Concursul de creație literară “Literatur@. Lasă-ne să te citim”

OLYMPUS DIGITAL CAMERAConcurs literar pentru Elevi

.

– termen limită: 10 mai 2013

– cu ce participi:

  • pentru secțiunea POEZIE 5-10 texte
  • pentru secțiunea PROZĂ: minimum 2 texte (8-15 pag)
  • pentru secțiunea ESEU: 3-5 texte (max 15 pag)
  • pentru secțiunea EPIGRAMA/TEXT SATIRIC (5-10 texte)

– se poate participa la mai multe secțiuni

– fără taxă de participare

cine poate participa? Elevi din Continue reading “Concursul de creație literară “Literatur@. Lasă-ne să te citim””

Advertisements

Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII”

Tescani-Bacau

.

Regulamentul concursului

.

.

.

  Ediţia a XII – a, 26 – 28 septembrie, Bacău-Tescani, 2013

.

Fundaţia Culturală „Georgeta şi Mircea Cancicov” organizează cea de-a XII – a ediţie Festivalul-Concurs de Creaţie Literară „Avangarda XXII”, manifestare care îşi propune descoperirea şi promovarea creatorilor de poezie, proză scurtă, teatru scurt, critică literară şi eseu în limba română – tineri şi adulţi, începători şi profesionişti -, a celui mai bun debut în volum, a celor mai buni poeţi consacraţi, precum şi a celei mai bune antologii de autor, identificarea şi promovarea celor mai valoroase reviste literare şi de cultură de limbă română din ţară şi străinătate. De asemenea, iniţiativa îşi mai propune descoperirea şi promovarea valorilor autentice băcăuane prin acordarea Premiilor Anuale ale Fundaţiei „Georgeta şi Mircea Cancicov” pentru Literatură, Cultură, Arte, Jurnalism, Ştiinţe şi Învăţământ. Continue reading “Festivalul-Concurs Internaţional de Creaţie Literară „Avangarda XXII””

FESTIVALUL-CONCURS INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA

Editura RAFET si Asociatia ,, Renasterea Râmniceana’’

.

organizeaza

.

FESTIVALUL-CONCURS INTERNATIONAL DE CREATIE LITERARA TITEL CONSTANTINESCU

.

REGULAMENT

 .

CONCURS DE VOLUME

 .

Festivalul international de Creatie Literara “TITEL CONSTANTINESCU”, editia a V-a, îsi propune sprijinirea creatorilor literari din România si din diaspora. Concursul de literatura cuprinde mai multe genuri literare, la care concurentii pot lua parte (poezie, proza scurta, eseu, teatru, critic, traducere).

Etapele desfasurarii concursului sunt urmatoarele:

–         primirea lucrarilor: 15 ianuarie – 1 IULIE 2012

–         jurizarea si stabilirea câstigatorilor: 1 IULIE – 1 AUGUST 2012

–         premierea si gala laureatilor: 18 AUGUST 2012, în cadrul ,, Zilelor Râmnicului’’

Creatorii literari pot participa la concurs la unul sau la mai multe genuri literare, cu un singur volum care sa nu depaseasca 120 pagini scrise pe computer, cu litera de 12, format A5. Nu sunt acceptate volumele publicate.

Acestea se primesc la sediul Editurii RAFET din Râmnicu Sarat, str. Gradistea, nr. 5, jud. Buzau, cod postal 125300, pe CD, ori pe adresa de e-mail: editurarafet@yahoo.com.

Volumele trimise pentru concurs nu se returneaza, dupa terminarea festivalului.

 

 Premiile care se vor acorda:

1. Marele Premiu „Titel Constantinescu” – publicarea volumului

2. Premiul “Slam Râmnic” – publicarea volumului

3. Premiul „C.C. Datculescu”-publicarea volumului

4. Premiul „Octavian Mosescu ”-publicarea volumului

5. Premiul „Florica Cristoforeanu” – publicarea volumului

6. Premiul pentru traducere

Lucrarile celor nominalizati la premii vor fi antologate într-un volum.

.

Constantin Marafet

 

 

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om…

Adrian Botez

Lupta Alchimica a MAGULUI ZALMOXIAN, cu…ARHEOPTERIXUL din om:

ELEGII DIN ERA ARHEOPTERIX

de ION PACHIA-TATOMIRESCU – Editura Dacia XXI, Cluj-Napoca, 2011


 Paradoxistul creator al salmilor („P”-ul Celest ocultat!) si vajnic teoretician al traco-zalmoxianismului mioritic, Ion Pachia-Tatomirescu, este un poet „de rasa”. Da, poetii autentici formeaza o rasa terestra aparte – exista si se manifesta altfel si superior, fata de ceilalti locuitori ai planetei Terra.

Spre exemplu, noul volum (din cele aproape 20) de poeme, Elegii din Era Arheopterix, dovedeste ca Poetul îsi poate depasi limba, pentru un limbaj care, daca i-ai crede pe unii, este „specializat”: limbajul poetic. Ei bine, Ion Pachia Tatomirescuvorbeste poezie” ca un MAG-DEMIURG întru LOGOS (nu doar în sensul ca-si „permite” jocuri demiurgice-creatii-inovatii de Cuvinte – unele paradoxal-mirabile: „În urma cu câteva secunde/s-a nascut verbul a (se) pesteriza” – cf. A (se) pesteriza) – nu ca „specialist”, ci ca Homo Poeticus (sunt sigur ca Ion Pachia-Tatomirescu face parte din rasa atlanteenilor, despre care, cu mare desfatare de Duh, face vorbire parintele antroposofiei, Rudolf Steiner!): adica, „vorbeste poezie” – asa cum respira. Poezia din Cuibarul „Stelei Polare”, Poezie Mistic-Sopotita, din Ouale Androginice ale Valurilor Temporal-Atemporale, Emergent-Imerse…, Poezia de sub Ouale Brâncusiene Palingenetic-Zalmoxiene („Coloana a Credintei fara Sfârsit”), ale Clostii cu pui de Aur… – spre Laptele-Lumina, al Caii Drepte-DAO/”Galaxie” – Poezie ca „Râu al Privighetorii Orfice” (cf. Într-o priveliste cu alt curcubeu). ”Sprinteioara viespe” alecsandrina (cf. Despre o neliniste în jocul de-a galaxia…) este tocmai simbolul palingeneziei tracico-orfice (tinzând, fulgerator, catre „stadiul Brahman”!), al metamorfozei sacre (ba chiar al metanoiei!), prin depasirea conditiei umane, spre cea divina: la Alecsandri, „mreana” imersa (cu vointa mistica!) vrea (si face eforturi de Duh!) sa (se) transgreseze în „viespea” Emergent-Celesta, Angelic-Zburatoare (de fapt, în primul rând, vehement-„impulsionanta” spre ZBOR…!)! Catre Raiul-Privire Revelatorie (de „Tata-Cer/Tinerete-fara-Batrânete-si-Viata-fara-de-Moarte”)-Re-Îndumnezeitoare (cf. Raiul meu cât o sprânceana, cât o pleoapa…), de dupa Plânsul (lustrant-soteriologic!) din „pestera-Biserica”: „Plâng în pântecul-pestera:/pestera rasuna ca biserica din Voronet,/ca zidurile celui mai pur albastru-de-cer,/ca ochii Soarelui-Mos” (cf. idem). Catre Trupul de Albina Divina, Fiu/Fiica a Soarelui/Dumnezeu („sa-ti pictez câte-un univers/în fiecare hexagon/al fagurelui-trup” – cf. În fiecare hexagon al fagurelui-trup…) – Hexagonul-Litera VAU fiind „simbolul Dragostei si Numarul Antagonismului si al Libertatii; Unirea; Munca; Saptamâna Creatiei” (cf. Eliphas Levi, Chei majore si Pantaclul lui Solomon).

