Cântec de noi
Cu talpile goale
colind
prin seminte de mac
strigându-te…
Soapta muta,
descânta-mi
sângele ierbii
în potirul cerului!
Strânge-mi sufletul
cu bratele tale
de dor sihastrit
în pântecul noptii…
Flamânde metafore
nemuresc în
flacari albastre
cântec de noi!
de Corneliu LEU
Confratele meu Dwight Luchian-Patton, care editeaza cea mai veche publicatie în limba româna din Statele Unite ale Americii – „Clipa.com – revista independenta de informatie socio-politica si cultura, editata saptamanal in Statele Unite ale Americii” îsi însoteste revista cu o rubrica personala intitulata „Din Lumea… lui Stanley Kramer”. Adica nu mai este vorba de Lumea Noua, ci doar de lumea celebrei expresii a obrazului de hârtie cu care actorul a facut deliciul filmului mut. Expresie insensibila chiar si atunci când este traversata de lacrimile mari, simbolizând lumea insensibila în care traim si în care, chiar daca plângi atunci când ucizi, important pentru tine este actul ucigas pe care-l faci cu sângele rece al expresiei încremenite comic. Asa cum Presedintele nostru plânge când nu trebuie, dar râde „Ha, ha, sa traiti bine!” când ne diminueaza criminal nivelul de trai.
O rubrica interesanta ajunsa la aproape al o mielea capitol; din ultimul, eu extragând urmatorul citat: „…parafrazandu-l pe jurnalistul Ben Stein, inteligenta nu este admisa (Intelligence is not allow) sau mai edificator postulatul lui Ambrose Bierce, scriitor si ziarist American, care ne spune ca în civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.
Acest articol, al 987-lea din serial, aparea tocmai saptamâna trecuta, potrivindu-se de minune nu numai realitatilor politice americane la care facea referinta, ci si principalului eveniment politic românesc ce aduna mia de participanti la Conventia PDL, eveniment caruia comediantul nostru de frunte îi daruia secretiile glandelor sale lacrimale.
Care secretii au avut efectul verificat atunci când i-au purtat lui noroc în alegeri si, la a zecea editie (dupa altii a unsprezecea) fiind acum, au adus din siroiul lor sters cu dosul palmei prezidentiale: Marele succes/ Cu Boc reales!…
E o metoda politica de succes, care tine la români: Le împusti conducatorii barbateste, iar apoi îi sensibilizezi electoral plângând muiereste.
Pentru ca explicatia asta cu „…e baiat sensibil; nu-l vezi cât de repede plânge”, tine doar la fraieri. Românul mai cult stie ca accesele acute de veselie cu „Ha-ha” alternate de tristete cu lacrimi sunt simptomul clar al labilitatii psihice, boala grava demonstrând incapacitati rationale, deci incompetenta de a conduce si a lua hotarâri logice. Dar si pentru cel mai putin cult, adevarul s-a fixat în acest dispret: „plângi muiereste” („muierea” ne fiind „femeia”, ci „mahalagioaica-scandalagioaica-pusa-pe harta-si-pe-istericale”). Sau în convingerea ca „s-a-mbatat pâna si-a pierdut mintile si a început sa plânga”; lucru pe care îl pot confirma si eu, care beau de-o viata cu tot felul de cheflii, dar am oroare de betivanii care sau te umplu de balele plânsului lor, sau fac scandal.
Ei bine, aceste premise teoretice fiind stabilite, haideti frati români sa meditam putin la personajul nostru prezidential care, fie face scandal public luându-se cu toti la harta, fie varsa lacrimi de durere incontrolata si, mai ales, total nejustificata, demonstrându-si clar apartenenta la categoria labilitatilor pshice care-i confirma incompetenta pe postul pe care-l ocupa si care, conform legii, trebuie sa aiba în primul si în primul rând, un aviz favorabil din punct de vedere medical si psihiatric.
Pentru ca, de trei zile de când i-am vazut lacrima ce-i tâsnea pomenind de anul 2001, sunt tot mai nedumerit întrebându-ma: Oare ce motiv a avut sa plânga: Amintirea ca a fost ales, dorul dupa Petre Roman, faptul ca acela i-a întors spatele?… ?i tot ma chinui si tot nu gasesc vreo explicatie fiindca nici una dintre cele trei ipostaze nu erau deloc de plâns. Pentru orice om normal, faptul ca partizanii l-au preferat era motiv de mândrie; despre dorul de Petre Roman îndoi-m-as; iar la refuzul aceluia de a-i fi strâns mâna, reactia gentlemanului ar spune „regret”, iar a mârlanului „da-l în ma-sa!”. În nici un caz, însa, vreo explicatie logica pentru ca un om normal sa izbucneasca în plâns.
Asadar, frati români, treaba se înrautateste cu tatucul nostru de la Cotroceni! Daca atunci când a avut Stolojan caderea istorica, am putea spune ca i-a plâns de mila, daca la Olimpiada din China l-a putut emotiona ridicarea drapelului nostru, de data asta plânsul nu are nici o justificare din punct de vedere psihologic. E un act, cel mult, fiziologic, ca si cum s-ar fi scapat pe el. Nu-l mai tin sfincterele de la canalele lacrimale si, asa cum altii se scapa-n pantaloni, el se scapa pe obraz.
Da: se scapa pe obraz; si nu-i e jena ca face de rusine obrazul tarii, care ar avea nevoie sa fie reprezentata cu mai multa demnitate!… Pai, daca-i asa de sensibil, de ce n-a izbucnit în lacrimi când i-a dat Sarkozy cu tifla, sau când a fost acuzat pe nedrept ca l-a palmuit pe baiatul din Ploiesti?!… Acele lacrimi, da, ar fi provenit dintr-un sentiment de jignire; pe când aici, zau ca ma chinui si nu gasesc nici o explicatie logica sau, macar, psihologica. Decât, doar, daca ar fi vrut sa spuna: „iarta-ma nea Petrica pentru ce magarie ti-am facut atunci; iarta-ma ca, uite nu mai am liniste si ma mustra constiinta!”
E unica justificare ce s-ar putea gasi. Altfel, ramânem doar la explicatia fiziologica a celor care mai scapa un pârt, sau o picatura ce le uda pantalonul. Iar asta este mai grav; acesta este un adevarat semn de ramolisment.
De pe urma unui asemenea betesug, eu mai cunosc un om politic care a câstigat. Este vorba de Al. Duiliu Zamfirescu, fiul celebrului nostru scriitor; si el scriitor mai marunt, dar diplomat de cariera, care si-a exersat talentul de a bea copios în misiuni diplomatice de la Sankt Petersburg pâna în America Latina. Ultima însarcinare diplomatica a avut-o Al. Duiliu Zamfirescu în Argentina, ca ambasador în timpul celui de al doilea razboi mondial când, noi fiind aliatii Germaniei iar Argentina fiind apropiata de Hitler, în ierarhia sefilor de misiuni diplomatice el avea rangul cel mai apropiat ambasadorului Germaniei. Asa se face ca, la un banchet, având scaunele alaturate, Al. Duiliu s-a ridicat sa-si tina discursul dar, fiind chinuit de regurgitari de la cheful trecut, nu s-a mai putut tine si a vomat pe fireturile si decoratiile amabasadorului Germaniei. Fapt pentru care a fost rechemat si demis din diplomatie… Ei bine, în 1945 sau 1946, cine se prezenta în audienta la Ana Pauker care era ministru de externe în guvernul Groza?… Chiar dumnealui, Al. Duiliu, care îi spunea: „Doamna ministru, va rog sa tineti seama ca eu sunt singurul diplomat român care am protestat împotriva hitlerismului vomând pe ambasadorul celui de al treilea Reich, fapt pentru care va rog sa mi se dea o pensie de merit!”…
Am relatat cele de mai sus tocmai pentru a nu se spune ca-l acuz pe Presedinte a-si folosi slabiciunile în scop politic. Exemplul de a sti sa profiti politic de asemenea slabiciuni s-a mai practicat, deci nu putem învinui practica. Putem învinui însa rezultatele ei, care conduc exact la cele citate de confratele meu californian Dwight Luchian-Patton: „…in civilizatia noastra si sub forma noastra de guvernamânt, inteligenta este asa de înalt onorata, încât nu este luata în considerare. Deci, ferice de cei saraci in duh, ca ale lor vor fi … posturile natiunii”.
Titlul „Râsu – plânsu” se potriveste doar prin faptul ca ne facem de râs cu un asemenea plâns prezidential. De fapt, în realitate, ar trebui spus „Plânsu – plânsu”, pentru ca e vorba atât de aspectul nesemnificativ al plânsului sau spontan cu explicatie freuidiana spre istericale, dar si de aspectul grav, tot mai grav din punct de vedere national, ca am ajuns sa ne plângem de mila.
