INTERVIU CU IOANA MOLDOVAN

George ROCA: Multumesc mult ca ai aceeptat acest interviu. M-am bucurat cand, intalnindu-ne in spatiul virtual am auzit ca esti din nou la studii in Statele Unite. Te rog mult sa imi povestesti cum a fost drumul tau pana aici. Sa incepem cu Oradea de unde ai plecat… Ce te-a determinat sa pleci la Bucuresti, ce facultate ai facut?

Ioana MOLDOVAN: Ma obligi sa ma intorc inapoi in timp. Inapoi cu 15-16 ani!  Complicat exercitiu… Am absolvit Liceul „Gojdu“, generatia 1995. Informatica. Nu ne-am inteles prea bine, informatica si cu mine. M-a obligat sa-mi recunosc limitele de intelegere si la 18 ani nu vrei sa-ti vezi limitele. Mereu m-am imaginat scriind. La 9 ani tineam deja un jurnal si eram destul de serioasa. Parintii nu m-au lasat sa fac jurnalism. Asa ca m-au dus la Drept. Era visul mamei; ea visase sa faca Dreptul si a sfarsit la Stiinte Economice. Am inceput la Facultatea de Drept din Oradea, invinsa. Visam la Bucuresti pentru ca imi parea singurul loc din Romania unde ti se pot intampla lucruri si unde poti intalni Oameni. Intr-o zi de septembrie din 1998, am intalnit acolo un baiat de varsta mea, iar doua saptamani mai tarziu ma si mutam in orasul lui – la Bucuresti. M-am transferat si cu studiile – m-am inscris la Facultatea de Drept a Universitatii Romano-Americane – si am locuit timp de doi ani cu tata, care avea locuinta de serviciu acolo. Mai apoi, mi-am continuat studiile si m-am inscris la teatrologie… Baiatul acela a ramas langa mine vreo 10 ani si apoi a plecat. Eu am ramas cu Bucurestiul… o vreme. Apoi, ca orice femeie singura, am facut schimb: mi-am schimbat Bucurestiul pe altceva. Acest altceva, pentru moment, e Los Angeles. Si nu pare un schimb rau deloc!

George ROCA: Si dupa ce ai terminat facultatea de teatrologie, ai ramas in Bucuresti? De ce?

Ioana MOLDOVAN: Am terminat Sectia de Teatrologie, Management Cultural si Jurnalism Teatral din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L.Cargiale” Bucuresti, in 2006. In 2008 am terminat cursurile de Master tot acolo si imediat m-am inscris la doctorat. Am ramas in Bucuresti pentru ca acolo erau locurile mele de munca – toate trei – , casa si sotul. Apoi, dupa noiembrie 2007, lucrurile s-au schimbat radical, dar cumva am inteles ca trebuie sa raman in Bucuresti. Pentru meseria mea, Bucuresti este singurul oras din Romania unde ma pot dezvolta, unde am sansa sa vad lucruri noi si de unde pot sa fug repede oriunde in lume.

George ROCA: De ce ti-ai ales acesta meserie… critic de teatru!?

Ioana MOLDOVAN: Cand m-am inscris la examenul de admitere de la Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Cargiale” Bucuresti, nici nu stiam ca exista critici de teatru. Adica nu facusera parte din lumea mea de pana atunci.

Eram intr-un moment dificil al existentei mele. Un prieten drag se sinucisese – public. Era cu trei ani mai mare decat mine si dintr-o data am avut viziunea sfarsitului, care asteapta in umbra. Nu mi-era frica de sfarsit, dar imi era frica sa nu fi trait fara sa fi inteles ce traisem. Raspunsul l-am gasit la teatru, dupa un spectacol-manifest la Teatrul ACT. Prima reactie a fost sa dau la actorie. De afara, dinspre public, cel mai vizibil lucru din teatru e actorul. M-am inscris la examen, m-am pregatit de una singura si m-am prezentat in fata comisiei. Am luat acea proba eliminatorie, dar Decanul Facultatii de Teatru de atunci (acum este rectorul Universitatii), m-a luat de mana la propriu si m-a dus la Catedra de Teatrologie unde mi-a facut cunostinta cu toata lumea, spunandu-mi ca ar trebui sa incerc si acolo, ca el simte ca acela e locul meu. Sefa comisiei de examene de la Teatrologie era Doamna prof.univ.dr. Michaela Tonitza-Iordache, sotia actorului Stefan Iordache. Domniei sale ii datorez sansa intrarii in aceasta lume noua. Am mers cu examenele in paralel. La actorie am cazut, iar la teatrologie am intrat a treia. Asa a inceput.
 
Cu fiecare noua carte pe care o citesc inteleg si mai mult importanta criticului de teatru. Criticul de teatru ar trebui sa fie cel mai bine informat om din oras, dar si omul cel mai sincer. Si lucrurile astea nu prea ies, pentru ca daca esti cel mai bine informat, in lumea teatrului nu ai cum sa fii si sincer; iar daca esti sincer, nu inseamna neaparat ca esti si bine informat. Cam asa stau lucrurile, explicate foarte simplu.
 
George ROCA: Iti multumesc pentru… sinceritate! Stiu ca esti cadru universitar, ca ai facut si mai faci parte din personalul de invatamant al unei catedre din cadrul Universitatii Nationale de Arta Teatrala si Cinematografica „Ion Luca Caragiale” din Bucuresti. Cateva detalii te rog.

Ioana MOLDOVAN: E o mare onoare sa faci parte dintre cei care au sansa sa aiba la ore tinerii cei mai talentati si frumosi din Romania. Dar asta vine cu o foarte mare responsabilitate. In primii doi ani de ucenicie, mi-a fost foarte greu. Sunt un om timid si a vorbi in public nu-mi era la indemana. Toti copiii talentati sunt foarte exigenti si daca nu le dai raspunsuri la intrebarile care-i framanta, daca nu esti convingator, nu-i mai poti stapani.

A trebuit sa invat sa fiu actor. Mi-am stiut mereu textul, ce vroiam sa le spun, dar mi-a luat ceva timp sa pot sa ma simt confortabila in fata lor. E greu sa ai ca public academic tineri artisti. Dar daca inveti sa le vorbesti, sa-i captivezi, sa-i seduci poti fi sigur ca esti orator bun si vei putea vorbi in fata oricui oricand. De fapt nu numai sa vorbesti, dar sa te simti bine in timp ce o faci, sa lasi o impresie buna. Gratie lor, am devenit un om sigur pe mine, am scapat de toate complexele. Si pana la urma am devenit chiar si… putin actor. E minunat cand o sala intreaga te asculta, cand vezi in ochii lor ca ceea ce le spui le raspunde intrebarilor nepuse, dar care ii framanta. Acelea sunt momente magice, din aceeasi categorie ca acelea cand actorul pe scena simte ca-si tine publicul in palme.

George ROCA: Care este parerea ta despre teatrul romanesc din zilele noastre? Crezi ca il sufoca televiziunea? Dar despre conditia teatrelor romanesti din zilele noastre?

Ioana MOLDOVAN: Teatrul romanesc are aceeasi soarta ca intreaga societate romaneasca. A renuntat sa lupte pentru o lume mai buna, mai dreapta. A renuntat sa ofere modele morale. A renuntat sa isi cultive publicul. Exista oaze de rezistenta si daca le stii e ca si cum ai trai intr-o lume perfecta. Numai ca adresa acelor locuri par a fi pagini din carnetelul secret al unui mason. Supararea mare e ca si daca le trambitezi in gura mare, tot nu se aduna lumea. E o discutie lunga aici. Si teatrul romanesc isi are coruptii sai.
 
Televiziunea nu e un inamic. Cine stie ce inseamna teatrul, va continua sa vina la teatru si va sta rabdator in sala, pana la final, chiar la o piesa proasta. Iar daca este un spectacol extraordinar, va veni sa-l vada iar, cu prietenii, cu familia. Uneori am senzatia ca televiziunea, asa cum e ea in Romania azi, pare sa faca un serviciu teatrului.

Teatrele romanesti sunt locuri din ce in ce mai triste. Poate n-ar trebui sa vorbesc despre asta, pentru ca n-am mai intrat intr-un teatru romanesc de 8 luni. Dar am intrat in multe teatre americane. Civilizatia, limitele si obsesiile unei societati le poti intelege imediat ce ai intrat la teatru! Poate teatrul romanesc imi pare trist pentru ca de cum ii trec pragul, am senzatia ca am venit la un priveghi…

George ROCA: Ai devenit membru al Asociatiei Internationale a Criticilor de Teatru. Ce ne poti spune despre aceasta prestigioasa organizatie?

Ioana MOLDOVAN: Asociatia are ca membri zeci de tari, iar fiecare tara are lista sa de membri. AICT foloseste doua limbi oficiale: franceza si engleza, iar asociatia este afiliata UNESCO. Exista un comitet executiv care se intruneste in fiecare an sa discute chestiunile importante. Se organizeaza congrese tematice. Eu am fost in 2006 la editia in Seul (Coreea de Sud). Atunci se celebrau si 50 de ani de cand AICT functiona. Cu ocazia aceasta s-a inaugurat un premiu mondial acordat de AICT, premiu care se numeste Thalia. Trofeul este opera scenografului roman Dragos Buhagiar, iar sprijinul financiar care vine cu premiul este oferit de Fundatia William Shakespeare din Craiova, condusa de exceptionalul om de teatru Emil Boroghina. Romanii si-au facut simtita prezenta in aceasta prestigioasa organizatie datorita eforturilor doamnei prof.univ.dr.  Ludmila Patlanjoglu, Presedinte multi ani a AICT-Sectia Romana si membra in ExCom-ul AICT international.

George ROCA: Devenind doctorand la UNATC, ce tema de studiu ti-ai ales?

Ioana MOLDOVAN: Tema lucrarii mele de doctorat este „Teatrul intr-o societate deschisa“. Ma intereseaza relatia pe care teatrul o are cu globalizarea, cu economia, cum resimt socurile majore din societate, cum reactioneaza la crizele de tot felul. Nu cred ca voi epuiza tema in lucrare. Cred ca doar o sa reusesc sa delimitez teritoriul, iar intreaga mea viata o sa strang probe, citate, cronici, o sa vad spectacole si o sa incerc sa sistematizez, sa trec intr-o formula totul. Ceea ce cred eu e ca teatrul este un foarte fin barometru care prezice schimbarile si miscarile din orice societate, inainte ca acestea sa se produca.

George ROCA: In noiembrie 2006 ai fost unul dintre cei 5 tineri dramaturgi alesi de The Play Company si Institutul Cultural Roman pentru spectacolul „Romania, Kiss Me!“ alcatuit din sase texte scurte montate la 59E59 Theatre din New-York. Cu ce experienta te-ai reintors de acolo? Cum ati fost primiti de publicul american?

Ioana MOLDOVAN: Acel moment a fost hotarator pentru evolutia mea. Textul meu a fost rezultatul unui work-shop de zece zile cu un bursier Fulbright American, doamna Roberta Levitow. Textul, atat in limba romana cat si in engleza, a aparut intr-o carticica, impreuna cu alte cateva texte scurte – toate lucrate in acel atelier in 2004. In vara anului 2006 am primit un email de la cineva de la 59E59 Theater din New-York, in care mi s-a spus ca textul meu a fost ales pentru acel spectacol. N-am crezut. Am printat scrisoarea ca sa pot pipai si sa incep sa cred. La scurt timp am fost contactata de Institutul Cultural Roman pentru formalitati si am inteles ca totul era adevarat.

Intalnirea cu New-Yorkul, cu lumea teatrala de acolo, au fost hotaratoare. N-am vazut niciodata atata profesionalism, atatia oameni care lucreaza cu „the best of their abilities“ ca totul sa iasa bine. A fost un maraton nebun si cand am revenit la Bucuresti, stiam ca ma voi intoarce in America nu peste mult timp… Iata, sunt acum la a doua reintoarcere, de data asta la Los Angeles.

George ROCA: Ai lucrat o perioada ca manager la Teatrul ACT din Bucuresti. Cateva detalii te rog.

Ioana MOLDOVAN: Teatrul ACT a fost o experienta fantastica. Intra tot in planul meu de a vorbi despre teatru, cunoscandu-i toate ungherele. E o experienta despre care cu drag le vorbesc studentilor mei. Am reusit sa fac turnee in strainatate. Pana la venirea mea Teatrul ACT avusese numai o iesire „in afara”. In doi ani am fost la Paris, la Viena si la München. Am adus direct din Universitatea Nationala de Arta Teatrala si Cinematografica „I.L. Caragiale“ doua spectacole ale generatiei 2007 care au facut saltul spre profesionism prin ACT si care au adus teatrului trei nominalizari la premiile UNITER pentru debut: unul in 2008 – care s-a si transformat in premiu, si alte doua nominalizari in 2009. A fost o munca imensa, continua, in conditii grele. Teatrul ACT e intr-un beci imens, fara lumina naturala, asa ca doi ani de zile aproape n-am vazut lumina zilei. Dar consider ca a meritat!

George ROCA: Am citit deseori in Revista 22 articole scrise de tine. Stiu ca faci parte din consiliul editorial si esti titulara (impreuna cu Valentin Dumitrescu) a rubricii „Cronica de teatru”. Ce te-a determinat sa colaborezi cu aceasta prestigioasa „publicatie independenta de analiza politica, sociala si culturala”… dupa cum am citit ca se intituleaza pe frontispiciu?

Ioana MOLDOVAN: Revista 22 are redactia la 50 de metri de Teatrul ACT, pe Calea Victoriei. Am vrut sa scriu si nu stiam unde sa incep. Am cunoscut pe cineva, de varsta mea, care colabora la 22 si mi-am zis: „Daca el poate, oare eu pot?” Am batut la usa si am lasat un plic cu articolele mele publicate in reviste de specialitate. Doua saptamani n-am primit nici un semn de viata. Apoi am fost sunata de doamna Rodica Palade, redactorul-sef. Ne-am intalnit si de atunci tot trimit articole. De cand sunt in America, am indraznit sa scriu si putin politic, dar din perspectiva culturala. Datorez multe Reviste 22. E una dintre constantele din viata mea, de 4 ani incoace.

George ROCA: In urma cu doi ani ai fost din nou in Statele Unite ale Americii beneficiind de o invitatie a Departamentului de Stat pentru „International Visitor Leadership”. Ai putea sa imi dai cateva detalii despre acest proiect?

Ioana MOLDOVAN: Acea bursa de trei saptamani m-a plimbat prin 5 orase americane: Washington, New-York, Miami, New Orleans si Los Angeles. Zi de zi aveam intalniri cu oameni care lucrau in teatru, iar seara aveam bilete la spectacole. Am vazut „Regele Moare“ de Ionesco pe Broadway, cu australianul Geoffrey Rush si americanca Susan Sarandon. Mi-am facut o colectie impresionanta de carti de vizita cu care orice producator de teatru s-ar putea lauda. Am vizitat USC si UCLA si, datorita acestui program, am fost incurajata sa incerc sa si studiez in SUA. Imediat dupa intoarcerea acasa, in aprilie 2009, am aplicat pentru o bursa Fulbright, prima mea universitatea listata fiind USC – University of Southern California din Los Angeles.

George ROCA: Pentru a treia oara in America, de data aceasta pe Coasta de Vest beneficiind de o bursa Fulbright. Cum ai obtinut-o, datorita caror merite? Cat timp vei studia la Los Angeles? Ce studiezi? Ce planuri pentru viitor ai?

Ioana MOLDOVAN: Bursa este o urmare fireasca a bursei IVLP. Intreg procesul de selectie a fost unul lung, care s-a intins pe o durata de un an. Dupa o multime de hartii completate, a urmat un interviu in septembrie 2009, testul TOEFL de limba si apoi am fost declarata candidat alternativ. Mi s-a sugerat sa aplic si pentru 2011/2012, pentru ca nu era sigur ca voi merge. De abia in iunie 2011 mi-a venit acceptul final. Mi-am pus viata in doua valize si am venit la Los Angeles. Bursa dureaza 10 luni, asa ca in iulie 2011 ma intorc la Bucuresti.
 
Bursa mea este o bursa de cercetator, dar nu m-am putut limita la atat. Am mers la ore de istoria artei, de leadership politic, de antropologie, de jurnalism. Intram in amfiteatre cu zeci de studenti si incercam sa ma bucur de orele exceptionale pe care profesorii de aici, ajutati de multa tehnologie, le tin. Am fost interesata nu numai de ce spun, de informatie, ci si de felul in care spun – felul in care predau. Sper sa fi asimilat suficient astfel incat sa-mi pot inspira si mobiliza studentii, sa-i fac sa creada in fortele lor si sansa lor. Daca vrei, universul lucreaza si pentru tine.

Planurile de viitor, dupa atata deplasare, ar fi sa-mi asez pe hartie o lucrare de doctorat care sa intereseze nu numai pe cei care se ocupa de teatru, ci si pe omul de rand. De fapt ma intereseaza mai mult omul de rand care, dupa ce imi va citi cartea, sa mai dea teatrului o sansa. Si in loc sa mearga la cinema, sa plateasca un bilet la teatru.

A consemnat,
George ROCA
Sydney – Los Angeles
1 martie 2011

DIALOG CU GEORGE ROCA

1. Ce este educatia literara?

GR: Consider ca educatia literara este efortul cognitiv pe care il depunem pentru dezvoltarea cunostintelor noastre literare. Este abilitatea noastra de a descifra si interpreta un text literar, de a invata si poseda secretele unei limbi, de a comunica intr-un mod elevat, de a putea fi inteles in totalitate de cei cu care comunicam. Dezvoltarea cunostintelor literare rezulta intr-o mai buna intelegere a componentelor transmise prin scris, prin limbaj sau prin mijloace audio-vizuale. Se creeaza astfel o mai buna comunicare si intelegere intre cei implicati in comunicarea literara, respectiv autor – cititor, profesor – elev, sau vorbitor – ascultator. Desigur, educatia literara pentru a fi de calitate trebuie sa fie indrumata, controlata si monitorizata de experti, de profesori.

2. Cum este privita litera azi?

GR: Litera, sau exprimarea prin scris este un fenomen absolut necesar pentru om. Oamenii sunt dotati cu curiozitatea/dorinta de a se informa, de a invata, de a cunoaste. Litera ofera cel mai bine prezentarea informatiei, conservand-o si pastrand-o prin scris in carti, in publicatii, in note, in calculatoare si in alte mijloace de stocare electronica…, pentru accesibilitatea individului actual sau pentru generatiile viitoare. De aceea se scrie atat de mult, de aceea se foloseste atat de mult litera. Ea a devenit deci, un instrument de dezvoltare a societatii umane, un miloc de comunicare, de trasmiterea a cunostintelor, a istoriei, a evenimentelor, a ideilor si a sentimentelor. Litera trebuie sa fie privita ca unul din cele mai de pret daruri ale umanitatii.