Ion Pachia-Tatomirescu nu se poate stabili existential, în cosmos, decât printr-un etern „colocviu poetic” – discutând întru disputa cu toate ale lumii. Evident, într-un volum de „dispute poetice” care (daca ne-am lua dupa titlurile celor 7 parti-7 zile biblico-demiurgice, prin care vesnic nemultumitul demiurg re-creeeaza, vesnic, lumea, ca-ntr-un caleidoscop al infinitelor variante imaginabile poetic: Ars poetica, Elegiile elementului Aer, Elegiile elementului Apa, Elegiile elementului Foc, Elegiile elementului Lemn – element strict autohton! – , Elegiile elementului Pamânt, Elegii din Era Arheopterix) par a recapitula („elegiac”… – vom vedea, mai jos, de ce…!) cosmosul, în vederea unei re-creatii, din noi temelii manolice – Poetul intra în disputa demiurgica, în primul rând, cu…rânduiala-Logos-ul! Cu modul existential la care au „retrogradat” (de 20-22 de ani încoace, mai cu seama!) oamenii – „colegii” sai terestri. Deveniti „anti-eminescieni/anti-pelasgo-daci”, deci pervertiti întru Anti-Patrie/Anti-Logos Divin – nichitstanescienii „oameni-fanta” – „galactici mancurti”, „hiene-vârcolaci” trebuie anatemizati, descântati de/întru…vidul mitic/vidul de Anti-Logos (adica, nimiciti prin propria-le pornire distructiv-demoniaca, întoarsa împotriva-le, precum bumerangul) – sub conditia refacerii „ROST-ului”, ca Logos-Limba („gura” – de rai, ori de iad! – de Om-Hristic, ori de „om-fanta”…! – „Noua cometa strabate vidul/izbindu-se de cerul/Gurii de Rai/si de cerul gurii noastre/(…)pentru imperioasa autostrada/a libertatii absolute/dintre Yin si Yang” – cf. Cometa glontuitoare de vid si de ceruri ale gurilor…), Logos-semnificatie, Logos-Directie a Evolutiei Spirituale, Logos-Rânduiala Sacra-Cosmica (întru re-demiurgie sanatoasa!): „Eminescu i-a vazut adeseori/pe-acei oameni-fanta,/alcatuiti din antimaterie/(…) Însa, de douazeci de ani,/pe acesti oameni-fanta,/pe acesti galactici mancurti, eu îi vad si ca hiene-vârcolaci,/Sfârtecând exact Luna-Patrie,/Ce-i Sfânta Limba Pelasgo-Daca/una si-aceeasi cu Sfânta Limba Valaha,/fara întrerupere…/Si tot fara întrerupere, anatemizez/toti mancurtii din Patrie,/înfasor toti oamenii-fanta/într-al blestemului navod,/cu verb înspicat-raspicat:/Rostiti-va si rostuiti-va,/voi, vârcolaci-fanta,/voi, vârcolaci-mancurti,/duce-ti-va-nvârtindu-va, roindu-va,/pe toate-ncretiturile Genunii, desigur,/nu în preajma Daciei mele de Luna Plina:/nu-mi amenintati Lumina-Patrie,/ca ma-nfurii/si va fac mitul tandari…!” (cf. Rosteste-te, vârcolac…!).

Lumea lui Ion Pachia-Tatomirescu este una Pelasgo-Dacica, luând fiinta pe Axa („banatenita”!) a Kogaionului/Cogaionului („Ce alba e apa asta cereasca, minunos croita/în rochii albe de mirese, spre-a ninge/în sfânta parte – dinspre Cogaion – a Banatului”- cf. Ninge spre Cogaion…) – o lume care a luat fiinta din „colocviul” cvasi-amical dintre Vid si…AVID (Fartat-Ne-Fartat) – initial, forma existential-umana a Pasarii-Înger al Cunoasterii Divino-Umane Supreme! Vidul, pentru a putea dialoga-„demiurgi”, dimpreuna cu Avidul, are nevoie (se „formalizeaza”…acceptabil!) de ameliorarea Principial-Cosmo-Feminina-YIN – „Doamna Zâna”…: „Ti-am intrat în dialog/ca sa nu ma crezi olog…/Ti-am adus un scorpion/(ce-i la doamna în poseta)/sa-l atârni de-alba-ti manseta/pe-o absenta de buton…!” (cf. Dialogul învidarii de pe malul oximoronului).

Din pacate, Vidul s-a implicat demiurgico-social mai mult decât îi permiteau „clauzele tratatului cosmic”, cu Avidul – tentând chiar sa corupa esenta Avidului, înjosind-o (dinspre Duhul Cunoasterii Divino-Umane!), pâna la vulgara…lacomie! „Iisus Hristos a facut Constelatia Lirei:/cât este <<dreptul de autor>>,/domnule Prim-Ministru-al-Coasei…?” (evident ca, aici, nu se fac, neaparat, referiri personale, ci categoriale!) – cf. Despre o neliniste a „dreptului de autor”… În asa fel încât Starea Angelic-Cunoscatoare, Poezia, intra sub zodia exasperarii (iar Poetul nu mai poate ramâne, în aceasta dezbinare a eonilor – Poetul de Serviciu al Natiunii Valahe – cf. Poetul nu e mânatarca de vid, printre constelatii… – …adica, Paznicul Copacului Cosmic cu Radacinile Rasturnate, Paznicul Radacinilor Celeste ale Lumii/FIINTARII!), din pricina blocajului ei cosmic (o stare de „baltire” a sinelui, în curs de dezagregare – devenit anti-specular, care nu se mai oglindeste, în propria-i Creatie!), la nivelul comunicarii purificatoare (ca dinamica isihast-revelatorie a Sinelui, dar si a Sinei noiciene): „Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca oceanele nu citesc?/ Ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca îngerii nu citesc? (…)/Si ce rost are/sa mai scrii Poezie/daca Ea, Însasi,/nu se mai citeste?” (cf. Ce rost are…daca stelele nu citesc…). E nevoie, „avida” (în sensul profund gnoseologic!), în cosmos si, deci, în Logos – de o „revolutie” a Duhului, contra lacomiei „legea cohortei de omizi/pe frunze de dud”: „Ba, are rost o noua revolutie (…)/are rost o noua cibernetica/ a Verbului/(…) daca totul înainteaza/dupa legea cohortei de omizi/pe frunze de dud” (cf. Ba, are rost…).

Arheopterixul, conform tratatelor, este „pasare fosila, cu caractere intermediare, între reptile si pasari, descoperita în jurasicul din Germania” – dar, pentru „atlanteanul” Ion Pachia-Tatomirescu, cel cu Verbul care „calca tantos/pâna ajunge la marginea ninsa” (adica, pâna la Lumina Alba, Atotintegratoare cromatico-existential, a Paradisului Atemporal, deci, Anti-Dinamico-Exterior, intrând în starea isihast-interiorizata: „de unde înainteaza prudent,/pe partea de argint-viu,/carosabila, logosabila/ si verbos-abila/a hârtiei” (cf. Verbul calca tantos…) – transgresând, apoi, si colocviul-disputa „logos-abila”, si viziunea, în Tacerea Ritmica a Poemului/Logos Unic!), „arheopterixul” a devenit, din pacate, OMUL – dar ca simbol al Caderii în Istorie, al Haosului! – iar nu vitruvian simbol al Cosmosului/Orânduielii: „Când cartile bisericilor/sunt pline de sânge, Doamne,/(…) cineva ne scrie istoria,/sunt sigur,/în Cartea-Haos” – cf. Un psalm în fata Cartii-Haos. Omul este/a devenit ipostaza degradata, pâna la reptila, a fostei Pasari Angelice! Nu este exclusiv vina Omului ca nu mai este „capodopera divina”, ci si a unei mistice catastrofe, probabil „musamalizata” acolo, în Cerurile „Sinei”: „Pentru toate cele scrise de noi/în Cartea-Haos,/pentru toate cele zise/împotriva Haosului din sinea mirabila,/ nu trebuie sa vii, Doamne, spre mine,/cu levierul-steag/în mâna-ti dreapta” (cf. idem). Cu alte cuvinte, „ridicarea-retrezirea” (sugerata de… „levier”!) Duhului uman trebuie sa se faca nu „cu anasâna” divina, nu prin interventie divina autoritar-cezarica – ci prin constientizarea Autenticului Sine, chiar de catre Om!

De data aceasta, se trimite (rezonabil!) la referenti umano-terestro-anti-poetici (alesi, însa, TOT categorial!): „Nasule, de ce Muma-Aerului/te-ai apucat tocmai astazi/sa-mi strici sarbatoarea pe stil vechi (n.mea: zalmoxiano-hristic!)/clonând pasarea Arheopterix,/reptilo-zburatoarea aceea,/frumoasa ca Nina Cassian/ce zbura proletcultist/din Casa Scânteii în Padurea Baneasa” (cf. Clona). Pentru ca numele Celui Rau trebuie pronuntat, CU ORICE RISC, în orice ritual de exorcizare-descântare – pentru Restaurarea Cântecului Orfico-Soteriologic!

…Mai este posibila întoarcerea la „sanatatea Lumii”, negarea Genunii (Vidul Extrapolat-Proliferat-Vinovat), întru Gradina Hesperidelor, Gradina cu Mere-Astri-de-Aur? Da, prin Revelatia Logos-ului Divin, prin restaurarea Logos-ului Demiurgico-Divin/Poezia CA FORTA DE RE-ARMONIZARE/ÎNSANATOSIRE DE DUH A LUMII (voiculescian, de jos în sus, de la „moruni”, catre „nori de egrete”: „pot sa intru în somnul real,/nu-n somnul din imn,/caci poemul meu porneste/pe vaile Genunii si le-albeste/în toate punctele cardinale ale fiintei,/mai mult, ori mai putin pudrata,/sau fardata cosmic,/în armoniile gamei celeste-a izvoarelor,/în sinesteziile/ deltelor fundamentale/cu valatuci de moruni,/cu nori de egrete,/ori cu tezaure de flacari,/pentru merele de aur…” (cf. În somnul real, nu-n somnul din imn…).