Bucuresti
17 mai 2011
La aparitia primului numar pe suport de hârtie al revistei „Cetatea lui Bucur”
În ultima perioada de timp câteva probleme de sanatate au pus stavila între mine si lumea scrierilor, dar aparitia primului numar al revistei „Cetatea lui Bucur” tiparit pe suport de hârtie m-a facut sa simt ca dintre rânduri ma privesc interogativ ochii celor care au pus ceva din fiinta lor pentru cititori, a celor care au lucrat la aceasta revista si în mod special, ochii celei care a gândit-o si s-a trudit sa-i dea fiinta, distinsa doamna Elisabeta Iosif. Revista aceasta care unifica românii din toate colturile lumii, m-a facut sa înalt capul si sa ma alatur lor. Prin oricâte încercari ale vietii as trece, cât îmi va sta în putinta, voi fi alaturi de cei care si-au propus ca obiectiv major promovarea culturii si a spiritualitatii românesti asa cum pe deplin o doveseste si aceasta revista, conceputa initial on-line de remarcabilul om de mare cultura Prof. Artur Silvestri.
Primul gând a fost acela de a transmite calde felicitari doamnei Elisabeta Iosif si celor care i-au dat o mâna de ajutor pentru felul cum a fost conceputa aceasta publicatie pe pagini de hârtie si pentru cei care au asternut acele gânduri si trairi decantate în pagini de revista.
Lectura acestei reviste, ca si cea on-line, trezeste curiozitatea care se amesteca cu respectul si admiratia. E o revista care nu lasa sa se stinga luminile si caldura din sufletele cititorilor, de care suntem însetati cu totii. Scrierile selectionate cu grija fac cititorii sa se recunoasca în marea diversitate umana.
Si daca aceasa revista are în numele ei cuvântul BUCUR, atunci BUCURIE si IMPLINIRI prin bogatia de idei si frumuseti sa-i dea Creatorul – Cel al împlinirii tuturor bogatiilor si frumusetilor de pe pamânt – acestor împliniri de azi si ale celor care vor mai veni!
16 pagini cu articole de valoare scrise de autori cu nume si… prestanta, format A4, grafica exceptionala, hârtie de calitate si… multa tragere de inima si profesionalism. Doresc noii reviste sa dainuie peste veacuri, sa trasmita generatiilor ce vor urma mesajul nostru literar, scrierile noastre si dragostea noastra pentru limba româna. La multi ani „Cetatea lui Bucur”!
Elena BUICA
Toronto, Canada
Aprilie 2011
In urma cu ceva timp, publicam articolul ,,Obiectiv – subiectiv, relatie duala in cadrul intelegerii, sau forma speculativa de ametit omenirea?!”, o mai veche framantare ce nu mi-a dat si inca nu-mi da pace. Nu ma lasa sa vegetez sau, altfel spus, sa trec si eu cu capul intre umeri prin lume si, evident, sa-mi mearga, asemenea celor care o fac, bine. Motivul? In primul rand, obsesia conform careia ceva (idei false – premisele irelevante, superstitii, prejudecati, speculatii, teorii, tot felul de ,,invataturi” de la ,,desteptii” prezentului, sau de la cei de cand lumea, sfatuitori de profesie, la care musai trebuie adaugati specialistii in manipulare), mi-au intunecat mai intai mintea, intelegerea si, evident, capacitatea de a povesti si a ma lasa povestit, pentru ca acolo, in poveste, staruie sa incolteasca samburele de adevar. In al doilea rand, motivul are caracter contextual, chiar daca isi trage seva din stereotipia cu care vad descris (redescris), un fenomen despre cum ,,se intampla’’ (daca se intampla?!) ceva. Trebuie sa va reamintesc ca: ,,Lumea este tot ce se intampla. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”- Tractatus Logico-Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este tot ce facem, astfel incat materializarea sa, a facerii, sa ramana semn, imanenta pe panzele vremurilor. Asta, daca vrem sa fim!
Citesc si, sincer, mai ca imi dau lacrimile cand vad ca in exprimarea multora, a noastra, in general (ca sa fiu delicat!), inca mai staruie limba de lemn specifica sedintelor de partid de dinainte de `89. Blestemati daca am fi fost si tot am fi sarit din tipare vremurilor de atunci, dupa atata amar de ani! Dar fara carte nu se poate! Am si spus-o, am si scris pe tema asta, insa nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru, (zicem si ne mai si credem desteptii lumii!), cu Internetul! Tastez ceva si „informatia” imi este pusa pe tava. Apoi, doar doua functii ale calculatorului ,,copy” si ,,paste”, la prima vedere, m-au si facut genial”. Machea?! Fals! Cum nu se poate mai fals, dar se poarta! Nu neg utilitatea acestor mari inventii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), insa fara eruditie, fara autoreflectie, fara filologie, fara a intoarce cuvantul, in lumea cuvintelor, pe toate partile, tot la un fel de a bate campii ramanem! Adevarul e ca, in lumea lui neica nimeni, lume productiva si consumabila de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia rasare, zice un proverb romanesc, iar de aici spusa cu: „nimic nu pui, nimic rasare”, ni se potriveste manusa, chiar daca, paradoxal, povestea cu nimicul are structura si poate fi formulata filosofic, insa pentru o chestiune dintr-asta iti trebuie minte, nu gluma!
Cum nu mi-am propus o lectie de morala si pentru ca mi-am amintit si cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din multimea de vorbe” (Biblia, Bucuresti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2, ) ma intorc la oile mele si ma intreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 75 de ani de la nastere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, sa apara scris sau rostit, pe ici, pe colo: ,,…marele scriitor s-a nascut la … a scris, a publicat in… bla, bla…?” Adica, mai pe intelesul tuturor, sa apara scris sau rostit ce se gaseste publicat in cele doua, trei pagini de internet? Daca ii facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul romanului ne limpezeste la cap: ,,daca taceai, filosof ramaneai!” Pe aia cu datul in petec, nu are rost sa v-o mai reamintesc! ,,Adevarul e” – o sa sara unii – „ca nici nu sti cum sa o mai dai! Daca nu zici nimic, de ce nu zici?! Daca zici, de ce zici?” Din nou, fals! Si iar vin si ma intreb: e normal ca un astfel de moment sa se reduca la publicarea unui singure carti ,,Marin Sorescu in documente si scrisori inedite”, George Sorescu, Ed. Autograf, mjm, si la cateva manifestari culturale, unele chiar mediocre?
In urma cu cativa ani, trei, patru, daca nu ma insel, in cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de catre Primaria si Consiliul Localal al Municipiului Craiova, cu ocazia ,,Zilelor Marin Sorescu”, Academicianul Eugen Simion isi propunea reflexiv: „trebuie sa stabilim si lui Sorescu un loc in literatura, romaneasca si nu numai.” Nu cred ca v-a trecut prin cap ideea conform careia distinsul Academician i-ar cunoaste si nu prea opera lui Marin Sorescu si, de aici, ezitarea. Nu! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel putin alte doua conotatii, altele decat cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: il vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde in literatura romana (chiar si universala), si a doua: indemna oamenii de cultura, criticii si istoricii literari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-asezarea sa in Marele Panteon Cultural. Re-asezarea lui Sorescu si a altora asemenea lui inseamna asezarea noastra, ca popor, in lume.
De atunci si pana acum, mai nimic. Pe de alta parte, chiar daca exista din cei care incearca sa mai spuna ceva, nu sunt luati in seama. La noi, la romani, monopolul incarcat megalomanic, transcris la nivelul expresiei: ,,eu stiu, eu sunt” functioneaza ca la carte. Si ca sa nu mai bat campii, doar ati vazut, biblic nu e bine, am sa reiau cateva pagini din „Acvariul cu fate”, Ed. NEWEST, Targu Jiu, 2010, 309 p. :
„…Toti spun ca e demential jucata de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singura, nu se cade sa ma duc ! Si vreau sa o vad ! Hai, vii ? Te asteapta si te saruta dulce, dulce, puiul tau mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisa, probabil, intr-o pauza dintre ore. (…)”
,,– Ti-a placut ? Cum ti s-a parut ? – m-a intrebat Elena la sfarsitul spectacolului.
– Totul, un fel de incrancenare a omului cu lumea si cu el insusi ! Pentru cunoastere si nimic mai mult ! Iar, de aici, drama !
– Am citit si eu cateva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate si aici, in caie¬tul program… Majoritatea incep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesa de inspiratie biblica… La fel ca in manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodopera. Ca sa o intelegi, iti trebuie mai mult decat un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, inghitit de un chit, adica de o balena. Dar, dupa aceea… ca sa iasa la lumina, din haul in care a cazut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers in genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigatul lui spre lume si spre el e semnul fiecarui pas. Din pacate, pe poteca asta, de ape, din care a tasnit, candva, viata, te mai poti odihni doar pe o banca pusa in mijlocul oceanului… Daca ai construit-o la timp ! Cunoastere si sacrificiu !
– Dar finalul ? – m-a intrebat ea vizibil marcata.
– Finalul ?! Asa cum e si scrisa si jucata, nu are nimic in comun cu ideile crestine ! Daca asta vrei sa intrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Stii din Lumea ca vointa si reprezentare ? Platim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, in general, primeste. Toata viata primeste cunoastere !
– …Daca are urechile palnie si e deschis la cap, altfel tot infundat ramane ! – am glumit eu. Ma pui in incurcatura ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca sa plateasca nici macar un gram din cunoasterea ce i-a fost data ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absoluta si recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, in crestinism, e caderea in pacat ! Finalul piesei il gasesc, mai degraba, in cultura Samkhya, din gandirea indiana. Cam cu sapte sute de ani inainte de Hristos !