3. Ce este arta?

GR: Arta este poate, frumosul care incanta ochiul. Ceva care creeaza o emotie sufleteasca. Arta poate fi si „estetica” uratului, sumbrului, pesimismului, prostiei, cotroversului, anarhiei, mizeriei, nebuniei… (Vezi „Strigatul” lui Edvard Munch, unele desene grafitti, arta decadenta, epiderma mutilata prin tatuaje sau inele multiple, etc.). Nu cred ca arta poate avea o definitie precisa, o definitie satisfacatoare. Este mai usor de definit modul prin care este facuta decat ceea ce este. Arta poate fi o ilustrare a existentei umane, o exploatare estetica a simtamintelor, un produs al constiintei, o dorinta de schimbare, o fantezie a mintii, o terapie, o revelatie, o eliberare de tensiuni interioare, o creatoare de iluzii si chiar… un mod de viata.

4. De ce v-ati apropiat pana la contopire de litera?

GR: Din dorinta de-a ma exprima, de a comunica, de a-mi face cunoscute gandurile, ideile, sentimentele, de a-i reprezenta pe altii, de a lasa ceva in urma mea.

5. Prima intalnire cu un scriitor. Unde a fost?

GR: Pe o strada a copilariei din Oradea, unde eram vecin cu Blandiana. Strada Postei! Dupa cum am mai spus, poeta „mai pierdea” cate o poezie, pe care eu o „ridicam timid de jos”, sau uneori o decupam dintr-o revista literara, asezand-o in albumul sufletului pentru a-mi fi caluza si exemplu in viitoarele mele creatii literare. Asa m-am apucat de poezie…

6. Sustin institutiile de cultura scriitorii?

GR: Intrebarea e cam tendentioasa! Daca zic „da”, imi vor sari multi in spinare si ma vor combate! Daca raspund „nu” vor zice altii ca nu am simtul realitatii, ca… pierdut prin Tara Cangurului nu sunt la curent cu viata literara de „acasa”. Eu cred ca exista o sustinere de grup, de clan, de afiliere zonala, politica, religioasa, nationala, etnica, de faima, de interese, de perioada istorica, de varsta, de vendeta… chiar. Dar… bine ca exista! S-au creat zeci si sute de organizatii apartinand gruparilor mai sus-mentionate care se ajuta, se finanteaza, se auto-finanteaza, isi cer drepturile, fac presiuni asupra guvernului, sau asupra forurilor internationale, pentru a obtine fonduri si recunoastere! Foarte bine! Multi au succes! Mai primesc un sediu, o indemnizatie pentru o revista pe hartie, un banut pentru tiparirea unei carti, o bursa in strainatate, un premiu de alde Herder, Aristeion sau al Uniunii Europene pentru Literatura, un sprijin material de la Institutul Cultural Roman  si… chiar o juma’ de pensioara de la Uniunea Scriitorilor!

7. Aveti un palmares ales. Cum a fost drumul pana aici?

GR: Multumesc pentru laude! Palmares mediu, fara modestie! Dar incerc destul de tare sa fiu in rand cu „oastea” penitei! Am publicat materiale in vreo cinci antologii. Mi-au fost tiparite aproximativ 500 de pagini format A5, reprezentand trei carti proprii (Arhitectura stefaniana, Evadare din spatiul virtual, De vorba cu stelele), am editat si tehnoredactat vreo zece carti ale altor producatori de literatura. Am facut grafica la peste 20 de coperte de carte. Am construit sigle pentru cinci reviste romanesti. Am fost sau mai sunt redactor la vreo zece reviste virtuale sau pe hartie. Am fost redactor sef la revistele romano-australiene „Rexlibirs”, „Prolibris”, „Jurnal Olimpic” si „Spirit romanesc” – toate sucombate – si la revista romano-americana Romanian VIP din Dallas. Sunt senior editor la revista „Miorita” din Sacramento – California si la revista „Roman in lume” din Spania – care apare intr-un tiraj de treizeci de mii de exemplare pe hartie!

8. Cum va va fi drumul din acest punct spre viitor?

GR: Daca voi fi sanatos, la fel ca si pana acum! Cu reviste pe hartie si virtuale… Cu o noua revista proprie! Cu inca vreo cinci carti tiparite (am materialele!), cu colaborari cu alti oameni de litere… Pace, corespondete, scris si prietenie!

9. Ce ne asteapta dupa 2013?

GR: 2014! Simplu, nu-i asa! Nu prea cred in nostradamusi si in predictii dupa calendarele mayase. Cat despre Romania… sunt convins ca o va duce mai bine ca in 2010. Am invatat multe in ultimii ani! Vom cultiva propriile noastre rosii, ca pamant avem har domnului! sa nu le mai aducem din Turcia! Se preconizeaza ca va fi terminat canalul Bucuresti-Dunare! Moneda euro va fi adoptata/oficializata si in Romania. Leul va deveni o moneda de gradina zoologica! (Pacat!) Vom alege un conducator mai tanar, mai bun si mai capabil. Dar numai daca vom merge cu totii la vot! Iata ce am aflat de pe blogul analistului politic Florin Scutaru: „Prezidentialele din 2014 vor avea urmatorii candidati: Teodor Baconschi din partea Polului Popular sau Crestin-democrat (Partidul Popular, PDL si eventual UDMR), Victor Ponta din partea PSD, Crin Antonescu din partea PNL, sustinut probabil si de PC, Cristian Diaconescu din partea UNPR pentru a rupe din electoratul de stanga, Kelemen Hunor din partea UDMR si eternul Corneliu Vadim Tudor din partea PRM (pentru ca altfel nu ar mai avea din ce trai partidul sau).” http://codrinscutaru.blogspot.com/2010/10/presedintia-romaniei-2014-ce-va-fi-dupa.html
Si nu m-ar mira sa le vad in cursa si pe cele doua Elene! Una blonda, una bruneta! Frumoase sunt, destepte sunt, capabile sunt, tinere asisderea… Posibil sa avem si un-doi laureati ai Premiului Nobel! Cum… cine? Doi medici romani, sunt la un pas de descoperirea tratamentului universal pentru cancer: Dr. Nicolae Ghinea, acum director de cercetare la Institutul National al Sanatatii si Cercetarii Medicale din Paris si Dr. Aurelian Radu, de la Scoala de Medicina „Mount Sinai” din New York. Poate vor fi bagati in seama de catre ilustra fundatie norvegiana/suedeza si grupul de cercetatori al proiectului spatial romanesc „Arca”. Acestia sunt pe cale sa lanseze un om in spatiul cosmic cu mijoace proprii… autohtone! (vezi: https://www.arcaspace.com). Vom trai si vom vedea!

10. Cum ar fi viata fara cultura?

GR: Dumneavoastra glumiti, ori sunteti pesimist! Nu exista asa ceva! Cultura va dainui atata timp cat va dainui si omenirea! Vezi cultura Cucuteni, Sumer, Tartaria & Co… Refuz sa discut asemenea scenarii imposibile!

11. Pasiuni…

GR: Fotografia digitala. Estetica. Relatiile interumane. Si desigur scrisul!

12. Un crez al omului?

GR: Cred in oameni! Chiar daca ma considera cateodata naiv.

13. Un crez al sufletului.

GR: Sper ca maine va fi mai bine decat azi!

14. Un crez al scriitorului.

GR: Cred ca scrierile vor ramane perene si peste 1000 de ani!

15. Mesajul care poate salva lumea…

GR: Dar ce credeti dumneavoasta ca sunt Mafalda? Sa fim buni unii cu altii! Sa ne bucuram de ziua de azi! Am scris pe vremuri o poezie… despre bucurie! Mai bun mesaj nu am: „bucurati-va oameni cand va treziti dimineata/ veti avea o zi mai buna/ veti fi mai sanatosi/ veti fi mai intelegatori cu mediul inconjurator/ veti fi mai buni cu voi/ veti fi mai buni cu semenii vostri/ veti fi mai iubiti de cei din jur/ va vor iubi oamenii/ va vor iubi animalele/ va vor iubi plantele/ si astfel veti trai in armonie cu Universul!” (Ma bucur)

A consemnat,
Menut MAXIMINIAN
ianuarie 2011
Bistrita – Sydney

Echipa FC Atlanta-o echipa de fotbalisti romani care promite!

Interviu cu dl. Florin Grama, Manager FC Atlanta

By Mara Circiu,
Atlanta, Georgia

Sportul cu mingea rotunda, nostalgia stadioanelor pline de suporteri infocati din orasele natale, microbul sportului sau pur si simplu dorinta de a petrece timpul in aer liber, cu prietenii i-au indemnat pe fotbalistii nostri romani sa creeze un club sportiv local in zona Metro Atlanta si totodata sa puna bazele unei echipe de fotbal care incet si sigur a inceput sa fie recunoscuta drept o echipa importanta si valoroasa in arena fotbalului din S.U.A.  Prin amabilitatea d-lui Florin Grama, manager si totodata fundas in echipa de fotbal FC Atlanta, voi introduce in atentia dvs. istoria si realizarile acestei echipe.

Mara Circiu: Cine sunt fotbalistii de la FC Atlanta?
Florin Grama: Intrebare foarte buna, dar ca sa pot raspunde mai sincer ar trebui sa o impart in doua: Cine sunt fotbalistii? As putea spune ca sunt doar patru sau cinci in echipa care au fost fotbalisti in Romania si care au jucat in echipe de divizia A, sau care au jucat ca juniori la echipe de top. In mare masura, ei sunt cei care motiveaza echipa si in acelasi timp pastreaza un echilibru in modul in care se desfasoara jocul. Restul jucatorilor in ciuda faptului ca nu au jucat profesionist, sunt sportivi foarte talentati, care au un spirit competitiv si au in comun aceasi pasiune pentru fotbal. Cine este FC Atlanta? FC Atlanta este o organizatie sportiva in care fiecare membru si-a adus contributia in egala masura. Echipa in sine este FC Atlanta. Fara ei nu ar exista aceasta grupare sportiva.
Mara Circiu: Cum s-a nascut aceasta echipa de fotbal? Care este povestea voastra?
Florin Grama: Ciudat, comic sau extraordinar, ideia a pornit de la un pariu pe $1.00 pe care l-am avut cu un amic. El sustinea ca nu voi avea succes deoarece eu nu cunosteam nici macar cinci romani in Atlanta. Initial am fost doar cativa pasionati de sport in general, si incercam sa ne adunam la teren doar sa pasam mingea de la unul la altul. Dupa o luna s-a raspandit zvonul ca exista aceasta “echipa” de romani si am fost contactat de un alt grup de romani care jucau fotbal in sala. De la ei am aflat ca de fapt a mai existat o organizatie care a jucat competitiv in Atlanta dar s-a desfiintat. Un an mai tarziu eram deja o adevarata echipa si am decis sa ne inscriem intr-un turneu. Inca din primul an in care am activat ca si organizatie sportiva int-o competitie locala, am reusit sa ne clasam pe primul loc. Un rezultat extraordinar care mi-a schimbat viziunea asupra intregii echipe. Mi-am dat seama ca aceasta “gluma” merita un efort organizatoric mai mare iar implicarea in mod oficial este inevitabila. Am decis sa schimb numele din FC Romania in FC Atlanta si am inregistrat oficial clubul ca si organizatie sportiva in statul Georgia.
Mara Circiu: Care sunt performantele FC Atlanta pana in prezent?
Florin Grama: Surprinzatoare! Si nu vreau sa fiu modest deoarece este vorba de un efort de echipa si nu individual. Eu sunt convins ca oricare alta organizatie si-ar dori o evolutie asemanatoare si plina de succes. Daca ar fi sa exprim totul in doar cateva cuvinte as spune ca FC Atlanta a castigat sau s-a clasat in primele locuri in toate competitiile in care a facut parte. Dar ca sa simplific si mai mult, am sa las rezultatele sa vorbeasca de la sine.
2010 Liga MAGG – 1st Place (Championship)
2010 Liga MAGG – 2nd Place (Cup Tournament)
2010 Liga MAGG – Daniel Bobeanu (Golden Boot Winner)
2009 – 2010 ADASL Major Season – 3rd Place
2007 – 2008 ADASL Season 4th Place (with less games played)
2007 – 2008 ADASL Season – Daniel Bobeanu (Golden Boot Winner)
2007 Gold Cup (Jekyll Island – Georgia) – 2nd Place
2006 Gold Cup (Jekyll Island – Georgia) – 2nd Place
2006 – 2007 ADASL Major Season – 3rd Place
2005 – 2006 Dekalb League – Champions
Mara Circiu: Ce va propuneti pentru anul 2011?
Florin Grama: In principiu, nimic nerealizabil, dar totusi ceva care necesita aceeasi dedicatie si concentrare din partea intregii echipe. Ne-am propus sa castigam fiecare turneu in care ne inscriem, incluzand noul sezon din Liga MAGG din care facem parte. Este intr-un fel si o obligatie morala fata de noul sponsor pe care il avem RedTagFloors.com. O noua etapa pe care personal o consider necesara si importanta pentru 2011, este dezoltarea unei baze sportive pentru copii. Este evident avantajul pe care il putem avea ca si organizatie intr-un sport care se dovedeste a fi unul dintre sporturile care cresc cel mai rapid in USA. Unul din avantaje si principalul motiv pentru care vad necesara aceasta baza sportiva, este crearea de capital financiar care ar ajuta echipa in viitor si de ce nu, crearea unui posibil loc de munca pentru cei care is doresc sa imbine utilul cu placutul.
Mara Circiu: Soccer vs American Football…care este parerea ta? Sunt diametral opuse sau pot sa-ti placa amandoua? Esti mai partinitor cu soccer-ul?
Florin Grama: Eu as caracteriza Soccer-ul ca un sport mai dinamic, iar Footbal-ul American mai spectaculos. In relatie cu ce ne place mai mult sau mai putin; marea parte a separarii celor doua este datorat culturii din care fac parte. Parerea mea este ca sunt la fel. Amble sporturi se bazeaza pe capabilitati atletice personale cat si pe jocul de echipa. Eu personal nu am o preferinta, doar ca inteleg soccer-ul mai bine.
Mara Circiu: Fotbalul este un joc de echipa, care este atmosfera din echipa voastra? Sunteti prieteni si in afara terenului?
Florin Grama: Desi majoritatea se cunosc destul de bine as putea spune ca exista totusi o tensiune competitiva pe teren dar intr-o forma pozitiva. In afara terenului chiar nu stiu care este relatia jucatorilor. Eu personal, ma intalnesc mai rar cu membrii echipei in afara terenului de fotbal, dar majoritatea jucatorilor se cunosc destul de bine, se intalnesc odata la doua zile sau lucreaza impreuna.
Mara Circiu: As vrea sa ne spui mai multe despre tine, stiu ca ai preocupari multiple, foto, alpinism, etc…un adevarat Renaissance man!
Florin Grama: Despre mine as putea sa spun ca imi place sportul in general. Iar sportul care ma atrage cel mai mult si pe care-l practic inca la un nivel profesionist, este alpinismul. Este singurul sport care ma inspira si motiveaza.  In afara sportului, imi place orice forma de arta, muzica, filozofie, poezie si tot ce are tendinta de inaltare sau nu are limite.
Mara Circiu: Un cuvant de incheiere adresat cititorilor nostri…
Florin Grama: In primul rand, as vrea sa le multumesc pentru timpul acordat acestui articol. In mod evident acest interviu este printre lucrurile care pot arata ca efortul unei echipe este apreciat si in acelasi timp sper sa inspire si pe altii.
Mara Circiu: Felicitari si mult success atat tie cat si intregii echipe FC Atlanta, sper sa aveti parte de multe victorii in Noul An si cat mai multi suporteri!

INTERVIU CU SCRIITOAREA FLORICA BUD

„Nu ma cred o printesa,
[…]ci un salahor literar”

Florica BUD
Baia Mare, 27 iulie, 2010

Daniela SITAR-TAUT: Doamna Florica Bud, sunteti in continuare, o adolescenta rasfatata. De obicei, apropierea de poezie se petrece mai devreme. In cazul dvs., drumul a fost invers. Ce v-a determinat sa va schimbati, inca o data, haina scriitoriceasca? Si, cum a fost primita aceasta schimbare de catre colegii de condei?

Florica BUD: De fapt… nu este chiar o schimbare, ci doar o intoarcere in timp… o intoarcere la copilarie, cand frecventam „Cenaclul elevilor din Ulmeni” si scriam poezii. Prima mea poezie s-a intitulat „Rau”: „Raul curge lent… o cale… si cu el curg anii mei”.  Aveam atunci mari probleme existentiale. Iubind-o foarte mult pe bunica mea, Valeria, ma preocupa petrecerea noastra scurta prin lume. Rezolvand – prin acceptarea neputintei – problema inca de atunci din copilarie, acum ma gandesc la moarte mai putin. Ulmeni, fosta comuna, astazi oras, asezat pe malul stang al Somesului, este locul in care m-a adus… barza. Noi, ulmenii, ne mandrim cu Tohatul lui Petre Dulfu, Chelinta lui Emil Gavris, de asemenea  cu… casa parinteasca unde a vazut lumina zilei profesor doctor Florian Ulmeanu, fondatorul Societatii de Medicina Culturii Fizice din Romania si detinatorul Premiului Boullard al Academiei de Medicina a Frantei. Suntem patru membri ai U.S.R., din Ulmeni: Radu Ulmeanu, Viorel Muresean, Vasile Morar si subsemnata. Primarul orasului, Lucian Morar, a tinut sa marcheze aceasta realizare si, impreuna cu poetul Ion Vadan, ne-a sustinut in demersul de a tipari o antologie cu titlul Ulmeni – cuvant zidit in vitralii. Ma intorc la timpul prezent si spun cu mana pe inima ca poetii m-au primit cu multa caldura in randurile lor, chiar si cei grupati in «Poetas del Mundo».Tin sa le multumesc si pe aceasta cale.

Daniela SITAR-TAUT: Unul dintre ultimele volume poarta un titlu socant – „Pierd monopolul iubirii”. De fapt, aceasta este una dintre notele definitorii prezente si in celelalte aparitii editoriale. Nu e cam riscanta o astfel de declaratie – livresca, ce-i drept, din partea unei doamne?

Florica BUD: Toti muritorii au dreptul la iubire, cel putin in… poezie. Tocmai de aceea m-am asezat, asa cum nu obisnuiesc sa o fac in viata, in capul mesei la festinul iubirii, dand din coate sa obtin cat mai mult, daca se poate sa inhat cincizeci si unu de procente din actiunile ei, cotate la bursa. Am tinut cont si de sfatul facil, pe care eu nu il agreez, ca in dragoste ca si in razboi totul este permis. Dar am fost crunt dezamagita! Cine mai are nevoie astazi de iubire? Asadar… dupa ce m-am smiorcait din cauza ca… Pierd monopolul iubirii, m-am repliat si, prozatoarea ludica din mine, a notat pe urmatoarea pagina a acestui volum… „unii pierd si ceea ce nu au avut niciodata…” Sa fie vorba de cititori ? Sa fie vorba numai de sentimente?

Daniela SITAR-TAUT: Horia Garbea va definea drept o poeta a iubirii, cu un registru afectiv variat. Se resimt insa niste ghimpi aruncati femeilor docte, divelor. Sunteti o feminista? Ce aveti de impartit cu „frumoasele frigide ale napocalului cluj”?