Restaurarea Lumii Armonice, a Cosmosului-Logos, se face sub semnul „ELEGIAC”, autosacrificial-hristic, alchimic, al LEBEDEI („Lebada [hermafrodita]simbolizeaza forta Poetului si a Poeziei” – cf. Victor Magnien – Misterele de la Eleusis; „cereasca atotputernicie, element al dragostei si al uniunii” – cf. Novalis, dar si la Goethe: „Unda însasi peste unde,/Luneca spre locul sfânt”; emblema alchimica a Mercurului Auto-Sacrificial: centru mistic si unire a contrariilor – apa-foc -, unde se regaseste valoarea sa arhetipala de androgin: „ea cânta dumnezeieste pentru sine si pentru lume – Divina sibi canit et orbi – pentru ca Mercurul, harazit mortii si descompunerii, îsi transmite sufletul catre trupul launtric, iesit dintr-un metal imperfect, inert si descompus” – cf. Basil Valentin, Les clefs de la Philosophie, Ed. Minuit, Paris, 1956, p. 152). Iata de ce cartea „de hârtie” a lui Ion Pachia Tatomirescu are sapte carti alchimice într-însa – ELEMENTELE fiind cinci (LEMNUL este Crucea Lui Hristos/”Suportul” In-Suportabil al ZBORULUI/ÎMBRATISARE A COSMOSULUI, ÎNTR-O NOUA ERA FIINTIALA!!!), iar Ars poetica/Duhul POETIC este chiar Duhul Lui Hristos/UNITATEA – adica, Cel care re-uneste ELEMENTELE disparate – re-construind, alchimic, Lumea-Cosmos ARMONIC!

…Ne oprim cu sugestiile de lectura – aici. Nu am citit, în ultimii ani, o mai convingatoare pledoarie pentru Logos-ul Alchimico-Poetic, adica pentru Restaurarea Paradisului, prin Poezie. Numai un Maestru, precum Ion Pachia-Tatomirescu (si nu multi sunt ca el!), putea crea o astfel de Carte a Cartilor. Dar si MAGNUM OPUS.

Alchimie provine din arabul al-kimiya sau al-khimiya, care e compus din articolul al ?i cuvântul grec khymeia (??????) care înseamna a topi , a lipi, a împreuna – iar Magnum Opus/Opus Alchemicum contine SAPTE procedure (se justifica, astfel, mathematic, structura cartii lui Ion Pachia-Tatomirescu!), necesare obtinerii “Mântuirii Duhului Umano-Divin”, a “Pietrei Filosofale” (…sunt patru operatiuni si trei faze: patru operatiuni – putrefactie, calcinare, distilare, sublimare – si trei faze: solve, coagula, unitas…).

Sau, cum spunea un Poet-Alchimist al Frantei secolului al XIX-lea, despre aceasta “elegiacaDURERE a FIRII – întru restaurarea Lumii, prin Iubire-Unire întru Duh ARMONIC: “Iubirea-ne isca-va o noua armonie, / O nimfa, cu durerea-mi unita pe vecie…”

Numai prin Alchimia Poetica, Supreama Re-Armonizare a Duhului/Logos-ului Lumii, ne poate veni Salvarea/Mântuirea. Nu prin revolutii ale glodului uman – si cu atât mai putin prin ceea ce tine de acumularea glodului-PrakrtiNumai Tentatia/NOSTALGIA/ELEGIA Meree catre PURUSHA/SPIRITUL/DUHUL – vindeca omenia din om!

Si nu veti afla un „tribun” mai convingator, întru demonstrarea acestei teorii, decât Ion Pachia-Tatomirescu – cel despre care însusi Romulus Vulcanescu afirma: „Combate teoria abisala a „spatiului ondulatoriu“deal-valea lui Lucian Blaga, înlocuind-o cuteoria semantismului sincretic a spatiului spiritual zigzagat, creasta de munte – abis – creasta de munte”.

Da, mereu, din Genune, “Nostalgia Paradisului”! – Nostalgia/ELEGIA despre/catre “CREASTA MUNTELUI AXIAL AL LUMII”-MERU/Vârful Duhului”-SINEA DIVINA, ca LOGOS DIVIN – pentru a ne elibera de ambiguitatea “arheopterixa”, de “Era Arheopterix”: din “eu”, în “noi” – si din “noi”, în EL!

***

Nota Redactiei:

Foto 1– Ion Pachia-Tatomirescu ; Foto 2– Adrian Botez; Foto 3 – Ion Pachia-Tatomirescu

 

Creatie si Cuvânt

Sorin Sabou

Psalmul 19 este unul dintre cele mai frumoase poeme scrise vreodata în toata literatura universala (C.S. Lewis). Acest poem cauta sa surprinda cititorul cu cele mai subtile lucruri pe care le pune Dumnezeu în calea lui.

Avem o trecere de la macrocosmos la microcosmos, o trecere de la trecerea vremii la cercetarea inimii pentru ca omul sa poata identifica pacatele cele mai greu de vazut: mândria si pacatele comise fara sa-si dea seama.

Vigoarea creatiei este prezentata prin personificarea ei, în special a celui mai deosebit obiect al ei: soarele. Bucuria acestuia este surprinsa în termenii mirelui care iese în prima dimineata din camera nuptiala, si ca un viteaz este gata de lupta. Dinamica creatiei istoriseste despre Creatorul ei, dar nu tot omul aude aceasta istorisire. Mesajul creatiei este auzit doar de catre cei care au o sensibilitate pentru acesta, altfel acesta trece fara sa fie perceput.

Daca cerurile proclama slava lui Dumnezeu, Legea/Cuvântul proclama voia lui Dumnezeu. Cuvântul lui Dumnezeu în cele sase ipostaze (Lege, marturie, orânduire, porunca, frica, judecata) aduce ceea ce îsi doreste fiecare om sub soare: suflet înviorat, întelepciune, bucuria inimii, lumina ochilor, vesnicie, sustinere. Aceasta lucrare a Cuvântului da aceste roade doar daca omul ajunge sa-l pretuiasca precum pretuieste aurul, si-i place la gust precum îi place mierea. Atunci Cuvântul poate patrunde atât de adânc încât omul sa ajunga sa se verifice în privinta celor mai subtile pacate: cele facute din nestiinta si cel al mândriei. Asa ajunge omul sa fie un om integru/fara prihana.

Sorin Sabou, http://www.sorinsabou.com/files/Creatie_si_Cuvant.html

***

Psalmul 19

1 Cerurile spun slava lui Dumnezeu, si întinderea lor vesteste lucrarea mâinilor Lui.

2 O zi istoriseste alteia acest lucru, o noapte da de stire alteia despre el.

3 Si aceasta fara vorbe, fara cuvinte al caror sunet sa fie auzit:

4 dar rasunetul lor strabate tot pamântul, si glasul lor merge pâna la marginile lumii. În ceruri El a întins un cort soarelui.

5 Si soarele, ca un mire care iese din odaia lui de nunta, se arunca în drumul lui cu bucuria unui viteaz:

6 rasare la un capat al cerurilor si îsi ispraveste drumul la celalalt capat; nimic nu se ascunde de caldura lui.

7 Legea Domnului este desavârsita si învioreaza sufletul; marturia Domnului este adevarata si da întelepciune celui nestiutor.

8 Orânduirile Domnului sunt fara prihana si înveselesc inima; poruncile Domnului sunt curate si lumineaza ochii.

9 Frica de Domnul este curata si tine pe vecie; judecatile Domnului sunt adevarate, toate sunt drepte.

10 Ele sunt mai de pret decât aurul, decât mult aur curat; sunt mai dulci decât mierea, decât picurul din faguri.

11 Robul Tau primeste si el învatatura de la ele; pentru cine le pazeste, rasplata este mare.

12 Cine îsi cunoaste greselile facute din nestiinta? Iarta-mi greselile pe care nu le cunosc!

13 Pazeste, de asemenea, pe robul Tau de mândrie, ca sa nu stapâneasca ea peste mine! Atunci voi fi fara prihana, nevinovat de pacate mari.

14 Primeste cu bunavointa cuvintele gurii mele si cugetele inimii mele, Doamne, Stânca mea si Izbavitorul meu!

 

