Tag: literatura

O STEA CAZÂND, SE-NALTA -florilegiu omagial pentru GRIGORE VIERU-

On By nelursIn Inspirational, literature, poetryLeave a comment

by CEZARINA ADAMESCU

ÎNTÂLNIRI CRUCIALE
SI O SARBATOARE A CUGETULUI ROMÂNESC

Asa cum bine a spus fratele nostru întru cuget românesc, Poetul Grigore Vieru, Poesia a avut întotdeauna drept sfânta menire ”sa încurajeze soarele sa rasara si femeia sa nasca”.
Am citat aceste cuvinte nu întâmplator. Ele-mi aduc aminte de salba de simtaminte care mi-au rascolit fiinta în acel crucial an 1989, când la gradina de vara a urbei noastre, ne-a fost daruit de catre Opera Româna din Iasi, un neuitat spectacol intitulat ”Vin din Muntii Latiniei”, spectacol de cuget si simtire româneasca, în care cele doua arte Poesia si Muzica s-au împletit în chipul cel mai armonios, atingând culmile desavârsirii. Îl avea ca protagonist pe Grigore Vieru, fratele nostru de suflet si sânge, alaturi de Silvia si Anatol Chiriac, Iurii Sadovnic si Grupul Legenda.
Sunt 19 ani de atunci dar parca a fost ieri. Ca simpla spectatoare, am fost confruntata în ziua aceea cu o priveliste cel putin insolita: când am ajuns în micul scuar din fata gradinii Central unde se aflau sute de oameni nerabdatori sa-si manifeste simpatia si admiratia, precipitându-ma spre intrare, am dat piept cu un nesfârsit cordon de oameni ai ordinii publice, înarmati cu bastoane de cauciuc, însotiti de câini lup si purtând tignale stridente si alte asemenea arsenale. Strajuiau intrarile stând la distanta de 2 metri unul de altul si pazeau – ce? Un artist? Un mare poet universal? Un grup folk? Cântareti de profesie? Ce comedie! Dar oare Nichita a fost si el pazit la Struga, când a fost încoronat, pe drept cuvânt, Rege al Poesiei? Dar alti câtiva poeti universali, la marile festivaluri Herder sau Etna Taormina, au fost oare tot atât de strasnic paziti de fanii lor, care nu fac altceva decât sa-i admire nelimitat, fara granite? Caci iubirea, admiratia, afectiunea pentru oamenii de cultura si artisti nu prea cunosc granite. Ele transgreseaza si Timp si Spatiu si se manifesta, în felul lor, zgomotos si cât se poate de sincer, nepremeditat, ci spontan si, cu atât mai puternic.
Si apoi, cui i-ar trece prin cap sa faca cel mai mic rau unui Poet? Cum sa lovesti o stea, un luceafar?
Dar atunci, am fost purtata ”nevoit” de valul multimii si condusa, mai bine zis îmbrâncita, si directionata, precum oaia la strunga pe un culoar format din oameni în uniforme si câini negri. Se patrundea în sir indian, câte unul, ca la analizele micro, înaintând anevoios, ceea ce sporea starea de nervozitate si mai ales, anxietatea. Parca paseam spre o camera galbena, spre un univers concentrationar, unde nu exista decât intrare. În sfârsit am pasit pragul gradinii, cu inima strânsa. Eram devastata de stari contradictorii: teama, bucurie, nerabdare si un usor sentiment de culpabilitate si mai ales penibilitate. Ma rusinam chiar ca nu pot sa-mi manifest în mod liber si pasnic simtamintele de admiratie si trebuie sa fiu ”pazita” pentru acest lucru. Si ma tot gândeam, cum s-or fi simtind oaspetii nostrii moldoveni, fratii de sânge, care nu pot nici ei sa se manifeste plenar si sunt conditionati în ceea ce priveste repertoriul.
Mi-am ales un loc, nu prea în fata. De altfel, puhoiul acela viu de oameni, fiind dirijati, ocupasera cam jumatate din suprafata gradinii cinematograf de vara si mai ramasesera scaune în cealalta.
Acum pot sa spun ca plecasem de-acasa c-un gând secret care putea fi lesne interpretat. Dar era un gând asa de nevinovat! Voiam, de fapt, cu tot dinadinsul, sa-l vad îndeaproape pe Grigore Vieru, pentru care nutream si nutresc si astazi un simtamânt de netarmurita admiratie. Voiam sa-i simt preajma, sa vad nimbul acela de inefabil care-i înconjoara, blând chipul, sa-l ating usor, fie si în treacat, sa ma încredintez ca exista.
Am fost dintotdeauna excesiv de timida. Nu-mi place sa dau buzna, sa agresez actorii la cabine, desi-i iubesc si respect foarte mult, având pentru ei simtaminte speciale. De data aceasta, trebuia, era imperios necesar. Cu orice risc. Am avut nevoie de un efort de vointa si un curaj fara margini sa pot urca, înainte de începerea spectacolului într-un moment mai linistit, cele câteva trepte spre scena, în culise, unde era un vacarm de nedescris. Mult tineret si copii se înghesuiau la usa cabinei Poetului. Oamenii de ordine si organizatorii spectacolului pazeau cu strasnicie intrarile. Maestrul se odihnea între spectacole, era – mi s-a spus – bolnav si obosit. Aveam si eu un buchet de crizanteme albe pe care le purtasem precum pe o crenguta de maslin sa vestesc PACEA. Mai avem la mine pregatite anume, doua portrete de-ale Eminescului nostru si un ”arhipelag de visare”, o placheta de versuri proprii pe care o publicasem de curând. Un modest omagiu. Atât cât ma pricepusem. Atât puteam eu sa-i darui, fiindca TREBUIA SA-I DARUI CEVA, o data cu cele mai cuviincioase multumiri pentru simplul fapt de a exista, de a respira acelasi aer cu noi, pur si simplu, binecuvântându-ne si iluminându-ne cu aura chipului sau, cu blândetea din zâmbetul sau, din mirabilele dumisale cuvinte daruite tuturor, deopotriva.
Dar… am fost îndepartatata din preajma cu brutalitate, somata sa parasesc culisele daca nu vreau sa dorm la militie. Atunci, cu un curaj pe care doar disperarea, nebunia sau dragostea ti-l pot insufla, am rugat un impresar de la ARIA sa-i înmâneze florile si cartea, explicându-i, ca nu doresc, de fapt, nimic altceva. A înteles? N-a înteles? Cert e ca a luat modesta mea ofranda, iar eu am coborât repede, tocmai la timp pentru a-mi feri de priviri indiscrete, obrajii dogorind, de parca as fi savârsit o fapta nedemna, de care trebuia sa-mi fie neaparat rusine.
Pe toata durata spectacolului am avut lacrimi în ochi. Nu-mi aduc aminte sa ma fi emotionat atât de tare la vreun alt spectacol. Sufletul meu a vibrat în aceeasi limba cu a lor. N-am sa uit niciodata cuvântul de început al spectacolului: Fratilor!
Nu ne era îngaduit sa raspundem altfel, decât prin aplauze. Si am aplaudat frenetic, fara sa mai iau aminte la suvoaiele de lacrimi care curgeau nestavilit, am aplaudat împreuna cu tot norodul acela, în acordurile imnului : ”Eu vin din muntii Latiniei/ Deci si scrisul mi-e latin”.
Am hohotit pur si simplu cu mâinile, pâna când mi-au amortit palmele.
Într-un târziu, m-am despartit cu greu de scaunul meu incomod din gradina aceea improprie pentru un spectacol de asemenea tinuta artistica. Încet-încet, gradina a ramas pustie, prin aer înca vibrând acordurile sublime, paleta de timbre si sonoritati, efect al memoriei sintetizatorului, care parca revarsau în sus, catre stele, picaturile unui cânt la psaltirion, peste glasul blând, cald si foarte tandru, foarte tandru (parca îmi soptea numai mie?) al Poetului Grigore Vieru, Papa Grig, parintele Abecedarului, Domnul cel mai iubit din Republicile Românesti ale Poesiei.
În acele mirabile zile, când toata urbea respira aerul acestei sarbatori a cugetului românesc, s-a interzis de catre înalta conducere a judetului întâlnirea scriitorilor galateni cu acest frate de condei, limba si sânge. N-am înteles niciodata de ce. Sa nu ne influenteze sau sa nu-l influentam? Ca si când Poesia n-ar cunoaste si alte cai de comunicare subterana, de comuniune spirituala, pânze freatice care se revarsa în suflete provocând tandrete-n averse, mari inundatii nostalgice din toate directiile si întâlnindu-se într-un punct comun, acolo unde nimeni nu poate patrunde decât Duhul Sfânt : sufletul omenesc.
Oamenii acestia nu trebuie dinadins sa se caute, dar nici sa se ocoleasca. Se gasesc oricum. Se ghicesc de la distanta purtând însemne distincte. Insigne pe dinauntru. Îi îndeamna acel dor care, cu ochii închisi devine si mai intens, mai flamând si mai dornic de a-si cauta afinitati elective.
De ce mi-a revenit în memorie în aceste zile, dupa atîtia ani, concertul spectacol oferit de moldoveni în tara muma, e lesne de înteles.
Întâmplarea are un tâlc. Radacinile ei încoltite, au seminte adânc împlântate în launtrul meu vulnerabil. Explicatia ar fi aceasta:
Consider ca pe un drept legitim al fiecaruia dintre noi nevointa de a-si cunoaste ascendentii, de a sti cum si de unde a aparut el în lumea aceasta, care îi sunt radacinile.
Printr-un ciudat ”joc al întâmplarii”, eu nu mi-am cunoscut niciodata bunicii. Întreaga copilarie am fost ravasita de aceasta acerba dorinta: de a avea un bunic si o bunica, daca nu chiar câte doua perechi, la care sa ma pot refugia atunci când ma tem de înghet, de câini, de vise urâte si de întuneric.
N-am avut parte de aceasta binefacere. În schimb, am sa va spun o poveste simpla. Este aceea a unei femei. În acest oras a fost cu desavârsire straina. N-a avut nici macar o ruda si nu stiu ce valuri o purtasera aici, lânga batrânul acesta de fluviu, sa nasca prunci, sa-i creasca si sa-i statorniceasca. S-a nascut la Olanesti, Judetul Cetatea Alba. Cântecele cu care a ademenit somnul pruncilor ei erau în limba dulce, bolovanos de moale sbuna ijimioarai nespus de draga a moldovenilor basarabeni.
La vârsta de 21 de ani si-a pierdut definitiv parintii, Sonia si Filip, precum si pe fratele ei, Leonida care, cu totii, în iulie 1940, în primul val al asa-zisei ”retrocedari”, au fost deportati, îmbarcati în bacuri, cu ce se aflau pe ei si cu o bruma de lucrusoare strânse-n pripa si dusi perntru totdeauna prin cine stie ce zona necunoscuta a Siberiei.
Oricâte eforturi a facut femeia sa-i gaseasca prin forurile internationale, prin Crucea Rosie, prin ARLUS si alte societati, s-au dovedit fara rezultat. Nu le-a putut da de urma, Si a trait asa, toata viata cu nostalgia pierderii lor în suflet. Uneori când spala sau calca lenjerie, femeia aceea blânda si frumoasa si trista, cânta pe limba ei usor deformata, cântece din copilarie si lacrimi mari îi cadeau în albie, facându-se una cu spuma aceea, imaculând-o. Niciodata n-a spalat rufe, fara sa plânga.
De atunci nu npot sa suport când vad o femeie spalând rufe în albie.
De 7 ani, femeia aceea, s-a dus sa se întâlneasca în Patria de sus, cu parintii si fratele ei, Leonida. Catre sfârsit, încetase sa-i mai caute, i se parea totul zadarnic. Dar a trait 40 de ani cu aceasta imensa durere în suflet. Purta, pâna în zilele din urma, urmele unei frumuseti aproape nepermise pentru o femeie saraca si ramasese la fel de blânda si nefericita.
Femeia aceea s-a numit Arionda si dintr-o fericita întâmplare, a fost mama mea.
O clipa, la spectacolul acela, am avut gândul nerverosimil ca artistii de peste Prut au respirat acelasi aer cu bunicii mei necunoscuti si pierduti pentru totdeauna, ca le pot regasi surâsurile pe chipurile acestor oameni atât de îndragiti în lumea fermecata a cuvântului si a muzicii, ca-i regasec chiar. Si ca mi se va permite, sa le încredintez fara rezerve, sufletul si întreaga fiinta.
Iar pe Grigore Vieru îl situez coborâtor din spita funciara a buneilor mei materni, a unchiului Leonida si a neuitatei mame mele, Arionda.