Florica BUD: Nu, dimpotriva! desfid feministele, din cauza carora ne-am pierdut pentru totdeauna locul privilegiat in sufletul barbatilor. Consider asa-zisele feministe niste aeriene carora li s-a urat cu binele lor mic-burghez. Nu am nimic cu doctele, ci cu… indoctrinatele. Nu am nimic impotriva divelor adevarate. Iar cu ale noastre, confectionate din plastilina, am o singura problema. Fiind niste prezente cotidiene la televizor, devin formatoare de opinii, caractere. Or… mi se pare destul de periculos ca mii de adolescenti, de sufletul carora, din pacate, nu are nimeni vreme sa se ocupe temeinic,  sa confunde aparenta cu realitatea, naturaletea si competenta cu superficialitatea si cabotinismul acestor personage. Ce as putea imparti cu frumoasele napocalului Cluj… decat frigiditatea!?!

Daniela SITAR-TAUT: Una dintre cauzele respingerii cartilor dvs. este acuza referitoare la lipsa unei pregatiri filologice. Resimtiti acest aspect ca pe un handicap?

Florica BUD: La intrebarea aceasta as putea sa raspund pe vreo trei sute de pagini in care sa ma plang ca nu am avut norocul sa ma indrume nimeni spre un domeniu ce mi s-ar fi potrivit. Asa ca… pe fondul nebulozitatii existentei mele, din clasa a noua am urmat glasul profesorului meu de matematica, domnul Gheorghe Cardos, care imi spunea: „Trifule, (Florica Trif) sa nu mergi la umana, ca vei ajunge un stalp de cafenea!” Asa ca, dupa doua zile de sectie umana m-am intors la iubirea indusa in copilarie, matematica. Dar sa iti raspund la intrebare. Din cauza ca nu am un trecut filo-literar ma simt uneori in afara de concurs. Ba mai mult, unii ma fac sa ma simt o intrata pe usa din dos a literaturii.

Candva… m-a intrebat cineva daca ma cred mai desteapta ca altii si am raspuns sustinand un adevar care mie mi se potriveste: depinde langa cine stau. Sunt unii semeni care ma fac sa ma simt proasta si urata si… fara griji. Altii ma fac sa ma simt ca o regina… tot asa se intampla si in literatura, depinde langa cine stau! Uite, am stat vara aceasta la Neptun, cu ocazia „Festivalului de Literatura”, la o masa cu mai multi scriitori, masa prezidata de domnul Nicolae Manolescu. Domnia-Sa mi s-a adresat: „Haide, Florica, spune si tu ceva!” Nimeni nu mi-a mai cerut lucrul acesta. De parca ar fi simtit ca sufar de un complex, pe care l-am adus cu mine din copilarie. Am o problema cu discursul. In primul rand nu dispun de o voce destul de puternica pentru a putea sa acopar alte voci si… apoi… nu pot sa ma concentrez cand vorbesc altii. Pot sa gandesc doar cand sunt singura in fata hartiei sau a laptop-ului. De aceea, prefer sa particip la emisiuni doar eu si interlocutorul. Abia atunci pot sa ma concentrez, stiind ca am fost invitata pentru a-mi exprima opiniile. Desigur, mi-ar fi fost de folos o pregatire filologica. Dincolo de pregatirea de specialitate, ar fi insemnat profesori si colegi dispusi sa imi dea girul, daca as fi avut nevoie. Dar nu a fost sa fie!

Daniela SITAR-TAUT: Care este cea mai elogioasa, respectiv cea mai denigratoare dintre cronicile de pana acum? Relevati-mi, daca e cazul, si „culisele” aparitiei acestora.

Florica BUD: Sunt in asteptare… si pentru una si pentru alta! „Asteapta mult si bine!…” vor spune rautaciosii. Un articol interesant a scris criticul Mircea Moisa, in revista „Ramuri”, nr 5/6, 2006, referitor la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”: „Prin problematica si formula, prin proiectul teoretic organic conceput, incorporand multiple conotatii, cu semnificatii existentiale majore, lectura romanului semnat de Florica Bud o percep ca pe una memorabila”. M-am bucurat cand criticul Gheorghe Grigurcu a subliniat in cuvantul sau de pe coperta a patra a volumului „Reparam onoare si clondire”: „important e faptul ca Florica Bud poseda o scriitura atat de personala, incat paginile d-sale pot fi identificate numaidecat, chiar in absenta semnaturii” . Dupa cum nu imi displace nici ceea ce a spus criticul Alex. Stefanescu, in prefata romanului „Mariatereza” sunt eu: „ceea ce place si captiveaza este fiecare fraza luata in parte, plina de culoare si umor, de draci de femeie rasfatata si de inteligenta folosita capricios”.

Cel mai defavorabil articol despre mine (ca sa scrii bine-rau despre cineva, fara sa te descalifici ca om, trebuie sa ai talent, nu rautate) a fost publicat de criticul literar Ioana Both si se refera la „Barbatul care mi-a ucis sufletul intr-o joi”, roman pe care l-a catalogat „roman porn-soft categoria B”, lucru care ar fi trebuit, daca am avea un public avizat, sa faca din mine o autoare cool. Din pacate, neavand nici domnia-sa prea multi cititori, articolul  nu a avut efectul scontat. Dar, in schimb, mi-a aruncat site-ul, http://www.floricabud.ro, ce il contine la capitol „Referinte”, cu titlul „Un roman brebanian, intre site-urile XXX”. Asa ca, tot m-am ales cu ceva; ceea ce nu au reusit niste domni, a reusit o doamna! Adevarul este ca sunt putini degustatori de proza bine scrisa, chiar printre cunoscatori. Majoritatea prefera sa se scalde in apele salcii si statute ale unui roman in care un personaj foarte complex se lafaie extenuat in valurile maloase ale propriei profunzimi. Protagonistul, fie comunist, fie un fugar prin cele strainataturi, de frica securistilor, fie ca este un neocapitalist iubitor de prospaturi, se prezinta in fata cititorului, surescitat inca de la primul rand al cartii, cu grave carente de iubire, poate chiar din uterul matern. Se cunoaste ca fatul percepe toate tristetile si neimplinirile viitoarei mame si, mai ales, ii ramane incastrata in memorie dorinta ei, intr-un moment de ratacire, de a-l pierde. Si… de aici deriva neintelegerea de mai tarziu a propriei identitati, a sexualitatii, a propriei digestii, daca romanul este… suprarealist. Eroul lupta cu lumea, cu principiile care il incorseteaza si, de obicei, esueaza intre picioarele literaturii feminine, ca sa afle izvorul marilor valori umane. Dar… tot am invatat ceva. Nu se cuvine sa obosesti prea mult cititorul!

Daniela SITAR-TAUT: Scrieti mereu si, de la un volum la altul, va schimbati atat stilul, cat si specia abordata… Pamflete, romane, literatura pentru copii, poezii in editii bilingve. De ce o faceti? Literatura e o compensatie, un refugiu, o colectionare de „trofee” – diplome, premii, aparitii in dictionare, recenzii, cronici de intampinare?

Florica BUD: Am spus candva la un interviu, spre amuzamentul prozatorului Marian Ilea, ca literatura a fost un ultim tren pentru un om care si-a dorit sa realizeze ceva in viata si… acel tren a fost prins in ultimul moment. Mi se pare ca l-as fi suparat pe Cel de Sus daca as fi avut nesabuinta comoditatii, nevalorificand aproape nimic din zestrea pe care mi-a dat-o. Da, recunosc, cu totul altceva as fi dorit sa fac; sa cant la un instrument, sa fac balet, sa pictez, sa lucrez intr-un colectiv de inventatori, sa fiu actrita. Dar, pentru ca nu am avut sansa in vremea copilariei de a fi descoperita si nici indrumata,  a trebuit sa ma ajut singura, in plina maturitate. Incercari au fost. In studentie m-am inscris intr-o trupa de teatru pentru amatori, intr-una de dans, intr-o echipa de speologi, dar niciunde nu mi-am gasit jucatori de cursa lunga. In cele din urma, am ajuns la concluzia ca numai ceea ce voi face de una singura va fi bun facut. Or, la varsta cand mi-am dat un ultim avertisment, cele mai la indemana au fost creionul si hartia.

Mi-am dorit sa fac ceva deosebit, dar fara schimbari radicale, fiindca, atentie, nu imi plac schimbarile de niciun fel. Si, daca tot am prins acest tren, chiar daca nu le place unora, ma straduiesc sa imi dublez talentul cu multa, multa munca, fiind unul dintre copiii saraci ai literaturii. Ca si in viata, si in literatura exista copii saraci si copii de bani gata. Respectiv, de bani gata sunt scriitorii mai mult sau mai putin consacrati, care isi predau manuscrisele, mai mult sau mai putin lizibile, la o editura si nu-i mai doare capul, fiindca de restul se ocupa altii. Copiii saraci, aidoma mie, isi predau cartea la cheie… Editura doar o tipareste. Pentru a ajunge la acest punct, implic in demersul meu literar mai multi oameni. Primul este autorul copertei. Zabovesc langa el, adica langa pictorul Gheorghe Makara, pana iese coperta asa cum ne place. Stau zi-lumina langa poeta Maria Abrudan, alias Michis, profesoara de limba si literatura romana, cu ajutorul careia imi corectez inevitabilele greseli. Sunt zile in care domnia-sa este dusmanul meu numarul unu, dar… apoi o iert si… ma iarta. Parerea mea este ca in primul rand autorul trebuie sa isi corecteze cartea, fiind cel mai interesat ca aceasta sa iasa in conditii optime.

Am revazut fiecare volum de nenumarate ori… inainte si dupa ce a luat drumul tiparului. In timpul dedicat corecturii as mai putea scrie o carte, fiindca nu duc lipsa de inspiratie, dar sunt o perfectionista. Reiterez ideea ca nu ma cred o printesa, asa cum ma vad altii, ci un salahor literar, dar ma bucur ca am prins acest… post. Astfel, pot spune ca volumele imi apartin in integralitatea lor, incepand cu titlul acestora si terminand cu… aspectul literelor. Nimeni nu trebuie sa gandeasca in locul meu sau dupa mine ! Mi s-a intamplat sa accept ca editura sa faca unele schimbari la nivelul copertei, dar am regretat,  fiindca rezultatul nu a fost cel dorit.

Daniela SITAR-TAUT: Deseori lumea va priveste ca pe un personaj. Vestimentatie de eroina de roman de secol XIX, cromatica expresionista… Atrageti atentia. Pe de alta parte, sunteti un bun camarad si – deseori – un (micro)Mecena al literatilor. Mama Dolores a Academiei OJT, acestia va intampina cu aclamatii. Cine este, in fond, Florica Bud, locatara a unei camere cu papusi?

Florica BUD: Nu doresc cu tot dinadinsul sa fiu originala, dar ma imbrac cu ceea ce cred ca ma defineste, in primul rand ca personalitate si ca stare de spirit. Si, de ce nu? Imi folosesc si aici imaginatia. Regret ca m-am nascut intr-o epoca a pantalonilor si… a femeilor mult prea comode. Simt nevoia de a ma inconjura de tot felul de lucruri care sa ma bine dispuna. Imi cos rochiile in asa fel incat sa se armonizeze cu felul meu de a fi si de a simti. Se pare ca m-am nascut cu un dezvoltat simt estetic, verificat in timp. Fiindca oamenii nu pot sa mi-i asortez, ii iau asa cum sunt si nu ii judec dupa aparente, studii sau avere, ci dupa caracter. Nu iau pareri de-a gata nici chiar despre cei din jur, ci ma obosesc sa mi le conturez singura. Obiectele care sunt in armonie cu mine nu imi distrag atentia. Respectand aceste reguli si cunoscandu-ma, mi-am decorat ca atare habitatul. Abia cand ma aflu in consonanta cu tot ceea ce ma inconjoara pot sa creez. Sunt fericita, fiindca pot sa ma bucur de tot ce este frumos si mai cu seama de bucuria celorlalti.

Daniela SITAR-TAUT: Care sunt, exceptandu-l pe Mircea Santimbreanu, intalnit in copilarie, scriitorii care v-au ajutat si influentat cel mai mult?

Florica BUD: Pe regretatul scriitor Mircea Santimbreanu l-am  descoperit in copilarie, din lectura cartilor sale. Ca om l-am cunoscut abia in anul 1996, la un colocviu de literatura pentru copii, la Calarasi. Spirit fermecator, cu mult umor, iubea copiii si copiii il adorau. Fascinant fiind, simteai ca nu te poti dezlipi de el. In timp, am cunoscut multi scriitori, critici, profesori universitari care m-au impresionat prin cunostintele si talentul lor oratoric si pe care i-as fi ascultat la nesfarsit. Complexitatea si eruditia acestora imi trezesc si acum parerea de rau ca nu am avut parte de asemenea mentori in perioada de formare a personalitatii. In alta ordine de idei, m-au ajutat sa debutez ca scriitor, in Baia Mare, jurnalistul si scriitorul V.R. Ghenceanu, folcloristul Pamfil Biltiu, profesor doctor Valeriu Achim, directorul Editurii Gutinul. Au fost alaturi de mine scriitorul si profesorul universitar Victor Iancu, criticii literari Gheorghe Glodeanu, Ion M. Mihai, Saluc Horvat, poetii Maria Abrudan, Rodica Brad Pauna, Nicolae Scheianu, Ioan Burnar si altii.

Am beneficiat, la volumul de debut, „Iubire, sunt un obiect nezburator”, de prefata scriitorului Neagu Udroiu. De asemenea, m-am bucurat de aprecierea scriitorilor Petre Salcudeanu, Gabriel Chifu si Varujan Vosganian. Poetii Ioan Es.Pop, Niculina Oprea, George Vulturescu, Gh. Mihai Barlea au rostit cuvinte de incurajare la aparitia primelor mele poeme, in diferite reviste literare. Am beneficiat de atentia poetilor Lucian Perta, Vasile Muste, Echim Vancea. Un rol decisiv in afirmarea mea l-a avut grupul de scriitori din jurul revistei art-panorama, in frunte cu Dan-Silviu Boerescu, Horia Garbea, Ioana Dragan, Catalin Tarlea, Mihail Galateanu, Mihai Gramescu. Tin foarte mult la opiniile scriitorului Gelu Iova, caruia i-am atras atentia odata cu aparitia volumului Billclintonienii. Am conlucrat foarte bine cu scriitorii Iuliu Ratiu, Crina Bocsan. Decuseara, Iolanda Malamen si Lucia Verona.

M-a onorat cu prezenta, la lansarile de carte de la Muzeul Literaturii si Gaudeamus, romacierul Nicolae Breban, iar poetul Ion Muresan a remarcat, la o intanire literara, evolutia mea. Poetul Radu Ulmeanu mi-a oferit o rubrica permanenta in revista sa, „Acolada”, care apare la Satu Mare. Respectiva rubrica poarta titlul „Migdale Dulci-Amare” sau „Texte cu Nume”. Colaborez si la „Nord Literar”, unde sunt redactor asociat. Intretin o frumoasa prietenie cu un grup de cercetatori de la Institutul de Literatura George Calinescu, format din Anamaria Brezuleanu, Lucia Toader, Andrei Nestorescu. Ma bucur de o fructuoasa colaborare cu poetul si traducatorul de limba albaneza Baki Ymeri, care mi-a tradus cartea „Stindardul Dorintelor”. Recent, am fost invitata sa fiu prezenta, alaturi de alti poeti, cu mai multe poeme, in antologia alcatuita de scriitorul Igor Ursenco. Cred ca nu ma pot plange de prieteniile literare.

Daniela SITAR-TAUT: Sunteti nelipsita de la sedintele USR. Definiti-mi, in cateva randuri, atmosfera faunei literare. Care sunt „familiile” de scriitori? Cine impune si se impune?

Florica BUD: Particip cu placere la sedintele de consiliu desfasurate in Casa Monteoru, in care mai functioneaza Uniunea Scriitorilor din Romania. Sedintele sunt prezidate de catre presedintele Nicolae Manolescu si cei trei vicepresedinti: Irina Horia, Gabriel Chifu, Varujan Vosganian. Unii dintre scriitori sunt niste copii mari care dau impresia uneori ca au pierdut legatura cu… pamantul. Ii invidiez pentru aceasta forma de detasare, pe care eu nu mi-am permis-o niciodata. Dar un lucru am inteles de la prima sedinta, este nevoie de mult tact din partea criticului Nicolae Manolescu pentru a canaliza atatea orgolii stranse la un loc inspre binele Uniunii, ca altfel o paste dezintegrarea. Deocamdata sunt la inceputul mandatatului meu de consilier, respectiv in faza de cunoastere si acumulare. Promit mai multe informatii in cel de al doilea volum de interviuri.

Daniela SITAR-TAUT: „Bookataria de texte”, primul volum, a fost o reusita. Ati fost vecina cu nume consacrate ale literaturii pentru copii si nu numai. Ce aduce nou acest al doilea tom, mult gastronomic fata de primul?

Florica BUD: Am avut sansa de a fi prezenta in aceasta minunata carte pentru copii, cu desene atragatoare si… nume de scriitori-surpriza. Ceea ce aduce nou, volumul al doilea, este strict secret. Alaturi de povesti si desene vor fi prezente si mini-retete de bucate ce vor aduce bucurie copiilor si nu numai. Colaborarea la aceasta carte mi-a adus  doi  prieteni noi, respectiv pe artistul plastic Stela Lie si  pe traducatorul Florin Bican.

Draga Daniela, ai uitat sa ma intrebi despre cartea de bucate aparuta recent, „Mancaruri de altadata”, semnata de catre Dan-Silviu Boerescu, Adrian Paduraru, Florica Bud. Ori nu iti plac gospodinele si gospodarii literari? Vezi, ca si tu ai… lipsuri?

Daniela SITAR-TAUT: Aveti un model de viata feminin?

Florica BUD: Am crescut in casa cu doua femei nascute in zodia Varsatorului, bunica si mama (soacra si nora). Desi nascute in aceeasi zodie, nu s-au potrivit ca fire. Bunica, Valeria Trif, a fost o femeie cerebrala, introvertita si iubitoare de carte,  femeia cu cei mai frumosi ochi albastri pe care i-am intalnit vreodata. Ea avea o vorba buna pentru toata lumea. Mama, Cornelia Trif, a fost si este o femeie frumoasa, scuturata, o femeie demna care se vede pe unde trece. Este o prezenta vesela si harnica, la fel ca o albinuta. Dar, din pacate, pentru noi, copiii, sora Valeria-Ana si cu mine, a fost si este genul de femeie-capitan, fiind in stare sa poarte razboaie pe mai multe fronturi, din care de fiecare data iese victorioasa.

Crescuta intre ele, ca zona tampon, a trebuit sa uit ca sunt berbec si am devenit ceea ce si-au dorit dansele. Fiecare dintre ele s-a straduit sa isi lase amprenta decisiv asupra mea. Nu e de mirare ca ani de zile nu am prea stiut cine sunt. Dar, odata cu trecerea anilor, constat cat de mult seman cu mama si ca dispun de suficienta  energie ca sa intorc partea mea de univers pe dos si sa imi port razboaiele, desi m-am straduit sa traiesc asa cum si-ar fi dorit bunica mea. De aceea, imi place sa spun ca m-am nascut poeta, dar ca voi muri prozatoare. La un moment dat chiar am reusit sa mentin echilibrul si sa fiu si una si alta.