SCHITA DE PORTRET – OCTAVIAN CURPAS, reporter în patria din suflet si cuvinte

Cautator de sine si de noi frumuseti prin lumea cea mare, mai tânarul meu prieten si coleg de breasla Octavian Curpas s-a nascut în România, în august 1972, la Oradea. Scriitor, publicist de vocatie si jurnalist (cu studii superioare în jurnalism, stiinte juridice si business international), a profesat o vreme la un cotidian din tara, apoi, în 1997, a ajuns în California, unde a ramas vreme de opt ani. Din martie 2005, casatorit cu Roxana, o frumoasa românca, asistent medical, s-a stabilit în orasul Surprise, din Arizona, SUA, unde familia – care, între timp, s-a marit, prin sosirea pe lume a micutei Janice – si-a deschis propriul bussines în domeniul imobiliar.
„Octavian Curpas este un nume important al presei zilelor noastre” – apreciaza scriitoarea Vavila Popovici, din Raleigh – North Carolina (o venerabila românca a carei biografie este legata inclusiv de Liceul de fete – actualmente „Unirea” – din Târgu-Mures). –  „Scrie cu har si daruire la multe publicatii din Statele Unite, dar si din România; este redactor la «Gândacul de Colorado» si «Phoenix Magazine». Întotdeauna mi-am imaginat jurnalistul ca un iubitor de literatura si oameni, cu un caracter frumos, cu dragoste de meserie, acea emulatie scriitoriceasca, chemare, talent, spirit de observatie si de dreptate, dragoste pentru tot ce este în jurul sau. Am crezut si cred ca jurnalistul nu trebuie sa se lase pacalit de aparente sau de interventii – continua doamna Vavila Popovici -,  sa aiba discernamânt în ceea ce vede, aude si scrie; sa fie cinstit fata de sine, adica fata de gândirea si judecata sa, cinstit si fata de cel care greseste, si caruia îi sare în ajutor cu deschiderea judecatii sale, expusa în cuvinte, pe pagina unui ziar; sa-i lipseasca îngâmfarea, aroganta, dar sa fie integru, transant; sa aiba demnitate, sa nu se lase ispitit de provocari, insulte; sa aiba umor, desigur numai în situatii posibile, acel umor specific spiritului românesc, cu care poate descreti fruntile cititorilor, încruntate din cauza provocarilor cotidiene ale vietii; sa nu fie ranchiunos, ci prietenos, si sa admita cu seninatate ca si el poate gresi; sa stie sa-si ceara, în aceasta situatie, scuzele necesare; sa fie îndraznet, curajos si cu iubire de Dumnezeu; articolul lui sa fie concis, adica sa aiba maximum de informatie cu minimum de cuvinte. Cam multe cerinte, si, totusi, pentru o atât de frumoasa cariera, merita sa cauti aceste calitati în sufletul tau si sa le scoti la suprafata, sa le cizelezi, pentru binele oamenilor, al societatii în care traim. Toate aceste calitati le-am descoperit la Octavian Curpas.”
Recent, Octavian Curpas – Tavi, cum îi spunem noi, prietenii, mi-a trimis online cea mai recenta carte a sa: „EXILUL ROMÂNESC LA MIJLOC DE SECOL XX. Un altfel de «pasoptisti» români în Franta, Canada si Statele Unite”, Editura „Anthem”, Arizona, SUA, octombrie 2011.
O adevarata „saga”, tulburatoare, a exilului românesc, scrisa cu talent, forta, emotie, cu un condei viguros, de gazetar experimentat, care a vazut si a patimit multe, care a scris si scrie despre oameni, fapte, întâmplari cu acea atât de rara, exemplara, principialitate, cu fair-play fata de subiecti, dar mai ales, cu vizibila, infinita iubire fata de… aproapele sau. Cartea este prefatata de un om al literelor „pe masura” – nici nu se putea altfel! –  nimeni alta decât Cezarina Adamescu, exceptional cronicar literar, sensibila poeta, prozatoare si dramaturg. „Un mozaic de trairi autentice rasfrânte în amintiri” – îsi intituleaza prietena mea rândurile ce deschid cartea acestui reporter în patria din suflet si cuvinte.
„Când începi sa rasfoiesti o carte – scrie Cezarina -, o lume fascinanta ti se dezvaluie treptat si tu esti poftit sa patrunzi în ea, pe masura ce filele se întorc parca singure. Ochiul atent al scriitorului surprinde instantaneu fatetele realitatii. (…) Autorul este un documentarist de elita, furnizând cu minutie, amanunte spatio-temporale, despre locurile descrise si contextul istoric în care s-au dezvoltat. Intertextualitatea este o modalitate intrinseca acestui fel de scriere. Ineditul povestirilor este, de asemenea, specific acestui autor, necautat cu tot dinadinsul, dar care decurge firesc din arta si din crezul sau artistic. Cadrul este, desigur, lumea noua, unde viata este atât de trepidanta si unde primeaza aspectul material al existentei. Nu numai oameni si locuri descrie Octavian Curpas – având ca pretext amintirile lui Nea Mitica, – de fapt, Dumitru Sinu, octogenar stabilit în America,  dar si evenimente de exceptie de la mijlocul veacului trecut, petrecute în Orasul Luminilor si care au avut ca participanti figuri ilustre ale diasporei românesti, integrate perfect în atmosfera pariziana. Astfel a fost Festival românesc de ziua mamei – sala Odeon din Paris. Iata cum evoca, Octavian Curpas prin vocea personajului sau, nea Mitica, acest eveniment deosebit: „Comunitatea româneasca din Parisul anului 1950 a avut parte de un eveniment deosebit de emotionant: într-un cadru festiv, sala Odeon a reunit de Ziua Mamei un mare numar de emigranti români aflati la Paris: personalitati de marca ale diasporei române, ca Mircea Eliade, Neagu Djuvara si alti învatati si fosti oameni politici, români din toate sferele sociale, de toate categoriile si toate confesiunile religioase: „Dar cine n-a fost? – si-a reluat sirul amintirilor Dumitru Sinu -. Toti! Catolici, ortodocsi, taranisti, liberali, fosti legionari – o adunare impresionanta de români aflati în afara granitelor si care, în acea zi memorabila, au petrecut împreuna momente de neuitat”. Nea Mitica, „român hotarât si descurcaret”, este un personaj foarte interesant si convorbirile cu el iau aspectul unor calatorii de agrement .prin lume, cu lume pestrita si locuri pitoresti. (…) Personajul Nea Mitica este un pretext pentru prezentarea unor aspecte ale vietii economice, sociale si culturale ale vietii occidentale. Prozele sunt fragmentate în mici capitole, carora autorul le-a dat câte un subtitlu pentru a sublinia esentialul, mesajul transmis cititorului.  E un procedeu jurnalistic destul de raspândit. Simplele pretexte de conversatie, devin, sub pana  autorului, povesti de viata inedite, foarte interesante, aproape emblematice, despre viata si experienta celor care se hotarasc sa plece în exil si sa-si faureasca alt destin. Desprinderea de «gradina dulce»  în care a vazut lumina, este pentru fiecare, destul de dureroasa. Ca element comun pentru cei din diaspora (nici nu se putea altfel!) – este dorul macinator de suflet, care provoaca arsite mai usturatoare decât sulitele de pe cer. (…) Dar ranile launtrice nu se vad. Ele transpar însa, uneori, în chip neasteptat, de regula în fata unor necunoscuti, unor trecatori grabiti, care slujesc drept duhovnici, confesori sau prieteni ocazionali în fata carora, e mai lesne sa-ti radiografiezi sufletul. Cei care le primesc le iau cu ei ca pe un bagaj strain, ajuns niciodata la destinatie. Povesti în poveste. Povesti de viata. Frânturi, crâmpeie de soarta. Averi neimpozitabile, comori de suflet. Împartasite, înjumatatite, frânte precum pâinea la  Cina din urma,  neorânduite, nestivuite, întâmplari de-a valma, care-ti populeaza sufletul. Relatându-le, îti usurezi inima si trupul. Statura ti se îndreapta, umerii nu mai par încovoiati. (…) Rasfoind aceste file de trecut, observi ca ele, pe undeva se aseamana, au aproximativ,  aceleasi elemente: nasterea într-un sat, loc neaparat mioritic, zbaterea pentru a-si fauri un destin, hotarârea (grea) de a parasi locul, casa, oamenii (lucrul cel mai dureros!) – înstrainarea, dorul, închegarea unui alt destin si – de cele mai multe ori – reîntoarcerea – atunci când nu mai e chip de trait din pricina mrejelor dorului. (…) Cu toate inconvenientele unui regim auster de viata, cum s-ar mai reîntoarce, sa-si afle sfârsitul –  lânga oasele strabunilor! Nu sunt vorbe în vânt. Sunt marturii. Marturii zguduitoare, pilduitoare. Puse în gura personajelor reale, povestile, întâmplarile, subiective, desigur, capata o aura tragica, pentru ca protagonistii nu se pot detasa. Aici e nevoie de iscusinta autorului canalizata pe subiect, la care se mai adauga si travaliul fanteziei acestuia, ori al altor personaje care intervin în poveste, fie direct, fie prin însemnari scrise demult si oferite cu generozitate, pentru a ramâne în istorie ca pagini ale exilului românesc. Pe aceasta plaja uneori însorita, alteori mohorâta, dar niciodata pustie de oameni, Octavian Curpas nu face altceva decât radiografiaza destine pornind de la fapte reale în stil reportericesc, adaugând caratele talentului sau de neîntrecut povestitor si interlocutor iscusit care stie sa „smulga” extraordinarul din faptul banal, fantasticul din real si chintesenta din orice întâmplare, nu fara tâlc,  pentru cei care citesc ori asculta. Istorisirile sunt antrenante, bine întocmite, iar cadrul de desfasurare este narat cu tot dichisul marilor romancieri. Personajele sunt, de asemenea, bine creionate, din ele desprinzându-se prototipuri, caractere – cum ar zice americanul. (…) Un adevar despre mentalitatea emigrantilor este rostit de autor, fara a neglija realitatea imediata a României, în felul urmator: «Trecutul reprezinta pentru fiecare emigrant tineretea, o Românie pe care si-a construit-o în suflet – putin utopica, putin idilica…, specifica oamenilor cu doua patrii». Cartea constituie si o provocare spre cunoastere, spre asimilarea unor noi culturi, spre aventura, deschidere spre univers unde poti întâlni sansa pe urmele pasilor tai, ori pe dinaintea privirilor. Depinde doar de felul cum stii sa întinzi mâna sa o atingi, sa o prinzi din zbor, sau sa ramâi cu ochii tintiti spre ea, ca spre o Fata Morgana.”
*Cartea lui Octavian Curpas i-a atras atentia si conationalei noastre Aura Imbarus, nominalizata la Premiul Pulitzer pentru cartea autobiografica  „Out of the Transylvania Night”: „Uitati într-un apus de soare, rasfirati pe tot globul, românii tot îsi amintesc cu drag de obârsia lor, chiar daca le-a fost greu în tara natala.  Suspendat într-un tarâm al inocentei este Mitica, sau sub numele lui adevarat Dumitru Sinu, indiferent pe ce meleaguri s-a ratacit, pentru putin sau mai mult timp. Calatoria lui în timp si spatiu este a celor cutezatori si dornici de a încerca soarta pe toate fatetele si a-i smulge chinului un zâmbet timid. Autorul cartii „Exilul românesc la mijloc de secol XX – Un alt fel de pasoptisti români în Franta, Canada si Statele Unite” – Octavian Curpas – surprinde cu maiestrie în condeiul sau zbuciumul sufletesc al celor dezradacinati dar netematori de un viitor mai putin clar. Tragedia românilor  se transcrie în învingerea sinelui, oriunde s-ar afla.”
MARIANA CRISTESCU
Cotidianul „Cuvântul liber”, Târgu-Mures,  sâmbata, 15 octombrie, pag. 3 – „Cultura si Arta”