– Mda ! Nu stiam ! Omul cat traieste invata ! La fel si eu !” (Acvariul cu fate, Nicolae Balasa,, 2010, pp 292-294.
Ca am sau nu dreptate, ramane de vazut! Deocamdata nimeni nu m-a luat in seama. Nici cei care se bat cu pumnul in piept si nici cei care fac parada cu Sorescu. Pacat!
Pentru adevar si binele nostru, al tuturor, uneori incurcati in itele nevazute, trebuie sa spun ca Marin Sorescu, a cunoscut-o, aici, in Romania, pe indianca, Amita Bhose, fosta doctoranda a Doamnei Joe Dumitrescu Busulenga. Presupun ca discutiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, depre scoala Samkhya, scoala ce admite, chiar conceptualizeaza sinuciderea ca forma suprema de cunoastere, l-au indemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona. Daca am dreptate, toate analizele, toate comentariile, conform carora, piesa de treatru Iona, a lui Marin Sorescu este de inspiratie biblica (personajul Iona find personaj biblic), devin nule. E, ce aveti de zis? Punem de un pariu?
Craiova, 26 02 2011
Nicolae Balasa
„Eminescu este expresia integrala a sufletului romanesc.”
N. Iorga
Se implinesc 161 de ani de la nasterea lui Mihai Eminescu. Nascut ca Mihail Eminovici la 15 ianuarie 1850 in satul Ipotesti, judetul Botosani, a bucurat natia noastra cu doar 39 ani de viata, dar cu o imensa activitate literara. A fost cea mai importanta voce poetica din literatura romana, prozator si jurnalist. A fost activ in societatea literara Junimea si a lucrat ca redactor la ziarul Timpul, ziarul oficial al Partidului Conservator. A publicat primul poem la varsta de 16 ani, la moartea profesorului de limba romana, Aron Pumnul. Din 1866 pana in 1869 calatoreste din Cernauti, unde isi facuse studiile liceale, la Blaj, Sibiu, Giurgiu, oprindu-se la Bucuresti, luand astfel contact cu realitatile romanesti din diverse locuri. In aceasta perioada se angajeaza ca sufleor si copist la teatru, unde il cunoaste pe Ion Luca Caragiale. Din 1869-1872 este student la Viena, locul in care o cunoaste pe Veronica Micle. Din 1872 pana in 1874 – student la Berlin. In septembrie 1874 este numit director al Bibliotecii centrale din Iasi. Trei ani, cei mai frumosi ani ai vietii lui a fost bibliotecar, revizor scolar, redactor la Curierul de Iasi. In octombrie 1877 se afla la Bucuresti. In 1883 paraseste Bucurestiul si este internat intr-un sanatoriu din Viena. De aici trimite o scrisoare in tara, in care vorbeste de demoralizarea sa si de foamea nepotolita, dorind: „…sa ma satur de mamaliga stramoseasca” (ian.1884). In decembrie 1884, dupa un drum in Italia, la Florenta, se inapoiaza la Iasi. In august 1885 se afla la bai langa Odessa. In vara anului urmator pleaca din Bucuresti la baile Repedea de langa Iasi, iar in noiembrie, la ospiciul de la Manastirea Neamtului. In 1887 ii raspunde lui Vlahuta la scrisoare: „Nu te pot incredinta cat de odioasa este pentru mine aceasta specie de cersetorie, deghizata sub titlul de subscriptie publica, de recompensa nationala”. In decembrie 1888 vine la Botosani, se intalneste cu Veronica si pleaca amandoi la Bucuresti. In februarie 1889 se reimbolnaveste, este internat la spitalul Marcuta din Bucuresti si apoi transportat la sanatoriul Caritas. In data de 15 iunie 1889, in jurul orei 4 dimineata, moare in sanatoriul doctorului Sutu, iar in 17 iunie Eminescu este inmormantat la umbra unui tei din cimitirul Bellu din Bucuresti. A fost ales post-mortem, la 28 octombrie 1948, membru al Academiei Romane.
Marcel Proust spunea ca „Omul de geniu nu poate da nastere unor opere nepieritoare decat crescandu-le dupa dansul si asemanarea nu a fiintei muritoare ce este, ci a modelului de umanitate pe care-l poarta in sine. Gandurile lui ii sunt, intrucatva, imprumutate in timpul vietii sale, ele fiindu-i tovarase. La moartea lui ele se intorc la omenire si o instruiesc”. Cu adevarat Mihai Eminescu a fost geniul, unul dintre tipurile umane despre care s-a vorbit mai tarziu: sfantul, geniul, talentul, omul obisnuit si neputinciosul.
Gheorghe Bogdan-Duica (1866 – 1934), istoric literar roman, membru titular al Academiei Romane vorbea la timpul sau despre stilul lui Eminescu, despre „minunea eminesciana”- forma limbii sale, muzica poeziei sale: „In cantecul lui este un factor metafizic productiv, care-l presupunem, pe care nu-l cunoastem decat prin rodul sau, la care psihologia limbii nu a ajuns, nu va ajunge.”
„Un visator rupt de realitate care nu suferea din cauza conditiilor materiale in care traia, indiferent la ironiile si laudele semenilor, caracteristica lui principala fiind seninatatea abstracta”, este caracterizarea facuta de Titu Maiorescu.
In realitate, asa cum se poate constata din poeziile sau scrisorile sale, viata i-a fost o suprapunere de cicluri formate din vise frumoase, dar si din dureri datorate impactului cu realitatea. Intamplarea care i-a marcat ciclul poeziilor de dragoste a fost intalnirea cu Veronica Micle, intalnire pasionala dintre doi poeti; unul dintre ei trebuia sa straluceasca!
Nu voi vorbi despre activitatea politica din timpul studentiei, participarea la intalnirile Junimii si nici despre ziaristica de la Timpul, cu toate ca reprezinta o pretioasa si interesanta componenta a vietii sale, ci voi scrie doar cate ceva despre poezia sa de dragoste. Mihai Eminescu a fost un geniu! Un neam intreg s-a regasit in opera lui. El ne-a invatat sa dam ascultare inimii, ne-a luminat mintea spre a intelege bucuria dar uneori si nenorocul de a fi roman. Se spune despre creatie ca este rodul nelinistii metafizice; Eminescu spunea ca „o gandire este un act, un cutremur al nervilor”. A iubit si a pretuit sentimentul iubirii daruit omului de catre Dumnezeu. Este cel mai mare poet al iubirii si al frumusetilor naturii.
La inceputurile vietii dragostea lui este senina, frumoasa, implinita cel mai adesea intr-un cadru feeric al naturii proaspete si viguroase, ca in poezia „Dorinta”: Vino-n codru la izvorul / Care tremura pe prund,/ unde prispa cea de brazde/ Crengi plecate o ascund./ Si in bratele-mi intinse/ Sa alergi, pe piept sa-mi cazi,/ Sa-ti desprind din crestet valul,/ Sa-l ridic de pe obraz… Iubita ii apare gingasa venind parca dintr-un dulce vis, in poezia „ Atat de frageda …”: Atat de frageda te-asemeni/ Cu floarea alba de cires,/ Si ca un inger intre oameni/ In calea vietii mele iesi…
Tonalitatea senina a sentimentului erotic si chiar dragostea fericita, ideala, exista insa si in poeziile scrise mai tarziu: „Freamat de codru”, „Somnoroase pasarele”, „La mijloc de codru des”, la care se pot adauga inegalabile versuri inchinate iubirii si naturii din „Scrisoarea IV” si „Luceafarul”. Iubirea pentru femeie ?i natura lumineaza ?i tulbura, cele doua sentimente insumandu-se, ajung sa aiba o energie cosmica care pana la urma, pare sa scape de sub imperiul vointei, determinand destinul fiin?ei umane.
Plenitudinea sentimentului iubirii, lumea sa de vis, aspiratia spre o iubire totala in mijlocul naturii este redata superb in poezia „Lasa-ti lumea”: Lasa-ti lumea ta uitata,/ Mi te da cu totul mie,/ De ti-ai da viata toata,/ Nime-n lume nu ne stie./ Vin’ cu mine, rataceste/ Pe carari cu cotituri,/ Unde noaptea se trezeste/ Glasul vechilor paduri./ Printre crengi scanteie stele,/ Farmec dand cararii stramte,/ Si afara doar de ele/ Nime-n lume nu ne simte./ Parul tau ti se desprinde/ Si frumos ti se mai sede,/ Nu zi ba de te-oi cuprinde,/ Nime-n lume nu ne vede./ Tanguiosul bucium suna,/ L-ascultam cu-atata drag,/ Pe cand iese dulcea luna/ Dintr-o rariste de fag./ Ii raspunde codrul verde/ Fermecat si dureros,/ Iara sufletu-mi se pierde/ Dupa chipul tau frumos.[…] Iata lacul. Luna plina/, Poleindu-l, il strabate;/ El, aprins de-a ei lumina,/ Simte-a lui singuratate./ Tremurand cu unde-n spume,/ Intre trestie le farma/ Si visand o-ntreaga lume/ Tot nu poate sa adoarma./ De-al tau chip el se patrunde,/ Ca oglinda il alege —/ Ce privesti zambind in unde?/ Esti frumoasa, se-ntelege./ Inaltimile albastre/ Pleaca zarea lor pe dealuri,/ Aratand privirii noastre/ Stele-n ceruri, stele-n valuri./E-un miros de tei in cranguri./Dulce-i umbra de rachiti/ Si suntem atat de singuri!/ Si atat de fericiti!/ Numai luna printre ceata/ Varsa apelor vapaie,/ Si te afla stransa-n brate/ Dulce dragoste balaie.