Daniela SITAR-TAUT: Cand se va face mare, ce-i va face literaturii  fetita care se joaca cu chibriturile?

Florica BUD: Ii va da foc, pentru a vedea daca va arde si… pentru a vedea daca va arde si… daca raspunsul va fi afirmativ, va dori sa se regaseasca in ceea ce a ramas… Parafrazand titlul cartii de debut pot afirma: „Iubire, mai sunt un obiect nezburator!”

Daniela SITAR-TAUT
Revista Acolada
Baia Mare
2010-2011

DECLINUL AMERICII? INTERVIU CU ANDREI POSTELNICU

„Cred ca e prea devreme sa proclamam
sfarsitul dominatiei americane,
desi problemele cu care
se confrunta SUA sunt reale”
Andrei Postelnicu

In ultimii ani, discutiile despre declinul Americii au capatat amploare. Sustinatorii ideii afirma ca, lovite napraznic de criza economica si impotmolite in doua razboaie costisitoare, Statele Unite vor urma trendul marilor imperii si se vor prabusi in viitorul apropiat. Este acest declin real? Sau, asa cum spunea cineva recent, cum poate sa intre in colaps o tara unde au aparut Yale, Harvard, Google, Apple, Microsoft, Facebook si CocaCola? Care sunt semnele decaderii Americii si ce efecte va avea ea asupra celorlalte tari de pe glob? Ce ar insemna pentru noi, restul lumii, sfarsitul dominatiei americane? HotNews.ro a invitat specialisti in chestiuni americane, fini cunoscatori ai lumii Unchiului Sam, sa-si exprime opinia despre declinul, real sau inchipuit, al Statelor Unite. Astazi, jurnalistul si consultantul Andrei Postelnicu*.
  
***

Adrian Novac: Decenii de-a randul, cei mai multi dintre noi am fost crescuti cu credinta ca Statele Unite sunt tara “numarul unu” din lume. In ultimii ani insa, au existat numeroase discutii legate de colapsul SUA. Are insa aceasta dezbatere despre “America este damnata” vreo acoperire in realitate? Cum vezi tu aceasta discutie?

Andrei Postelnicu: Problema incepe tocmai cu notiunea de “SUA – numarul unu”. Motivul pentru care o asemenea enormitate a fost perpetuata in randul romanilor tine, probabil, de nationalismul prevalent in timpul lui Ceausescu. Fiindca atunci ni se spunea ca Romania e cea mai… cea, oamenii probabil ca au reactionat gasindu-si un alt „idol”. Acestea fiind spuse, admiratia spumeganda pentru o tara sau alta, care se practica in Romania in relatie nu numai cu SUA, dar si cu Franta sau alte state, este o atitudine tembela. Ea nu dovedeste altceva decat nesiguranta de sine a romanilor care practica asa ceva si nevoia acestora de idealuri – nevoie foarte prost satisfacuta astfel.

Dezbaterea recenta legata de declinul suprematiei americane are foarte mult de-a face cu atitudinea SUA fata de restul lumii in ultimii ani. Fiindca SUA au adoptat niste politici ardent detestate de europeni, acestia au avut un motiv in plus sa se concentreze asupra motivelor pentru care hegemonia americana pare sa se apropie de sfarsit. Aceste motive tin de dezechilibre profunde in economia americana, de tendinta de automutilare a sistemului politic din Washington, de excesul iresponsabil care a caracterizat societatea americana in ultimii ani si care a dus la criza financiara – o criza cauzata de dispretul fata de valoarea muncii si a responsabilitatii.

Nu in ultimul rand, Romania este o tara in care rasismul este mult prea des intalnit si mult prea usor tolerat de mult prea multi oameni. Prezenta unui presedinte de culoare in Casa Alba in contextul unei crize economie care pare imposibil de rezolvat nu a facut decat sa dea apa la moara celor care vad in Barack Obama o eroare de nepermis a istoriei – astfel de oameni, care nu sunt putini in Romania, vad in problele economice ale SUA, probleme pe care administratia Obama nu le poate rezolva in mod miraculos, motive sa sustina notiunea ca un negru nu are ce cauta la Casa Alba. Faptul ca nimeni nu ar avea solutii magice la criza nu impiedica aceasta retorica absurda a rasismului „spalat” si imbracat in pseudo-argumente.

A.N.: In ultimele decenii, previziunile despre declinul SUA s-au dovedit gresite. De ce ar fi ele corecte de aceasta data? Ce e diferit astazi incat sa spunem ca SUA vor fi urmatoarea tara care se va prabusi?

A.P.: Totul incepe cu dezechilibrele structurale ale economiei americane, manifestate prin gradul enorm de indatorare al populatiei, deficitul comercial si deficitele sistemelor de asistenta sociala. Cei care sustin teza declinului inevitabil al SUA spun ca aceste dezechilibre nu pot fi sustenabile, si ca solutionarea lor necesita o recalibrarea a politicii SUA. Simplu spus, faptul ca americanii sunt datori pana peste urechi inseamna ca nu-si vor putea permite sa finanteze forte armate si o politica externa la scara globala. In consecinta, problemele financiare ale SUA vor aduce o inevitabila reorientare a acestora, o micsorare a prezentei lor la nivel mondial. Acest argument este adesea sprijinit de exemple ale altor foste imperii rapuse de povara financiara a costului pe care il implica operarea unui imperiu.

Istoricul Niall Ferguson sustine ca inceputul sfarsitului unui imperiu este punctul in care acesta cheltuie mai mult pe dobanda datoriei externe decat pe aparare. In cazul SUA, acest moment se pare ca va veni in vreo cinci ani. Sa nu uitam insa ca SUA este patria lui Mark Twain, cel care, citindu-si necrologul publicat prematur de un ziar imprudent, a remarcat sardonic: „Zvonurile cu privire la moartea mea sunt exagerate.” Cred ca este prea devreme sa proclamam sfarsitul dominatiei americane, desi problemele cu care se confrunta SUA sunt reale si dificile.

A.N.: Unii comentatori afirma ca toate imperiile se sfarsesc, iar Statele Unite urmeaza aceeasi tendinta. Ei sustin ca declinul Americii este alimentat in prezent de datoria interna uriasa, de sistemul de aparare slabit si o politica externa defetista. Mai mult, Gerald Celente, directorul Trends Research Institute, a sustinut ca America urmeaza un drum similar cu cel al fostei URSS. In opinia ta, ar putea aceste fapte sa provoace declinul SUA?
 
A.P.: Daca problemele economice ale SUA nu sunt atacate de o maniera agresiva si convingatoare, ele pot cauza un declin al capacitatii SUA de a-si apara interesele cum au facut-o pana acum. E o chestiune de aritmetica, nu de politica.

Gradul de ignoranta al multor americani cu privire la realitatea cotidiana din Uniunea Sovietica a anilor ’80 poate adesea fi coplesitor. In acest context, comparatia cu Uniunea Sovietica este puerila. Societatea americana are niste atribute unice, care ii confera o capacitate de regenerare in vremuri de criza pe care nimeni altcineva nu o are.

A.N.: Care ar fi consecintele declinului SUA pentru economia globala si ordinea politica la nivel mondial?

A.P.: SUA reprezinta „natiunea indispensabila” pentru restul lumii. Europenilor, mai ales, nu le place sa admita acest lucru. Trebuie insa sa recunoastem ca mai nimic nu se intampla, la nivel mondial, fara implicarea activa a SUA. Ce acord multilateral, important pentru intreaga lume si nu doar pentru o regiune, a fost vreodata incheiat fara participarea SUA? Fie ca e vorba de schimbarea climatului, de probleme umanitare, de chestiuni economice, de chestiuni de siguranta regionala, restul lumii nu pare convins ca ceva trebuie rezolvat fara ca SUA sa fie prezente la masa negocierilor.

Un exemplu ar fi conflictul din fosta Iugoslavie. Ce ii impiedica pe europeni sa intervina, de o maniera decisiva, pentru a opri degenerarea in violenta interetnica a tensiunilor din Balcani? Si totusi, nu au facut-o de o maniera convingatoare decat dupa ce SUA au intrat in joc.

De asemenea, e important sa ne amintim ca dintre toate imperiile cu care lumea a avut de-a face, SUA s-a comportat cel mai „politicos” cu restul lumii. Fie ca a fost vorba de Franta, Spania, Olanda, Marea Britanie sau de Imperiul Roman, in momentul in care un regim politic a dispus de un „ciomag militar” de neoprit, nu s-a putut abtine sa nu-i exploateze capabilitatile la maxim. SUA au dispus, si dispun, de cea mai mare forta militara din istorie. E o forta militara care, in acceptiunea clasica, ar fi capabila sa cucereasca fara drept de apel o enorma bucata din intregul glob. Si totusi, nu avem de-a face cu un imperiu american care isi impune interesele cu forta in permanenta. Avem de-a face cu o supraputere care negociaza mult mai des decat ar avea nevoie sa faca acest lucru, daca ne gandim la acest lucru in context istoric si prin prisma potentialului armatei americane…

A.N.: In cartea lor “The End of Influence”, economistii J. Bradford DeLong si Stephen Cohen au scris ca „dupa aproape un secol, Statele Unite nu mai au bani”. Daca SUA vor pierde puterea si influenta, cine va lua locul Americii – Uniunea Europeana, Rusia, China?

A.P.: China a demonstrat de curand, cu prilejul ceremoniei de decernare a premiului Nobel, o nesiguranta de sine alarmanta. Efortul titanic de a-si impune propriul punct de vedere in fata restului lumii reflecta un comportament incompatibil cu ambitia de a fi o putere geopolitica de prim rang, una care are suficienta incredere in sine pentru a nu fi atat de disperata in legatura cu parerea restului lumii in ceea ce o priveste.

Rusia este o societate pe moarte, literalmente, o tara care imbatraneste rapid. In afara extractiei de petrol si gaze, economia ruseasca nu are sectoare competitive la nivel mondial. Mai mult, efortul de a diversifica si moderniza economia rusa nu are nici o sansa fara un climat juridic propice, fara legi aplicate transparent, fara un grad ridicat de incredere in societate. Poate cineva sa sustina ideea aparitiei unei companii ca Hewlett-Packard, Intel, IBM, Google sau Facebook in Rusia? Genul de oameni care tind sa lucreze in IT, in servicii, in sectoare dinamice, aspira catre o societate deschisa, catre modernitate si catre democratie. Rusia inca nu a demonstrat ca vrea sa devina o astfel de societate. Ca atare, Rusia inca nu a demonstrat ca poate fi altceva decat o putere care-si propaga influenta cu petrol si gaze. Acest lucru este insuficient pentru a fi o superputere in ziua de azi. Tarile care vor sa iasa din zona de influenta a Rusiei nu au nimic altceva de facut decat sa isi re-orienteze economia catre consumul de energie din alte surse decat petrolul si gazele. Fara banii din aceste doua sectoare, puterea Rusiei e o notiune fictiva la ora actuala.

Europa, ca entitate singulara, nu exista. Exista o adunare de tari cu interese relativ convergente. Exista o fragila uniune monetara. Exista o structura politica, dar ea este slaba. Atata timp cat nimeni nu este capabil sa enumere pozitia comuna, unitara si uniforma a intregii Europe in relatie cu teme importante, nu putem vorbi de Europa ca putere economica sau politica.

In consecinta, este greu sa ne imaginam cine ar putea lua locul SUA ca putere mondiala. Asta nu inseamna ca SUA sunt predestinate sa domine. Dar mie unuia nu imi place ideea unei lumi in care agenda ar fi dictata de tari cu atributele Chinei, Rusiei, sau in care agenda ar fi balbaita in „sommet-uri” bruxeleze.

A.N.: Intr-unul din cele mai surprinzatoare scenarii, dr. Igor Panarin, un academician rus, fost agent KGB, a declarat anul trecut ca, la un moment dat in 2010, Statele Unite se vor prabusi, impartindu-se in sase state separate, unele dintre ele controlate de tari straine. Sa dam crezare ideilor sale sau sa le respingem ca simple teorii ale conspiratiei? Este ruperea SUA o probabilitate realista in viitorul apropiat?
 
A.P.: Teoretic, orice e posibil, mai ales daca bei suficient incat sa-ti pierzi uzul ratiunii. A lua acest scenariu in serios la ora actuala denota insa o anumita doza de ignoranta si superficialitate care nu sunt demne nici macar de mass-media romaneasca.

A.N.: Revolta anti-dolar ce capata amploare la nivel mondial reprezinta cumva un semn al declinului SUA si al pierderii hegemoniei monedei sale?

A.P.: Este adevarat ca unele banci centrale au decis ca rezervele lor valutare trebuie diversificate in asa fel incat sa nu fie vulnerabile la fluctuatiile unei singure monede. De aici si pana la o „revolta anti-dolar” e cale lunga, o cale care nu trebuie parcursa inlocuind faptele cu fantezia.

A.N.: Pentru unii, puterea Americii este inradacinata in mare parte in forta sa militara. Altii sunt de parere ca puterea SUA depinde pana la urma de economia americana. Se confrunta cele doua cu probleme in momentul de fata? Sau e vorba mai ales de un declin politic?

A.P.: Atat economia americana, dar si fortele armate, se confrunta cu probleme structurale. Despre cele economice am vorbit deja. Armata americana inca e mai pregatita pentru Razboiul Rece decat pentru conflictele actuale, are nevoie de o reforma din temelii.
Nu in ultimul rand, sistemul politic american pare a fi paralizat sub semnul unei impotente sinucigase, a unui populism de mana a doua si a unui anti-intelectualism ingrijorator. Ambele partide sunt prizoniere ale extremelor, discutia este deturnata de voci stridente cu agende inguste, iar chestiunile „mari”, dificile – deficite bugetare, reforma educatiei etc – raman nerezolvate.

Pe de o parte, republicanii perpetueaza mituri despre taxele care trebuie scazute pentru a stimula economia, in timp ce tipa despre deficitul bugetar, si dau apa la moara unei bucati de America pentru care stiinta si cunoasterea sunt inferioare mitologiei biblice. Pe cealalta parte, democratii nu sunt in stare sa comunice cu claritate o contra-oferta credibila.

In consecinta, avem de-a face cu probleme pe mai multe planuri. Trebuie insa sa mentionam ca nici multe alte tari europene, inclusiv Romania, nu stau mai bine. O mare parte a lumii euro-atlantice pare incapabila sa ia decizii importante si e paralizata in fata unor probleme care nu mai pot fi ignorate prea mult timp.

A.N.: Intr-un sondaj de opinie GfK Roper despre felul in care natiunile se califica ca “branduri” globale, America a urcat vertiginos de pe locul 7 in 2008, pana pe locul 1 in 2009, in mare parte pentru ca lumea a salutat alegerea lui Barack Obama in functia de presedinte al SUA. Poate un lider considerat el insusi un “brand” sa aduca inapoi maretia Statelor Unite?

A.P.: Nu. „Maretia” Statelor Unite consta in capacitatea acestora de a se re-inventa. Un lider poate inspira acest curent si-l poate stimula, dar nu-l poate crea din piatra seaca.

A.N.: Pe de alta parte, unele voci afirma ca presedintele Barack Obama pare foarte slab pe scena internationala (un sondaj recent Democracy Corps–Third Way a indicat faptul ca 51% dintre americani sunt de parere ca pozitia tarii lor in lume a decazut in timpul lui Obama), iar acest lucru, combinat cu performantele slabe ale economiei SUA, ii incurajeaza pe unii sa actioneze in moduri in care, altfel, n-ar fi facut-o. Vezi vreun semn ca SUA se confrunta in prezent cu o sfidare la nivel mondial?

A.P.: La summit-ul G20 de la Seoul, presedintele american nu a obtinut ce a vrut. Israelul face fata presiunilor Casei Albe in privinta coloniilor din Gaza. Exemple ar mai fi. Cred ca este prematur sa declaram ca SUA nu mai au influenta, sau ca Obama nu mai este relevant. Avand in vedere absenta unui contracandidat credibil la Casa Alba, Obama are sanse sa fie re-ales – nume precum Sarah Palin sau Newt Gingrich sunt glume proaste, oameni fara sanse in alegerile generale. Istoric vorbind, cel de-al doilea mandat al unui presedinte american e momentul in care acesta are ragazul sa se aplece spre afaceri externe – cu atat mai mult cu cat acest prim mandat este dominat de agenda interna si de criza economica.

A.N.: O parte a conservatorilor afirma ca rezultatul recentelor alegeri legislative a trimis lumii un mesaj clar ca poporul american nu va accepta declinul celei mai puternice natiuni din lume. Poti sa ne spui de ce lumea are nevoie de o America puternica, infloritoare, dinamica si prospera?

A.P.: Lumea are nevoie de o America puternica si stabila pentru ca nimeni altcineva nu este deocamdata capabil sa-i ia locul.

Pe de alta parte, multor americani de rand nu le pasa mult de rolul SUA in lume, chiar daca unii au un atasament afectiv fata de notiunea de America puternica. Teza conservatorilor nu este nimic altceva decat propaganda ieftina, iar afinitatea declarata a multor imigranti romani din SUA pentru partidul republican este un basm nascut din ignoranta acestora si perceptia ca democratii ar fi in vreun fel de stanga, in sensul de comunism.

Rezultatul alegerilor din noiembrie 2010 nu reflecta altceva decat nemultumirea poporului american cu privire la starea economiei, in contextul asteptarilor irationale pe care le avea de la administratia Obama.

A.N.: SUA este o tara care a reusit sa se reinventeze de mai multe ori inainte, iar America continua sa fie in invidiata de intreaga lume. Mai e insa realist faimosul “Vis american”?

A.P.: DNA-ul americanilor este caracterizat de increderea in viitor, de optimism, de apetit pentru risc. Vorbim de o tara intemeiata de oameni care si-au pus viata in pericol sa ajunga acolo – si nu putini o mai fac inca. Atitudinea necesara supravietuirii unui drum lung, in conditii mizere, convingerea ca necunoscutul care te asteapta la destinatie nu poate fi altfel decat mult superior cunoscutului pe care-l lasi in urma, acest gen de gandire nu va fi eliminat din fibra societatii americane. El reprezinta un avantaj pe care nimeni nu il are. Atata timp cat vor exista oameni dispusi sa-si ia destinul in propriile maini si sa-si croiasca o noua viata sub semnul „visului american”, SUA vor avea capacitatea de a fi o societate care renaste din propria cenusa. Cand „loteria vizelor” nu va mai avea musterii, abia atunci vom pute vorbi de declinul SUA.

A.N.: George Friedman, fondatorul Stratfor si autorul volumului “The Next 100 Years, A Forecast for the 21st Century”, a prezis ca “SUA vor domina secolul 21”. El a mai spus ca “Europa este pe cale de disparitie” iar “China nu va putea supravietui unui miliard de tarani furiosi”. Mai mult, o majoritate covarsitoare a alegatorilor si politicienilor americani sustine teoria ca Statele Unite “sunt cea mai mare tara din lume”. Continua insa SUA sa fie cea mai mareata tara care a existat vreodata?