 

 

Galatenii, salutati de Mexic – Reîntâlnirea cu Lina Zeron, în 2012

La editia din 2009 a Festivalului International de Poezie „Serile de literatura ale Revistei Antares”, Filiala Galati-Braila a Uniunii Scriitorilor din România, ca institutie organizatoare principala, a avut printre invitatii sai de prim-plan o scriitoare din Mexic – Lina Zeron. A vazut Dunarea, a discutat cu scriitorii cu norma întreaga de la Galati, a citit în public.

Gratioasa, campioana la fixat feminitatea în jocuri de-a existenta, pe care numai poetii autentici si le pot permite. Simtindu-se bine printre galateni, i-a facut o surpriza presedintelui scriitorilor de la Dunare, domnul Corneliu Antoniu, trimitându-i, din îndepartatul Mexic, anul acesta, o carte eleganta, pe coperta careia sta scris – cred ca este vorba de titlu – Festivalul International „Serile de literatura ale Revistei Antares”.

Ne aflam în fata unui omagiu de 114 pagini, adus, în fond, municipiului Galati si galatenilor de azi. Însumeaza poezii de-ale sale, traduse în 6 limbi ale Pamântului.

Va prezentam, în traducerea elevei de liceu Maria-Lavinia Paladi, de la Colegiul National „Al. Ioan Cuza”, un esantion de versuri directe, omenesti, „ambalate” într-o spunere neprimejdioasa:

„În interiorul blând al corpului meu, / Tu arzi. // În spatiul unde noaptea domneste, / Tu tremuri. // Printre umbrele unde nebunul se roaga pentru iertare, / Tu îngenunchezi. // În profunzimea visului distrus, / Tu apari. // În numele Învatatorului venit sa ne salveze, / Tu cersesti. // (…) Acolo unde gândurile tale n-au pace / Eu exist” (Acolo unde, p. 36).

Lina Zeron va reveni la Galati, ca invitata speciala a filialei scriitorilor,  la festivalul din 2012.

Ion Trif Plesa
VIATA LIBERA
GALATI

CÂND SCRIU…

Nicoleta MILEA

Când scriu
Simt o prezenta discreta,
Fascinanta, cuceritoare…

Si nu-nteleg
Cine si-a uitat sufletul
În salbatica miere a dorului…

Un copil îsi mâna agale
Cuvintele spre casa
Lasând în urma
Lumina primului rasarit…

Tot ascultând
Tacerile profunde,
Ma trezesc cuvânt
În locul unde
Soarele-a apus!

SCRIITORI OLTENI: ION CATRINA – ELIBERAREA PRIN ÎNTOARCERE SPRE TRECUT

prof. Rafaela TRAISTARU

 

 

Ma voi opri mai ales asupra primului roman „Potecile destinului” si ultimului „Urmasul” deoarece ambele au note autobiografice, iar autorul ,desi pare omniscient, povestirea fiind la persoana a III -a, îsi face simtita prezenta prin caldura si întelegerea cu care îsi priveste si-si prezinta eroii. Folosind o tehnica moderna, cea a oglinzilor care prezinta diferite fatete ale personajului din care se încheaga o personalitate puternica, scriitorul dovedeste faptul ca îsi cunoaste personajele, le întelege ezitarile si este alaturi de ale atunci când ele îsi cauta radacinile si se autodescopera. De aceea la aceste personaje ,în special la Nicu Costescu din „Potecile destinului” si Luca, din „Urmasul”, oameni macinati de nelinisti si cautari, eliberarea se produce în momentul în care ,asumându-si greselile lor si ale sistemului care le-a generat, privesc detasat spre bolgiile infernului prin care au trecut si accepta sa mearga mai departe. Putem spune ca e vorba de o dubla eliberare a personajului si a autorului.

 La sfârsitul primului roman, scriitorul marturiseste: „Faptele descrise sunt autentice. Numele unor personaje sunt imaginare. Cei ce se vor recunoaste o fac pe propria lor raspundere. Orice reactie de ostilitate fata de aceste rânduri va izvorî numai din rândul acelor ce vor fi dorit ca el sa taca. N-a putut s-o faca, pentru ca a vrut ca istoria sa nu se mai repete.” Consider ca aceste rânduri sunt de fapt cheia întregului roman, mobilul care a stat la baza scrierii acestuia. Autorul trebuia sa scrie pentru ca umilintele pe care le-a îndurat într-un regim care nu respecta omul cu toate gândurile si aspiratiile lui, care frângea visurile într-un mod brutal, sa nu mai renasca. Eliberarea se produce calm, matur, fara patima ,doar cu o detasare amara si trista.

 Autorul nu-i condamna pe cei care i-au facut rau personajului sau (adica lui), el prezinta faptele oarecum împacat cu soarta, lasând cititorului dreptul la judecata. Toate mediile sociale sunt trecute în revista în primul roman, dar poate, cel al intelectualilor care trebuiau sa-si reprime anumite aspiratii, este cel mai drag cititorilor, desi pentru scriitor si personaj locurile natale, cu viata patriarhala, înnobilata de aura privirilor unui copil ce a deschis ochii într-un sat înca „nestricat „ de lumea moderna sunt „edenul” spre care se întoarce mereu si unde spera sa gaseasca acea eliberare de spaimele trecutului.

 Conceput cu o structura polifonica, romanul înmanuncheaza prin eroii sai un singur destin, la conturarea caruia contribuie toti ceilalti, care nu sunt altceva decât fatetele unui singur personaj. Potecile destinului lui Nicu, Mircea, Remus, Cosmin si al Anei Maria sunt deschideri mediatice ale unei multiple si fantastice partituri. Într-o atmosfera kafkiana în care actioneaza un mecanism ocult al fortelor raului,iar omul asteapta neputincios sa fie strivit, personaj ele strabat un drum al Golgotei din care majoritatea nu se mai întorc. În final glasul rotilor de tren care este un laitmotiv în acest roman, va fi melodia care sugereaza eliberarea: „În ritmul leganat al rotilor de tren a cautat motive pentru o detasare. E vremea sa mergem la drum/ Si tu ca si mine liber sa zbori/ Sa mergem spre muntii cu piscuri în nori/ Spre marea albastra, unde mereu/ Cutreiera slobod doar vântul si eu …” . Motivele însa nu se întrezareau.

Si totusi eliberarea personajului de framântari, de întrebari, de cautari se produce, caci cel care asculta acum glasul rotilor de tren este mult mai calit decât tânarul care plecase cu câtiva ani înainte din Costestiul natal spre Brasov, Iasi, Caracal, pe cararile întortocheate ale vietii pentru a se desavârsi ca om , devenind un observator fidel al meandrelor destinului si un tip lucid, capabil sa discearna binele de rau si sa evite capcanele unui regim ce ameninta sa distruga în tavalugul sau, destine nevinovate. Ca aceasta eliberare s-a produs stau marturie celelalte patru romane care au aparut în decurs de doar câtiva ani: „Tarâmul umbrelor”, „Pamântul îngerilor”, „Cerul infernului”. ,,Urmasul”- aparut în 2009.

 „Urmasul” încheie un ciclu. Cele cinci volume alcatuiesc un tot unitar si se înscriu într-o adevarata cronica a destinului unor familii de oameni simpli ce strabat drumurile vietii într-un secol plin de contraste, de încercari” aberante si obstacole existentiale, pe cât de crude, pe atât de nedrepte si inutile. Personajele celor cinci volume developeaza actiuni ce se împletesc complicat si subtil într-o retea ce poate, în sfârsit, sa fie descifrata, pentru ca unele dintre ele îsi regasesc radacinile în negura timpurilor ce duce pâna la „Urmasul”.

