o banca, un cires inalt, o scara de intrare de ciment, o minge albastra cu buline albe, un catelus de plus, o trotineta cu spite. Dar nu avea voie sa iasa afara din curte, ca sa nu auda cuvinte urâte, si sa le învete, si el..

Atunci privea pe fereastra, sau printre ulucii gardului, curtea de pamânt a scolii de vis-à-vis, în care jucau fotbal, pe rupte, alti copii. Jucau cu atâta patima, încât, atunci când unul dintre ei gresea, sau nu îi iesea jocul asa cum voia, începea sa înjure. Copilul asculta, dar nu înjura. Caci i se spusese sa nu vorbeasca urat. Si el asculta tot ce îi spuneau parintii, si bunicii. Dar asculta si copiii. Doar mai târziu, când voia cu orice prêt ceva, si acel ceva nu iesea asa cum ar fi vrut el, scapa cea mai teribila înjuratura, pe care, auzind-o, copiii din curtea scolii au râs de el: “ce naiba!”.

Copilul citea mult. Avea atâtea si atâtea carti, care odata citite, erau luate, mereu, si mereu, de la capat. Si parintii si bunicii îi aduceau mereu, de prin lume, alte carti.

Copilul avea în camera bunicilor un corp de mobila cu o usita jos, si sus, un sertar, în partea dreapta. Iar în stanga, pe acelasi corp, era o oglinda mare, de inaltimea unui om matur. Uneori, copilul se aseza cât putea de drept in fata oglinzii, isi incorda muschii picioarelor, isi umfla pieptul, si se gândea: oare cum voi arata cand voi ajunge mare? Si oglinda îi arata un copil prea mic, ca sa ajunga vreodata mare, desi ar fi dorit atât de mult.

Intr-o buna zi, asa cum se intâmpla de obicei, la el acasa a venit in vizita un verisor. Bunicii, parintii, si oaspetii au luat loc in sufragerie, iar ei, copiii, se jucau in camera oglinzii; si asa, din joc in joc, au intrat pâna sub masa. Si se jucau asa cum numai copiii nu stiu.

Deodata, copilul vede o barcuta de hârtie iesind dintr-un picior al mesei de cires sub care se asezasera. Si o arata verisorului. Barcuta era alb-albastruie, si parea ca este toata acoperita de harti. Se vedeau chiar, rosii,albastre, negre, sau galbene, si punctate, granitele, dar totul era atât de mic, si barcuta când se retragea usor in piciorul de lemn, când se ivea iar, afara, incât copilului i se parea ca este ireala. Si atunci l-a intrebat pe verisorul lui : Vezi? Si pentru ca si colegul lui de joaca, vedea, si pentru ca niciunul dintre ei nu mai vazuse în toata viata lor, cât le era copilaria de lunga, asa ceva, s-au inteles repede din priviri, si au iesit de-a busilea de sub masa, si din camera, in urma lor ramânând un simplu picior de lemn, ca un ponton al unei barcute care nu a existat niciodata.

Dupa o jumatate de veac, copilul statea la o masa, si isi aducea aminte. Vezi, isi spunea, barca aceea au vazut-o doi copii. Daca as fi vazut-o singur, lumea aceea inventata, copilaria mea, ar mai fi existat?

Acum, pamântul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, gardul nu mai miroasea ca altadata, dupa ploaie, si nu mai avea gust.

Acum, rufele aveau mirosuri atât de deosebite, dar nu mai aveau gustul tuturor ploilor de pe pamânt.

Acum, daca o barca aparea dintr-un picior de masa, nu mai avea pe nimeni caruia sa i-o arate.

Copilul isi auzea copilul care, deranjat din fata calculatorului, îi spunea: ce dracu! sau cacat!

Copilul isi vedea copilul, zi si noapte, în fata calculatorului, si citind, rar de tot, câteva pagini, dar numai pentru ca sa ia o nota cât mai mare, citind cât mai putin dintr-o carte.

Copilul ar fi vrut sa se intoarca în copilaria lui, cu copilul lui de mâna. Dar nu exista nicio cale sa faca asta. Si atunci, mai scria o barcuta de hârtie imaginara. Copilul lui, oricum, nu ar fi avut timp de ea. Si atunci, albastruie si punctata, îi dadea drumul pe harta, copiiilor care, de aceeasi vârsta a ochelarilor lui, înca mai vedeau…

Sigur a fost odata…

13 mai 2011