A.P.: Nu sunt deloc convins de existenta acelei „coplesitoare majoritati” a alegatorilor si politicienilor americani care sustin ca SUA sunt cea mai tare, mare si frumoasa tara. Da, este adevarat ca pentru americani, patriotismul tinde uneori sa degenereze in retorica egoista de acest gen. Nu inseamna insa ca tendinta unor americani de a-si pune tara pe un pedestal reflecta convingerea ca nimeni nu e ca ei. Sa fim seriosi, in fiecare tara exista cetateni care sunt convinsi ca natiunea lor este mai speciala, si cu o misiune unica in lume. Exista destui oameni care cred ca Romania beneficiaza de o anumita binecuvantare divina, si nu ofera nici un argument solid pentru asta, pentru ca asa ceva nu exista.

Cine determina care tara este cea mai mareata, puternica, frumoasa, etc? Care sunt criteriile? Vorbim totusi de evaluari prin excelenta subiective. A lua in discutie ideea de tara in termeni de „cea mai…”, cu convingerea ca acest lucru este o certitudine, mi se pare o dovada de mare ignoranta, poate chiar de prostie. Este cu certitudine un mod ieftin de a inflama tendinte nationaliste searbede.

Pe de alta parte, e greu de disputat ideea ca Europa e pe duca, un muzeu plin de vechituri in care se mananca bine dar in care nu se face mai nimic. In Franta, de exemplu, trei sferturi din tinerii sub 35 de ani aspira sa fie birocrati – cine va construi urmatoarea generatie de TGV-uri atunci? In acest context, disperarea cu care Romania isi pune toate sperantele in Europa si defunctele ei foste puteri este cu atat mai penibila.

China si Rusia au probleme grave pe care nu par a fi dispuse sa le rezolve prea degraba, iar restul puterilor emergente inca nu au resurse sa „dea ora exacta” in plan mondial. In acest context, SUA sunt aproape condamnate sa domine…

Adrian NOVAC
HotNews.ro
20 decembrie 2010
————————————————-

*Andrei POSTELNICU, ziarist cu peste 10 ani de experienta in presa scrisa, in televiziune si in mediul online. A trecut de la jurnalismul financiar la oferirea de consultanta pentru inalti oficiali guvernamentali si lideri de companii. In prezent este consultant independent. In 2009, a oferit consultanta presedintelui Senatului Romaniei. Intre 2006-2007 a activat ca Hedge Funds Reporter pentru Bloomberg News, articolele sale aparand frecvent pe prima pagina a unor publicatii prestigioase precum International Herald Tribune si New York Times. Timp de sase ani, a fost US Markets Correspondent pentru Financial Times, la New York. A colaborat de-a lungul anilor cu revista FOREIGN POLICY, publicatiile Evenimentul Zilei, Capital, ECONOMIST INTELLIGENCE UNIT, Newsweek, cu posturile BBC World Service Radio & Television, Realitatea TV si a oferit analiza la CNN International si CNBC. In 2004, TJFR Magazine l-a inclus in “30 Under 30”, lista celor mai influenti ziaristi pe probleme de economie din SUA, cu varsta sub 30 de ani. Detine o licenta de pilot (JAR-FCL Private Pilot’s License). In 2001, a participat la o cursa ciclista de 800 de km in Alaska, strangand 4.000 de dolari pentru cercetarea SIDA. Pasionat de istoria moderna a Europei de Est, de impactul tranzitiei de la comunism la statutul de membru UE al fostelor tari din blocul estic.

Interviu cu Ana BLANDIANA

-25 martie 1942  se naste la Timisoara, ca prima fiica a cuplului Gheorghe si Otilia Coman, Otilia-Valeria, cea careia in familie si printre prieteni i se va spune constant Doina, iar in literatura se va numi Ana Blandiana.
-1959 Debuteaza in revista Tribuna din Cluj cu poezia Originalitate, semnand pentru prima oara Ana Blandiana
– 1960 Se casatoreste cu scriitorul Romulus Rusan.
-1963 Dupa o interdictie de patru ani, redebuteaza, de data aceasta irevocabil, in revista Contemporanul, condusa de G. Ivascu.
-1963-1967 Urmeaza si termina cursurile Facultatii de filologie a Universitatii din Cluj
-1964 ii apare prima carte,,Persoana intaia plural “,versuri,cu o prefata de Nicolae Manolescu,Editura pentru Literartura.
-de-a lungul anilor ii apar numeroase carti,la diferite edituri si face multe traduceri

– 2001 Este aleasa membru fondator al Academiei Mondiale de poezie care ia fiinta la Verona sub egida UNESCO.
Ana Blandiana este o militanta de frunte a vietii publice romanesti.O femeie frumoasa,inteligenta,cu o voce blanda,receptiva cu tot ce se petrece in jurul domniei sale si este o adevarata profesionista.                                                           Multumesc din suflet ca a acceptat interviul care urmeaza.Prenumele domniei sale de poeta,ziua si luna de nastere coincid cu ale mamei mele,o bucurie in plus pentru mine.

“Nu e nevoie sa ajungi la poezie, este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.”

Adalbert  GYURIS – De cand e colaborarea cu poezia  si cu    cuvintele ?
Ana  BLANDIANA- Imi amintesc momentul cand am scris primul text cu rime si ritm,asta intelegeam atunci prin poezie,in clasa a doua.Dar nu imi mai amintesc de cand toata lumea considera ca acesta este destinul meu,in orice caz, tot din prima copilarie.N-am avut niciodata problema optiunii.A hotarat pentru mine cineva mai de sus.

Atunci v-a venit ideea de a folosi un pseudonim ?
– Pseudonimul s-a nascut,din numele satului Mamei – Blandiana – si rima sa, cand eram in ultima clasa de liceu am trimis, mai multi colegi, poezii semnate cat mai melodios la revista ,,Tribuna” din Cluj.Ale mele au aparut,iar pseudonimul  s-a transformat in nume pentru ca Tata fiind detinut politic,n-as fi putut publica cu numele meu real-Otilia Valeria Coman.De altfel,nici asa nu mi-a folosit prea mult,pentru ca oficialitatile din orasul meu,Oradea, au avut grija sa comunice tuturor publicatiilor din tara ca”sub pseudonimul Ana Blandiana se ascunde fiica unui dusman al poporului”.

Cantariti mult inainte de a asterne pe hartie gandurile dumnea-  voastra ?
– In poezie,de obicei, inceputul vine de undeva din afara mea,primele cuvinte,sau primele versuri.Munca este sa fiu in stare sa continui,sa rotunjesc si sa inchei la acelasi nivel .Este ca si cum ar trebui de fiecare data sa dovedesc ca merit sa fiu destinatara acestor mesaje.

Poetului i s-a dat un talent de la Dumnezeu pentru a remodela lumea,de a o retrai si apoi  a o retransmite celor ce iubesc  poezia ?
– Nu cred ca poetii au fost vreodata in stare sa remodeleze lumea,ceea ce Dumnezeu le-a dat a fost puterea de a transmite oamenilor revelatia samburelui de lumina pe care il ascund fiecare,de multe ori fara sa stie,in ei insisi.

Credeti ca poetul e un ales in felul sau ?
– Da,cu siguranta,da.El este ales sa transforme suferinta in cuvinte si cuvintele in suferinta.

Este un avantaj ca sotul dumneavoastra Romulus Rusan este scriitor ?
– Da.Am avut in felul acesta fiecare cate un critic de uz propriu.Ceea ce nu e putin lucru.

Care este deosebirea dintre un poet si scriitor ?
– Poetul transcrie “vocea zeeasca” despre care vorbea Socrate,scriitorul este un intelectual care incearca,muncind din greu,sa creeze oameni si lumi.

Poezia poate salva frumusetea unor sentimente care azi risca sa fie macinate de partea materiala ?
– In masura in care oamenii vor intelege ca “a aseza poezia in centrul lumii”(asa cum se spune in textul fondator al Academiei Mondiale de poezie UNESCO) este un fel de a salva lumea.De altfel nici nu e nevoie sa ajungi la poezie,este destul sa tinzi catre ea pentru a fi salvat.

Sunteti implicata in ,,Memorialul Sighet”,a venit cineva la dumneavoastra care a lucrat la penitenciarul din Sighet spovedindu-se ?
– Nu.Ar putea face asta doar daca le-ar fi frica sau rusine de ceea ce au facut.Dar atata vreme cat reprezentanti ai fortelor de represiune au inca pozitii importante in societate nu au de ce sa le fie frica de oameni,iar de Dumnezeu nu le-a fost frica niciodata.In ceea ce priveste rusinea,ea nu poate sa apara decat acolo unde exista discernamant intre bine si rau.

Credeti ca Romania intrand in Uniunea Europeana va scapa de partidele nationaliste ?
– Nu mai mult decat celelalte tari europene. De altfel, nici acum situatia nu e mult diferita de alte tari, ca Franta, ca Austria,ca Slovacia.

Stimata doamna Ana Blandiana va multumesc tare mult pentru aceste destainuiri si va doresc dumneavoastra si domnului Romulus Rusan,sotul domniei voastre inca multe realizari in domeniul scrisului.Sarut mainile !

Adalbert  GYURIS

Interviu: Fiorul vibrației creatoare în opera sculptorului Liviu Mocan

Sculptorul  clujean LIVIU MOCAN își are atelierul de lucru într-o zona linistită a metropolei universitare, parte de suflet a casei în care locuiește impreună cu familia sa.

Casa – asezată mai departe de freamatul grosier si permanent al concitadinilor săi, departe de zgomotul inevitabil al unui oras prosper, fericit situată în liziera unei bucăți de pădure de rășinoase – are în fața ei, la stradă, curtea, împodobită cu “stâlpi împuscati” si “semințe”, fără de număr, lucrări care l-au făcut cunoscut pe sculptor în întreaga lume.

Intrând in atelier – pentru început – am făcut câteva poze cu sculptorul, asezat la birou, meditând, dar si în mijlocul lucrarilor sale dispuse, fie direct pe pardoseala, fie asezate pe rafturi, dupa nevoia lor de spatiu. Multe din ele pareau parca a astepta suflarea care sa le dea “viata” pentru a putea umbla în lume, cum ne va marturisi ulterior sculptorul.

In fata cestii de ceai, maestrul Liviu Mocan, a avut amabilitatea sa  raspunda intrebarilor de sondare a amintirilor si izvoarelor operelor sale.

Reporter: Ce îti amintesti, care au fost primele framântari care te-au dus în directia de a alege sculptura ca mod de abordare artistica si materializare a meditatiilor tale?

Liviu Mocan: Nu eu am ales arta pentru viata mea, ci arta m-a ales pe mine. Cu alte cuvinte, Dumnezeu mi-a dat acest dar, aceasta chemare. Nu a fost o ecuatie pe care eu am gândit-o : Nu eu am zis „voi face arta pentru Dumnezeu”, ci  nu puteam si nu pot altfel. Lucrul pe care stiu sa-l fac cel mai bine in viata, lucrul care ma bucura, e sculptura. Si vad ca ea are o mare eficienta si un bun impact pentru oamenii cu care intra in contact. Cu mesajele lor – care cuprind adevaruri fundamentale si cosmice – prin estetica, oamenii reactioneaza pozitiv si foate intens.
Au fost situatii în care vorbind unora despre o sculptura, oamenii sa plânga chiar, vazând mai departe de ceea ce se vede, stând de vorba cu ei, despre sculptura din fata noastra si mesajul ascuns, astfel, am ajuns sa simt, ca toata povestea asta care caracterizeaza viata mea, ca pe ceva ce nu eu am ales, ci ca pe ceva ce mi s-a dat inca din copilarie.
Imi amintesc foarte bine de vremea când eram copil, probabil prin clasa a II-a, si am facut un desen la scoala, si acum pot sa ti-l redau. Era un tânar schior care parca zbura cu schiurile, in orice caz se afla atârnat intre cer si pamânt. Iar pe la 13 ani când eram în clasa a VI-a, am realizat prima sculptura, o poti vedea aici pe raft. Este din alabastru. Cumva dintotdeauna am facut ceva in domeniul artei, din copilarie, fara sa mai pomenim mai apoi de scoala mica de arta – Liceul de arta, Studiile academice -Universitatea de Arta din Cluj si de cele post academice, din USA. In fapt, sculptura a constituit pentru mine cea mai puternica atractie a vietii, desigur, dupa relatia mea cu Dumnezeu si aceea cu familia.

Reporter: Dezvaluie-ne din munca ta de laborator, creativ, deoarece operele tale tradeaza autorul grav, un profund gânditor care le-a plamadit.

Liviu Mocan: Eu nu sculptez. Eu reverberez, eu vibrez. Pentru mine actul de creatie este o reverberare, un ecou al creatiei divine in mine, eu sunt in primul rând o sculptura si abia apoi un sculptor. Pe mine, aceasta sculptura, ma modeleaza Marele Sculptor, zi de zi, clipa de clipa, El face ceva in aceasta creatie care sunt sculptura Liviu Mocan. Apoi, ca ecou al acestor lucrari, pe care le face Sculptorul, cu majuscula – Marele Sculptor – in mine, eu reverberez. Astfel, am pus chiar intr-un poem aceasta realitate care tine de actul meu de creatie:

“Ecouri ale propriei mele daltuiri, imi sunt daltuirile,
Sarmane intruchipari, galbene, albe.
Eu nu sculptez, eu reverberez,
Soaptele iubirii se impiedeca si in mine, sarmanul.
Si daca astfel e dat, ce alta pot face sub soare,
A face mai bun decât marelui flutur si alb,
Cutie de rezonanta, eu sunt.”

Daca actul de creatie ar fi o expresie a lumii mele – asa cum cei mai multi ARTISTI incearca sa-si creeze o lume si ei sunt imparatii acelei lumi- profunzimea lucrarilor mele, ca fiinta umana, ar merge probabil maximum pâna la sexualitate, dar pentru ca eu nu vorbesc – sculptez – mai intâi, despre lumea mea, ci despre lumea Lui, nevazuta, careia eu insumi ii apartin, atunci lucruri extrem de profunde si extrem de grave, intra in reverberatia sufletului meu, lucruri care tin de adevar, de frumos, de bine, lucruri la scara cosmica, lucruri care depasesc cu mult capacitatea mea de percepere, si, astfel, arta pentru mine este acel loc in care eu ma integrez unei lumi superioare mie, pe care incerc s-o inteleg si sa intru in armoniile ei.

Reporter: Creatia divina joaca un rol primordial in opera ta, cum si vorbesti. Ce îti amintesti, care au fost primele tale framantari duhovnicesti în acest sens?

Liviu Mocan : Primele încercari pe care le-am facut în domeniul sculpturii au fost portretele celor dragi. Eram foarte tânar când am facut portretele bunicilor mei, din partea mamei, Oltean Petru si Oltean Ana, lucrare de foarte mari dimensiuni. Apoi, am realizat un portret a lui Viorel, fratele meu. Apoi, dupa ce Dumnezeu mi-a dat familie, am incercat sa-i portretizez pe ei, pe sotia mea si pe copiii mei.
De ce consider ca aceste lucrari raspund intrebarii tale? Pentru ca inteleg din ce in ce mai mult, cu cât imbatrânesc, ca relatiile sunt pietrele de temelie ale existentei umane : Relatia cu Dumnezeu si relatia cu semenii. Ca artist, foarte usor te izolezi in propriul tau turn, in turnul de fildes, si acolo intri in dialog cu piatra, cu lemnul, cu bronzul si stai de vorba cu materialele intâlnite si atât de frumoase ! Uiti de semenii tai, te izolezi si mori, intr-un sens. Pentru ca esti viu atât timp cât esti intr-o relatie. Universul nostru este un univers relational. De aceea cele doua porunci fundamentale, in care se aduna absolut tot, tin de conditia umana. Prima, iubeste-L pe Domnul Dumnezeu, si, a doua iubeste-i pe semeni. Si ce sunt acestea? Sunt relatii. Inca tot invat si acum sa ies din turnul meu si sa iubesc. Sa-mi iubesc sotia, sa-mi iubesc copiii, sa-mi iubesc vecinii, sa stau de vorba cu ei, sa am o relatie cu ei. Astfel, faptul ca le-am facut portretele celor din familie, consider ca este un act de spiritualitate, si anume una de esenta, pentru ca, altfel eu, prin natura mea, prin firea mea, nu as cauta aceste lucruri in mod natural.

Reporter: Ce anume iti inspira creatia ? Nichita Stanescu în poemul “Nod 28” spune ca “Daimonul meu vine de departe / in gazda fapturii mele, …” E o inspiratie de moment ce o determina?

Liviu Mocan: Aici, de fapt, prin ]ntrebarea aceasta, reintram ]n turnul de fildes, pentru ca aceasta supa, acest lichid, aceasta apa vie care favorizeaza actul de creatie, este relatia mea intima si personala cu Dumnezeul meu. Stau cu El într-o stare de vorba, intr-o incercare de a-L simti, de a-L intelege, de a-L trai. Si din aceasta stare curg ideile, curg motivele de inspiratie.

Reporter: Cercetând istoria operelor tale, vedem ca mai toate au mai multi ani pâna sunt finalizate. Ce anume face diferenta timpului scurs pâna la finalizarea unei lucrari?

Liviu Mocan: Dumnezeu este sculptor. Când Dumnezeu a creat din lut, din pamânt moale, fiinta umana, i-a dat forma exterioara, a creat sculptura din pamânt, dar nu s-a oprit aici. Pasul urmator a fost sa-i dea duh de viata.
Sculptorul marunt, cum sunt eu insumi si oricare dintre cei ai lumii si istoriei – în comparatie cu marele, totalul sculptor – facem insa la fel, cream obiectul de arta, dar el nu e gata pâna in momentul in care are suflet, pâna in momentul in care reusim creând ceva, o emotie, un reflex, o miscare, o patina, ceva care sa-i dea viata. Ceva, în alte cuvinte, care sa-i creeze emotia artistica. Sa nu privesti la obiectul acela, ca la un obiect utilitar, ca la un pahar, de pilda, pe care il iei, il umpli si-l folosesti, ci la un obiect de arta. Privitorului, când il vede, trebuie sa-i trezeasca o emotie. Atunci e gata o lucrare de arta când are suflet. De aceea, in atelierul meu sunt lucrari gata, unele de ani de zile, dar care nu sunt vii, nu au suflet si probabil vor ramâne nenascute, pentru totdeauna. Vor muri -ramân moarte- in atelierul meu si nu vor ajunge sa aibe viata, adica sa paraseasca atelierul si sa se mute si sa locuiasca intr-un muzeu, in casa cuiva, intr-un oras, pentru ca nu au viata.

Reporter: Care e relatia ta cu Dumnezeu în timpul elaborarii unei opere? Unde e El în acest timp? Cum vezi implicarea Sa?