CÂTEVA GÂNDURI PE MARGINEA FUNERALIILOR LUI GRIGORE VIERU

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite.

Funerariile poetului Grigore Vieru au avut, pentru romanii de dincolo de Prut, si pentru romani in general, o semnificatie aparte. Prin fata catafalcului depus in incinta Teatrului de Opera si Balet din Chisinau s-au perindat rudele, oficialitatile, prietenii, artistii, dar mai ales oamenii simpli, veniti cu mic, cu mare, din Chisinau, din Balti, Cahul, Soroca si din toate colturile Basarabiei si nu numai. Din partea oficialitatilor Republicii Moldova au pariticipat, printre altii, fostii presedinti Mircea Snegur, Petru Lucinschi, presedintele Vladimir Voronin, intreg cabinetul de ministri, precum si inaltii functionari ai primariei, in frunte cu primarul general al capitalei, Dorin Chirtoaca… Romania a fost reprezentata de o delegatie guvernametala condusa de ministrul Culturii si Cultelor, Teodor Paleologu, alaturi de citeva delegatii oficiale sosite din partea primariilor si a consiliilor judetene din Iasi, Bacau, Pitesti si alte citeva orase ale tarii.
La scurt timp dupa depunerea in foaier, catafalcul pe care se afla trupul neinsufletit al poetului s-a transformat intr-o piramida de coroane mortuare (urmind un vechi obicei, multi oameni ai locului, luindu-si ramas bun de la poetul drag inimilor lor, ca sa-i netezeasca drumul spre eternitate, i-au depus pe piept bancnote cu chipul voievodului Stefan intiparit pe ele), iar bulevardul pe unde a trecut cortegiul funerar, in drum spre Cimitirul Armenesc, a fost potopit de flori.

Funeraliile poetului au avut un aer neobisnuit. Ele au precedat, in avans de citeva ore, ceremonialul de investire a celui de-al 44-lea presedinte al Americii, Barack Obama, la care au participat un million si jumatate de oameni si circa patruzeci de mii de politisti, eveniment intens mediatizat de toate posturile de televiziune de pe mapamond. La Chisinau, investitura lui Barak Obama a fost eclipsata de funerariile poetului Grigore Vieru, un simbol al dezrobirii neamului si al infratirii romanilor de dincolo si dincoace de Prut. Aproape nimeni din orasul situat pe malul Bacului nu parea sa fie interesat de ceea se intimpla in America. Nici de criza mondiala, nici de sperantele pe care le-a trezit noul presedinte american in rindul oamenilor de pe diverse contiente, care il privesc ca pe un nou Mesia.

Basarabenii l-au condus pe ultimul drum pe autorul Podului peste lacrimi, scandind sau intonind in soapta versurile transmise la radio, versuri pe care multi dintre ei le stiau pe dinafara. Moartea lui Grigore Vieru a redesteptat speranta in inimile oamenilor, le-a trezit in suflet gindul ca istoria poate avea pentru ei si un alt curs decit cel pe care-l are. Auzit de dincolo de Styx, cuvintul sau poate capata in imaginarul colectiv ecouri nebanuite. In viata fiind, poetul avea si slabiciuni. Odata trecut in eternitate, devine intangibil.
…Imaginea postuma a lui Grigore Vieru a acumulat un urias capital simbolic. Daca am incerca sa facem o paralela cu ceea ce s-a intimplat la noi, atunci ar trebui sa ne gindim la starea de spirit care a existat in Romania imediat dupa moartea lui Coposu. Moartea acestuia a revigorat, e drept ca pentru o scurta perioada, societatea civila si a redesteptat speranta de schimbare. La fel se poate intimpla si in Republica Moldova. Aceasta cu atit mai mult cu cit urmeaza alegerile generale… In fine, fiind idealist din fire, consider ca moartea sa trebuie sa reprezinte un “moment” de reculegere si de cainta pentru multi dintre liderii politici de la Chisinau, dar si din Romania, care, dintr-un motiv sau altul, s-au indepartat de idealul national.
Umil, dar si orgolios fata de destinul sau, poetul s-a dorit a fi la fel de simplu ca firul de iarba, invocat cindva si de Whitman. La fel de gingas si la fel de fragil. Dar si la fel de nestavilit cind e vorba sa razbata din asfalt si din constiinta umana calcata in picoare. Iata cum suna unul dintre poemele sale, intitulat Morile: “…Ni s-a luat apa,/ ni s-a luat riul,/ ni s-a luat griul/…/ Ni s-a luat aerul,/ ni s-a luat vintul,/ si cintul, si cintul.// Libertate ofticoasa. Pace, umilinta./ Vreme care/ intre butucii minciunii ne stringe./ A ramas doar moara/ de singe, de singe.// Toate sint, fratioare,/ Impotriva-mi, impotriva-ti!/ Auzi? Departe/ in zari straine,/ hurie mori diavolesti/ de crivat, de crivat. // Ci, iata, din truda/ din aburii singelui/ pe care il pierdem/ obladuitor,/ misterul rasare/ ca noua miscare, noua miscare…”. Si finalul, care poate fi citit atit ca premonitie, cit si ca un avertisment lansat diriguitorilor lumii: “Zadarnic ne impartiti/ dinainte coliva./ Caci tot ce impotriva ne sta/ de tainele noastre/ pieri-va, pieri-va!”.
Poetul era constient de slabiciunile si de fragilitatea fiintei sale launtrice, dupa cum era constient si de faptul ca poezia sa civica nu intotdeauna se ridica la inaltimea asteptarilor. Ca temperament, el era mai apropiat de Rilke, de Lorca sau de Nichita Stanescu, decit de poetii tribuni ce anima multimile. Cumplita drama istorica prin care a trecut Basarabia l-a facut sa iasa la tribuna. De altfel, in timp ce-si recita versurile, la ultima sa descindere in dulcele nostru tirg (manifestarea a avut loc la Primaria Muncipiului), cerindu-si parca scuze, poetul a spus (citez din memorie): “Va voi citi si citeva din poeziile mele reportericesti. Stiu ca ele nu sint tocmai perfecte. Le-am scris dintr-un fel de necesitate launtrica. N-am putut sa stau cu miinile in sin si sa privesc pasiv la tot ce se intimpla in preajma…”. Poetul a fost, probabil, prea exigent cu sine insusi. Dincolo de mesajul lor civic, multe din aceste poezi au o rezonata profunda, exprimind un adevar general uman, imbracat intr-un limbaj pe cit de simplu, pe atit de percutant: “Era forfota mare/ de steaguri si de lozinci./…/ Trebuia cucernic sa le sarutam poala rosie/ ca pe odajdia preoteasca./ Nu eram liberi. Nazuiam numai spre slobozenie,/ tainic cintind: Libertate, vei fi partea mea de Hristos…”.

L-am intilnit pentru prima oara in 1986, in perioada perestroikai, la Moscova, unde am fost intr-o delegatie a Uniunii Scriitorilor. Ii citisem versurile. Il admiram. Nu stiam insa ca Grigore Vieru are cunostinta de existenta mea. Astfel ca nu mica mi-a fost surprinderea cind, intr-o seara, am fost anuntat de la receptie ca sint cautat de un poet. Am petrecut, la un pahar de coniac adus din Basarabia, o parte din noapte, punind tara la cale. Din cind in cind, Grigore Vieru imi facea semn sa vorbim mai incet. In plina perestroika, eram urmariti cu atentie. Ne confesam in soapta, apoi uitam de supraveghere si ridicam glasurile. Am vorbit despre Cainta lui Abuladze, dar si despre Epoca de aur si Cortina de fier. Speram la o schimbare. Insa nici o clipa nu ne-am gindit ca peste citiva ani URSS-ul se va destrama… L-am reintilnit de nenumarate ori, si la Iasi, si la Bucuresti, si la Chisinau. Am stat indelung de vorba, dar niciodata nu ne-am simtit mai aproape ca atunci.

Ultima intilnire mi-a relevat un Grigore Vieru slabit si deprimat. (Sa fi fost de vina, printre altele, si Istoria… lui Manolescu, unde e tratat cu neglijenta, ca de altfel mai toti scriitori basarabeni?) Cum il stiam prietenos din fire, i-am facut de citeva ori cu mina. Desi privea in directia mea, nu mi-a raspuns. La sfirsitul intilnirii, m-am apropiat de masa unde statea dind autografe. L-am salutat. A tresarit zimbind cu oarescare amaraciune. “Tu esti Nichita”, mi-a spus. “Eu sint”, am zis. Bijbiind instinctiv cu miinile, poetul mi-a cautat chipul: “Iarta-ma, te recunosc numai dupa voce. Din pricina bolii, aproape c-am orbit…”.
Ceva mai tirziu l-am vazut coborind treptele. Era sprijinit de o parte si de alta de cite o frumusete blonda care ii calauzea pasii sa nu alunece in gol. Apoi nu peste mult timp a venit si vestea… Tot coborind, Grigore Vieru s-a inaltat la cer.

Nichita DANILOV
Ziarul de Iasi
Joi, 22 ianuarie 2009

L-A CHEMAT LA EL EMINESCU… IN MEMORIAM GRIGORE VIERU

On By nelursIn History, Inspirational, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Magdalena ALBU

Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…

Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…

Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.

Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…

Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.

Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau…  Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…

Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…

George ROCA-ODA PENTRU GRIGORE VIERU

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Plecasi si dumneata spre ceruri
Sa-l întâlnesti pe badita Mihai
Acolo sus sunt multi poeti de faima
Si barzi si muze si îngeri… în alai !

Îi vei gasi pe Cezar si Nichita,
Alaturi de Alecsandri cel blând
Pe Goga, pe Cosbuc, pe Labis
Si multi ce scris-au „ghiersuri” pe Pamânt.

Te va întâmpina si Carmen Sylva
Regescul vers sa-ti spuna pe-ndelete
Iar Bolliac si doamna Mite Kremnitz
Vor declama rondeluri si sonete.

Cu fratii Vacaresti când vei da mâna
Te-or saluta cu ochii înlacrimati
Si ziceti-or duios din alauta
Imnul poetilor… demult plecati.

Romanta despre plopii fara sot
Pe muzica batrânului Sorban
?i-o vor cânta suav un cor de îngeri
Si Veronica Micle la pian.

Vei sta-ntre Calliope si Erato
La hora celor noua muze
Iar prea-sfioasele nimfe Camene
Te-or saruta pe frunte cu a lor buze.

Poate Bacovia e dus la templu
Sa inspecteze-n hruba cu pacat
Sicriele de plumb si smoala
A epigonilor ce vor pleca spre iad.

Acolo sus e vesnic primavara
Si s-a deschis pentru poeti tot ceru’
Te-asteapta ingerii si Domnul
Cu bucurii… draga Grigore Vieru !

Iar noi, care-am ramas acasa
Atâta timp cât vom mai fi pe lume
O sa purtam în inima si-n suflet,
Cu dragoste, al tau ilustru nume.

18 ianuarie 2009

AL FLORIN TENE ,,CU INIMA ÎN PALMA”

On By nelursIn Christian PerspectiveLeave a comment

by Petru Birau

Recenta carte publicata de scriitorul Al Florin Tene la Editura ,,Contrafort” din Craiova, carte intitulata ,,Cu inima în palma”, reprezinta istoria formarii unui scriitor autentic, cu parcursul sau remarcabil, relatarea procesului de coagulare în jurul operei sale literare a unui fenomen literar-artistic, împlinit prin constituirea unei institutii de cultura cum este Liga Scriitorilor din România si potentialul acesteia de a capacita si sustine relatii de promovare culturala reciproca (asa cum este fructuoasa colaborare cu Asociatia Româna pentru Patrimoniu), dar mai ales ne este relevata în aceasta carte gândirea, conceptiile despre viata, literatura si arta ale unui scriitor si promotor cultural reprezentativ pentru cultura româna contemporana.
Extrem de condensat, volumul ,,Cu inima în palma” cuprinde în doar 40 de pagini o prezentare esentiala a demersului literar artistic contemporan, desfasurat pe parcursul a peste cinci decenii în tara noastra, precum si raportarea sa la fenomenul literar international, într-o viziune ce denota studiul amplu întreprins de autor în cunoasterea contextului cultural actual si intuitia prefigurarii directiilor avangardiste viabile.
Cele sase dialoguri cu Al Florin Tene, realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria- Diana Popescu si Elisabeta Iosif, dezvaluie în primul rând convingerea scriitorului Al Florin Tene ca omul are un destin individual, încredintat de Dumnezeu, care poate fi într-o masura schimbat de atitudinea sau comportamentul individului: ,,Când ne nastem Dumnezeu ne pune cu degetul pe frunte o pecete, pe care noi o numim destin. În limita acestuia fiecare dintre noi ne jucam rolul primit. Oamenii de stiinta spun ca pecetea pusa de Dumnezeu se numeste ADN. Însa acest rol îl putem modifica, nu în totalitate, prin vointa proprie.” (pag. 23)
Fara prezenta momentului excluderii din Uniunea Scriitorilor în destinul scriitorului Al Florin Tene, nu ar fi fost posibila înfiintarea Ligii Scriitorilor din România, pentru ca istoria nu cuprinde nici o minima combinatie sau permutare implicata de vre-un ,,daca”, istoria însumeaza strict doar evenimentele care au avut loc.
Deasemenea Liga Scriitorilor din România nu ar fi fost înfiintata daca Al Florin Tene intervenea în destinul lui si printr-o atitudine de revolta sau marcat de o stare depresiva ar fi renuntat la scris, dar scriitorul si-a acceptat si urmat destinul.
În al treilea rând Liga Scriitorilor Români nu ar fi luat fiinta daca la momentul excluderii sale din Uniunea Scriitorilor, Al Florin Tene nu ar fi avut o activitate literara bogata, prin care sa fie cunoscut si o opera litrara viabila, în care trilogia ,,Insula viscolului” este un roman ce sta la loc de cinste, alaturi de volumele de versuri, fara aceasta opera nu era posibil ca scriitorul sa atraga în jurul sau, în doar 2 ani, o multitudine de creatori (constituiti în 22 de filiale în tara si 12 în strainatate), ar fi atras poate doar câtiva scriitori marcati de diferite nemultumiri, care apoi ar fi renuntat, dar asa cum am specificat istoria nu accepta termenul ,,daca”, iar Liga Scriitorilor din România exista si are o istorie datorita lui Dumnezeu care a trasat un destin literar si unui scriitor care si l-a asumat.
Un important aspect relevat de cartea ,,Cu inima în palma” îl reprezinta conceptiile literare si perceptia asupra scopului vietii, formulate de scriitorul Al Florin Tene în exprimari aparent simple, dar care cuprind adevaratele comori de cuget întelept, disimulate în spiritualitatea autorului. Voi reda aici patru dintre aceste esente de vasta experienta intelectuala si umana: ,,De mic îmi placea sa patrund frumusetea obiectelor.Le priveam altfel decât prietenii buni la matematica. Ei urmareau cunoasterea adevarului, pe când eu urmaream întelegerea frumosului.”(pag. 16)
,,Criticul literar provine dintr-un scriitor ratat.” (pag. 34)
,,…opiniile criticilor sunt doar parerile lor fie si de cititori avizati. Niciodata oamenii nu au înteles noutatile. Uita însa câte noutati a îngropat timpul pentru totdeauna. Si mai uita înca ceva: ca noutatile care au supravietuit de-a lungul vremurilor sunt, aproape fara exceptie, tocmai cele care difera cel mai putin de ceea ce se numeste vechi.” (pag. 32)
,,Nu pot spune ca nu sunt fericit. Eu stiu ca sunt, fiindca esenta vietii nu este sa fii, ci sa stii ca esti fericit.” (pag. 6)
În încheierea aceastei prezentari a cartii ,,Cu inima în palma” redau si viziunea autorului ei asupra viitorului culturii românesti în contextul european si international: ,,Deocamdata nu avem valori culturale exportabile si competitive. În afara de Brâncusi, Eliade, Cioran si alti câtiva, si acestia formati în afara tarii…Literatura pe care o promovam nu trebuie sa fie scrisa cu mentalitatea scriitorului care a trait în comunism, deoarece opera aceasta nu poate fi înteleasa de cititorii care nu au trait experienta dramatica prin care am trecut.” (pag. 10)
Toate aceste idei, exprimate sincer de scriitorul Al Florin Tene, fac din cartea ,,Cu inima în palma” un document edificator pentru întelegerea conceptelor ce stau la baza creatiei literare autentice, care se preconizeaza ca se va dezvolta prin demersul artistic elaborat în viitor.

Melania CUC, „AUTOPORTRET” – Savoarea severa a infernului sublim

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Priveste spre noi, cu ochiul luminii de tipar al Editurii „Nico”, o carte frumoasa întelegînd frumosul sub multele învelisuri, un format aparte, cu o coperta bine gîndita, o carte de poeme dedicata lui Joshua Davind McIntyre, care tradeaza firea extrem de sensibila a pictoritei si eseistei Melania Cuc, o poeta care traieste departe de amagitoarele ochiuri de apa lumesti. Balsamul metafizic al „Autoportretului” sau aluneca sprinten ca o fecioara prin iarba lucrurilor, în cautarea unui relief statornic, a unui taler care sa-i cîntareasca fiinta înainte de absorbtia sa în Marea Lumina. Sînt convinsa, iubitorul de poezie va aprecia ca atare aceasta bijuterie cu perle dulci de mare, integrate în montura complexa de filigrane, în aliajul subtil, abia soptit uneori, sublimat alteori în metafore, în „noduri si semne”, prefigurate cînd de o inocenta, cînd de trupul fluxului sau al refluxului, acoperind si dezgolind metamorfozele sinelui sau distantele geometrice spre si dinspre adîncul launtrului, ca într-o elegie de Rilke: „Semne de curaj disperat: Dau din mâini si picioare/ Peste pervazul cu muscate/ Si camasi de fecioara./ Înca un amnezic/ Pe ziua de azi/ Îmi bate în usa/ Cu degete impregnate-n cenusa./ Este negustorul de nisip,/ Un savant închis în clepsidra,/ Un erou nou/ Ce-si trage papucii târâs/ Prin maracinisul cimitirului/ Plin ochi de morti prinsi/În marsul victoriei.”

Modalitatile condeiului îi tin fiinta poetica în control, o profileaza în cosmosul interior si în cosmosul cel mare, toate indiciile conduc la un gen de „tratat” de poezie aspru-delicata. În vremea aceasta, în care poezia se umbreste de spini si de semne rele, inteligibil si discret, Melania Cuc se reîntoarce în vers, drumul ei mergînd la brat nu numai cu cel al evolutiei psihologice, dar si cu cel al directiilor noi în arta literara, acestea presupunînd stiinta constructiei versului, menita sa reziste probei timpului. Psihismul sau antrenat evita detaliul inevitabil, Melania nu merge pe cararile batatorite ale grandilocventei poetice, tocmai de aceea nu aluneca în fariseism, lumina metaforei nu se aprinde degeaba, poetul si cititorul se vad fata în fata fata, se bucura cu masura, desi, cert, o amaraciune înalta, o sfînta revolta le deschide bratele deopotriva. Cum reuseste acest echilibru? Prin toti porii fiintei, poeta urmareste atent si încondeiaza trairile la temperatura incandescenta a iubirii sau a revoltei, are talentul dezvaluirii în chip franc a atitudinii, are si curajul sa-si motiveze finetea registrului liric, libera si stapîna pe vers, cum putini sînt atît de frumos liberi: „Autoportretul perfect/ Si o ceasca de ceai chinezesc./ Stop cadru fara egal/ Printre/ Liniile frânte din sale/ Pe un ecran urias./ Si vremea-i albastra,/ Si nisipul e verde/ Scaietii dau floare,/Samânta germineaza/Pe buzele mele muscate/ De sare./ Sunt un om liber!/ Strig mut./ În causul de palma/ Ma ascund ca o pâine/ Neagra, satioasa,/ Fara idealuri.” Melania este propriul martor pe care timpul nu-l poate face sa taca, dar care îsi rezerva întotdeauna dreptul de a se retrage cu demnitate din joc, în numele înalt al constiintei: „Mi-a trecut norocul/ Pe lânga ureche./ Glont pirotehnic fara focos./ De acum/ Se cade sa iert/ Greseala gresitilor/ În numele Pacii probabile./ Dragostea mea noua/ Nu mai are sens/ Aici/ În amfiteatrul/ Cu vulgul ce clantane seminte/ Si artisti fluierând/ Zeita din tragedia antichitatii./ Înca o data pe ziua de astazi/ Ard pe rugul constiintei,/ Timp în care/ Tata cu mama/ Trag în dreapta si-n stânga/ Camasa-mi/ Rastignita/Între tâlhari. ”