Mai tarziu, dezamagit de loviturile vietii, de lipsa de intelegere a contemporanilor sai, de societatea nedreapta in care isi ducea traiul, Eminescu creeaza poezii profunde, din ce in ce mai triste si mai pline de renuntari. Incepe sa exprime regretul, tristetea, cat si durerea pricinuita de dragoste. Codrul nu mai are bogatia frunzisului verde, lumina, culorile si aerul pur din tinerete. Cineva parca stinge incet lumina, culorile devin din ce in ce mai pale. Poetul incepe sa-si puna intrebari, incearca sa defineasca amorul prin propriile-i simtiri, in poezia „Ce e amorul”: Ce e amorul? E un lung/ Prilej pentru durere/, Caci mii de lacrimi nu-i ajung/ Si tot mai multe cere./ De-un semn in treacat de la ea/ El sufletul ti-l leaga,/ Incat sa n-o mai poti uita/ Viata ta intreaga./[…] Dispar si ceruri si pamant/ Si pieptul tau se bate,/ Si totu-atarna de-un cuvant/ Soptit pe jumatate./ Te urmareste saptamani/ Un pas facut alene,/ O dulce strangere de maini,/ Un tremurat de gene… Figura femeii iubite, din calda, luminoasa, sagalnica la inceput, devine solemna si rece, marmura sugerand frumusetea inghetata, ireala, precum in poezia „Te duci…”: Te duci si ani de suferinta/ N-or sa te vaza ochii-mi tristi,/ Inamorati de-a ta fiinta,/ De cum zambesti, de cum te misti./ Si nu e bland ca o poveste/ Amorul meu cel dureros,/ Un demon sufletul tau este/ Cu chip de marmura frumos.[…] Cand ma atingi, eu ma cutremur,/ Tresar la pasul tau cand treci,/ De-al genei tale gingas tremur/ Atarna viata mea de veci.[…] Puteam numiri defaimatoare/ In gandul meu sa-ti iscodesc/, Si te uram cu-nversunare,/ Te blestemam, caci te iubesc.[…] O toamna care intarzie/ Pe-un istovit si trist izvor;/ Deasupra-i frunzele pustie —/ A mele visuri care mor…
Regretul iubirii care pleaca este redat cu sfasierea fiintei sale, in poezia „S-a dus amorul…”: S-a dus amorul, un amic/ Supus amandurora,/ Deci canturilor mele zic/ Adio tuturora/ Uitarea le inchide-n scrin/ Cu mana ei cea rece,/ Si nici pe buze nu-mi mai vin,/ Si nici prin gand mi-or trece./ Atata murmur de izvor,/ Atat senin de stele,/ Si un atat de trist amor/ Am ingropat in ele!/ Din ce noian indepartat/ Au rasarit in mine!/ Cu cate lacrimi le-am udat,/ Iubito, pentru tine!/ Cum strabateau atat de greu/ Din jalea mea adanca,/ Si cat de mult imi pare rau/ Ca nu mai sufar inca!…
Minunate sunt cele doua poeme ale iubirii cu meditatii asupra existentei, primul fiind: „Mortua est”: … Te vad ca o umbra de-argint stralucita/ Cu-aripi ridicate la ceruri pornita,/ Suind, palid suflet, a norilor schele/ Prin ploaia de raze, ninsoare de stele[…] Si-ntreb al meu suflet ranit de-ndoiala: /De ce-ai murit, inger cu fata cea pala?/ […] Si totusi, tarina frumoasa si moarta,/ De racla ta reazim eu harfa mea sparta/ Si moartea ta n-o plang, ci mai fericesc / O raza fugita din haos lumesc./ Si-apoi cine stie, de este mai bine: / A fi sau a nu fi… dar stie oricine,/ Ca ceea ce nu e nu simte dureri,/ Si multe dureri-s, putine placeri./ A fi! Nebunie si trista si goala/ Urechea te minte si ochiul te-nseala;/ Ce-un secol ne zice, ceilalti o dezic./ Decat un vis sarbad, mai bine nimic… In cel de al doilea poem „Venere ?i madona”, poetul isi priveste femeia iubita si o vede cand inger, cand demon. Si totusi femeii „demon” ii acorda „raza inocentei” si-i daruie iubirea: Suflete! De-ai fi chiar demon, tu esti santa prin iubire,/ Si ador pe acest demon cu ochi mari, cu parul blond.
„Scrisoarea IV” dezvaluie drama creatorului care fara iubire – izvorul de energie spirituala si fara intelegerea iubitei, nu poate avea stralucirea in arta; neimplinirea dragostei duce la durere, sufletul totusi nu poate sa renunte la dragoste si de aici zbuciumul sufletesc: O, arata-mi-te iara-n haina lunga de matasa,/ Care pare incarcata de o pulbere-argintoasa,/ Te-as privi o viata-ntreaga in cununa ta de raze,/ Pe cand mana ta cea alba parul galben il neteaza./ Vino! Joaca-te cu mine… cu norocul meu… mi-arunca/ De la sanul tau cel dulce floarea vesteda de lunca,/ Ca pe coardele ghitarei rasunand incet sa cada…/ Ah! E-atat de alba noaptea, parc-ar fi cazut zapada…
Pasiuni si despartiri, poetul devine dezamagit si dezamagirea a dat limbii romanesti o capodopera – „Luceafarul”, poezie in care e mistuit de iubire, gata sa-i jertfeasca iubitei nemurirea, dar in cele din urma este coplesit de drama renuntarii, a izolarii: A fost odata ca-n povesti,/ A fost ca niciodata./ Din rude mari imparatesti,/ O prea frumoasa fata./ Si era una la parinti/ Si mandra-n toate cele,/ Cum e Fecioara intre sfinti/ Si luna intre stele./ Din umbra falnicelor bolti/ Ea pasul si-l indreapta/ Langa fereastra, unde-n colt/ Luceafarul asteapta. […] Cobori in jos, luceafar bland,/ Alunecand pe-o raza,/ Patrunde-n casa si in gand/ Si viata-mi lumineaza![…] Dar cum ai vrea sa ma cobor?/ Au nu-ntelegi tu oare,/ Cum ca eu sunt nemuritor,/ Si tu esti muritoare? […] De greul negrei vecinicii,/ Parinte, ma dezleaga/ Si laudat pe veci sa fii/ Pe-a lumii scara-ntreaga;/ O, cere-mi, Doamne, orice pret,/ Dar da-mi o alta soarte,/ Caci tu izvor esti de vieti/ Si datator de moarte;/ Reia-mi al nemuririi nimb/ Si focul din privire,/ Si pentru toate da-mi in schimb/ O ora de iubire.[…] El tremura ca alte dati/ In codri si pe dealuri,/ Calauzind singuratati/ De miscatoare valuri;/ Dar nu mai cade ca-n trecut/ In mari din tot inaltul:/ – Ce-ti pasa tie chip de lut,/ Dac-oi fi eu sau altul?/ Traind in cercul vostru stramt/ Norocul va petrece,/ Ci eu in lumea mea ma simt/ Nemuritor si rece.
„Trecut-au anii’’ este de asemeni poezia celei de a doua parti a vietii: Trecut-au anii ca nori lungi pe sesuri/ Si niciodata n-or sa vina iara,/ Caci nu ma-ncanta azi cum ma miscara/ Povesti si doine, ghicitori, eresuri,[…] Pierdut e totu-n zarea tineretii/ Si muta-i gura dulce-a altor vremuri,/ Iar timpul creste-n urma mea…ma-ntunec!
Ce bogatie de nuante ale iubirii, ce profunde sondari ale inimii! Bucurii si dureri ale iubirii, poetul aflandu-se de cele mai multe ori in mijlocul naturii, din ale carei frumuseti nu-i scapa nimic. Si atunci cand se afla in interiorul unei odai, priveste si intelege glasul naturii: Si daca ramuri bat in geam / Si se cutremur plopii, / E ca in minte sa te am / Si-ncet sa te apropii…
Eminescu a redat farmecul si durerea dragostei. Pana in ultima clipa a vie?ii lui creatoare s-a aflat in cautarea echilibrului launtric, a privit iubirea ?i natura ca pe o evadare din realitatea brutala. Ion Caraion scria despre Eminescu: „Inainte de a fi idee, sentiment, amintire, filosofie, regret, istorie, autenticitate, travaliu, eres, revolta, pesimism, ton premonitoriu, tandrete, dor, cultura, solitudine, Eminescu este muzica.” „Eminescu este imponderabil si muzica.”