Liviu Mocan: Eu nu sunt sculptor, eu sunt ucenic. Pe mine ma intereseaza extraordinar sculptura. Toata viata m-a interesat. Si studiez si observ si invat despre sculptura, continuu. Dar sculptura este regina piesei mele de sah, nu regele. Regele este Dumnezeu. Pentru mine arta este doar modalitatea in care ma apropii de rege. Este vehiculul meu, este fereastra mea prin care privesc universul, il privesc pe Dumnezeu. Incerc sa inteleg ceva despre lume, despre viata, despre mine insumi. Arta, este de la Dumnezeu, care mi-a daruit-o ca fereastra, un spatiu prin care El comunica cu mine. Când ajung la Atelier, primul lucru pe care incerc sa-l fac, nu este sa ma apuc de lucru, ci primul lucru este sa ma apuc de rugaciune, sa stau de vorba cu Maestrul meu. Sunt ucenicul in acel atelier, El e maestrul si rugându-ma il intreb: „Maestre, ce planuri ai Tu astazi de lucru, ce vrei sa realizam? Ce vrei sa facem?“ Imi deschid, inima, imi deschid urechea si incerc sa aud soapta Lui si in ziua respectiva ma ocup de lucruri care simt ca vin de la El, ca El vrea sa le realizeze.

Reporter: Cum se face ca operele tale tind mereu în sus, în înalt?

Liviu Mocan: Esenta evangheliei este verticalitatea. Opera de mântuire se realizeaza de Isus Cristos si prin imaginile lucrarii sale, de vizualizare, care sunt verticale, extrem de expresive. La ce ma refer? Mântuitorul Cristos a murit inaltat intre cer si pamânt. A murit vertical. Ar fi putut alege un alt tip de moarte, cum de altfel contemporanii lui au si incercat s-o faca, sa arunce cu pietre in El, astfel ca ar fi murit orizontal, dar Isus a murit vertical, legând pamântul de cer. Apoi, dupa ce a fost ingropat si a inviat din morti, S-a inaltat la cer, S-a inaltat, S-a inaltat pâna ce ucenici l-au pierdut din ochi, când ingerii au acoperit intrarea in celelalte dimnesiuni ale universului. Nu vi se pare interesant ca Mântuitorul, când a parasit lumea aceasta, S-a inaltat, adica a urcat la cer. El ne-a lasat pentru totdeauna o imagine vizuala a plecarii Lui d epe pamânt. Ne-a lasat verticala cosmica, axul lumii, invierea din morti. Aceste lucruri fundamentale cu privire la moartea si invierea Mântuitorului, inspira verticalitatea lucrarilor mele.

Reporter: Dupa cum stii,  am participat impreuna  la Conferinta CRESTEREA IN HAR – 25-28.10.2010, de la sala Romana a hotelului NAPOCA din Cluj, la care invitatul principal a fost scriitorul PHILIP YANCEY. Pentru acea sarbatoare ai pregatit doua lucrari foarte importante. Una ai « ridicat-o » ad-hóc impreuna cu un coleg si fiul tau (cred), in ritmul unei pisese de teatru foarte bine regizate. Sincere felicitari!  E vorba, mai intâi, de Piatra din capul unghiului, apoi, cealalta lucrarare, “Invitation/Decalogue” Vorbeste-ne, te rog, despre aceste lucrari.

Liviu Mocan: “Piatra din capul unghiului” – ca de altfel si “Invitatie/Decalog” – este o lucrare colectiva, este o realizare a vecinului si prietenului meu Daniel Veja, a fiului meu David Mocan si a mea. Am incercat sa exprimam impreuna faptul ca Domnul Isus Cristos este piatra de bolta a universului, piatra de bolta a mântuirii noastre. Pietrarii care construiau templul, au neglijat aceasta piatra fundamentala, neglijând-o adesea si azi. Daniel Veja este constructor. El intelege foarte bine cum pentru o bolta cât de importanta e piatra aceea care aduna si tine bolta, cheia boltii cum se mai cheama. Daca acea cheie nu exista, daca piatra aceea pe care se sprijina de fapt ambele jumatati ale boltii, daca piatra aceea nu exista tot esafodajul se prabuseste. Isus e fundamental. In piesa noastra, David, baiatul meu, copilul cret, frumos, inocent, in alte cuvinte, ingerul, lumea spirituala, care ne oferea aceasta piatra lui Daniel si mie ca si constructori in salopete care ridicam bolta, dar am refuzat-o mereu. Pentru ca nu-i vedeam locul ei, nici nu semana cu nici una dintre celelalte pietre. Deabia când am dat sa terminam bolta si am vazut ca ne lipseste o piatra, CAND a reaparut Ingerul cu ea, ne-am dat seama ca aceea este piatra necesara.

Invitatie/Decalog este o lucrare extrem de importanta pentru viata mea, este foarte importanta pentru conditia umana si este foarte importanta pentru generatia noastra. In contemporaneitate, civilizatia vestica, in mod special, a devenit relativista, considera ca nu mai exista absolutE. Ca absolutul il fixam noi fiecare dupa buna placere a carnii si firii noastre, a idealurilor, a dorintelor noastre. Pe când creatorul nostru, creatorul fiintelor umane ne-a daruit codul moral, ne-a daruit cele zece porunci. Si ni le-a daruit la modul in care ni se cuvine din partea lui, ca Imparat al unei imparatii in care noi suntem cetateni. El ne-a dat poruncile Lui si ne spune ce sa facem si ce sa nu facem, ce e voie si ce nu e voie. Dar toate acestea, desigur, ca sunt de folos pentru noi, nu pentru El. Astfel ca am creat aceasta lucrare, despre Cele 10 porunci, aici in estul Europei si Dumnezeu a destinat-o intr-un mod foarte, foarte interesant sa calatoreasca prin lume. Si, din estul Europei, acum un an, când lumea noastra protestanta sarbatorea 500 de ani de la nasterea lui Calvin, la Geneva (vezi si http://vimeo.com/9614663, vernisajul lucrarii expuse la Geneva), aceasta lucrare despre cele 10 porunci a fost parte a manifestarilor respective, din iulie 2009. Si a stat la Geneva mai multe luni, a iernat acolo, apoi Dumnezeu a dus-o prin alti frati lânga Los Angeles la Bellflower, de acolo a plecat mai departe in Michigan. Acum strajuieste – pentru un an – la Calvin College, National Liberal Arts College, in Grand Rapids, Michigan. Eu nu am planuit sa fac aceasta sculptura. Mie mi-a dat Dumnezeu ideea aceasta, acum 17 ani, si o aveam ca schita in atelier. Atât am putut eu face, atât mi s-a dat. Dar mai pe urma, Domnul a trimes diversi oameni, unul dupa altul, carora le-a dat alte obligatii si alte misiuni (unul a fost Jonathan Tame, misionar evanghelic englez, care a adunat bani s-o realizam la scara mare, cca 5 m inaltime fiecare componenta; apoi Adrian Gocan, Apoiray Verwise si foarte multi altii).
Aceasta sculptura este o metafora. O metafora care exprima mesajul sculpturii Invitatie Decalog, aceea ca cele 10 porunci sunt mâinile lui Dumnezeu care ne protejeaza sau ne pedepsesc, in functie de pozitionare noastra fata de El.

(mai multe informati despre acest grup statuar puteti gasi pe websitul acestuia http://www.liviumocan.com/ pe
www.invitationsculpture.com si pe pagina facebook invitation sculpture decalogue)

George Danciu

Credinta, literatura si… Mexic!

Necunoscut poate pentru multi din Barlad, orasul in care s-a nascut in urma cu aproape 35 de ani, poetul, scriitorul si pastorul Marcel Vasilache si-a publicat operele nu doar in Romania. S-a lansat literar in Barlad si a ajuns acum sa ridice case rezidentiale si sa slujeasca in «Fantana Vietii», din Mexic. Marcel Vasilache este exceptia care confirma regula: a reusit dincolo de granite. Mult prea departe de casa, insa fara sa renunte la credinta, barladeanul spune ca a «supravietuit» chiar si isteriei create de asa-zisa pandemie de gripa porcina. Acum, duce o viata absolut normala: are o sotie mexicana, o fiica de patru ani si parintii alaturi de el.
Reporter: Vrem sa aflam cate ceva despre omul Marcel Vasilache, nascut in Barlad, dar care, in prezent locuieste in Mexic.
Marcel: Sunt un om care depind foarte mult de credinta in fiecare decizie pe care o iau. Inainte de a face un pas in viata, depind foarte mult in a ma pune de acord cu Blanca (sotia, n.r.) si, impreuna, ne rugam unui Dumnezeu care ii asculta pe cei ce lasa totul in mainile Lui. Sunt un om pentru care problemele vietii au intotdeauna o solutie si care nu se dezamageste chiar atat de usor de viata. Imi place sa lupt pentru tot ceea ce imi doresc.
Reporter: Cum de ati ajuns in Mexic? E cale lunga de la Barlad pana acolo!
Marcel: Fiecare are un scop in viata si un plan bine trasat inca din vesnicii. Dumnezeu ne traseaza o linie care ne ghideaza si, daca suntem ascultatori, avem numai binecuvanta ri in viata. Daca nu Il lasam ca El sa decida in vietile noastre, fiecare decizie a noastra are ca rezultat numai dezastre si nefericiri. Revenind la intrebare, eu simteam in inima mea ca locul meu nu era in Romania inca inainte sa stiu ca voi pleca in Mexic. Imediat ce am avut posiblitatea, am facut-o fara sa ma gandesc de doua ori. Cred ca am urmat linia care mi-a fost pusa in fata.
Reporter: Spuneti-ne cate ceva si despre sotie si fetita.
Marcel: Este vorba despre Blanca Sandoval Cardona, fiica unei celebre cantarete mexicane prin anii ’60-’ 80, Maria Elena Sandoval. Sotia ma ajuta sa corectez gramatica din cartile scrise de mine in spaniola si ma sprijina si in celalalt sector, unde sunt pastor general. Nu stiu ce as face fara ea! Fiica noastra, Abigail, va implini in noiembrie 4 ani si este in al doilea an de gradinita.
Reporter: Queretaro este un stat aproape desertic. Nu este o diferenta prea mare fata de clima din Barlad?
Marcel: Tot statul Queretaro este foarte frumos. Aici sunt sate ale caror centre istorice a fost construite de catre spanioli, dar sunt locuite in majoritate de indigeni, care nici macar nu vorbesc spaniola, in multe cazuri. In Mexic inca se mai vorbesc peste 300 de dialecte. Eu locuiesc in apropierea Muntilor Sierra Madre Oriental, unde se gasesc niste catedrale foarte frumoase si stranduri cu ape termale. Din pacate, tot spaniolii sunt cei care au distrus templele civilizatiilor anterioare, de exemplu, maya sau purepecha, pentru ca pe locul respectiv sa ridice catedrale impresionante, unde indigenii sa ii adore pe dumnezeii catolici si sa ii lase la o parte pe cei ai lor. Deci, da, e o diferenta foarte mare fata de Barlad. Insa Barladul va ramane pentru totdeauna in inima si in amintirile mele.
Reporter: Exista un conflict intre cariera literara si cea pastorala?
Marcel:
Cariera literara mi-am inceput-o in Barlad, in anul 1997, in cadrul cenaclului „Alexandru Vlahuta“, gazduit de Casa de Cultura „George Tutoveanu“, iar in 1998 am debutat cu poezia „Ploaie cu aschii“, in publicatia „Pareri Tutovene“. Poeziile mele au fost publicate in diferite reviste si ziare din Barlad, Vaslui si Bucuresti si am fost coautor in doua carti publicate sub egida cenaclului „Al. Vlahuta“. Am mai publicat si doua carti personale in limba romana si doua in spaniola. Sunt si pastor general al bisericii Fuente de Vida (Fantana Vietii), dar ma dedic si constructiei de case rezidentiale. Am invatat arhitectura fara sa merg la o universitate anume.
Reporter: Despre ce anume scrieti?
Marcel:
Despre Cel care mi-a schimbat viata: Mantuitorul. El nu tine seama de diplomele intinse pe pereti sau de contul impresionant pe care il poti avea in banca. Trebuie spus ca, de fapt, religios nu am fost niciodata. Am cunoscut credinta cu zece ani inainte sa plec din Romania, din Barlad. Dar acum m-am obisnuit foarte mult aici. Din 2005 sunt cetatean mexican. Am si votat la alegeri.
Reporter: Cum va petreceti timpul liber? Banuiesc ca familia va ocupa majoritatea timpului loc.
Marcel:
Intr-adevar familia e pe primul loc. Biblia se refera la cei care nu au grija de familiile lor ca fiind niste pagani. In timpul liber, mergem sa mancam tacos, caldos de gallina si tot felul de mancaruri mexicane, care imi plac foarte mult. Iar cand avem vacanta, mergem pe litoral in diferite tari din America Latina sau chiar pe plaje mexicane, precum Acapulco, Cancun ori Puerto Vallarta.
Reporter: Ce impresie v-au facut locurile vazute pana acum?
Marcel:
Cand am vizitat sud-est-ul Mexicului am trecut prin ora[ul San Juan Chamula, situat foarte aproape de San Cristobal de las Casas, Statul Chiapas. Inainte sa ajungem acolo, ghidul turistic ne-a sfatuit sa nu facem poze, fiindca localnicii cred ca le furi spiritul daca ii fotografiezi. Niste italieni au indraznit sa le faca poze, iar localnicii i-au dus la o inchisoare de-a lor. Nimeni nu putea ajunge la ei, nimeni nu stia nimic de ei. Asa ca am ascuns camerele digitale. Inauntrul templului am avut o alta surpriza: indigenii sacrificau gaini pentru idolii lor, care erau amestecati cu icoanele catolice. Acolo, odata, cand a ars o biserica, statuia sfantului care ar fi trebuit sa o protejeze de dezastre a fost pusa dupa gratii, pentru ca nu a avut grija de biserica, si a fost coborata de pe perete pana la nivelul oamenilor, timp de cinci ani. Culmea, Coca Cola este considerata, in acelasi oras, sacra doar pentru ca, dupa ce o beau, oamenii eructeaza, iar acest lucru inseamna ca elimina spiritele rele pe care le au in interior. Altii beau, chiar in biserica, un fel de rachiu numit Puhl si, dupa ce se imbata, incep sa se balbaie. Ei cred ca vorbesc cu dumnezeii lor. Bani nu exista, ci se fac trocuri. O sotie «costa» trei vaci! Exact ca acum 500 de ani. Este surprinzator! Am ramas stupefiat de ceea ce am vazut. Mexic este o tara fenomenala, dar are si parti total necunoscute lumii, precum cea de care v-am povestit.
Reporter: Cum ati trecut prin etapa gripei porcine, pentru ca v-ati aflat in mijlocul „actiunii“?! Nu v-a fost teama pentru viata dvs. si a familiei?
Marcel:
Nu mi-a fost deloc teama. Intr-adevar, a facut ravagii pe aici, dar in ceea ce priveste frica de imbolnavire. Au murit persoane care locuiau in orase la distanta de doar 10 minute de noi. Chiar si neamuri de-ale unor prieteni au decedat. Doar ca ne acopeream fata cu masti chirurgicale ca sa nu respiram aerul. Oricum, unde puteam pleca?
Reporter: Ce planuri de viitor aveti?
Marcel:
In ceea ce priveste planurile literare, vreau sa profit de toata inspiratia pe care o am si sa scriu carti care sa fie traduse in cat mai multe limbi. Vreau ca tot ceea ce fac sa fie de folos umanitatii, sa se poata spune despre mine ca mi-am inchinat viata pentru ai ajuta pe semenii mei si ca am fost un motiv pentru ca altii sa-L cunoasca pe Mantuitor. Astea sunt planurile mele!
Reporter: Mai mentineti legatura cu prietenii lasati in urma in Barlad? V-a vizitat vreunul?
Marcel:
Tin legatura cu multi dintre prietenii mei de la Barlad. Dar nu prea au mai ramas acolo, sunt prin Italia, Spania si Statele Unite. Nu m-a vizitat niciunul inca, pentru ca Mexicul este foarte departe. Dar daca pot veni sa ne viziteze, ii primim cu drag! Chiar mi-e dor de prieteni si de locurile natale.

Articol scris de: Adriana Cristina Susnea
http://www.monitoruldevaslui.ro

George Sbarcea – compozitor, jurnalist si…agent secret

Omul pe care am ratat sa-l cunosc,
George Sbarcea – compozitor, jurnalist si…agent secret (I)

A fost un jurnalist incisiv si incomod, dar de mare succes in epoca. A realizat interviuri cu Mussolini si Hitler, fapt care i-a adus notorietate si atentia presei internationale. A fost insa si un compozitor de mare succes national si international. Nemuritoare raman peste timp, celebrele melodii ”Ionel, Ionelule”, ”De ce ai plecat?”, ”Un tangou de adio”, etc. In spiritul acelei epoci, un caracter puternic ca George Sbarcea – pe deasupra si fiu de colonel al armatei romane – nu putea sa nu fie si patriot. Asa ca, ”putin” spionaj in favoarea Biroului II al armatei regale, au dat un plus de ”culoare” vietii maestrului. Dar si de tumult. A fost arestat de cateva ori. Prima data de contrainformatiile maghiare, in timp ce incerca sa intre in Clujul ocupat, iar mai tarziu, de Siguranta statului, apoi de Securitatea romana.     

De vorba cu rudele din Cluj si din Sibiu ale maestrului Sbarcea
Intamplarea a facut ca, in urma cu mai bine de 30 de ani, sa fiu la un pas de a-l cunoaste pe George Sbarcea. Eram prieten cu o stranepoata a domniei sale, din Toplita Romana, locul unde ilustrul maestru isi petrecea o parte din concedii, acelasi loc in care mi-am petrecut si eu cativa ani din copilarie si adolescenta. La vremea aceea, stiam insa foarte putine despre acest om plurivalent, care a excelat in mai multe domenii si care, in opinia mea – si nu sunt catusi de putin patetic – a fost atins de aripa geniului. Marturisesc insa, ca la vremea aceea nu maestrul era obiectul interesului meu…ci stranepoata maestrului. Dupa aproape 30 de ani de la acel moment, participand la ”Zilele Miron Cristea”, la Toplita Romana, am fost din nou la un pas de a-l cunoaste pe maestru. Doar cateva zile, intre plecarea mea din oras si sosirea domniei sale in Toplita, ne-au despartit. Viata maestrului Sbarcea – un adevarat roman, inca nescris –  ma intriga insa din ce in ce mai mult, pe masura ce incepusem sa cunosc mai multe amanunte referitoarela la personalitatea, viata si opera sa. Dar nu suficiente. In decembrie 2004, am realizat pentru cotidianul Zi de Zi, un material despre compozitorul George Sbarcea si promovarea tangoului argentinian pe meleagurile romanesti. Am reusit atunci sa stau de vorba cu sora sa, doamna Margareta Stoica din Sibiu si cu nepotul sau, Petre Sbarcea, prof. univ. la Cluj. M-au asigurat ca intalnirea este posibila, ba chiar maestrul se va bucura, insa pe moment, fiind usor bolnav, o vom amana pentru anul urmator. Din pacate insa…”omul propune, iar Dumnezeu dispune.” Pe 27 iulie 2005, maestrul George Sbarcea a plecat la cele vesnice. Cu putin timp in urma, implinise 91 de ani. Un an mai tarziu – extraordinara coincidenta! – tot la 91 de ani impliniti, pleca la cele vesnice, prietenul sau de-o viata, cantaretul Gica Petrescu. Cu siguranta ca George Sbarcea a dus cu el multe amintiri si multe taine care ar fi meritat probabil consemnate. Au ramas insa arhivele Securitatii si…zelul unui cercetator, Vasile Valentin, gratie caruia am putut reconstitui o parte importanta din viata maestrului. Cu umor amar, am putea spune ca cel putin in cazul maestrului Sbarcea, dintr-un anume punct de vedere, arhivele Securitatii s-au dovedit a fi utile.           