Trecutele si proaspetele framîntari launtrice, dialogul rafinat cu microcosmosul interior, cu macrosmosul poeziei bune, anunta revenirea în poezia contemporana a unei voci lirice cristaline, sofisticate. Portretizarea generosului spatiu sufletesc face cititorul sa vada în culori de curcubeu frumusetea numelui care iscaleste cu poezie portretul asemanator unei picturi, în care înfloresc subtilitati metaforice. Cine poate fi acel ochi care vede în launtrul sau, care ramîne hipnotizat de aceasta vedere? Este ochiul care scrie despre sine, nu imitînd sensibilitatea, ci pur si simplu însamîntînd-o în poezie: „Ma scald/ Într-o lacra de sare/ Fara sa stiu ca am scapat/ Pentru ziua de azi/ De-nserare…/ Fac pasi în pasi/ Prin nameti de petale/ Si/ Cuvintele nerostite/ Înfloresc ca un vin,/ În locul din mijloc/ De dictionare./….Si eu… continui/ Iubesc nebuneste/ Zidul/ Care ma strânge-ntre sale./ Alta iedera fumega verde/ În arealul/ De unde tobele nu se mai aud/ Decât asa,/ Ca un tipat de sâmbure germinând/ În pântecul piersicii de anul trecut.”

Meritul poetei consta în crearea de imagini capabile sa anime, în viziunea noastra conventionala despre lucruri, semnificatii ascunse sau uitate. Originala si agreabila în rostire lirica, cu o amprenta distincta si o arhitectura interioara magnetica, Melania surprinde omenescul de dincolo de ceea ce este explicit si îl reda în versuri cu savoarea severa care te afunda într-un val de profunzimi. Cititorul traieste momente de repaos într-un infern al sublimului, poemele Melaniei merg negresit la sufletul cititorului, mai departe de atît nici nu s-ar putea: O citire, fie si sumara, a cartii duce la concluzia ca cititorul simte cum printre cuvinte „cresc si-nfloresc irisi minerali în scobitura talpii de femeie cu ciorapul rupt”; pe o alta fila simte moartea cum „urca în aceeasi spirala” ca „aburul si spaima de lupoaica împuscata cu glont de argint în cerul de gura”, simte ritmul firimiturii de zare, ca si când Cain si Abel ar fi ramas sa are în humus, aici, pe Pamânt, aude cum picura-n plumbi orizontul probabil”, vede palmele Domnului prin care se înfiripa arhifiresc, viata, moartea, dragostea, în ordinea naturii. Frumusetea exprimarii pare a unui înger cu înfatisare pamînteana, sosit printre noi din imperturbabila vesnicie, printr-un miracol. Într-o vie contemplatie, în astrala si visatoare crestere, Melania, acest înger peregrin întelept, original si profund, se rostogoleste pe Pamînt, ca un bulgare de zapada, caruia i se topeste, în rastimpuri, printre versuri, cîte o lacrima, în timp ce în golul unui fior îsi face loc un andante mozartian, care coincide perfect cu freamatul din noi.

Poemele Melaniei schiteaza un tratat despre sufletul cufundat în melancolie si revolta („Abia de se mai vede/ Din valul de lava/ Casa…/ Masa…/ Si mireasa/ Din rochia careia am plecat/ Sa culeg laurii luptei/ Cu minotaurul.”), poemele par trasaturi de penel cu dulci miresme, ele deruleaza filmul inspiratiei, realizînd cîte un stop-cadru, cîte un prim-plan asupra vibratiilor esentiale, înregistrînd, prin tehnica flash-ului confesiunea ontologica sau încercarea de salvare prin metafore transparente, fibrele lirismului fuzionînd organic cu stiliul unitar si cu tonalitatea delicata: „Pe locul tavernei/ În care mi-am jucat/ La pont/ Visul si/ Inelul de logodna,/ Acolo,/ Unde/ Tu mi-ai retezat cosita de aur/ Cu foarfeca degetelor,/ Mi-am lasat amanet/ Cei mai frumosi ani din/ Memoria colectiva./ În odaia/ Cu straluciri de sis/ În loc de opait,/ Candidat la alte sperante Îmi scriu rugaciunea/ Direct/ Pe fata alba de masa./ Miroase a fluturi si a insectare/ Mâna mea/ Ce aduna firimituri/ Si spatiile libere dintre silabe.” „Autoportret” este imaginea nelinistilor, a prospetimii, a candorii, a vitalitatii experientei, neînregistrînd aproape nimic din zgomotul la moda al poeziei postmoderne grabite si trecatoare. Unitate temperamentala, discernamînt psihologic, stiinta arhitecturala acestea vorbesc despre o poezie de talent, puternic amprentata de eleganta instinctiva a unei frumoase reîntoarceri la izvorul de sensibiltate al slovei. Esentiale si uimitoare sînt adecvarea limbajului la inspiratie, adecvarea expresiei lingvistice la perceptie, modul ingenios în care amestecul de teme, pus sa serveasca realitatea traita de poeta, se muleaza nevoii de verificare a fiintei sale prin creatie, prin componentele biologicului, ale biograficului sau socialului, care au compus existenta sa de pîna acum. De-a lungul si de-a latul poemelor te întîmpina senzatia de explozie consumata în adîncul sub care se preumbla umbre alungite ale iubirii, ale revoltei, ale tristetii sau victoriei. Eu stiu ceva despre umbrele delicatei poete, si aceasta ma face sa le îndragesc.

Prin masura fiintarii superioare, volumul pare a fi o lunga scrisoare din sine catre sine, care dezvaluie clar pro­filul unei poete rafinate în spiritul esentelor, o poeta care scrie si publica exigenta cu sine. „Autoportretul” ferecat în poeme îsi bea otrava dulce a drumului, dar cine, trecînd pe lînga el, stie ca înceraca, dupa legi Dumnezeesti, sa se uneasca cu lumina, sa se faca timp si ritm cosmic, pentru ca „Numai toreadorul/ Este intangibil,/ Aproape victorios/ În cercul lui de creta fara forma./ Un fel de destin general/ Peste care/ Dumnezeu potriveste o data/ Si… înca o data/ Compasul./ Alt arc de cerc/ Se trage pe roata/ Sub fulgi de staniol si confetti/ Aruncati de-a valma/ De îngerii de straja.”

Maria Diana Popescu, Agero
www.agero-stuttgart.de

„Spiritualitate si caracter crestin” – Mesaje semnate Iosif Ton, despre cum sa ajungem la ascultare deplina de vointa lui Dumnezeu

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, History, Inspirational, literature, Persecution, Romania, TheologyLeave a comment

Se intampla in anul 1988. Propaganda comunista in Romania incerca sa creeze falsa imagine ca partidul merge inainte si ca niciodata epoca de aur nu va apune. Cu toate acestea, de dincolo de cortina de fier si chiar de peste ocean, existau o multime de voci care anuntau sfarsitul erei totalitare si inceputul democratiei, intr-un timp foarte scurt. Deja lucrurile se aflau intr-un proces de schimbare profunda in mai toate tarile socialiste, iar Romania nu avea cum sa ramana in afara acestui proces istoric evolutiv.

Iosif Ton – O voce la Radio Europa libera

Printre vocile celor care vorbeau despre inceputul unei noi ere a libertatii si democratiei pentru Romania se afla si cea a lui Iosif Ton, care prin mesajele transmise la postul de radio Europa libera, reusea sa mentina vie flacara credintei in Dumnezeu si intr-un destin mai bun. Avand ocazia de a tine o „slujba religioasa evanghelica” pe calea undelor, pastorul Iosif Ton a putut sa zugraveasca inaintea ochilor mintii ascultatorilor, tezaurul plin de valoare al Sfintelor Scripturi, in materie de „Spiritualitate si caracter crestin”.

In momentul de fata, avem sansa de a citi mesajele pastorale prezentate de Iosif Ton la postul de radio Europa libera in perioada ianuarie 1988- aprilie 1989. Este o ocazie de a retrai atmosfera unei epoci care desi a apus, inca ne mai determina prezentul si poate chiar viitorul, ca popor roman. Dorinta cea mai fierbinte a autorului era de a reaprinde credinta in spatiul romanesc si de a-i face pe oameni sa se intoarca la Dumnezeu si la Scriptura. De aceea, cartea „Spiritualitate si caracter crestin” de Iosif Ton se constituie ca un apel peste timp, avand aceeasi forta motivatoare ca si acum mai bine de 20 de ani. In cele din urma, mesajul Evangheliei lui Hristos este valabil pentru fiecare generatie.

„Ce am pierdut si ce am castigat”

„Caracterul poate fi viciat si pervertit tot asa cum poate fi si remodelat sau refacut. Eu cred ca cei 40 de ani de nenorocire comunista au distrus anumite trasaturi ale caracterului romanesc si au format altele. Ramane de vazut ce am pierdut si ce am castigat. Poate ca nici nu este rau ca am pierdut anumite caracteristici ale noastre din trecut. Poate ca traumele produse in caracterul nostru nu fac altceva decat sa ne pregateasca pentru adoptarea unor noi trasaturi de caracter, care sa ne faca o natiune mai buna pentru viitor.”

Este admirabil modul in care Iosif Ton intrezarea perspectiva renasterii natiunii romane dincolo de suferintele si durerile produse de comunism. Mesajul sau plin de speranta aducea lumina si bucurie intr-un timp de intuneric si persecutie. Putem spune astfel, prin prisma evenimentelor pe care acum le stim, ca Iosif Ton a fost un vizionar, un om care a avut capacitatea sa intrezareasca miscarile istorice ce aveau sa se produca la putin timp dupa aceea. De fapt, aici este esenta mesajului crestin, si anume ca niciodata nu este prea tarziu sa te intorci si ca in orice cadere exista refacere. Iar cand vorbim despre caracterul poporului roman, intelegem ca exista o sansa de refacere, odata cu sfarsitul dictaturii.

„Avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu”

Un prim grupaj al predicilor tinute de Iosif Ton se concentreaza pe tema „caracterului si comportamentului crestin”. Pe parcursul a sase ocazii si parcurgand mai multe fragmente cheie din Sfanta Scriptura, autorul ne familiarizeaza cu diferitele curente de opinie contemporane la acea data, relativ la ce inseamna si rostul caracterului. Astfel, intr-o prezentare sintetica de exceptie, ne sunt expuse roadele conceptiilor de sorginte evolutionist –darwinste despre lume si viata, asa cum s-au manifestat la Kant, Nietzsche si Jean Paul Sartre, precum si in gandirea unor „practicieni revolutionari”, cum au fost Lenin, Stalin si Hitler. In final, toti acestia nu au reusit sa ofere o formula logica si rationala pentru caracterul uman. Si demonstratia de maestru a lui Iosif Ton sta in faptul ca fara credinta in Dumnezeu, nu poate exista un adevarat caracter.

„Daca vrem sa traim intr-o societate unde fiecare fiinta umana are valoare si unde principiile morale sunt puternic ancorate, avem nevoie sa ne intoarcem spre Dumnezeu si sa-L intrebam pe El cum vrea El sa ne traim viata si cum vrea El sa ne organizam societatea. El nu ne obliga sa venim la El si ne lasa sa incercam sa facem asa cum consideram sa facem si fara El . Dumnezeu ne da aceasta libertate tocmai pentru ca in final sa vedem unde ajungem fara El. Si sper ca noi, in Romania, am ajuns la momentul adevarului. Acum stim ce fiinte devenim fara Dumnezeu si stim ce societate producem fara El.”

Caracterul – chipul lui Hristos in noi

In concluzie, caracterul nu este rodul intamplarii si nici consecinta vreunei filosofii omenesti. Chiar comportamentul crestin autentic reprezinta standardul cel mai inalt la care poate ajunge fiinta umana, insa numai in relatie cu Dumnezeu. Parcurgand diferite fragmente din cuprinsul Bibliei, autorul ne arata mai departe, modul in care Cuvantul lui Dumnezeu ne ofera acea motivatie rationala pentru a fi oameni buni, de caracter, oameni integri, adica oameni de valoare.

„In masura in care noi citim Biblia, meditam si ne rugam, Duhul Sfant ne da priceperea de a aplica in vietile noastre ceea ce citim si ne da puterea de a birui inclinatiile naturii noastre cazute, ne da biruinta asupra ispitelor si astfel, creeaza in noi chipul lui Hristos sau caracterul dupa voia lui Dumnezeu.”

Ascultarea de Dumnezeu

O alta tema asupra careia scriitorul insista de-a lungul a trei prelegeri este cea a „ascultarii de Dumnezeu”, care pe de o parte, este baza caracterului autentic, iar pe de alta parte, ne conduce la acceptarea de sine. De fapt, nu se poate vorbi de un crestinism autentic in afara respectarii principiilor si normelor stabilite prin intermediul Cuvantului lui Dumnezeu, al Scripturii, si de aceea, amorsarea procesului de preschimbare interioara se realizeaza atunci cand intelegem sa ne supunem cu totul Creatorului nostru.

„Cand asculti de poruncile lui Dumnezeu, devii frumos in caracter, ca Dumnezeu. Si opusul este adevarat: cand refuzi sa asculti de Dumnezeu, launtrul tau se urateste, caracterul tau se schimonoseste. Legea lui Dumnezeu reflecta si descrie caracterul Sau. Si a asculta de legile lui Dumnezeu, a trai dupa poruncile Sale inseamna a trai ca Dumnezeu, a imprima caracterul Sau in fiinta ta.”

„O stare suprema de armonie si fericire”

Mai departe, Iosif Ton ne vorbeste despre ce inseamna sa-I dam slava lui Dumnezeu si prin ce se caracterizeaza smerenia si mandria, doua atitudini extreme. Teza principala este ca trasatura de baza a unui caracter crestin se fundamenteaza pe dorinta de a-I da slava lui Dumnezeu si de a ramane intr-o atitudine de smerenie sincera.

„Noi avem nevoie sa vedem si sa recunoastem ca tot ce suntem si tot ce avem ne vine de la Dumnezeu si astfel, sa Ii dam cinste si slava cu scopul de a ajunge la fericita stare a partasiei, a comunicarii cu Cel ce ne-a creat si ne sustine. Astfel, gloria lui Dumnezeu reprezinta binele nostru suprem si cand facem din aceasta scopul vietii noastre, ajungem intr-o stare suprema de armonie si fericire.”

In ce priveste umilinta crestina, Iosif Ton nota: „A fi umil nu inseamna a umbla incovoiat si a zice ca nu esti inzestrat cu nimic special. Dimpotriva, a fi umil inseamna a vedea clar cate lucruri bune a pus Dumnezeu in tine si a recunoaste ca toate iti vin de la Dumnezeu, fapt ce te conduce sa-I dai slava si lauda.”

Cea mai mare porunca

O alta tema cu un impact direct asupra problemei caracterului este legata de definirea a ce inseamna „cea mai mare porunca” data de Dumnezeu, pentru a ajunge la o ascultare deplina de vointa Sa. Cu siguranta ca nu este simplu si nici usor sa conturezi valoarea poruncilor divine si cu atat mai putin sa evidentiezi la modul practic, care este cea mai mare. Cu toata aceasta dificultate, Iosif Ton are acea capacitate de a extrage esenta invataturii crestine in materie de ascultare de Dumnezeu. Prin ilustratii deosebit de sugestive, imbinate cu o prezentare profunda a invataturilor biblice, cuvintele sale ne inspira, ne indeamna si ne conduc la Creatorul nostru.

„Cine traieste dupa legile lui Dumnezeu este un om de caracter, asa cum l-a conceput Dumnezeu sa fie. Prin urmare, Domnul Isus ne spune ca a fi om de caracter, a fi asa cum vrea Dumnezeu sa fii, inseamna – reducand totul la esenta – sa Il iubesti pe Dumnezeu cu toata fiinta ta si sa-l iubesti pe semenul tau ca pe tine insuti.”

In consecinta, intelegem ca implinirea poruncilor lui Dumnezeu consta in a fi un om de caracter, un om care reflecta imaginea lui Dumnezeu. „Cand Dumnezeu ne porunceste sa fim drepti, curati, sa spunem numai adevarul, sa iubim pe aproapele nostru, sa fim buni, sa-i ridicam si sa-i reabilitam pe altii, sa fim credinciosi, statornici, plini de bucurie, El de fapt, Se descrie pe sine si ne cere sa fim ca El. Poruncile pe care ni le da Dumnezeu au un caracter creativ si sunt menite sa creeze in noi un caracter divin.”

Fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos

Insa, cele mai multe prezentari din acest volum se concentreaza pe conceptul de „viata spirituala crestina”. Ce inseamna acest lucru si cum poate fi tradus in viata noastra, reprezinta o preocupare permanenta a lui Iosif Ton, ce trece dincolo de acest volum de predici. Am putea spune ca aproape in orice prezentare a sa vom regasi cate ceva din aceasta tema principala a vietii spirituale crestine. Cu un talent deosebit si folosindu-se de cunostintele aprofundate dobandite in materie de limba greaca, autorul ne calauzeste in intelegerea conceptului nasterii din nou, precum si in cel de sfintire a vietii.

Fara sa intre intr-o teologie foarte inalta si ramanand la simplitatea a ceea ce sta scris, avem ocazia sa intelegem planul lui Dumnezeu pentru noi de a deveni asemenea Lui in ce priveste caracterul. „Trista este situatia oamenilor care desi spun ca au credinta in Dumnezeu, care desi stiu ca au un suflet si un spirit, totusi nu-si cultiva partea lor spirituala. Repet. Exista foarte multi oameni care cred sincer in Dumnezeu, cred ca au o parte spirituala in ei insisi, dar niciodata nu fac nimic pentru a-si hrani si dezvolta viata spirituala.” Putem afirma ca apelurile autorului sunt adresate celor care desi se numesc crestini, nu sunt constienti de valoarea acestui cuvant si de implicatiile pe care le aduce si nu ajung sa guste puterea lui Dumnezeu si fericirea de a fi asemenea cu Isus Hristos.

Sigiliul Duhului Sfant

Iata de ce, pe parcursul a 13 prelegeri, suntem invatati asupra fundamentelor credintei crestine in materie de preschimbare a vietii, mai precis, a caracterului. Pe de o parte, Iosf Ton ne demonstreaza pe baza Scripturii, deosebirea dintre „firea pamanteasca” si trupul nostru, precum si dintre spirit si suflet. In final, ne dezvaluie secretul unei vieti impreuna cu Dumnezeu, care consta in locuirea Duhului Sfant in interiorul nostru.

„Duhul Sfant este Dumnezeu venit in noi. El este Cel care ne-a dat credinta in Domnul Isus. El este Cel care ne-a intors privirile spre Isus si Cel care ne-a ajutat sa ne deschidem fiinta inaintea Lui. El este Cel ce ne-a nascut din nou si ne-a facut copii ai lui Dumnezeu. El a venit in fiinta noastra ca un sigiliu, ca o pecete a proprietatii lui Dumnezeu si ca o garantie pe care ne-o da Dumnezeu ca suntem copiii Sai.”

Dupa 20 de ani

Folosind conceptia nou-testamentala ca trupul nostru este Templul Duhului Sfant, Iosif Ton dezvolta astfel, o suita de prezentari ce ne ajuta sa urcam treapta cu treapta pe scara desavarsirii crestine. Revenind la atmosfera anilor 80, atunci cand dictatura se apropia de sfarsit, ne putem gandi la impactul deosebit pe care l-au avut aceste cuvinte, asemenea unor stele stralucitoare in intunericul noptii, asupra celor ce le ascultau. Cati oameni poate, stand in frig sau in conditii precare, langa un aparat de radio dat la un volum minim, nu au primit lumina din lumina, care este Isus Hristos, prin cuvintele lui Iosif Ton. Facand referinta la cei 20 de ani care s-au scurs de atunci, putem constata cat de actuale au ramas cuvintele rostite atunci, prin intermediul postului de radio Europa libera.

De fapt, „Spiritualitate si caracter crestin” reprezinta un volum ce se recomanda a fi citit de catre orice credincios crestin, indiferent de confesiune. In spiritul unui adevarat mesaj ecumenic, dar si evanghelic, autorul ne demonstreaza ca a avea un caracter autentic nu este o intamplare, ci este pur si simplu rodul legaturii pe care o putem dezvolta cu Dumnezeu. Daca ne gandim la renasterea morala a natiunii noastre romane, atunci vom afirma cu siguranta, ca destinul nostru fie va fi crestin, in sensul autentic al cuvantului, fie nu va fi deloc.

„Puterea cuvântului”

On By nelursIn Interview, literature, RomaniaLeave a comment

interviu cu scriitorul Florin Caragiu,
(de Victorita Dutu, realizator de emisiuni la TVRM)

– Care este rolul dumneavoastra în cetate, în comunitate?
– Într-un interviu publicat la începutul anilor ’90 în revista 22, Adam Michnik, cunoscutul dizident polonez, afirma categoric: „Eu consider ca obligatia mea este sa spun adevarul”. Nu comentez aici ce întelegem unii sau altii prin adevar, esential este sa marturisesti adevarul în care crezi si sa nu faci din acesta, cum spunea Octavian Paler, o oportunitate de care sa te servesti. Pe de alta parte, cred ca este o greseala sa teoretizam, în linii foarte principiale, care este rolul intelectualului în societate. Kant îi atribuia geniului puterea de a se limita. Bine este sa ne constientizam propriile limite si aptitudini. Nu orice intelectual este dotat pentru o anume angajare sociala sau politica. Si totusi, cu totii trebuie sa constientizam faptul ca facem parte dintr-o societate civila si, atunci când e cazul, se cuvine si e salutar sa ne exprimam atitudinea în fata tendintelor agresive, agresive chiar la adresa constiintei morale.