 Cu actiunea plasata într-un tinut aproape de basm, în inima muntilor, într-un adevarat cuib de vulturi, numeroasa familie a Balaienilor duce un razboi tacut cu muntele. Desi aparati de dusmanii din afara, cei din familia Balaienilor duc o lupta inegala cu salbaticia muntelui care le ofera protectie pentru a prospera, dar le cere si „tribut” în vieti omenesti. Ramân doar doi oameni: Simion si unicul sau fiu, Luca. Luca este „urmasul” care traieste o drama sfâsietoare ramânând de tânar singurul stapân al acestui cuib de vulturi, în urma mortii absurde a lui Simion, în zilele tulburi ale primului razboi mondial. Luca exercita asupra celor ce-l cunosc o atractie puternica, dar în mod paradoxal, toti cei care vin în contact cu el si doresc sa-1 ajute, sfârsesc tragic, de parca el ar fi cel blestemat si ar fi obligat sa razbeasca singur pentru a dobândi calitatile necesare unui învingator. El trece anevoie peste obstacole de tot felul pe care destinul orb i le presara pe drumul vietii si nu devine un om invincibil, ci doar un simplu urmas ce a razbit în cele din urma si a reusit sa predea stafeta la altii.

 Desi personajul este înconjurat de oameni care îl îndragesc, el lupta si sufera tot singur. Simion, Damian, surorile Lacatus, Niculaie si Paraschiva nu fac altceva decât sa-1 simpatizeze si sa-i usureze drumul spre împlinire, însa ele nu-i modifica cu nimic traiectoria prestabilita de Parce. Eliberarea personajului se produce târziu, dupa ce în urma unui sir de nedreptati si violente, Luca pierde totul, în roman razbate un puternic strigat de alarma referitor la lege, justitie, dreptate si adevar. Luca pierde în mod abuziv drepturile de proprietate asupra pamânturilor stramosilor sai, pe motiv de lipsa de probe doveditoare, pentru ca actele arsesera la incendiu, iar proprietatea, ramasa libera, e adjudecata de o camarila judiciara din care face parte chiar avocatul ce trebuia sa-1 apere la proces. Când ramâne fara casa si avere, iar trecutul îl chinuie cu toate fantomele lui. Luca încearca sa închida acest trecut într-un sipet de unde spera sa nu mai slobozeasca niciodata: „Revedea totul cu mii de amanunte si i se parea ca a fost ieri pe acolo si ca din casa de lemn si de piatra ce se afla în fata curtii îi zâmbeau sfios ferestrele tacute, iar tetele ce se refugiasera de peste munti erau raze ale soarelui de primavara, blânde si mângâietoare”. „Acolo au fost stramosii mei, acolo s-a nascut tata si acolo m-am nascut si am încercat sa traiesc eu. Fiti în veci blestemati voi, ce mi-ati rapit trecutul si fericirea”… „?i-a promis ca în viata lui sa nu mai aminteasca despre trecut si sa încuie toate amintirile în el sub lacatul tacerii”.

 Când trecutul va navali furtunos asupra lui,eliberarea va fi atât de brutala, încât îl va face pentru moment sa-si piarda cunostinta si sa înteleaga ca exista pe undeva o dreptate pe care doar Dumnezeu e în stare sa ti-o faca tie, muritor de rând:„Luca a privit fara sa-si creada ochilor. Pamântul a început a se clatina si cerul s-a rotit ametitor. Peste ochi i s-a lasat un întuneric dens, a vazut stele verzi sî a încercat zadarnic sa se prinda cu mâinile de ceva ca sa se sprijine. S-a pravalit pe podea si a ramas o vreme inconstient, spre disperarea Paraschivei. Când si-a revenit Paraschiva îi freca tâmplele cu otet. Lânga el zacea aruncat chimirul lui Simion”.

 Dupa acest al cincilea roman si eliberarea autorului de fantasmele trecutului, de amaraciunile strânse într-o viata presarata cu nemultumiri si umilinte, pare sa se fi desavârsit. Omul care a devenit „locuitor al cetatii”, priveste detasat tot ceea ce a cunoscut si a trait, si doar din când în când, mai ales în descrierile de natura, razbate nostalgia omului nascut în zona de munte, mai aproape de cer, acolo unde totul este mai pur decât aici la câmpie: „Casa renovata de curând nu era aratoasa, ba era chiar cu mult mai modesta decât cea de la Valea Seaca, dar era asezata într-un colt de rai cum rar se vede pe lume… livezi de pomi fructiferi abia înverziti si parcele întinse acoperite cu fânete se modelau languros pe pantele unor dealuri molcome si crânguri, sau chiar pâlcuri de copaci izbucneau pe neasteptate din loc în Ioc dupa o geometrie asimetrica plina de farmec si candoare”.

Fin analist, scriitorul Ion Catrina sondeaza abisurile sufletesti si ne face sa traim alaturi de personajele sale, bucuriile, tristetile si spaimele acestora. El îsi întelege personajele, nu le condamna, nu se erijeaza în judecatorul faptelor acestora, ci traieste alaturi de ele dramele si tragediile lor. Aceasta modesta lucrare se vrea o invitatie la lectura pentru a descoperi un scriitor cu adevarat valoros pentru care a scrie este sinonim cu a trai, a ierta si a spera.

Caracal, Iunie 2011

PRIZONIERI ÎN LIBERTATE

de Dona TUDOR

 

Ies cuvintele ca niste roiuri de tântar din televizor. Stam pe tabla de sah. Pioni resemnati. Cai dresati. Regi. Regine. Nebuni. Si câte o tura. Unii se învârtesc mereu. Nebunia nu e molipsitoare. Si totusi. Regii aiureaza. Reginele au ajuns iele. Pionii cad singuri. Caii au uitat ca au fost salbatici. Vremea merge înainte. Învrajbita vreme. Framântarile politice fac, din gândurile noastre, hârtie de prins muste. Tacuti, privim duios spre spectacolul vietii. Supravietuitori zilnici.

Ne prinde somnul cu grijile politicii în perna. Nu mai stim ce ne fac toate neamurile, dar ce fac blondele si brunetele din politica si de pe lânga, stim în amanunt. Din tot ce avem, parca nimic nu ne mai apartine. Descoasem si înnodam divorturi, crime, violuri, presedinti, premieri, nunti, botezuri, spaime, preturi, inflatie, accidente, morti, vii, în acelasi cazan cu vorbe. Vorbe daruite. Vorbe ostenite. Cazanul suna. Când a gol, când a plin. Încordati în ascultare, zumzetul dintre pereti, fac grijile sa dispara.

Gândurile noastre se volatilizeaza. Ramânem doar cu el. Cu televizorul. Ecranul straluceste ca o bacnota. E a fiecaruia. E a noastra. Mirati, speriati, fericiti, ne platim cu ea un ochi de viata. Pumnul, strâns pe telecomanda, ne duce în alte ochiuri de viata. Paienjenisul cu vise nedormite se scamoseaza în lumina zorilor de zi.

Un salas pentru clatit privirea. Cuvintele, dimineata, s-ar vrea sa fie de plus. Molatice s-ar vrea. Matasoase. Vorbele fara ecran sunt aspre ca un pârjol. Nu mai gasim în ele un loc de taina. Realitatile de ieri se întorc. Tiptil. Furtunos. Tandru. Spicuitor. Discret. Zgomotos. Artagos. Încercate de vise si iluzii. Ar trebui sa intram în realitate cât nu e prea târziu.

Creste pretul la cartofi mai repede decât creste iarba si nu stiu daca s-a marit suprafata cultivata. Nu prea s-au înghesuit doritorii de solarii în curte. Se înalta întrebarile în marile piete de legume si fructe. Dar, nu prea alearga multi, la casa parinteasca, sa mai planteze niste fire de rosii sau de ardei. Ne uitam la pamânt ca si cum el ar trebui sa produca singur. Nu mai suntem nici cu sapa, nici cu mapa. Nu mai suntem nicicum. Sus cu munca, sa nu ajungem noi la ea, se spunea zeflemitor.

Oameni traitori din munca, ignorând munca. Nu mai pica orice para malaiata, în gura oricarui natafleata. Nu mai stim sa ne întindem cât ne e plapuma. Ba, chiar ne-am simti mai bine, în a altuia. Pamântul la indiferenta se razbuna. Suntem saraci, într-o tara bogata. Ne convine, sa aruncam nemunca, în spinarea altora.

 

De peste 20 de ani, tara se scurge. Ca niste boabe, a fost risipita printre degete. Cine a stiut sa strânga, a strâns. Cramponati în rafuiala cu statul, oamenii muncii au uitat munca. Cine e în putere se duce sa munceasca pe pamântul altora. Pamântul tarii se înabusa nemuncit. Lacrima parasirii pârjoleste. Traim, în Gradina Maicii Domnului, orbiti de ochiul dracului.