Alexandru Surdu a consemnat faptul ca Eminescu a fost una dintre „personalitatile hibride, filozof-poet.” Noica il considera etalonul poeziei romanesti spunand ca „Arborii nu cresc pana in cer. Nici noi nu putem creste dincolo de masura noastra. Si masura noastra este Eminescu. Daca nu ne vom hrani cu Eminescu, vom ramane in cultura mai departe infometati.”
Imi amintesc de adolescenta mea, de serile cand adormeam cu volumul de poezii al lui Eminescu sub perna, repetand cu glas tare si apoi in gand, strofe intregi… La varsta de paisprezece ani, fascinata de versurile lui, scriam intr-un jurnal, o poezie: „Lui Eminescu”: A-ti scrie macar doua versuri/ De cate ori n-am incercat./ Sa-ti spun ce simt cu-adevarat / Cuvinte – alese-a trebuit sa cat./ Luam mereu in mana mea/ Creionul si coala de hartie/ Dar ce folos, caci ma-ntrebam/ De ce eu totusi nu-ti pot scrie?/ Nu stiam cum sa-ti marturisesc/ Ca recitindu-ti cartea mare/ Simteam inima-mi tare batand/ Si-n ritmul ei strofele tale./ Dragoste, melancolie-adanca/ Randuri scrise-n duiosie rara/ Si copiilor nostri inca/ Ne-ntrecut de frumoase-au sa le para./ Ai biciuit acea societate/ Cu nepasare, dispret si chiar blestem,/ Nu iti pasa de consecinte/ Erai un revoltat mandru si ferm./ O meritau miseii, nedrepti si cruzi,/ Pe placul lor a scrie iti cereau/ Sa-i preamaresti, sa-i lingusesti / In schimb ce-ti daruiau?/ In mizerie si saracie te cufundau./ “Va suferi si scrisu-i mai frumos va fi!”/ Ce socoteli meschine mai faceau!?! Asta voiau!/ Sa-ti faca degraba un mormant/ Sa puna mana pe caietu-ti sfant/ Si-apoi pe piatra de mormant/ Sa scrie un singur cuvant… / Eminescu mort?/ O, nu, nu! Asta niciodata!/ Traiesti! Esti tot atat de viu/ Prin cartea-ti minunata!
Vavila Popovici – SUA
Raleigh, North Carolina
Este evident ca fiecare epoca are propriile sale imperative. Daca la inceputul secolului XX, adica in epoca lui Nicolae Iorga, am fost chemati, sa infaptuim Romania Mare, astazi, la inceputul secolului XXI suntem chemati sa participam la infaptuirea Europei Unite, origanism care nu va putea functiona fara o limba oficiala unica. Este poate singurul domeniu in care mai putem avea o contributie notabila si a nu raspunde matur acestei necesitati continuand sa ne cantonam intr-o expectativa anosta cu ochii dupa tot felul de incuviintari si indulgente, inseamna a ne expune automarginalizarii.
Cinstit vorbind, traim intr-o lume a competitiei acerbe, care nu-i mai cruta, nici pe timizi, nici pe comozi, ca sa nu le spunem si altfel. La urma urmelor si cultura a devenit o marfa (de un tip special, dar marfa) care trebuie promovata cu curajul convingerilor noastre, dupa toate regulile de astazi. Sa nu uitam ca in cartea sa Previziunile de la Sarajevo aparuta cu zece ani in urma, savantul elvetian Urs Altermat si-a intitulat capitolul II „Batalia limbilor” ca semn ca si in acest domeniu lingvistic competitia este in plina desfasurare, asa ca zarurile au fost aruncate. Acesta este si motivul pentru care ne vom asuma, fara alte intarzieri, responsabilitatea de a promova limba romana spre statutul de UNICA LIMBA PAN-EUROPEANA. Si o vom promova cu toata increderea avand in vedere faptul ca virtutile limbii romane puse in evidenta de cercetarile ultimilor 25-30 de ani satisfac pe deplin cele doua criterii majore cerute de specialistii straini pentru limba comunitara.
Primul este criteriul fonetic – pe care limba romana il satisface mult mai bine ca orice alta limba. Al doilea criteriu promovat mai ales de Umberto Eco prin cele doua eseuri ale sale: „Pe urmele limbii perfecte in cultura europeana”, „In cautarea limbii perfecte” vizeaza limba cu cea mai buna competenta generativa, ceea ce presupune aflarea limbii matriciale, usor de recunoscut prin regulile de gramatica universala a limbilor, pe care le mai conserva. Ori, mai multe grupuri toponimice de vecinatate de pe teritoriul Romaniei ilustreaza in mod vizibil asemenea reguli de gramatica universala a limbilor, de unde si dovada ca limba romana satisface si cea de a doua conditie impusa la nivel de principiu pentru limba comunitara.
Ca o confirmare directa a faptului ca limba romana este limba moderna cu cele mai profunde radacini in timp, dar si o limba care a fost respectata pana la divinizare de catre civilizatiile in formare, spiritualitatea valahica din Dacia a fost sacralizata cu 4000 de ani in urma de panteonul vedic sub forma tandemului de zeitati Valac-Hilya si Daksa, la care se mai adauga in lexicul lor religios cuvintele de uz comun „valaca, daksa si dakisa”.
Daca filologii lumii ar fi constientizat faptul ca numai entitatile de mare prestigiu si pre-existente panteonului vedic puteau fi venerate si sacralizate in Vede, n-ar fi ezitat sa acorde vechime pre-vedica acestor cuvinte de esenta valahica, la care se mai aduga alte minimum 300 de cuvinte cara au o aceeasi forma si un acelasi inteles, atat in limba romana, cat si in limba sanscrita si ca urmare n-ar fi omis sa atribuie limbii romane importanta si pozitia ce i se cuvin ca depozitara in forma actuala a unor fapte de limba foarte vechi, ce ajung pana la originea reala a graiului uman articulat. Parca pentru a confirma, odata in plus, importanta matriciala a limbii romane, Martin Maiden de la Universitatea Cambridge va afirma in anul 2003, pe baza unui studiu bine documentat(1), ca „sunt absolut convins ca o lingvistica romanica in cadrul careia nu se afla pe primul plan si limba romana este o absurditate. Caracteristicile structurale ale limbii romane permit romanistilor sa inteleaga cu o precizie mai mare cum se prezentau limbile romanice in faza lor arhaica”(2). La concluzia domnului profesor Martin Maiden noi vom mai adauga constatarea facuta de mai multi cercetatori ca elemente din substratul romanesc prelatin se regasesc in multe alte limbi zise indo-europene.
Dar pentru o limba actuala cum este limba romana, cu o fosta arie de raspandire mult mai mare decat cea de astazi, vorbita curent in secolul XIX de la golful Corint pana in Bucovina de nord si din Moravia pana dincolo de Bug, marea sa vechime reprezinta inainte de orice o proba de mare stabilitate in timp, o adevarata proba de anduranta. In plus, si acest fapt este esential, vechimea sa pre-vedica asociaza limba romana la atotcuprinzatorul sistem de metafore care au generat graiul uman articulat, iar pe temeiul acestei preponderente metaforice limba romana se afla in situatia de a satisface si cele patru conditii preconizate pentru limba comunitara de catre Dante Alighieri in „De vulgari eloquentia”.
In conformitate cu criteriile marelui florentin, limba romana poate fi considerata ilustra, adica purtatoare de lumina chiar prin aceea ca vorbitorii ei, numiti Valac-Hilya in Rig-Veda, au fost desemnatii literalmente ca purtatori de lumina, asemenea celei solare. Este aulica, asa dupa cum constatase pe la anul 1842 W.Hoffman care vorbind despre neamul romanesc, a consemnat: „Si ca o complectare, limba sa este atat de armonioasa si bogata ca s-ar potrivi celui mai cult popor de pe pamant”(3). Este cardinala fiindca noi insine am fost numiti „Cardines mundi”, iar acest fapt, conform postulatului formulat de Th. Mommsen(4) se reflecta in limba. Si este curiala dupa cum s-a constat la incheierea Pacii de la Versaille in anul 1919, cand nici unul din participantii la negocieri n-au avut ce opune celor zece volume de paremii cat cuprinde marea colectie realizata de inginerul Iuliu A. Zanne, pentru a conserva si sub forma scrisa valorile morale si etice promovate prin graiul viu al neamului romanesc numit si VLAHI.
Remarcabila mai mult ca oricare alta limba sub aspectul conditionarilor de ordin principial, limba romana manifesta si celelalte insusiri necesare unei limbi moderne de larga circulatie. Astfel:
1. Spre deosebire de limbile zise universale, create in mod artificial, de tip esperanto sau Interlingua, lipsite de orice validare practica, calitatile si validitatea limbii romane beneficiaza de confirmarile utilizarii sale multimilenare si pe arii extinse.