– Va rog sa ne spuneti o întâmplare, un exemplu din care sa tragem învataminte, cum ne raportam la noi însine când ne întâlnim cu o situatie fara limite, fara iesire…
– O întâmplare semnificativa petrecuta în viata mea este, as spune, întâlnirea cu marele parinte si duhovnic Ghelasie Gheorghe, pe care am descris-o în cartea „Cuviosul Ghelasie Isihastul”. Aceasta întâlnire providentiala, as spune, pe lânga faptul ca mi-a oferit chei la situatii aparent fara iesire, nu a ramas importanta doar pentru mine. Acest fapt a reprezentat un punct de pornire în dialogul cu ceilalti, facându-ma sa constientizez mai adânc rolul omului, acela de a fi o fiinta a dialogului, mai ales a dialogului extins, prin participare liturgica si manifestari creatoare. O situatie fara iesire este caracterizata tocmai prin faptul ca nu se întrevede o rezolvare în urma tuturor încercarilor noastre de rationalizare a situatiei. Atunci o solutie fericita ar putea veni în urma încredintarii de sine în voia lui Dumnezeu, pentru ca o situatie fara iesire poate fi, pe lânga aspectul ei dramatic, si o oportunitate a unei depasiri a limitarilor proprii, prilejul unei schimbari sau înnoiri a mintii, a unei înaintari în credinta, a transcenderii ratiunii prin taina. Iar câstigul rezultat, în pofida aspectelor dramatice ale situatiei în sine, nu este deloc minor. De aceea, personal cred ca totul e cumva învaluit în iconomia divina si situatiile fara iesire sunt si ele în acelasi registru dialogic, un dat ce ne întâmpina cu un sens, mai mult sau mai putin ascuns, un dat care ni se adreseaza si cere un raspuns, o atitudine, un salt spiritual, o schimbare în ordinea prioritatilor. Este, cred, important, ca persoane precum cea a Parintelui Ghelasie sa fie mai mult cunoscute. De altfel, de curând am participat la organizarea, în cadrul Centrului de Documentare Europeana din cadrul Academiei de Studii Economice din Bucuresti, a Primului Colocviu National dedicat operei si personalitatii sale. Exista, dupa cum se poate vedea, în spatiul românesc, o deschidere si un potential semnificativ în ce priveste întâlnirea celor mai diverse valori.

– Care este importanta sacrului, raportarea la Dumnezeu în arta, în creatie, în ceea ce facem?
– Sacrul are multiple întelesuri. Teologul si filosoful Jean Yves Lacoste a opus chiar sacrul liturgicului, care reprezinta ceea ce ramâne din sacru atunci când toti idolii sau zeii înselatori cad. La Wagner, dupa sacrul din tetralogie, dupa Amurgul Zeilor, urmeaza ca încununare a sacrului Parsifal. Acest sacru fara fata înselatoare este în centrul unei conceptii prin excelenta crestina. Interpelat de un om de cultura cu cuvintele: „Sfintii Parinti spun despre om ca e nimic”, Parintele Ghelasie a dat un raspuns memorabil: „Într-adevar, omul e nimic, dar din nimic a creat Dumnezeu lumea”. Iata aici extraordinara perspectiva deschisa de revelatia divina! În arta, sacrul trebuie si poate fi cautat chiar cu mijloacele specifice artei. Cu versatilitatea ei specifica, în arta se arata cum totul poate fi sacralizat, de fapt pseudeosacralizat, printr-un proces enigmatic de iluzionare; si, de asemenea, cum ceea ce e menit sa se sfarâme, se sfarâma fara crutare. Ce este, în fapt, idolul? O falsa valoare, s-ar putea spune. Sau ceea ce pare ca-l poate înlocui pe Dumnezeu, cel putin în ordinea prioritatilor, printr-un proces de amagire, este un obiect sau o fiinta în care investim ca într-o valoare absoluta. Dialectica relatiei cu idolul este amagirea si deziluzia. Ca exemplificare, stiinta poate ajunge idol când avanseaza mitul cunoasterii absolute prin intermediul ei. De asemeni, atunci când dezvolta mitul comunicarii absolute prin mijlocirea ei, televiziunea poate deveni, de asemeni, un idol. Revenind, arta prezinta ridicarea si sfarâmarea idolilor, pune în discutie temeiurile ultime ale existentei, opozitia dintre sacru si pseudosacru, dintre realitate si amagire, dramatizând fenomenul de pseudorealitate. Arta autentica este un exercitiu de constiinta.

– Sunteti autorul volumului „Antropologia iconica – reflectata în opera Parintelui Staniloae”, aparuta în 2008 la editura Sophia. Pornind de la prima evidenta a titlului, va voi întreba care este legatura dintre om si icoana?
– Omul sta fata în fata cu icoana lui Dumnezeu, în care îsi regaseste chipul din adânc, personalitatea lui integrala, calitativa si nemuritoare, cu toate aspiratiile ei spre desavârsire. Pornind de la o definitie a Parintelui Staniloae, care vorbea despre „ratiunile plasticizate ale lumii”, am tinut sa arat ca în opera Parintelui Staniloae limbajul, el însusi, a devenit ca o ratiune plasticizata, o unitate între sensibil si inteligibil, ce poarta pecetea trairii, si astfel, a capatat puterea de a convinge, în masura în care a rezonat cu un întreg edificiu uman. Conceptul de icoana este unul complex, Sfântul Ioan Damaschin vorbind despre o întreaga scara de întelegere a sa, plecând de la Fiul lui Dumnezeu ca Icoana naturala a lui Dumnezeu Tatal, pâna la icoana ca obiect de cult. Referitor la aceasta din urma, este îmbucuratoare existenta unui valoros grup de pictori iconografi, în primul rând Monahul Ilie, apoi Georgeta Marioara, Alexandru Nicolau, Monahia Andreea, s.a., care au reusit sa reînvie, în lucrarile lor, spiritul traditiei iconografice din perioada ei de vârf… Temeiul icoanelor sta în Întruparea Fiului lui Dumnezeu. As mai dori sa remarc faptul ca icoana Maicii Domnului cu Pruncul sintetizeaza taina creatiei si mântuirii lumii. Astfel, figura Maicii Domnului reprezinta, dupa cum arata Parintele Ghelasie, chipul creatiei care Îl întrupeaza pe (Fiul lui) Dumnezeu, iar figura pruncului Iisus, imaginea (Fiului) lui Dumnezeu care se întrupeaza în creatie. De aici, chipurile de barbat si femeie, ambele oglindind taina Întruparii divine, în cele doua orientari specifice. Cât despre icoanele sfintilor, ele certifica faptul ca parcurgerea celor trei trepte ale vietii crestine, anume purificarea de patimi, luminarea si îndumnezeirea omului, reliefate în mod constant de traditia patristica, nu constituie o utopie. „Dumnezeu s-a întrupat pentru ca omul sa se îndumnezeiasca”, afirma Sfântul Atanasie cel Mare. Icoana este, pe de o parte, o marturie despre originile omului, redescoperirea sau rememorarea chipului de rai, pe de alta, însa, anticipeaza si adevereste despre chipul omului rascumparat în Hristos si transfigurat în slava dumnezeiasca.

– Anul trecut ati fost nominalizat cu volumul „catacombe. aici totul e viu” la premiul Mihai Eminescu si premiul revistei România Literara, pentru debut. Anul acesta ati publicat, tot la editura Vinea, un nou volum, „Sentic”. Ce reprezinta pentru dumneavoastra poezia?
– În viziunea mea, poezia nu poate fi rupta de un proces de meditatie, de filosofare si nici chiar de rugaciune. Însa, în principal, intuitia poetica pune în lumina circuitul investitiilor afective si spirituale, modul cum ne investim fiinta în anumite valori si lumi. Titlul celui de-al doilea volum al meu de poezie, SENTIC, recent aparut la editura Vinea, reliefeaza chiar aceasta idee. Notiunea de sentic, introdusa de dr. Manfred Clynes, s-a încercat sa fie tradusa ca „simtire întelegatoare”, ca sa folosesc un termen din traditia patristica, si totodata de „simtire creativa”. Asta spune, în fond, ca atmosfera lumii fiecaruia este creata dupa felul în care el simte. Din pacate, se pare ca adesea uitam sa simtim, si ca nu mai avem nici curaj sa simtim. Cu timpul am devenit imitatori si consumatori, si mai putin creatori si rugatori.

– Care este rolul cuvântului, cu trimitere la Logos si la sfântul Apostol Ioan?
– Dupa Evanghelia lui Ioan, în Logos este viata si lumina. Lumea este a Cuvântului, dar se poate ca fiind a Cuvântului sa nu-L primeasca pe acesta. Rolul Cuvântului întrupat este esential pentru om. El este temeiul, reperul si speranta, marturisite sau nu, pentru toate demersurile si încercarile omului, mai mult sau mai putin deviate de la telul împlinirii umane. Poezia însasi marturiseste apartenenta lumii la Cuvânt. Omul are de ales între Cuvânt si propria sa nimicire. Vorbea frumos Parintele Dumitru Staniloae despre om ca fiinta cuvântatoare, afirmând despre cuvântul cu substanta spirituala ca este, mai mult decât o simpla informatie, o comunicare de prezenta.

– Ca editor al revistei „Sinapsa”, în raport cu intentiile dvs., ce loc si ce rol îi rezervati acestei publicatii în peisajul cultural românesc?
– Suntem la al patrulea numar al acestei reviste interdisciplinare cu participare internationala (între autori se numara Parintele Andrew Louth, Tristram Engelhardt Jr., Alexei Nesteruk, s. a.), pe care am initiat-o împreuna cu Parintele Neofit Linte si maestrul Dan Puric, revista care abordeaza teme de teologie, filosofie, stiinta si arta, gândite dintr-o perspectiva crestina. O mare parte din cultura contemporana este, dupa cum se stie, rodul unor determinari extra-culturale. Ma gândesc la masiva influenta economica si chiar politica asupra culturii, din care rezulta un caracter comercial si propagandistic antireligios, ostil chiar valorilor spirituale clasice, pe care îl manifesta un anumit tip de cultura la moda. As zice ca revista „Sinapsa” îsi propune, în peisajul spiritualitatii noastre, sa resuscite acea spiritualitate crestina de tip organic, care aspira sa refaca legatura cu omul integral a cunoasterii, a diferitelor moduri de cunoastere partiala. Ca urmare, stilul abordarii unei probleme aspira sa fie situat între simplu si academic, furnizând informatie complexa, riguroasa si la zi într-un mod atractiv, menit sa intereseze tot omul.