”Rebelul” George Sbarcea …si compozitiile sale
Fiul medicului Constantin Sbarcea, colonel in rezerva al armatei romane, George Sbarcea s-a nascut pe data de 23 martie 1914, la Toplita Romana. La 9 ani a ramas orfan de tata alaturi de inca doi frati si o sora. Studiile le-a inceput Toplita, le-a continuat la Reghin si le-a incununat cu o diploma in drept, la Cluj. Nu s-a simtit catusi de putin atras de domeniul juridic, cochetand insa cu muzica si dovedind in acest domeniu certe abilitati componistice, dar si calitati de pianist de mare perspectiva. Fire romantica, dar si rebela, George Sbarcea si-a alcatuit o orchestra cu care, in tinerete, canta in localurile din Cluj, Satu-Mare, Sibiu, Timisoara…A fost picatura care a umplut paharul. Mama, dar si familia sa nu agreau ideea ca un tanar de perspectiva, cu studii juridice finalizate, sa fie ”muzicant” care canta in localuri. Pe deasupra era si nepot de Patriarh (Miron Cristea – n.a.). George Sbarcea perseverase in gesturile sale de fronda fata de familie. Primele nemultumiri ale familiei au fost generate de casatoria sa. Abia implinise 21 de ani cand s-a casatorit, iar sotia, Ana Bodo, fiica unui croitor, era maghiara. Intr-o epoca marcata de puternice resentimente intre romani si maghiari, casatoria respectiva parea mai degraba o sfidare a unor canoane familiale nescrise. Acolo unde a existat si exista dragoste, barierele etnice sau de alta natura, rareori conteaza. Drept urmare, Sbarcea nu a tinut seama de canoane. Era preocupat de muzica in cel mai inalt grad, iar succesul nu a intarziat sa apara. George Sbarcea, alias Claude Romano, a imbinat in creatia sa tangoul cu tematica romantei. Tangoul, romanta si alte forme dansante, au prins la public pentru ca s-au nascut din sentimente adevarate. George Sbarcea, Ion Vasilescu, Gherase Dendrino, Eli Roman, Ionel Fernic si altii au fost compozitori de nivel european care prin creatia lor si-au pus amprenta artistica definitiv, asupra unei epoci. Cristian Vasile, Viorica Vrioni, Jean Moscopol, Titi Botez, Dorel Livianu, Gica Petrescu…erau cantaretii care faceau vanzari colosale cu discurile lor. La vremea aceea, muzica romaneasca era cautata si in strainatate. Cei amintiti anterior, au plecat de mult timp la cele vesnice, dar creatiile si interpretarile lor au ramas in arhivele radio…si in memoria unora dintre noi, fiind ascultate si azi cu nostalgie. Auzindu-le, parfumul discret al unei epoci apuse, ti se insinueaza treptat in suflet. Totul pe ritmul inconfundabilului tango.

George Sbarcea, jurnalist…si frontierist arestat la Cluj
Inteligenta nativa, spirit cautator si plurivalent, George Sbarcea avea un verb percutant si caustic. Concomitent cu cronicile muzicale pe care le scria in cel mai ales stil, indeosebi intre anii 1940-1944, publica insa si articole cu caracter literar, dar si articole politice antisovietice. Iar ziare precum ”Rampa”, ”Porunca vremii”, ”Viata”, ”Neamul romanesc” sau ”Curentul”, se intreceau sa-l publice. Era deja cunoscut, mai ales – e drept – pentru muzica sa, dar era un nume care dadea bine pe pagina intai a oricarui ziar. Iar gloriei de compozitor i se adauga acum si cea de jurnalist, fapt care nu-i displacea tanarului Sbarcea a carui stea urca pe firmamentul muzicii romanesti, concomitent cu gloria jurnalistica. Dictatul de laViena, din 1940, l-a determinat sa-si mute familia la Bucuresti. La Cluj, va ramane insa mama sa, care a refuzat sa se mute. Ajuns in Capitala Regatului roman, George Sbarcea a fost incadrat la Ministerul Propagandei, Sectia Secretariat, cu misiunea de a tine legatura telefonic cu redactiile ziarelor, dar la scurt timp a fost cooptat in Directia Presei Straine. Cunostea mai multe limbi straine, iar sarcina sa era aceea de a intra in legatura cu ziaristii straini acreditati in Romania. Nu era numai o munca de reprezentare, trebuie sa recunoastem. Sarcina sa era in primul rand una de informare, iar ziaristii, se dovedesc in foarte multe ocazii niste surse de informare de mana intai. Alteori insa, tot cu ajutorul lor – mai mult sau mai putin deliberat – se pot „orchestra” si campanii de dezinformare foarte bine tintite. Cert este faptul ca tanarul Sbarcea isi facea munca foarte bine, de vreme ce pleca mult in strainatate, ocazie cu care a si realizat interviurile cu Mussolini, iar ulterior cu Hitler. In iunie 1944, mama sa, ramasa la Cluj, a fost grav ranita intr-un bombardament, iar tanarul George Sbarcea nu a mai asteaptat aprobarea organelor maghiare de frontiera pentru a trece granita, aprobare pe care dealtfel o ceruse. S-a deghizat in mecanic de locomotiva si a trecut frontiera clandestin…..

Arestat…si apoi schimbat pe dealul Feleacului
La scurt timp dupa ce, deghizat in mecanic de locomotiva a traversat frontiera impusa prin Diktatul de la Viena, George Sbarcea a fost arestat de organele maghiare de contraspionaj. Dupa 10 zile petrecute intr-o inchisoare din Cluj, a fost innapoiat romanilor, pe dealul Feleacului, la schimb cu un maghiar, ofiter de informatii, deconspirat si arestat pe teritoriul Romaniei. Interventia partii romane pe langa partea maghiara, s-a facut la nivel inalt, cel mai probabil la sugestia Biroului II din Marele Stat Major al armatei romane, cu care Sbarcea deja colabora, fiind probabil recrutat de organele de informatii romanesti, la momentul in care incepuse sa lucreze la Directia Presei Straine. De vreme ce se intervenise pentru Sbarcea, este evident faptul ca el, prin pozitia, dar si prin prestatia sa, avea o valoare deosebita ca sursa. Se misca intr-o alta lume, avea un farmec personal aparte, era cunoscut si stia sa se faca placut, dar in aceeasi masura util, si dispunea totodata de capacitatea de a se insinua discret intr-un mediu din care se puteau obtine informatii importante si valoroase. De la Biroul II, a fost detasat, tot cu sarcini informative, la Centrul de Control Militar nr. 3 din Cluj, fiind in legatura locotenent-colonelului Ion Almajan. In acelasi timp insa, in 1946, a intrat in atentia Sigurantei romane pentru legaturile pe care le intretinea cu consulul englez la Cluj, James Hartley. Avusese sarcina de la Biroul II sa-l contacteze pe consul sau facuse acest lucru din proprie initiativa? Este greu de spus, dar in schimb este cert faptul ca Siguranta romana nu cunostea activitatea informativa a lui Sbarcea in favoarea Biroului II al armatei, intrucat acesta din urma nu avea interesul de a-si deconspira agentii si cu atat mai putin misiunile. Pe de alta parte, atunci, la fel ca si acum, exista si o oarecare concurenta intre serviciile de informatii.     

”Criminalul de razboi” George Sbarcea, arestat si la Petelea-Mures
Dupa 23 august 1944, George Sbarcea, a colaborat sporadic, dar sub pseudonim, la ziarul ”Drapelul”. Era din ce in ce mai preocupat de viitor si mai ales cel al familiei sale. Prin sentinta numarul 5 din 1946, Sbarcea a fost condamnat pentru crime de razboi, la 15 ani detentie grea. I se imputa faptul ca facuse jurnalism la ”Curentul” lui Pamfil seicaru, ca scrisese articole antisovietice, dar mai ales ca el colaborase cu organele informative ale regimului Antonescu. S-a ascuns un timp la Petelea, in judetul Mures, localitate unde avea niste rude, dar cateva luni mai tarziu, in 1947, a fost arestat in urma unui denunt.  In cursul aceluiasi an 1947, a fost achitat si eliberat, dar la foarte scurt timp, a fost din nou arestat. Cateva saptamani mai tarziu – in mod cu totul inexplicabil – a fost insa din nou pus in libertate. Pe parcursul anilor urmatori, George Sbarcea a fost in permanenta hartuit de organele represive ale statului comunist. In ianuarie si decembrie 1949, dar si in vara anului 1959, Securitatea romana l-a anchetat dovedind un interes deosebit pentru activitatea depusa de el pe linie de informatii, dar mai ales de legaturile sale cu fostul consul Hartley.

”Duios”, sursele ”Toni” si ”stefanescu”, il turnau….
Cu ordinul MAI, nr. 113/357271 din 9 iunie 1952, Directia Generala a Securitatii Statului i-a deschis lui George Sbarcea dosar de urmarire informativa pentru a documenta ”activitatea si legaturile sale” cu ”elementele dusmanoasa.” Pe data de 22 iunie 1952, dosarul a fost insa inchis, dar asta nu a insemnat ca George Sbarcea a scapat de „ochiul vigilent” al organelor represive romane. Dimpotriva, cativa ani mai tarziu i se vor deschide alte dosare fara insa a se putea defini in mod clar, obiectul vinovatiei sale. In 1968, dupa 24 de ani de interdictie, a primit insa acceptul autoritatilor romane de a participa la diverse festivaluri si reuniuni cu caracter international. In 1979, cand una dintre cele doua fiice ale sale era cu el, in Austria, aceasta a profitat de ocazia ivita si a ramas la Viena. S-a intors in tara fara ea, iar acest fapt, ulterior, i-a fost deseori imputat. Mult mai tarziu, si cea de-a doua fiica va reusi sa plece si apoi sa ramana in strainatate. Plecarea celor doua fiice si ramanerea lor in strainatate, ii va cauza o mare suparare, acestui fapt adaugandu-i-se ulterior si moartea sotiei sale. S-a recasatorit, iar acest fapt ii va aduce reprosuri dure din partea celor doua fete care au refuzat sa mai comunice cu el. In intervalul de timp 1966-1979, George Sbarcea a facut obiectul interesului Securitatii romane, dar la modul cat se poate de discret. Sursele ”Toni” si ”stefanescu”, plasate in imediata sa apropiere, se vor dovedi deosebit de active in acest sens. Maestrul a continuat sa munceasca, munca devenindu-i un fel de refugiu spiritual, fiind insa profund si definitiv marcat de regretul de a nu-si mai fi vazut vreodata fiicele.     

Nicolae BALINT

La rascruce de drumuri muzicale

Interviu cu domnul Aurel Ionita, violonistul si liderul formatiei MAHALA RAI BANDA

de Mara Circiu, Atlanta, Georgia

Recent, Kennesaw State University a fost gazda unui foarte frumos si energizant eveniment cultural-artistic, concertul formatiei Mahala Rai Banda. Acest concert a deschis oficial sirul de evenimente culturale si academice dedicate in exclusivitate Romaniei, la KSU: „Anul Romaniei 2010-2011”. Dincolo de ritmul si energia electrizanta de pe scena transmise celor din sala, formatia Mahala Rai a fost, pentru noi, romanii prezenti la acest spectacol, o punte de legatura cu trecutul nostru din Romania… Cine nu-si aminteste cu drag de sunetul viorii la o nunta, intr-un sat ascuns de lume, de un scripcar oaches care canta parca din suflet? Prin amabilitatea domnului Aurel Ionita, violonistul si liderul formatiei MAHALA RAI BANDA, avem posibilitatea sa aflam mai multe despre aceasta formatie, foarte cunoscuta in special in Romania si Europa.

Cum s-a format Mahala Rai si cine sunt membrii acestei formatii?

Formatia MAHALA RAI BANDA a luat fiinta in anul 2001, dupa o experienta nereusita cu primul meu grup, Rrom Bengale, si mai multe colaborari personale cu diverse trupe recunoscute pe plan international, cum ar fi Taraf de Haidouks, Fanfara Ciocarlia, Kocani orkestar. Am hotarat sa-mi fac propriul band care cuprinde muzicanti din cele mai cunoscute sate romanesti pe plan muzical international, respectiv Clejani, judetul Giurgiu si Zece Prajini, judetul Iasi. In anul 2004, am realizat primul album, „Mahala Rai Banda”, prin colaborarea oferita de Casa de productie belgiana Crammed Disc, album prezentat la Festivalul Womex. In 2009, am realizat cel de-al doilea album, Ghetto Blasters, in colaborare cu Casa de Productie din Germania, Asphalt Tango, acestia fiind in prezent si managerii nostri. Formatia cuprinde 11 persoane: Aurel Bosnea – bariton, Cristinel Cantea – trompeta, Georgel Cantea – tuba bas, Marian Dinu – percutie, Florinel Ionita – acordeon, Aurel Ionita – vioara/vocal, Cristinel Mihai – saxofon, Nicusor Manole – vocal, Viorel Oprica – trompeta, Andrei Trifan – bariton si Marian Zahanagiu – trombon.

Cum ati defini genul vostru de muzica?

Dupa parerea noastra si a specialistilor in domeniu, genul muzical pe care-l abordeaza trupa este Gypsy Pop Balkanic, cu influente de jazz, funky, rock si, bineinteles, folclor lautaresc din Romania.

Cine va compune piesele?

Fiecare dintre noi are un aport la crearea unei piese muzicale, insa majoritatea ideilor vin de la mine si de la directorul nostru artistic, Henry Ernst, care cunoaste foarte bine pulsul pietei muzicale din Occident.

Ati studiat instrumentele muzicale in institutii specializate in acest domeniu sau le-ati invatat pe cont propriu?

Lautaria este o meserie care se transmite din tata in fiu, este aproape ceva ereditar, iar noi facem asta de sute de ani; este modul in care noi ne castigam existenta – pentru noi si familiile noastre.

Sunteti inruditi, atat fizic, cat si artistic, cu „Taraful Haiducilor” din Clejani. Ce sfaturi v-au dat si cum v-au ajutat ei la inceput de cariera?

Cum am specificat la inceputul interviului, trupa este compusa din muzicanti din cele doua sate: Clejani – Taraf de Haidouks si Zece Prajini – Fanfara Ciocarlia; ei au fost deschizatori de drumuri pentru noi si pentru alte formatii din Est; pentru noi au fost si sunt inca modele pe care speram sa le si depasim, ca faima internationala.

Viata tiganilor a devenit un subiect la moda. In televiziunea din Romania, „Inima de tigan”, „Regina” sunt telenovele cu audienta foarte larga. Cum va explicati fascinatia existenta fata de subiect?

Mie, ca tigan, mi se pare a fi un lucru normal. Orice tara din lume are o minoritate pe care o scoate in evidenta, cu bune si rele. Oamenii vor sa afle si sa inteleaga o cultura despre care nu s-a vorbit foarte mult; in Romania, dupa cum stiti, nu s-a vorbit despre existenta unei minoritati tiganesti decat dupa ‘89. Muzica, obiceiurile si cultura tiganeasca sunt foarte apreciate in Occident, de ce nu ar fi si in Romania?? Aceasta este realitatea; nu putem fugi de ea la nesfarsit… Existam si traim in Romania, impreuna, de foarte mult timp. Pot spune ca Mahala Rai Banda este un brand foarte bine perceput si apreciat in Romania. Muzica noastra a inceput sa fie cantata prin cluburi, discoteci si suntem mai tot timpul invitati la diverse emisiuni de divertisment, chiar am facut muzica pentru prima telenovela despre tigani, Clanul Spranceana, in 2007, iar recent am lansat un album cu muzica de petrecere cu renumita artista Monica Anghel.

Spectacolul vostru de la Kennnesaw State University a fost primit cu foarte mult entuziasm de catre studentii americani, desi intrau in contact, poate, pentru prima data cu un gen muzical mai putin cunoscut. Ce ne puteti spune despre acest concert?

Pentru noi, a fost un spectacol normal – nu conteaza tara, orasul sau sala in care cantam: tot timpul incercam sa ne facem meseria cat se poate de bine si sa fim apreciati la adevarata noastra valoare.

Ati concertat, pana in prezent, pe foarte multe scene din intreaga lume. Care au fost impresiile voastre legate de publicul american?

Si pentru noi America este o experienta noua. Daca am reusit sa ne facem cunoscuti in Europa, de ce sa nu incercam si altceva, mai nou?! Cred ca energia pe care o dam pe scena, piesele noastre foarte ritmate si chiar umorul pe care il abordam electrizeaza publicul, il fac sa nu stea pe scaun, chiar daca cei prezenti nu inteleg nimic din textele pe care le cantam. Pentru noi a fost o mare placere si speram sa mai avem ocazia sa ne facem cat mai multi fani in intreaga lume.

Concertati in lumea intreaga, cantati la diverse evenimente sociale, aveti deja cateva CD-uri lansate, ati aparut si in filmul „Borat”. Care este imaginea sub care doriti sa fiti cunoscuti?

Ca o trupa lipsita de inhibitii, libera sa spuna si sa cante ce vrea, unde vrea si cand vrea, indiferent unde s-ar afla!

Un cuvant de incheiere si o invitatie adresata cititorilor…

Daca ma adresez numai romanilor, le doresc sa incerce, prin felul lor de a fi, sa creeze o imagine cat mai buna Romaniei, curaj si multa bafta! Americanilor, le doresc sa asculte cat mai mult Mahala Rai Banda si Noroc bun!

PAMFLET: „DE LA SUPLEANT LA DISIDENT”

by Corneliu FLOREA
Ianuarie 2010
Winnipeg -Canada

„…rescriu SUPLEANTUL în engleza,
probabil sub titlul The Disident,
sau THE LAST DISIDENT.”
Petru Popescu, din interviul cu Marius Tuca
publicat în Jurnalul National din 20.11. 2009.

Scriu acest pamflet la sugestia unui conational pe care-l pretuiesc. Îl scriu ca pe un divertisment sarcastic pentru toti admiratorii romancierului orasenesc Petru Popescu, din trecut si mai ales de astazi. Îl scriu direct pentru Alex ?tefanescu, Marius Tuca si alte elite publice de acelasi calibru. Interviul l-am primit prin Internet, tîrziu dar nu prea tîrziu, cu o mica rectificare the last among disidents…

Nu stiu cine, nici de ce, a intitulat interviul „Petru Popescu: M-am despartit de Zoia pentru ca mi-era frica de Ceausescu”, ceea ce de la început îl pune pe Petru Popescu în postura foarte proasta, de poltron, cum ar spune Caragiale, de fricos, odata si jumatate, pentru ca fricosii nu pot fi disidenti, nici chiar dupa Bula. Apoi, sa nu ne apucam sa comentam si valoarea sentimentelor fata de Zoia ale lui Petru Popescu, daca a luat-o la sanatoasa, hat peste ocean, de frica lui tata-socru. Sau acum, dupa atâtea decenii si fara Zoia de fata, Petru Popescu vrea sa rescrie relatia lor în sens invers: nu de supleant ci de disident!