2. Cu un lexic pe deplin adaptat nevoilor contemporane, limba romana are cel mai apropiat lexic de lexicul limbii latine, care a servit ca limba culta si stiintifica de circulatie europeana pana in epoca moderna
3. Gramatica limbii romane prin complexitate, finete si precizie (cele trei genuri pentru substantive sau scara timpurilor verbale) permite o exprimare lipsita de ambiguitati, clara si la obiect, ce nu lasa loc unor interpretari contextuale. Lipsita de aceasta precizie gramaticala, limba engleza utilizeaza de regula cu peste 10-12% mai multe cuvinte decat limba romana pentru a transmite un acelasi mesaj.
4. Ca dovada ca va fi adoptata cu usurinta de catre toti cetatenii Europei Unite, multe din cuvintele sale, inclusiv cele de substrat, se regasesc in toate limbile vorbite astazi pe continentul nostru.
5. Limba romana va manifesta si in continuare o deplina rezistenta la actiunea tuturor factorilor de uzura entropica datorita legaturii fonetice directe dintre scris si citit, legatura care va mentine vizibil si pe mai departe etalonul pronuntiei.
6. Fiindca este fonetica in proportie de 99,5%, scrisul si cititul se invata usor in limba romana, asa dupa cum recunosc toti cei veniti in Romania.
7. In cadrul bilingvismului menit sa infaptuiasca unitatea in diversitate, caracterul profund fonetic al limbii romane si caracteristicile sale matriciale vor menaja in cel mai inalt grad limbile actuale ale Europei.
8. Limba romana este izofonica, adica numarul total de consoane dintr-un text este egal cu numarul de vocale ale textului respectiv, ceea ce denota un raport optim intre energia la emisie si acuratetea perceptiei.
9. Limba romana este deosebit de versatila naturalizand cu usurinta orice neologism pentru conceptele noi, oriunde ar aparea ele in lume.
10. Ca pastratoare a Traditiei Primordiale, limba romana conduce la criteriile fundamentale de inrudire religioasa pe larga arie cuprinsa intre Atlantic si Oceanul Indian si ca atare poate fi numita limba Pacii popoarelor.
In incheiere doresc sa arat ca accesul fiecarui cetatean al Europei Unite la libera circulatie si accesul la libera informare nu mai pot fi grevate de multele dificultati specifice limbilor cu scriere etimologica, dificultati atat de greu depasite chiar si de elita intelectuala, care reprezinta astazi doar 3-10% din populatie.
Alaturi de aceste elite care vor continua sa invete limbi straine, demosul Europei Unite va avea astfel la dispozitie limba care satisfce la superlativ toate anticiparile de principiu formulate pentru limba comunitara.
————————————————–
(1) Martin Maiden, Identitatea limbii si literaturii romane in perspectiva globalizarii, Simpozionul International – Iasi, 17-18 mai 2002.
(2) Martin Maiden, Limba romana ocupa un loc central in lingvistica romanica, Convorbiri Literare, Nr.5 (89), mai 2003 p.9-10
(3) W. Hoffman, Beschreibung der Erde, Vol. 2, part. 4, p.3074, al. 2
(4) Theodor Mommsen, Istoria Romana, Ed. Stiintifica si Enciclopedica, Bucuresti, 1987, p. 26.
George Liviu TELEOACA
Bucuresti
19 decembrie 2010
Mai avem un dar de impartit,
De Craciun, sub bradul verde, pana
Mosul va sa vina, negresit:
Doar un dar trudit – Limba Romana –
Multe daruri se vor fi-nvechit –
Aur de au fost, sunt azi, tarana,
Unul singur ne-a invesnicit
Seara de Ajun – Limba Romana –
Am tot dat din el, si cer, si schit –
Si belsug, si inima din mana,
Si alean, la cei ce ne-au ranit –
Darul negrait – Limba Romana –
Vin pe Lumea noastra Mos Craciuni –
Multe dau, si multe fac, cu vana –
Si mereu ne spun cat sunt de buni –
Noi atat avem: Limba Romana –
Cum nu stim sa inmultim talanti,
Datoria dragostei, batrana,
Celor ce ne iau si vieti, si sfanti,
Cu dobanda, dam: Limba Romana –
Tara, cat e de departe-n veac,
Cat ni-e dor de lacrima-i de lana,
De Ajun, e mar, si e colac,
Hora, si colind – Limba Romana –
Si oricat avem de pribegit,
Prin straini, cu dragoste pagana,
Mai avem o tara de iubit,
Mai avem Parinti – Limba Romana –
10 decembrie 2010
Jianu Liviu-Florian
Stim de peste doua milenii, de la filosofii Greciei antice, ca performantele gandirii unui om sau mai bine spus directia si domeniul performantelor sale, depind si de limba in care gandeste. Se intampla aceasta deoarece orice proces de gandire si orice judecata este o inlantuire de notiuni. Cu cat o notiune are mai mult semnificatii, cu atata permite mai multe si mai indepartate corelatii, permitand surprinderea de nuante suplimentare, dar si de ramificare in profunzimea altor notiuni, ceea ce performeaza judecata si gandirea.
Asadar, cultivarea unei limbi nu este un moft si un simplu orgoliu pe care internationalistii, mercenarizati sau de proasta conditie intelectuala, o eticheteaza automat drept “proto… cucu, proto… ciuciu”. Pe de alta parte, o limba este un sistem de comunicare, cu cat mai unitar sistemic, cu atat mai performant. Ce inteleg prin unitar? Cuvintele notiuni sunt compatibile in nuantele lor. Sa ne inchipuim o gradina de legume ingrijita si o gradina de legume abandonata care se inburuieneaza. Buruienile sunt corpuri straine, care nu doar estetic dauneaza productie de legume a gradinii. In al treilea rand, orice limba creeaza continuu notiuni noi, adaptandu-se evolutiei tehnice, stiintifice si culturale. Atunci cand limba este vlaguita, abandonata sau slujita de intelectuali de paie, atunci limba respectiva preia de-a gata dintr-o limba puternica notiuni si cuvinte pe care incearca sa le integreze si apoi, in ritm de crampe, sa le digere.
Dar nicio limba cu reflexele sanatoase de aparare, exact ca un individ, nu renunta la bagajul sau lingvistic notional mostenit de generatii, care face parte organica din sistemul limbii. Daca substituie aceste parti autentice ale limbii, cu imprumuturi straine sonoritatii si specificului paradigmatic al limbii, acestea ultimele sunt pentru limba in cauza corpuri straine. De exemplu, in limba romana a aparut ca imitatie maimutareasca, din partea semidoctimii, vopsita, dar lipsita de continut expresia “O.K.!”, in loc de “Bine!”, “Este bine!”, sau “Asa-i bine!”. Care este diferenta? O.K. are o semnificatie tehnica: “Este conform regulilor”, “Este conform asteptarilor”, “Este in canon”. “Bine”-le romanesc, cu diversele sale variante si nuante semnificante ale exprimarii, are o semnificatie valorica, se refera la valori. Chiar si atunci cand se refera la un aspect tehnic se refera prin prisma valorilor, iar O.K., chiar si atunci cand face referinta la valori, o face prin prisma tehnicii, a regulilor. O.K. este de specie discursiva, iar “bine” este de specie metaforica. Sunt de specii diferite, de aceea O.K. este un barbarism in limba romana.
Asistam de 20 de ani, de cand diluviul social a scos la suprafata gunoaiele si semidoctii la o barbarizare crescanda a limbii romane. Stau la hotel si citesc in cartea de reclame ceva despre mountain bike, in loc de ciclism montan. Expresia am mai auzit-o zilele acestea la radio si la TV. Semidoctii se vor interesanti, vor sa ia ochii cu “mai, ce culti suntem!”. In saracia lor mintala nu realizeaza, nu inteleg si nu simt limba, sunt incapabili de a observa ca ciclismul montan se leaga organic de restul discursului in romana, ca face parte din limba, ca este autentic. La fel, dau, intr-o sala de asteptare, peste reclama unui disperat magazin de mobila care are desenat traseul “showroomului”. Cu ce i-o fi deranjat pe semidoctii care au conceput prospectul cuvantul expozitie, sau expresia salile expozitiei? Greu de spus, deoarece prostia opereaza in ceea ce crede ea ca judecata cu false argumente. Asa auzim in sali de conferinte despre firingul sinapselor (tivul sinapselor sau ritmul eliberarii cuantelor de neurotransmitatori) sau “switch”-ul medicatiei, in loc de comutarea pe acest medicament, sau schimbarea medicatiei de parca maica-sa i-ar fi pus in scutece slide-uri si nu i-a schimbat scutecele, ci i le-a switch-uit.
Jalnici semidocti cu pretentii! Asa te plimbi pe strada si citesti firme sau reclame de iti vine sa ceri antivomitive. La un moment dat, vad un hotel in mahalaua unui oras: “George’s Hotel” (adica Hotelul lui Gheorghe). Mai, s-a facut a’ dracului Ghita! I-a crescut creasta si-si da cu parfum pe la spate! In alt oras, tot la periferie, citesc firma “Mondo Style”. Ma uit si ce vad? Capace de WC, gresie, tuburi si altele de “stil”. Pe loc mi-a trecut prin minte cum ar suna Porno Style sau Prosto Style? Dar fiecare poate aduce mii de exemple de barbarizare semidocta a limbii. Intr-adevar, ruptura sociala din decmbrie a scos la suprafata gunoaie si semidocti. Prea multi!