Dona TUDOR

Bucuresti

15 iunie 2011

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA ÎN CARE TRAIESC LA MINE ACASA”

 

CONCURSUL DE ESEURI „ROMÂNIA MEA” – PNL VASLUI 2011

 

Andrada Mihaela DOBREA – Colegiul National „Cuza Voda”, Husi

 

 

ROMÂNIA MEA: „O TARA ÎN CARE TRAIESC LA MINE ACASA”

 

Traiesc în România. Este o simpla propozitie care totusi poarta atâtea întelesuri. Traiesc într-o tara din Europa. Traiesc într-o tara a Uniunii Europene. Traiesc într-o tara saraca pentru unii, bogata pentru altii. Traiesc într-un colt de lume. Traiesc într-o tara unica. Traiesc într-o tara care e a mea. Traiesc pe un pamânt al meu mostenit din generatie în generatie. Si, în sfârsit, traiesc la mine acasa.

România nu este un nume cu rezonanta, dar odata ce faci cunostinta cu ea este imposibil sa nu ramâi captivat de unicitatea si farmecul ei. Cu toate ca nu este perfecta – sunt multe lucruri care ar trebui schimbate sau cel putin imbunatatite – are acel ceva, cum ne-am obisnuit sa spunem, care te atrage ca un magnet. Am ajuns sa vorbesc despre România ca despre o persoana si parca, totusi, nu gresesc.

Faci cunostinta cu EA, îti faci o prima impresie, te gândesti ca ar fi bine sa fructifici relatia pe care o ai cu EA, îi explorezi limitele, îi cunosti partea buna, calitatile, talentele ascunse. Pe masura ce relatia avanseaza observi si micile sau marile imperfectiuni, îi vezi defectele, esti deziluzionat de EA. Te-a amagit, te certi cu EA. Pleci. Cunosti alte persoane, dar lipseste ceva si, deodata, îti dai seama: e EA, România. Cum de nu ai realizat pâna acum ca în ciuda tuturor defectelor EA e persoana în care ai cea mai mare încredere? Si te întorci la EA cu capul plecat, stânjenit si plin de remuscari.

În România am trait, am cunoscut-o cu toate partile bune sau mai putin bune si am realizat ceva: chiar este o tara care îti ia rasuflarea. Pornind de la peisajele naturale minunate, de la istoria prezenta prin monumentele sale si pâna la oamenii care o locuiesc, totul se îmbina într-un vârtej de culori, obiceiuri, locuri si oameni care te fascineaza. România este o tara a celor care vor sa exploreze, care vor sa patrunda în misterul care leaga taranul român de natura, care vor sa cunoasca forta ce o sustine. Mergând usor pe un drum prafuit de tara, te cuprinde setea. Vezi o fântâna si alergi fericit spre ea. Bei cu lacomie apa rece si învioratoare si începi sa întelegi puterea binecuvântata a acesteia. Îti dai seama de ce taranul român pretuieste atât de mult darurile oferite de natura. În calatoria ta întâlnesti oameni simpli ce te înveselesc si te captiveaza cu istorioare din timpuri vechi si cu legende ce învaluie un loc sau un eveniment.

Cât de frumoasa e România! Si tocmai când te gândesti la asta, o haita de câini alearga dupa tine si tu cu toate puterile fugi spre salvare. Vezi o portita deschisa, intri repede si o închizi cu putere. Ai scapat… Nu prea. O babuta cu un baston în mâna începe sa te certe ca îi invadezi curtea si ca va chema politia, iar tu pleci repede sa nu te mai vada nimeni. Ei, acum vezi si cealalta parte a României. Asta este viata de la tara, cea care te atrage prin faptul ca nu poate fi înteleasa decât de cei care se nasc, traiesc si îsi sfâsesc viata acolo. Dar tu mai ai atâtea de vazut, de simtit, de explorat.

Românii sunt oameni calzi, ospitalieri, sociabili, dar el mai important aspect: mâncarea lor este delicioasa. Te asezi la o masa, intri în discutie cu oamenii, vorbesti, râzi, cunosti povesti, servesti mâncarea. Nu, nu, nu. Nu o servesti pur si simplu, o savurezi. Îi simti gustul, aromele, efortul din spatele preparatului dumnezeiesc din fata ta si pasiunea depusa. Iar compania în care te afli face totul cu atât mai intens. În discutiile purtatate afli despre frumusetile pe care natura i le-a oferit acestui unic colt de lume, despre istoria zbuciumata, despre frumusetile create de mâna omului.

În calatoria ta vezi culmile muntilor urcând într-un ritm ametitor pe cer, atingând parca bolta cereasca cu vârfurile lor înzapezite. Aerul rece, tare, proaspat te readuce la viata din letargia care te-a cuprins. Printre copacii verzi misuna animalele padurii, iar jos, la poalele muntilor printre defileuri ametitoare, curg ape repezi al caror vuiet inunda padurea. Minunile naturii sunt multe si variate, iar farmcul lor nu înceteaza niciodata sa te uimeasca. Printre munti si dealuri se ridica crestele semete, monumente ale istoriei, marcaje ale bataliilor, o întreaga epopee scrisa în cladiri. Frumoasa tara, frumosi locuitori… Si totusi în periplul tau pe acest nou tarâm gasesti si lucruri nu la fel de minunate. Cam greu sa ajungi pâna în sânul naturii, nu? Când te îmbolnavesti simti ca nu trebuie sa te vindeci numai tu ci un întreg spital, nu-i asa? Trecând pe strada vezi atâtia oameni care au nevoie de ajutor, atâtia nefericiti loviti de destin. Sunt unii copii care au devenit adulti prematur, iar alti adulti se sacrifica pentru proprii lor copii.

Natura însasi sufera si se stinge încetul cu încetul… Si totusi, si totusi mai exista speranta, mai exista fericire, mai exista viata. Zilele vin si trec lumea e schimba, obstacolele si pericolele apar pretutindeni, tara se dezvolta, creste, oamenii se schimba si ei, dar un singur lucru ramâne neschimbat: acest spatiu stapânit de realitate si istorie este al nostru, al românilor. Calatoria ta se apropie de final. Si totusi nu ai descoperit înca totul…

Aceasta este România, iar tu esti pierdut pentru totdeauna în farmecul EI. Aceasta este România, înca o tara de pe întinsul glob pamântesc. Un singur lucru o diferentiaza de celelalte: este a mea.

Andrada-Mihaela DOBREA

 

Sfânta zi de Duminica

de Corina-Lucia Costea

 

E duminica dimineata. Am decongelat de cu seara un pui. Stau în fata lui si ma gândesc cum sa-l împart. Nu ca n-as fi facut de mii de ori treaba asta…dar niciodata nu am uitat vacantele în care vedeam scena asta la Seica Mare, lânga Sibiu, la una dintre matusile mele (sora cu tata). Dina avea de hranit 8 guri…6 copii, ea si sotul ei…la care ne mai adaugam si eu si sora mea (în unele vacante), dar si o fetita din casa de vizavi, care nu voia sa manânce singura. Un pui la 11 guri, nu e simplu, dar nu se ridica unul de la masa nemultumit ori flamând. Erau vacante când eram 12, ca venea si baiatul de la Oradea.

“Baiatul de la Oradea” era sufletul ei.

Când nu împlinise 15 ani, pe Dina o trimisera parintii, din Oltenia, la Bucuresti, la o sora mai mare, sa urmeze scoala de infirmiere. Sora cea mare era asistenta la spitalul ORL si cu atâta se oferise si ea sa-si ajute familia: scolarizând-o pe cea mica. Tentatiile orasului au fost mari! Nu stiu cum, dar la un moment dat, tatal meu, care era pe vremea aceea înca student, la Craiova, a primit o scrisoare, de la asistenta, ca Dina era însarcinata si nu vrea sa spuna cu cine. Cum sa-si anunte parintii, care-si pusesera atâta nadejde în copiii lor?

Tata lua primul tren spre Bucuresti si, dupa o noapte de conversatii, mai dure si mai înlacrimate, afla de la Dina ca cel care profitase de naivitatea ei fusese un tânar de la scoala de ofiteri…caruia nu-i stia nici numele.

La prima ora, când se da raportul la unitatea militara, comandantul o puse pe Dina, care mergea tremurând cu tata de mâna, sa-l identifice pe cel care o lasase însarcinata. Toti erau în pozitie de drepti. Dina se opri în dreptul lui. Era fiul unui învatator din Oradea, un copil crescut cu mare drag si cu respect pentru oameni, dar care, în anturajul bucurestean uitase tot ce parintii l-au învatat. Pâna spre seara, sosi si domnul învatator.

Eu nu stiu toate amanuntele, pentru ca era un subiect tabu în familia noastra, dar mereu exista binevoitori, care mai spun câte ceva. Treaba e ca acel copil a fost înfiat de bunicii lui, de d-nul învatator, si crescut la Oradea.

În vremea acestor evenimente, la Scoala de ofiteri, era, ca soldat în termen si Costica, de loc, de lânga Sibiu. Fusese de serviciu, la poarta, când se facu „identificarea”. Interesându-se „de caz” mai departe, afla ca i se facusera analize, dupa nastere, copilului si se dovedise clar, ca acel copil era al tânarului indicat de fata. Oradeanul pierdu, dupa acest “incident”, cariera militara, dar nici nu voise sa se casatoreasca cu Dina.