– Ce ne puteti spune despre Serile Sinapsa pe care le-ati organizat la sediul Uniunii Scriitorilor?
– Cu plecare de la revista Sinapsa au fost organizate la Uniunea Scriitorilor serile Sinapsa de poezie si muzica religioasa, cu participarea unor scriitori si poeti de renume. Sensul acestei actiuni tine tot de idea de întâlnire si dialog între multiplele zone de activitate spirituala.

– Sunteti directorul editurii Platytera din Bucuresti. Ne puteti spune câteva cuvinte despre activitatea editurii dvs.?
– La editura Platytera au fost publicate din pâna în prezent un numar de aproximativ 70 de titluri. Publicarea integrala a scrierilor parintelui Ghelasie Gheorghe este unul dintre deziderate. De asemeni, mentionez ca au aparut numeroase traduceri din greaca si rusa tratând despre viata si învataturile unor sfinti si stareti din diverse perioade, precum si lucrari ale unor teologi contemporani de seama, cum ar fi Pr. George Florovsky, sau Pr. Philotheos Pharos, s. A. De asemeni volume precum „Cine suntem” de Dan Puric, sau „Puterea dragostei” de Pr. Teofil Brasoveanu, dar si carti de poezie.

– Sunteti co-autor al cartii „Repere patristice în dialogul dintre stiinta si teologie”, aparuta recent la editura „Basilica” a Patriarhiei Române, editie prefatata de Preafericitul Parinte Patriarh Daniel. Care este importanta acestui dialog, cine beneficiaza de el mai mult, teologii sau oamenii de stiinta?
– Si unii, si ceilalti, daca vor consimti sa priveasca lucrurile cu onestitate. De dragul coerentei si consistentei gândirii însesi, nu putem lepada temeiurile transcendente, dumnezeiesti, ale imaginii lumii. Sorin Vieru, în „Riscul gândirii”, afirma ca gândirea incolora, fara sentiment, are o singura pasiune, aceea pentru uitare. Ea pare ca functioneaza bine, ca un joc artificial, cu reguli inventate, tocmai pentru ca a dat la o parte problemele grave si reale. Pe aceste presupozitii amnezice îsi întemeiaza o mare parte din stiinta autoritarista concluziile ei de tip scientist. Aceasta este una dintre concluziile majore ale volumului în discutie.

Voua … oameni

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

by George Filip

toropit de-asa nedumerire
timpul, lapsus, fierbe buruiene
în tingiri spoite cu psaltire
rastignite-n marmore perene.

puii lumii, prinsi de jonglerie,
nasc printre sperante premature
si când joaca diavolii-n chindie
nu mai vor jandarmii sa ne-njure.

este criza de eternitate.
clopotele-n troiti sunt seduse.
regii fug din blânda mea cetate
cu arginti si alte catrafuse.

s-a nascut chiar gripa feminina
si suspecta este o amioba
care – cu sarutul contamina
anticorpii conservati sub roba.

nu mai ploua – cine sa mai ploua ?
ceL batrân ia droguri, cu reteta;
va soptit o paparuda – voua
c-o sa nastem prunci în eprubeta ?

extirpam legendele frumoase
si le dam o nostima alura,
cioplim crucea doar din doua oase
nemurind cu rugile pe gura,

din mileniul vechi vine solie
câte un poet, cu-ntârziere,
latra clar a nevremelnicie
obosind planeta cu tacere.

orbii, pestii, caii, trandafirii,
vii parintii, mortii-morti si apa,
toti eroii, criminalii, mirii,
ticluim printre spelunci – agapa.

piro-piros, lacomul fuego
si alte simboluri pertinente,
bat tenace-n vesnicul alegro
printre caraule neatente.

este votul pentru echilibru.
focu-n sine nu-i piromanie.
importanta-i arma de calibru
ce-o purtam în sânge, din pruncie.

criminala-i fuga din ideie,
jocul cel secund, cu sens banal,
litera sapata-n epopeie
prin tot târgul nostru epocal.

urla vântul a melancolie.
doar strajerii morti mai stau pe ziduri.
tartorii se-ncing în sindrofie
si planeta geme printre riduri.
X
…dar iata : satrapul numara bani.
urca la cer concentrice focuri.
zadarnic venim din os de tarani,
strabunii nu-s tocmiti pentru jocuri.

vin piromani din unghere de cer.
uniformele lor sunt doar zdrente
iar noi mai avem un ciob de eter
si-un imn mut – sufocat în cadente.

hai, proletari, sa ardem planeta,
sa puta prin Eden numai a seu
si-n mars triumfal sa cînte flasneta :
tovarasi…ciopliti un alt Dumnezeu !

13 octombrie, 2009,
la MONTRERAL

PRIMARIA MUNICIPIULUI CHISINAU COMUNICAT DE PRESA: „GRIGORE VIERU – O CARTE PENTRU FIECARE COPIL”

On By nelursIn Children, Europe, History, InspirationalLeave a comment

Primarul general Dorin Chirtoaca a lansat o initiativa prin care în anul 2010, an care va fi declarat „Anul Grigore Vieru”, fiecare copil din municipiul Chisinau sa primeasca gratuit o carte de poezii semnata de marele poet. Dorin Chirtoaca a declarat ca cinstirea memoriei poetului însemna în primul rând cunoasterea operei sale. Edilul capitalei propune ca din sursele municipiului Chisinau si elevii din cele opt scoli cu predare în limba româna din regiunea transnistreana sa primeasca câte o carte a poetului.

Primarul general considera însa ca actiunea trebuie extinsa astfel încât toti copiii de pe teritoriul întregii Republici Moldova, inclusiv copiii plecati împreuna cu parintii lor peste hotare, precum si copiii din regiunea transnistreana, indiferent de originea etnica si de limba în care studiaza, sa primeasca în aceleasi conditii, câte un volum de poezii al poetului Grigore Vieru, pentru ca opera lui Grigore Vieru sa uneasca cetatenii Republicii Moldova de pe cele doua maluri ale Nistrului si sa ne ajute sa fim mai aproape unii de altii.

Cartile lui Grigore Vieru trebuie sa ajunga în casele tuturor familiilor din Republica Moldova, dar si dincolo de hotarele acesteia, inclusiv peste Prut si mai departe în Europa unde se afla familiile celor plecati peste hotare în cautarea unei vieti mai bune. Grigore Vieru este prin excelenta un poet european, alaturi de marii poeti ai omenirii si opera sa merita sa ajunga pe toate meridianele lumii.

„Primaria Chisinau îsi doreste ca fiecare copil sa cunoasca poezia lui Grigore Vieru, sa-i ramâna în memorie si sa transmita mai departe generatiilor viitoare dragostea de mama, dragostea de pace, dragostea de neam si tara, valori pentru care a militat poetul Grigore Vieru”, a mentionat Dorin Chirtoaca.

Pâna la ziua de nastere a poetului, 14 februarie 2010, Directia Cultura si Directia Educatie a municipiului Chisinau urmeaza sa propuna conceptia actiunii si modul de distribuire a cartilor, precum si titlurile volumelor potrivite pentru fiecare categorie de vârsta, pâna la 18 ani.

O alta actiune a Primariei Chisinau este achizitia de carte în anul 2010 pentru bibliotecile municipale si cele scolare a volumelor de poezie semnate de Grigore Vieru. De asemenea, în anul 2010 unei strazi din capitala i se va da numele “Grigore Vieru”, va fi instalat bustul poetului pe Aleea Clasicilor din Gradina Publica „Stefan cel Mare si Sfânt”, vor avea loc un sir de manifestari, festivaluri, lansari de carte dedicate poetului.

Astazi, 18 ianuarie 2010, la un an de la trecerea în eternitate a poetului Grigore Vieru, functionarii din cadrul Primariei Chisinau au depus flori la mormântul poetului, iar sedinta operativa a Primariei a început cu un minut de reculegere în memoria lui Grigore Vieru.

18 ianuarie 2010
Directia Relatii Publice a
Primariei mun. Chisinau
bd. Stefan cel Mare si Sfânt, nr. 83
MD 2012, Chisinau, Republica Moldova
Tel.: + 373 22 201 707; Fax: + 373 22 201 708
e-mail: drp@pmc.md; web: www.chisinau.md

Când durerea ma apasa…

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, literature, poetry, USA, YouthLeave a comment

by Alina Ilioi

Când singura sunt, ma iau de mâna si-mi spun : ”Eu sunt cu tine!”
Îmi sterg lacrimile si încerc sa sper ca totul va fi bine.
Când nimeni nu simte cu mine durerea ce ma apasa,
Ma încurajez si apuc pe drumul care duce spre casa.
Si stiu ca chiar atunci când lumea din jurul meu s-a prabusit,
Eu una, am sa privesc în jur si-am sa plang înabusit.
Chiar când noaptea grea se lasa peste-a mea viata,
Am sa încerc sa-mi pastrez acel sâmbure de speranta.
Chiar când am sa beau din nou paharul suferintei
Si din ochii mei vor curge lacrimile caintei,
Am sa-mi sterg lacrimile si voi sti unde sa privesc-
În sus, spre cer, spre singurul pe care-L iubesc!

Amin!

„ASTA SUNT EU”: CEL „CU INIMA ÎN PALMA”

On By nelursIn Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

by Angela Monica Jucan

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu si vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzatoare calitatii celui care ma citeste sau ma asculta (Al. Florin Tene)

A aparut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMA. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Tene realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif.

Pe coperta, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanta sugestiva si de o forma superba, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplator închisa într-o asemenea coperta – a avut, în ce ma priveste, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipa înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redactie, dorind sa facem cunostinta, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a aratat o semnatura si a spus: „Asta sunt eu”. Numele si omul erau Al. Florin Tene.

Citind, acum, dialogurile strânse în prea putinele pagini ale cartii Cu inima în palma, concluzia se contureaza în vechea prezentare. „Asta” este cel care semneaza Al. Florin Tene – omul care a raspuns „cu inima în palma” la toate întrebarile; scriitorul care îsi afirma plastic punctul de vedere, observatiile, explicatiile, marturisirile, chiar destainuirile din viata personala, omul care contribuie la reusita dialogului (cu dezvoltari si completari ale temei propuse, când e cazul) scapând de banalitate ori de saturatie unele întrebari; promotorul cultural care nu e loc unde sa nu vorbeasca si despre altii.

În relatia de dialog cu Monica Muresan, care a dorit sa creeze câteva focare de interes, Al. Florin Tene face transari ale chestiunilor, emite obiectii si trece sub tacere cele câteva perle din întrebarile partenerei de discutie. Raspunsurile catre Costel Iftinchi sunt frumoase, relaxate, chestionarul acesta fiind cel mai economic conceput, echilibrat, elegant si cu rost.