Iar limba, saraca, se barbarizeaza pe zi ce trece, diminuandu-i capacitatile de nuantare semantica, deci de performare a gandirii vorbitorilor sai. De ce este extrem de important un invatamant care nu fabrica semidocti precum ar fabrica niste carnati? Ce loc trebuie sa ocupe invatamantul in atentia unor adevarati decidenti sociali? Sau sunt si ei O.K.?
Prof.Univ.dr. Gavril CONUTIU
Oradea, 6 decembrie 2010
Doamne, cu ce sunt de vina ca sunt,
Cu ce sunt de vina, eu, toleratul,
Cine-a locuit in Dorul meu pe pamant
Mai dinainte de cand mi-a fost datul?!
De m-a nascut mai la sud Maica mea,
Unde-a fost Nordul, cine imi spune?
Are loc fiecare in Ziua sa stea
Pana cand soarele Vietii apune!
Cu ce sunt de vina, spre unde sa plec?
Galcevile noastre sunt tot mai pagane,
Mai lasa-mi o vreme Aici sa-mi petrec,
In lacrima sfanta a Limbii Romane!
Nicolae Nicoara-Horia
by Delia Almajan
Canada
Era la amiaza, si soarele, molesit de atâta vara, îsi raspândea lenes caldura latenta în toamna lui Septembrie. Autobuzul sosise de câteva minute în gara si priveam peronul asteptând sa-mi întâmpin verisorul. Minutele, însa, treceau si el întârzia, probabil prins în traficul infernal de pe autostrada. Asteptarea mea, prelungita în pasi lungi pe asfaltul strain de Spania, mi-a mângâiat însa urechile cu graiul de acasa. Mi-am dat seama ca limba româna, si numai ea, se despletea în nuante pline de armonie în auzul atât de însetat de vorbirea copilariei mele. Eram departe de vatra unde m-au leganat basmele lui Ion Creanga si melancolia iubirilor lui Eminescu. ?i totusi, aceleasi cuvinte ce au împodobit buzele iubitilor mei scriitori colorau acum atmosfera statuta din peronul acesta al Spaniei… Într-un sens ciudat si totusi deosebit de familiar celor în care mai fierbe înca patria, ma simteam acasa. Eram straini unii fata de altii, eu si românii ce îsi purtau cu usurinta pecetea dezradacinarii, si totusi ne lega ceva cu lanturi imperceptibile dar tari. Limba, sau acest „sirag de pietre rare”, ne încununa acum întâlnirile si simteam ca devenisem parte din acest tablou grandios a tot ce defineste ideea de român. Îi ascultam în umbra pe acesti frati de zicala, retinuta în a-mi dezvalui identitatea de românca. Ce vor crede, oare, daca m-as alatura oceanului lor de cuvinte? As fi, poate, ca un val spart pe un mal strain? Vor râde, poate, de îndrazneala mea, sau ma vor primi în cascada lor de românisme, de gesturi si deprinderi nascute la radacinile Carpatilor? I-am ascultat mult timp, si inima îmi batea cu mai multa tarie. Era ca o reîntrupare a graiului într-un loc ramas gol de multa vreme. Erau discutii banale, relatari ale unor lucruri de rutina, bucurii de reîntâlnire, asteptari de îndragostiti… N-aveau importanta, pentru mine, banalitatile lor erau ca aurul – aurul reîntâlnirii cu patria… Fusesem prevenita sa nu intru în discutie cu fratii mei de limba – i-as deranja din radacinile lor deosebit de slabe, în transplantarea lor pe pamântul lui Cervantes. În Canada ar fi normal sa intri în vorba cu cei care îti vorbesc limba si deseori ai sansa sa-ti zidesti o relatie trainica. Sa fie, oare, mai acuta durerea dezradacinarii pe pamântul Nord-Americii? Într-un târziu, a aparut verisorul meu, cu portbagajul plin de scuze. „Traficul!”, mi-a gesticulat mâna lui cu nerabdarea tipica de român sau balcanic. „Nu te îngrijora”, i-am raspuns cu un zâmbet jumatate românesc, „eu sunt deja acasa”. Îmi dadusem seama, în meditatiile asteptarii mele, ca saptesprezece ani de strainatate nu au fost destul de lungi ca sa stearga nelinistile lui Eminescu din mine. Aici, pe peronul spaniol, cufundata ca în trecut, în haos sau zgomotul de fond al conversatiilor românesti, românca din mine s-a eliberat. Era ca o iesire a celei din mine spre o identitate de multa vreme suprimata.
by Magdalena ALBU
Stiam ca asa se va întâmpla. Într-un fel sau altul, Grigore Vieru trebuia sa aiba destinul Doinei si al lui Ion Aldea Teodorovici, pentru ca Limba Româna a simtit întotdeauna nevoia sa-i identifice în eternitate. O eternitate, pe care, de altfel, o vom simti cu totii mai devreme sau mai târziu, la ceasul când cumpana vietii se va înclina usor, cu un taler înspre tarâna, vestind printr-o ultima bataie de clopot finalul spectacolului într-un singur act al fiecaruia numit VIA??…
Dar, ceea ce sigur au uitat cei care îi asteptau cu înfrigurare moartea Poetului, este faptul ca, pentru Grigore Vieru, viata de-abia de acum începe cu adevarat. Moartea nu este totuna cu sfârsitul pentru El. Prin ea, Poetul va capata ceea ce dusmanii cei multi si întotdeauna rai s-au chinuit din rasputeri sa-i stearga: Taina. Aceea de a fi ne-murire înainte de a cunoaste cu adevarat moartea…
Grigore Vieru, înainte de toate, a fost un rost. Rostul unui popor care avea speranta destinului sau istoric prin Cuvântul si prin patima trairii sale în Eminescu, în verbul Limbii Române si în sufletul cald si ocrotitor al mamei, unde si-a gasit, de altfel, el însusi propriul sau drum.
Numele patriei sale, Basarabia, s-a identificat, în toata esenta sa, cu numele Poetului. Si daca mâna palida a mortii odihneste acum definitiv durerea strânsa anotimp dupa anotimp în inima lui plina de nelinisti, urma trecerii sale pamântene va fi un etern rasarit de soare, în care nu va apune niciodata substanta sacra a Cuvântului românesc…
Grigore Vieru va mai rostui si de acum înainte înca, prin lumina Abecedarului sau, destine si, prin forta versului, constiinte. Pentru ca, un mare Poet poate sa cucereasca, în locul unei mari desfasurari de osti, o lume si poate sa aprinda, în lipsa unui preot, candela credintei în Dumnezeu.
Asta a facut Poetul suferintei malului de Prut: a întors la esenta ei adevarata o Limba si si-a vindecat cu ea ranile sângerânde ale sufletului sau… Destinul personal croit din cuvinte Aici va fi de acum înainte litania poporului Basarabiei, din al carei pamânt s-a întrupat ca sa fie OM si s-a dat spre rastignire ca sa devina simbol…
Se poate spune ca, la mijloc înghetat de ianuarie, EMINESCU l-a chemat cu nerabdare la el pentru totdeauna, însa… Acolo sus, printre stelele cu licar rece si palid ale Universului nostru enigmatic, unde, fiecare dintre noi, într-un anume ceas dintr-o necunoscuta zi, va ajunge…
by Dr. Mihai Cucerzan
Motto: “Imi este drag PNTCD prin faptul ca cinsteste Legile ceresti,
dar si prin luminoasa memorie a marelui poet Ioan Alexandru,
de care a avut si va avea nevoie Poporul Roman”
Grigore Vieru
A trecut un an de cand marele poet si veritabila stea a românismului – Grigore Vieru, a trecut, în urma unui tragic accident, la cele vesnice.
Dar cine a fost acest mare spirit si care a fost însemnatatea operei sale?
Grigore Vieru s-a nascut pe data de 14 februarie 1935, în localitatea Pererita, fostul judet Hotin, pe teritoriul actualei Republici Moldova. Debutul sau editorial îl consemnam în 1957. În 1958 a absolvit Institutul Pedagogic si Facultatea de Filologie si istorie din Chisinau. În anii care urmeaza a detinut diverse calitati în mai multe redactii culturale. Anul 1973 consemneaza regasirea poetului cu patria, în urma unei vizite în România care îi va influenta decisiv viata si activitatea. “Daca visul unora a fost ori este sa ajunga în Cosmos, eu viata întreaga am visat sa trec Prutul” marturisea poetul ulterior. Odata cu destramarea Uniunii Sovietice si obtinerea independentei Basarabiei (în opinia sa, “un copil înfasurat în sârma ghimpata”), Grigore Vieru va deveni un neostenit luptator pentru cauza românismului de peste Prut si un militant pentru fireasca unire a tuturor românilor în teritoriul aceluiasi stat.