În ziua eliberarii, Costica, soldatul sibian, rupse din registrul de la poarta, pagina pe care notase actele de identificare ale Dinei si ale tatalui meu, din ziua când venisera la unitate. Desi era cu un cap mai mic (în înaltime) si cât 1/3 din greutatea fetei, se înfatisa la poarta asistentei, cautând-o pe lehuza. Dina era singura acasa. Iesise în curte si, necunoscându-l, vorbisera prin gard. Ce i-o fi spus, ce nu i-o fi spus, Dina îsi facu rapid bagajul si pleca cu Costica…”undeva, lânga Sibiu” (asa-i lasase scris, pe bilet, asistentei).

Draga cumnate…îi scrisese Costica prima scrisoare, tatalui meu…am ajuns cu bine acasa, la Seica Mare. Mama a primit-o bine pe Dina. Si Dina pare multumita. Nu suntem bogati, dar îl avem pe Dumnezeu. El ne va ocroti si ne va face sa razbim prin toate ale lumii…”

Si acum îmi amintesc, atât de viu, casa lor: o casa cu dragoste.

Costica era pictor naiv. Poarta casei era pictata cu o scena de vânatoate. Holul surprindea dansul ielelor, în voaluri sau goale, pe malul unui râu. Prima încapere, sufragerie si bucatarie si dormitor al parintilor si camera de zi…pastra mereu un aer proaspat, cald, ca o îmbratisare. Urmatoarea camera, spre stânga, era “ de baieti”, iar ultima “de fete”. În curtea casei era atelierul unchiului meu si camera în care pastra plantele medicinale. Cel mai mult îmi placea sa umblu încaltata cu sabotii lui de lemn, pictati (cum au olandezii, pentru care avea sute de comenzi).

Tot satul ramasese mut când iesisera, în prima duminica, la biserica: Costica, cu Dina si cu mama lui. Dina era o frumusete. Înalta, voinica, cu un par negru, lucios, ce-i trecea de fund, adunat într-o coada groasa, pielea alb-sidefie, buzele mereu rosii si umede, ochii mari, verzi.

Si-au urmat copiii: una, doua, trei, patru fete…apoi un baiat si înca o fata. Dupa sase-ba chiar sapte nasteri, medicul, pe raspunderea lui, îi lega trompele.

Dupa a patra fetita, deja se simteau greutatile materiale. Tatal meu, nu ne avea înca pe noi si îi trimitea lunar, cumnatului sau, “un mic ajutor” (fara sa stie nevasta si socrii); ba chiar îi propusese mamei sa o înfieze pe cea mai mica. Dar Dina s-a opus. Si-a taiat coada si si-a vândut parul, doar sa nu o dea.

Înainte de Sarbatorile de iarna, când era însarcinata cu baiatul, a primit prima scrisoare de la întâiul ei nascut, de la Oradea. A lesinat, de emotie, cu scrisoarea-n mâna, pe zapada, lânga poarta.

Draga mama, scrisese N. printre altele, bunicul mi-a spus ca mai am surori, ca ai alti copii. Pe mine m-ai uitat? Stii ce înaltime am? Ce note iau la scoala? Tata spune ca sunt frumos, ca tine…

Plânse Dina o noapte întreaga. Când s-au ivit zorile, Costica îi spuse mamei sale: “Sa nu o trezesti! Ma duc la Oradea, dupa copil!

Si a venit Costica, la d-nul învatator. I-a povestit si i-a aratat poze cu Dina, cu fetele, cu casa lor si l-a implorat sa lase baiatul sa-si vada mama. Acum aflase si unchiul meu ca, la împlinirea vârstei de 10 ani, bunicul a hotarât sa-i spuna lui N. adevarul despre parintii lui. Tatal sau natural, nu era, asa cum stia el, bunicul lui. N. a voit sa-i scrie mamei sale si bunicul nu s-a opus. Aflase de la tatal meu adresa Dinei, caci tatal meu îl vizita, de câte ori avea ocazia: Si el e nepotul meu!

În Ajun, când Dina împodobea bradul, cu fetele, în casa intrara musafirii de la Oradea”!

N-am avut Craciun mai frumos în viata mea! povesteste si acum N….la aproape 60 de ani ai lui. Era stiut: când mergeam eu la Seica, eram rasfatatul mamei!

În vacante ne gaseam de multe ori cu el, acolo, sau venea el la noi, cu 1-2-3 dintre fratii lui de la Sibiu.

Nu voi uita niciodata sentimentul pe care l-am avut în casa lor: ca poti sa ai, material vorbind, tot ce vrei, daca lipseste dragostea care uneste…tot degeaba.

Ma uit cu tristete la puiul din fata mea…în câte parti sa-l tai?

Îl iau de-o aripa si-l pun întreg în tava.

 

Timisoara,05.06.2011

 

DACA AS VREA SA PREDIC

de Adrian Botez

 

daca as vrea sa predic – n-as gasi ce sa

spun: as bâigui câteva vorbe

stinghere – si-apoi as tacea – rusinat

într-un colt de minune

 

n-am umblat lumea în lung si în lat

n-am pasit prin iarba – prin roua si-n soare – alaturi de

mari multimi de oameni – framântând

cu sfânta socoteala – în picioare si între pumni

pamântul

 

nici marile n-am înfruntat – în

fratii ale spumei talazului – nici în

fata pestilor uriasi nu m-am minunat

nici sub fâlfâitul cumplit al pasarilor vazduhului – rasarite din

neantul apei – nu m-am închinat

 

n-am cântat seara la focuri înalte

încercând sa ispitesc cerul si-ale lui

de aer mult si-ndesat – porti enigmatice – si

sipete scumpe si rare – cu multa

si îndelunga chibzuinta – dumnezeiesc

ferecate

 

n-am stapânit popoare fara de numar – închinându-le

lunii si soarelui – si nici piramide

n-am durat – în amurg

 

nu m-au vizitat – mari si mici – pasarile dumbravii – în

diminetile începutului lumii – si

n-am schimbat vorbe si nevinovate

ori cam desucheate

flecareli – flacarui – cu îngeri

seara – dupa ce-n siruri

nesfârsite – vitele se retrageau

de la adapat – lasând loc curat de

hodina – pe prispe si-n jurul

fântânilor – huhuind – din adânc – cu

glasul batrânilor

 

si – mai ales – n-am întrebat muntii despre ceasul

tacerii – iar piscul mi-a ramas fratele de sub trasnet – dar

mut si podidit de

spumele verzi ale sfioseniei padurilor – de spumele

albe – ale-ndraznelii izvoarelor : acolo sus

între tancuri – stau – nevazute – cumplit templele – carora doar

când si când – în cutreierul vesnic al

mintii – le jertfesc

ori – dimpreuna cu nevazuti preoti sau

genii de noapte – în taina pietrei stelare – cioplesc si de zor

zugravesc – cu tunet si foc

icoanele zeilor fumegosi – salbatici ascunsi – furiosi cât si

temeliile zbatute-ale lumii

radacinosi – naivi si barbosi

 

…si nici macar Dumnezeu nu m-a

chemat – ca pe-un ciumat – din când în când – sa

ma ispiteasca din

cuvânt – sa-mi descheie

sufletul – acolo – deasupra

cerurilor – si sa privesc – stând – de-mprumut si

în joaca – pe tronul lui

oceanele si câmpiile lumii – ca

pe niste locuri de tot sfinte – numai bune de

arat – cu privirea – cu

mintea – si – gemând de lung dor – pregatite spre

a fi însamântate – prin

alba de nesomn – nazuinta

 

n-am lasat vreodata foarfecele croirii de lume

cu gura deschisa – temându-ma ca-i voi

fi – eu însumi – mereu

hrana a nesatulei lui lacomii – sau ca

printre buze de fier – îl voi face-a rosti

ce nu se cuvine – cu prea multa

nemasurata si nerusinata pofta – prin nesabuinta mea

el va naste – numai începuturi de lume – monstri pe cioate

sprijiniti – orbi zurlii

muti – surzi si

sanchii

 

ce-as putea spune mai nou – la

cotirile fluviilor? – ele n-au nevoie de

glasul meu – pentru a-si

schimba – în rastimpuri – pozitia lunecosului

trup – sa nu le amorteasca apele – deltele

sfinte – si sa nu se lase napadite de bolile

stimelor – când istete – când

trist cântatoare – în noaptea

nelinistii

 

ce-as putea rosti în fata

popoarelor – care se misca – tacute – în

umbra si dupa umbra Lui Dumnezeu – ascultând

noapte de noapte – crugul stelelor – spre

a sti – a doua zi – cu ce rugaciuni sa-si întâmpine

cirezile faptelor?

 

sa stau – ca sub ploaia de roua a

lunii – sub propria-mi sudoare-n amiezi

si sa-nvat sa-nserez : e singura predica

folositoare si dezmierdat potrivita

oaselor mele – pe cer plutitoare

oaselor mele – prin care

trec aer sfânt si nemaiauzite cântece – si peste care

din când în când – se rasfata-a minune si-a

rasarit de proaspata lume – o

floare

***

http://adrianbotez.com/Poezii.html