Costel Iftinchi conecteaza interlocutorul (daca, în afara comunicarii vorbite, se pot folosi termenii „locutor” si „interlocutor”) la problema, apoi îl lasa „singur”, asa încât e asigurata si favorizata anatomia replicii. Menut Maximinian este mai posesiv, pare ca nu suporta opinii diferite si, o data cu întrebarea, traseaza orientari raspunsurilor (pune întrebari de influentare, „reinekeniene”) si este interesat (cam o patrime) de cuantificari. Al. Florin Tene nici nu-l lasa sa piarda.

„Din toate timpurile, scriitorul a fost în… criza”. Ionut Caragea încearca sa nu-si divulge preferintele, totusi exista un punct vulnerabil: „Putem sa ne nastem pe Internet?”, la care „poetul nascut pe google” primeste un raspuns obiectiv: „Nu! Cu NU mare”. Sigur ca da. Nu mai departe, Ionut Caragea – scriitor veritabil si activ (nu virtual), cu scris reliefat, caruia „cu fiecare cuvânt [i] se scurge o picatura din viata”, doar ca gândul si fantezia nu se coaguleaza la contactul cu papirusul, ci, cum ar zice Steinhardt, „undeva, printre infinituri si abstractiuni si idei pure” si unde nu se pierde, ci unde e receptionat.

Interviul Mariei-Diana Popescu, si ea poeta (poeta si în versuri, si în proza) este senzational, surprinzator, chiar putin ofensiv, dar întrebarile sunt prevenitor redactate si au un nu stiu ce aristocratic. Maria-Diana Popescu initiaza tratative. Este o arta a expresiei si una a diplomatiei în interviul ei, din care îsi asuma partea de problematizare, lui Al. Florin Tene revenindu-i rezolvarile.

Elisabeta Iosif prefera cozeria, întrebarile sunt compuse în doi timpi (unul preparator si, totodata, proba de eruditie, altul propriu-zis interogativ) si impune un schimb de pareri (nefacând un secret din ale ei). Dialogul cu Elisabeta Iosif are o mai pronuntata urma de oralitate, desi, probabil, ca si celelalte, interviul se va fi… nascut pe internet (!), a fost publicat în format electronic si abia apoi a fost fixat si, traditional, pe hârtie – presa si carte.

Desi nu agreez cifrele (considerabila, e drept, cantitatea nu are, totusi, capacitatea de a asigura perenitatea operei), as vrea sa semnalez o informatie depasita, în prezent. Al. Florin Tene nu mai are publicate 26 de carti, ci, cu aceasta, s-au facut 28. Alaturi de ele sunt si realizarile „altcumva”: Liga Scriitorilor, cenaclurile, revistele întemeiate demult sau mai de curând, multe alte activitati culturale doar în parte pomenite în interviuri.

Si înca o obiectie. Ceea ce face, pe lânga scris, scriitorul Al. Florin Tene neaga ideea exprimata de nimeni altul decât Domnia Sa, în încheiere, cum ca, „în contradictie cu largirea orizontului de cunoastere si de transmitere a informatiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor”. Al. Florin Tene este si cel putin un mentor. Daca este si profet, vor afla-o cei care vor urma dupa noi.

PASTILA SAPTAMÂNII – FERICIT SAU NEFERICIT? ASTA-I ÎNTREBAREA!

On By nelursIn Life and Health, literatureLeave a comment

by Zoltan TERNER

Fericirea e un dar de la nastere. Dat (aproape) fiecaruia. E în tine dar trebuie s-o aduci la lumina. Sa înveti sa fii fericit.

În fiecare om exista fericirea în stare de somnolenta. Trebuie doar s-o trezesti. Ea te asteapta. Trebuie doar s-o recunosti.

Fericirea nu vine din afara, ea este o comoara buna, bine ascunsa în tine însuti. E o tainica lumina interioara. Trebuie numai s-o faci sa cânte. Dar vei sti oare pe ce buton sa apesi? Aici e greutatea. Si atunci ? Începe cu ce e mai simplu. Opreste-te din goana, din plâns, din îngrijorare si vaicareala. Repeta-ti de câteva ori, în gând: Exist! Traiesc! Ce grozav ca sunt pe lume si ca nu ma doare nimic! Ca nu mi-e frig, nu mi-e foame, nu mi-e sete. Nu-mi lipsea pâna acum decât acest gând bun care sa ma faca fericit.

Fericirea e atunci când simpla ta existenta în lume îti da destula lumina sa te fericeasca.
Esti fericit când zbori, când te inunda visele cu ochii deschisi. Esti fericit când îti simti gândirea curgând prin tine ca o miere sau ca un foc. Esti fericit când asezi cuvintele în versuri, când potrivesti culorile pe pânza, când pritocesti idei despre lucrurile lumii.

Fericirea nu se poate cumpara cu bani. Nu depinde de numarul obiectelor pe care le posezi.

Si iar întrebam, nedumeriti: Fericit? Adica cum? Asa: multumit si încrezator în tine, în cei din jurul tau, în lume. Poti? Nu te vor socoti infatuat, prost, naiv?
Pentru unii fericirea e pacea, pentru altii e lupta. Fericirea nu poate fi suprema seninatate cum au spus unii. Creatia nu e (aproape) niciodata senina. Nu putini cunosc nasterea în chinuri a fericirii. Se si spune: Suferinta e o cale catre fericire..

De foarte multe ori fericirea însasi e o suferinta. Dar o suferinta fericita.

Pentru unii alesi, chiar prin suferinta se dobândeste fericirea. Beatitudinea. Extazul. Marile fericiri. E greu de înteles.

Medicii si psihologii ne asigura ca fericirea e un medicament pe care ni-l preparam noi însine. Cum? Învatând sa chemam asupra noastra câte un gând bun, o decizie buna, o ideie frumoasa, o certitudine de bine. Chiar si o speranta. Sau un tel superior. Drumul spre acesta va putea fi fericirea.

Când suntem fericiti, si corpul si sufletul se simt bine împreuna.

Când fericirea te va lumina cu lumina ei, vor lucra mai bine si sufletul si corpul tau. Nu numai gândirea, memoria, imaginatia sau intuitia, ci si inima, stomacul, plamânii, ficatul. Toate cele ale tale. Sângele îti va circula mai liber. Te vei simti mai usor, mai senin. Mai plin de plinatatea vietii. Mai sanatos.

Folosim metafore, de parca,totusi, fericirea s-ar naste înafara noastra si ar veni de undeva, de sus, de departe, de aproape, din pamânt, din iarba verde.

Când nu e fericire, e , deobicei, nefericire. Sau nimic. Moarte vie. Nefericirea e fericirea negativa. Ea nu e numai rea si urâta si chinuitoare, e si oarecum imorala. Îi superi pe cei din jur, le stânjenesti fericirea sau le amplifici nefericirea. Daca nu te gândesti la asta e rau. Daca te gândesti e si mai rau. Ai înca o grija care te roade. Multe, poate cele mai multe din grijile pe care le avem, ni le creem noi însine. Din ceva mic, o grija mare. Din nimic, o suspiciune, o banuiala, o parelnica parere. Primul pas spre fericire este a învata sa te dezveti de grijile inutile, de prisos, de fandacsii.

„?i s-a parut ca…”, „Ai impresia ca…”, „?i-e teama ca…” Fiecare e câte un prim pas spre nefericire. Sunt însa multi primi pasi si spre fericire.

Un prim pas spre fericire : Multumeste-te cu ce ai. Nu te uita la ce au altii.

Iata înca un prim pas spre fericire: îmbuna-te! Când esti bun, se apuca sa cânte si lumina fericirii tale. E un cerc nu vicios, ci profund virtuos : esti bun, trezesti muzica fericirii din tine. Fiind fericit, devii apt sa fii bun, întelegator, fara ranchiuna, fara mormaieli, fara mohoreala. Asta-i cercul: Bunatatea sufleteasca aduce fericire, iar fericirea aduce bunatate sufleteasca.

Înca un prim pas spre fericire: minunatul gând ca poti sa fericesti alti oameni. Gândul ca le esti folositor, ca ai ce sa le daruiesti, ca le darui si li te darui.

Fericirea nu este ceva pe care-l meriti, ca o rasplata. Nici ceva câstigat ca la loterie. E ceva realizat de tine însuti, cu propriile tale gânduri si energii sufletesti. Muzica fericirii tale este creatia ta si numai a ta.

Cine râde de mine ca spun toate astea, râde de el însusi. Poate si eu râzând de ceea ce spun. Pentru ca nu e usor sa fac ce spun. Nu e simplu. Si nu e totul. Nu exista un buton al sufletului pe care sa apesi, nici un punct anume pe care sa faci click. Sunt cu milioanele punctele luminoase si întunecate ale sufletului.

Nu-ti pasa de ce spun ceilalti despre tine? E rau. Esti socotit orgolios. Plin de tine. Iar daca îti pasa prea tare de ce zice lumea, daca ti-e teama de ce spun altii, îti pierzi încrederea în tine. Te socoti un neispravit, un nimeni. Devii nefericit. Totul e îngrozitor de complicat.

Dar trebuie încercat. Merita. Dar, fi atent: Când vine prea târziu fericirea seamana cu moartea.

Când vine prea devreme, fericirea seamana leit cu joaca.

Când nu stii ca a venit, tânjesti dupa ea. Câti oameni nu sunt fericiti fara sa stie?! Pentru ca fericirea are nenumarate chipuri. Ea poate fi mirabila Pasare Albastra a poetului, poate fi o femeie, un prieten, o lumina, o chemare, o nestemata, un har, o caldura izbucnind dinauntru, ca o muzica sau ca o furtuna eliberatoare. Poate fi un gând simplu si bun.

Dar fi atent: o fericire prea înflacarata te poate pârjoli.

Fi atent: exista si nefericirea de a te sufoca de fericire.

Gândurile bune, am spus, induc fericirea. La fel, o hotarâre buna de care sa ai credinta ca e buna. În schimb, îndoiala, invidia si ura aduc asupra ta nefericirea. Hamlet e profund nefericit. Iago la fel. Lady Macbeth la fel.

Nu confunda fericirea cu o ora de delicii, cu o aschie de fericire. Cu un licar semanând cu o armonie muzicala. Ea poate sa te minta. Ea poate sa te fulgere, sa te sageteze. Sa te rataceasca. Sa te piarda.

Când simti ca-ti da târcoale fericirea, e semn ca esti pe drumul cel bun, nu-l schimba. Fericirea se va tine scai de tine. Vei auzi în suflet, mereu, muzica ei. Cu timpul, vei deveni tu însuti, în întregimea ta, instrumentul pe care se cânta aria fericirii.

Toate acestea mi le-am spus, înainte de toate, (poate chiar numai) mie însumi. Ca sa ma ajut sa le învat. Pentru ca si eu de multe ori ma trezesc facând din neantentie sau din repezeala, ori împins de demonii din mine, câte un prim pas catre gândurile rele, catre nefericire.

Fiecare dintre cititori le va putea alege pe acelea care i se potrivesc. Toate, unele, sau niciuna.