Alaturi de sotii Teodorovici (trecuti în eternitate în 1992 tot în urma unui misterios accident rutier) a însufletit inimile a milioane de români prin celebrele balade despre Eminescu, limba româna si destinul tragic al unui popor condamnat sa traiasca separat. Activitatea sa nu a trecut neobservata în tara mama, fiind ales membru de onoare al Academiei Române si fiindu-i decernate numeroase distinctii. În iarna anului 2005 Vieru a suferit un accident suspect care putea sa îi curme viata, incident despre care poetul s-a declarat convins ca nu fusese întâmplator…pentru ca pe 18 ianuarie 2009, inima sa sa înceteze a mai bate, tot în urma unui accident rutier, petrecut cu doua zile înainte, tocmai când (ironia sortii sau nu?) se întorcea de la o manifestare dedicata zilei marelui Mihai Eminescu, „Domnul cel de pasare maiastra/Domnul cel de nemurirea noastra”.
Chiar daca ne-a parasit prematur, opera maestrului Vieru va dainui pururea, odata cu intrarea poetului în pantheonul culturii române si universale. De acum el nu va mai fi haituit pentru vina de a fi român, de a simti româneste si de a lupta pentru dreptate si adevar. De acum poetul este contemporan cu Eminescu, si va veghea asupra noastra dintr-o galaxie în care fratii nu sunt despartiti de garduri de sârma ghimpata sau “Siberii fara de sfârsit”. De acum el a devenit mesagerul nostru în fata Divinitatii pentru idealul secular al Unirii.
Suntem convinsi ca veritabilul testament al poetului “Si din mormânt voi spune multimii adevarul” se va îndeplini.
by George Liviu TELEOACA
Bucuresti
Cuvântul Valah trebuie considerat cifru al logosului universal întrucât reprezinta arhetipul graiului uman articulat, asa cum l-a definit E. Cassirer în eseul Mit si Limbaj (vezi revista „Secolul XX”, 1988 Nr. 1-2-3, p.235), conform caruia arhetipul reprezinta atât originea cât si ratiunile care au generat marea majoritate a cuvintelor fundamentale ale graiului uman articulat.
Pe de alta parte în viziunea filozofului si matematicianului Leibniz, faptele de limba care au avut loc la origini pot fi ilustrate si prin cuvinte actuale, asa încât prezentam seriile de mai jos pentru a evidentia faptul ca numeroase toponime românesti de vecinatate se înrudesc sub aspect lingvistic, prin forme fonetice succesive începând mereu de la unul si acelasi cuvânt arhetipal – Valac, ceea ce îl si impune atentiei noastre
Valcau – Balc – Barcau – Porc – Marca – Margau,
Alac –Lac (dar care este culme si nu lac)
Vlahita – Vulke – Ulcani – Lucani (Lupeni) – Pauleni
Bulga(reni) – Becle(an)
Vulcan – Lupeni – Uricani
Vulcana-Bai – Vâlcanesti – Balcesti – Paulesti – Lipanesti
Valchid – Calva (si alte trei hidronime Colbu = Colvu) – Albac
Coves – Covasna – Covasnita
Bârghis – Richis – Ighis
Avrig – Givra
Vârghis – Arcus – Racos – Acos omonim cu Agas, Acâs si ogas
Vârghis – Hârghis – Cârtis(oara) – Creata – Craca – Cracu – Crac(i)un – Craciuneasca – Craciuna
Aici trebuie remarcata, în mod obligatoriu, coincidenta dintre hidronimele Craciun si teonimul Craciun, zis Mos Craciun, fapt care nu poate fi explicat prin transfer de nume, ci prin aceea ca unul si acelasi arhetip Valac a generat prin aceleasi forme succesive pe de o parte toponimele, iar pe de alta parte teonimele, unele dintre ele devenite teonime eterne asa dupa cum sugereaza urmatoarele exemple:
Walhala
Walkirii
Vulcanus
Valak-Hilyah atestat de Rig-Veda cu 4000 de ani în urma,
aflat în corelatie cu al-Ilah astazi Allah, iar pe de alta parte cu YHWH
Volkodlak exprimat de hieroglifa (fonograma) Lupul Dacic
folosita ca insemn pentru rangul preotesc de Vladica si
implicit ca semn heraldic pentru Dacia.
Volkolak
Wilkolak
Vârcolac
Vurvolak
Werwulf
Beerwolf
Garwalf
Versipelis
În temeiul universalei si binecunoscutei treceri V—M mai includem aici
Zeus Meilichios mai târziu Zeus Lykaios
Melqart, identificat cu Hercule,
Mars
Remarcat pe cale empirica pentru ca este termenul de început al seriilor de toponime si mitonime pe care le-a generat, cuvântul Valah se motiveaza ca arhetip prin legatura sa directa cu apelativul avlake, apelativ prin care armânii definesc de multe milenii pâna astazi apa curgatoare.
Metaforizat dupa cele minimum zece întelesuri ale conceptului de râu, cuvântul, arhetipal avlake a generat noi si noi cuvinte pentru graiul uman articulat, prin derivate individualizate fonetic, urmând gramatica universala a limbilor ale carei principii sunt ilustrate prin anumite structuri lingvistice concretizate sub forma unor toponime de vecinatate din România.
Pentru lingvisti ca si pentru nelingvisti, cuvântul este metafora, si s-a si nascut ca metafora. Primordiala onomatopee – adica a face ca … – este din punct de vedere stilistic tot o metafora.
Referitor la vechimea si importanta metaforei, Lucian Blaga a aratat cu mult înainte ca: „Metafora s-a ivit în clipa când s-a declarat în lume, ca un miraculos incendiu, acea structura si acel mod de existenta numite împreuna om, si se va ivi necurmat atâta timp cât omul va continua sa arda, … omul este animalul metaforizant.” (Trilogia culturii, pag. 366-367). Ulterior Prof. Univ. Dr. ?tefan Avadanei consolideaza ideea ca metafora a aparut odata cu cu omul pe baza unei bibliografii exhaustive prin lucrarea de de mare importanta intitulata La început a fost metafora.
Interpretata din perspectiva arhetipului avlake, pus în evidenta de toponimia Vetrei Românesti, dupa ce omenirea l-a cautat cu înfrigurare, dar fara succes, doua milenii si jumatate, structura graiului uman confirma simultan toate anticiparile teoretice care s-au facut pâna acum cu privire la limba primordiala, cele mai importante dovedindu-se a fi anticiparile unor mari gânditori printre care Platon, Abulafia, Cassirer, Chomsky, Blaga.
Asa dar, fiindca pastram în limba toponimelor noastre gramatica universala a limbilor, detinem implicit, conform criteriului formulat de Umberto Eco, si pârghiile ontologice pentru adoptarea limbii unice în Europa, iar prin teonimele lumii, care au aceeasi origine cu toponimele, bazele înfaptuirii reale a ecumenismului.
Cu sau fara avizul celor ramasi la dogma sterilizanta a lui Saussure, gestionam vatra sacra a Traditiei Primordiale, ceea ce ne obliga sa afirmam si sa interpretam faptele de limba descoperite, edificatoare chiar si pentru cei care din varii motive ne acuza, pe nedrept, de orgolii protocroniste. Aici trebuie sa reamintim ca noutatea perspectivei la care ne conduce o descoperire nu se eticheteaza si nici nu se abordeaza votând în mod subiectiv pro sau contra, ci obiectiv, punând în discutie justetea premizelor si dezvoltarea logica prin care s-a ajuns la ineditul concluziilor. Daca nimic nu poate fi contestat cu privire la premize si la rationamente, concluziile se accepta fara rezerve ori cât de surprinzatoare ar parea la prima vedere.
În cazul dezvoltarii de fata, consideram incontestabila marea vechime a toponimelor de pe valea Dunarii ( de vârsta neolitica si preneolitica – Georgiev) ca si faptul ca seriile toponimelor de vecinatate pun în evidenta arhetipul avlake. Incontestabil este si faptul ca prin metaforizare si numai prin metaforizare se pot defini noi si noi cuvinte. De asemenea, incontestabil este faptul ca prin metaforizarea conceptului de râu, denumit pâna astazi de armâni avlake, au aparut cuvintele fundamentale ale lumii urmând gramatici generative eternizate prin anumite toponime românesti de vecinatate. De aici, incontestabila si concluzia ca originea graiului uman articulat s-a pastrat vie si nealterata în vatra multimilenara a vlahilor, acolo unde în spiritul vital al Traditiei Primordiale continua sa se dezvolte neîntrerupt cea mai matura, cea mai bogata si exacta limba a Europei, limba româna.
Neasteptata doar pentru cei carora le lipsesc notiunile elementare de geografia resurselor naturale, de arheologie sau de antropologie, originea valahica a limbilor se cere însusita si valorificata fara rezerve, cu atât mai mult cu cât aceasta origine valahica satisface integral si simultan toate anticiparile privind originea graiului uman articulat.
Fiindca Umberto Eco, pornit Pe urmele limbii perfecte în cultura europeana, cauta gramatica universala a graiului uman articulat, ca pe o conditie ontologica în desemnarea limbii perfecte, iar noi detinem aceasta gramatica universala mai ales sub forma unor toponime de vecinatatea din Ardeal, trebuie sa întelegem ca a sosit timpul sa ne punem în slujba Europei Unite.
Prin misiunea pe care trebuie sa ne-o asumam poate ca a sosit acel timp pentru Schimbarea la fata a României.
Revista ARMONIA - Saltmin Media 