În recenta scriere „Supleantul”, actiunea începe pe vremea cînd autorul, Petru Popescu era supleant al CC-ului UTC si s-a dus în Berlinul de Est pentru a aduce de acolo o valijoara de prezervative si sa asculte formatiunea de rock Led Zeppelin. Probabil, noua varianta de disident pentru americani, va începe cum din strainatate a adus o valijoara de documente anticeausiste si planul secret de actiune al disidentilor.

Marius Tuca începe interviul, în stilul lui cunoscut, cu o întrebare de galanterie ieftina si stupida în ce limba viseaza Petru Popescu, la care raspunsul e pe masura întrebarii: e bilingv în vise! Trecem la una mai usoara, despre venitul în România. ?i Petru Popescu (în continuare PP) da o mica nota explicativa din care reiese ca… „a disparut o mica placa de bronz, o forma ovala” de la mormintele familiei sale „si o sa vin în România mai des, o sa am ocazia sa le rezolv”. Punct, dar nu am înteles ce are sa rezolve în cimitirul Sfânta Vineri, unde cu respect fata de sentimentele sale, de sentimentele noastre fata de cei dragi, nu se mai poate rezolva nimic, indiferent cît de des venim în România, indiferent în ce limba visam.

Caracaleanul Marius Tuca este iscoditor din calea afara si dupa ce a aflat în ce limba viseaza PP, acum vrea sa afle si în ce limba gîndeste. Raspunsul vine pe banda rulanta a interviurilor care nu spun decât vorbe… e bilingv! Formidabil, în gândire la fel ca-n vise, asa-s marii scriitori. ?i nu numai atât, PP face diferentierea între nuantele interesante pe care le are limba româna fata de altele, dîndu-ne exemplul clasic, mereu folosit, al cuvîntului dor fara echivalent în alte limbi si mai departe ne vorbeste despre un anumit simt al sexualitatii, foarte bucurestean pe care îl va folosi in versiunea engleza intitulata „The Last Disident”! Zapacitor! Va fi vorba de ultimul disident al sexualitati bucurestene sau va fi ultimul disident, înscris, pe lista fara de sfârsit de douazeci de ani de când Ceausestii au fost executati în stil KGB.

În alta ordine de idei, stiam ca bucurestenii au tot felul de simturi suplimentare fata de noi, provincialii, dar pâna acum nu am citit ca au si un simt al sexualitati, foarte bucurestean! ?i Marius Tuca nu insista cu întrebarile pe aceasta pista, sa mai aflam si noi câte ceva de la PP, doar e a senior-citizen (are peste 65 de ani) si pare plin de acest simt foarte bucurestean (the megasex, nu ?!). Din „Supleantul” nu am aflat decât banalitati de bloc bucurestean, dintre care la un moment dat, un personaj spune: „Ma fac curva. Se cauta cadre noi, se elimina si aici înapoierea României. Nu-i greu, tot ce trebuie sa-nveti e sa sugi si sa oftezi” (pag.113). Acesta-i simtul bucurestean, asta-i practica simtului? Exagerez! PP poate fi si grav în „Supleantul” (care pe americaneste va fi tradus „The Last Disident”), cititi: „românca e o femeie nepregatita pentru sex ori pentru romanta” (pag.109) si însira niste motive ce în sute de ani au fost aproximativ la fel pentru femeile lumii, ma rog, poate cu exceptia neamului sotiei sale, Iris Friedman. Penibil, erotoman acest ultim venit printre sutele de mii de disidenti bucuresteni, care în Întoarcerea scrie: „hormonii colcaiau în mine” (pag.126). Normal la vârsta aceea, dar de obicei nu se pun pe hîrtie! Doua pagini mai încolo, descoperim ca îl colcaiau si grosolaniile insultatoare la adresa României: „mi-am vazut tara de bastina într-un mod destul de original: ca pe o emulsie de patru lichide, care erau eroismul, tradarea, moartea si sexul. Sexul le tinea laolalta pe toate”. Bravo disident, si America din ce lichide e formata ?

Mai departe dam peste ceva ce toata bucurestenimea stie si spune, cum ca Marius Tuca nu citeste nimic, el doar vorbeste si se tutuieste cu PP, sa vada telespectatorul cât e el de mare, vorbind ca americani cu „you”, nu ca la Caracal cu „‘mneavostra” sau cu „mata”. Pai din cauza folosirii pronumelor de politete am avut probleme cu intratul în NATO si UE, stie orice talkative de talk-show din televiziunea bucuresteana. Întrebarea cu „tu” s-a legat de ce efort literar a facut PP sa scrie „Supleantul” în româneste dupa 30 de ani. La care PP raspunde: „nu ma îndoiam ca as putea scrie un text de proza substantiala, lung…”. Nu ai înteles întrebarea, draga disident, el, Tuca-Tuca, nu te-a întrebat de substanta, pe care eu cititorul nu am gasit-o, nici de dimensiuni, ci de efort. Simplu, cum zicea tatal dvs. Dupa care, Marius Tuca se repede cu „eu am crezut foarte tare – nu moale, ci tare ca piatra – ca poti sa scrii vazându-te cât de pasionat esti de limbaj si de limba româna”. Extraordinar, chiar asa nea-Tuca, cine a mai vazut vreodata un Popescu pasionat de limbajul român!? ?i PP, ca o primadona de music hall, îi multumeste de compliment si înfoindu-se îi povesteste o conversatie comica de la Cluj. Clujenii-s comici, mai ales universitarul în ziaristica Ilie Rad, care saracul de el, s-a dat si peste cap sa-i faca o primire triumfala la Cluj în toamna 2009 si multamul a fost ca PP nici nu i-a retinut macar corect numele. Pacat de Ilie Rad, îmi pare rau de el mai ales dupa ce mi-a scris, într-un mesaj, ca a citit „Întoarcerea” cu sufletul la gura… universitar clujean ce sa-i zici, ca numai adolescentinele citesc romanele de dragoste cu sufletul la gura. L-a rasplatit PP!

Revin la Marius Tuca care începe o alta întrebare cu „tu încerci acum sa traduci în româneste termeni în engleza?”. Adica cum… nu are importanta, fiindca PP zice ca se poate si mai departe, vorba lui Nea Marin, si da cu mucii în fasole, cititi: „pentru noua mea cariera de scriitor în limba româna…”, ceea ce înseamna ca, abia în viitor va fi scriitor în limba româna, lasîndu-ne încurcati cu ideea ca în trecut el a fost doar un „supleant” în limba româna, nu scriitor român. Fara sa ne mai dea alte detalii despre noua sa cariera de scriitor în limba româna, revine mereu si mereu la „Prins” si „Dulce ca mierea” când noi, cu sufletul la gura, asteptam de la Domnia Sa sa ne spuna câte ceva despre marea sa cariera, de peste treizeci de ani în limba engleza, despre operele sale în limba engleza, de unde le putem procura si citi… Asteptam sa ne spuna ceva, ceva din activitatea sa de disident, daca a folosit limba engleza sau limba româna, sau a fost bilingv… A scris articole, eseuri, a participat la manifestarii ale românilor? Doar din 1978 pîna în 1989 a fost timp destul sa-si manifeste si sa sprijine disidenta româna din Statele Unite, daca… si asa se considera „The Last Disident”, ceea ce realistic si istoric este un non-sens fiindca disidenti au fost dintotdeauna si vor fi întotdeauna! Ramâne valabila doar varianta „ultimul dintre disidenti” (the last among disidents)!

Sa ramînem tot la datul cu mucii în fasole… Citim în „Supleantul”: „am putut sa scriu exact cum tineam minte lucrurile”. Multi, chiar dintre admiratorii lui PP, nu cred acest lucru! Pentru aproape toti, câti au citit „Supleantul”, volumul nu a fost decât o fictiune facila, vulgar-erotica, Hollywood-style, iar pentru cititori sai fideli a fost un soc neplacut. Cât ma priveste pe mine, cititorul lui din trecut si de astazi, îl compatimesc cât a decazut iar în noua lui cariera de scriitor în limba româna, mai devreme sau mai târziu se va izbi de critica analitica dura nu cea de complezenta alexstefaneasca.

Spre finalul interviului, întrebarile si raspunsurile contrazic pe cele anterioare. PP ajunge la explicatia ca sunt doi scriitori Petru Popescu, ca: „aventura mea cea mai importanta ca scriitor este ca am fost scriitor în limba româna, apoi a trebuit sa ma transplantez, dupa care am redevenit scriitor în limba româna”. Tot zig-zagul acesta de vorbe fara temei PP îl considera un alpinism fara coarda, fara sa stii unde te duci, pe ceata. Asta cu dusul si pierdutul în ceata i se potriveste de minune!

DIALOG FLUVIU CU „BATRÂNUL SCRIITOR” CORNELIU LEU

George ROCA: Distinse domn Corneliu Leu, va stiu de foarte multi ani ca scriitor, editor, promotor cultural, critic literar, analist politic, realizator si producator de film… înca de pe vremea dinainte de 1989, când erati directorul Casei de Filme Nr. 4 si scriati romane istorice. Dupa câtiva ani de la aceasta data, eu i-am numit „mai dormanti”, v-ati facut reaparitia vertiginos si plin de har si dar pe scena scrisului românesc.

Corneliu LEU: Vreau, nu vreau, trebuie sa corectez titlul Domniei Tale. Din pacate, astazi sunt „batrânul scriitor”. Si chiar as vrea sa ne concentram privirea pe acest aspect fara sa fiu flatat cu alte atribute. Ma consider un profesionist al scrisului si ma concentrez pe beletristica si publicistica. Ca le fac pe hârtie, ca le fac pe pelicula, ca le fac prin viu grai convocând adunari, dezbateri publice, alte actiuni culturale, ca o fac, iata, în ultima vreme pe internet, astea sunt modalitati de exprimare, dar nu depasiri ale domeniului meu. Daca, din ele rezulta idei care fac paleta mai larga, cu atât mai bine. Dar nu înseamna ca mi-as permite sa încalc meritele altor profesii si calificarea celor care s-au straduit, ca si mine, sa cultive cum trebuie domeniul lor. Celelate lucruri despre care vorbim: editor sau redactor, sau producator de filme, de emisiuni tv., de spectacole, de initiative culturale publice (pentru ca si acolo tot „producator” trebuie sa fii, adica sa produci ceva daca esti om de initiativa, si nu sa controlezi doar, cum fac, din pacate, functionarii publici) constituie numai profesii de rezerva, pe care le-am învatat cinstit cu aspectele lor manageriale si de competenta artistica în domeniu, tocmai pentru a mi-o putea practica mai bine pe cea ce o consider unica importanta. Este, de fapt, vorba de a sti sa investesti tu, sau sa administrezi banii altora în scop cultural; sa vii cu initiativa care este ca si talentul: o ai sau n-o ai. Comunismul ar fi vrut mai mult sa n-o avem, ca sa ne lasam condusi. Tocmai de asta, noi trebuie sa ne învatam sa o avem. Dar chiar si in initiative secundare, pornite cu scopul de a ne netezi calea spre cea principala, trebuie sa abordam lucrurile numai si numai profesionist. Cu cât faci mai bine si mai exact aceste lucruri întemeiate pe profesie, cu atât stabilesti o baza mai temeinica pentru actul de cultura si de creatie spre care aspiri.

George ROCA: Da, sa traiti… asa voi face! Voi modifica titlul, adaugând singtama „batrânul scriitor” dorita de dumneavoastra, dar numai dupa ce vom termina definitiv acest dialog! Oare îl vom termina vreodata? Sunt atâtea materiale de prelucrat, atât de multe de spus despre activitatea dumneavoastra! Si… „Tempus Fugit”! Revenind la raspunsul anterior pot sa „declar” ca sunteti un „multilateral”… un om bun la toate cele!

Corneliu LEU: Numai semidoctismul te îndeamna sa-ti depasesti domeniul si sa fii bun la toate ca o femeie de serviciu!…(Nota bene: în cazul nostru, as fi putut spune si „ca un politician”). Bunul simt si întelegerea culturala a lucrurilor ne obliga sa ne concentram pe ce ne simtim mai pregatiti. Cel mai penibil în viata literara actuala este labilitatea cu care diletantii dornici de glorie topaie de la poezie la proza si, neaparat, la critica fiindca de acolo ies laudele. Mi-e jena când vad aceeasi semnatura sub o poezie mediocra iar, apoi, luându-si permisiunea sa scrie un articol critic despre poezia altuia. Sau, mai ales un articol laudativ la care vezi imediat dedesubtul: semnatarul asteapta la rându-i un articol laudativ din partea celui pe care-l lauda. Cu asemenea naravuri, nu ne situam pe domeniul literaturii, ci al cenaclismului amatoristic sau, cel mult, al unor gasti care scriu si se analizeaza în suc propriu. E o stare ridicola, subculturala, fiindca nimeni nu-i ia în serios în afara de ei între ei, sfidând triunghiul clasic: autor – critic specializat –cititor. Si nu acelasi grup de persoane topaind laolalta pe toate laturile triunghiului! Asa ca, da-mi voie sa-ti spun: Când mi-ai însirat atributele alea toate, m-am si simtit înfundat în categoria acestor nedefiniti care încearca de toate numai si numai ca sa-si vada publicat numele dupa care se alege praful.

George ROCA: Distinse interlocutor, nu e chiar asa! Simt eu ca doriti sa fiti modest! Aveti o multime de atribute (pozitive! Sic!). Si nu va descânt sau perii – ci asa scrie despre dumneavoastra prin carti sau pe internet. Este suficient sa cauti pe motorul de cautare „Google” numele „Corneliu Leu” si vor iesi la iveala acele atribute pozitive, calitati, aptitudini, chiar si meserii… Eu v-am pus sub lupa înainte de a începe interviul nostru. În general îmi place sa tai firu’n patru!

Corneliu LEU: Vezi cum pun eu problema?… Iar dumneata, daca ai auzit ca eu, cetateneste, astern în scris câte o problema de principiu sau, colegial, schitez portretul vreunui confrate sau scriu o vorba buna întâmpinând o carte, ma si faci mare critic, sau mare analist! Pai, ehe, sa fii cu adevarat „analist” e o imensa problema de cultura, de acumulare si sistemica si sistematica, ce nu are nimic de a face cu palavragii din talk-showuri; cât, despre un adevarat critic literar, se naste si se formeaza cu adevarat atât de greu, încât nici nu vad sa-ti pot cita vreun nume de la Calinescu încoace!

George ROCA: Nu am zis „mare critic” ci doar „critic” (literar desigur!). Si argumentez cu faptul ca v-am citit destul de multe materiale de critica…

Corneliu LEU: Critice, desigur! De critica literara, niciodata. Scriitorul adevarat trebuie sa-si pastreze demnitatea si sa nu se preteze niciodata la asa ceva, numai pentru ca stie sa alcatuiasca fraze. Acesta-i diletantism, iar critica literara adevarata e o meserie cu criteriile ei! Bine înteles, exista genul de „condeieri la de toate”, dar în gazetarie, nu în literatura; gazetaria e o treaba obligata cotidian la superficialitate, în vreme ce literatura presupune profunzime de gândire artistica si aprofundare continua a acesteia, ceea ce gazetaria nu are nici macar timpul material sa o faca.

George ROCA: Atunci, mai bine sa revenim la acei „ani dormanti”. Unde ati fost „plecat” o perioada?

Corneliu LEU: Despre „anii dormanti” pot spune, jur, ca nu mi i-am permis tocmai din panica ce ma cuprinsese în 1989. Eram panicat ca ajunsesem la libertate prea târziu ca vârsta si nu voi mai reusi sa fac tot ce as fi dorit. M-am împrumutat cumparând imediat o tiparnita cu care n-am facut afaceri editoriale ci am trait satisfactia de a trimite direct la tipar ceea ce, înainte, nu puteam trimite decât la cenzura. La ea am publicat si raspândit poezie religioasa pentru scolari, am facut brosuri prin care-i informam pe taranii români cum a evoluat agricultura occidentala câta vreme ei au fost tinuti în minciuna colhozului, am propagat filosofia personalista, a respectului pentru persoana umana care fusese înjosita sub comunism, mi-am editat cum am vrut eu (si l-am dat sigilat spre editare) romanul interzis despre Sfântul Apostol Pavel, iar când am intrat în posesia dosarelor de securitate ale celor doi din familia mea condamnati la moarte ca aparatori ai Bisericii Ortodoxe de asaltul bolsevic, am publicat „Cartea episcopilor cruciati”…

George ROCA: Am înteles acum. Dumneavoastra ati transformat literatura într-un obiect de manufactura.

Corneliu LEU: În sensul de „facând totul cu mâna mea”, da. Cred ca orice scriitor prefera asta, în loc de a i se amesteca în opera mâinile murdare ale altora! Dar asta nu înseamna literatura manufacturiera, despre care mi-am spus parerea si mai sus!

George ROCA: Voiam sa spun ca… în aceea „tiparnita” ati ascuns acei „ani dormanti”?

Corneliu LEU: Da, s-ar putea sa para niste „ani dormanti”, fiindca nu m-am amestecat nici în presa si nici în politica de scandal, n-am fost prezent nici în coteriile literare, dar am publicat carti în fiecare an. Am pus accentul în literatura pe marea traditie a ortodoxismului din perioada interbelica, iar în educatia civica pe dezvoltarea ideilor de „Initiativa” si de „Democratie Locala”, care puteau salva societatea, tocmai fiindca aveam toate acestea de construit. Pâna am ajuns a organiza anual „Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate” care a devenit mai apoi o „Miscare pentru Progresul Satului Românesc”, asa cum initiase în vremuri normale – crestinesti, unchiul meu, episcopul martir Grigorie Leu, care a si platit cu viata pentru aceasta. E drept ca nici nu m-am ferit de greutati sau atacuri. Satira politica am scris tot timpul prin „Cabaretul politic” si rubrica „În gura leului”.

George ROCA: Ati intiat, condus (si conduceti în continuare!) câteva reviste literare foarte cunoscute precum „Albina româneasca”, „Port@Leu” si altele. Puteti sa faceti cunoscut motivatia dumneavoastra în conceperea unor astfel de publicatii?

Corneliu LEU: Cred ca rezulta destule explicatii din cele spuse mai înainte. Despre „Albina româneasca” si începuturile presei românesti am publicat o întreaga carte (de fapt, v-as putea oferi ca o addenda de final al acestei discutii, cronologia bibliografica a cartilor si actelor mele publice care poate ilustra mai bine perseverenta în a pastra o linie dreapta de preocupari), o carte care descrie caracterul strict patriotic si de afirmare nationala al începuturilor cuvântului tiparit si aparitiei de periodice în limba româna. M-am simtit dator sa le continui tocmai prin aceasta straveche revista care, iata, dainuie prin veacuri; si m-a ajutat Dumnezeu sa-i adaug seria editata de mine în deceniile în care s-a revenit la libertatea tiparului. Prin ea, în afara suplimentelor cu literatura (care mi-am propus întotdeauna sa fie profesionista si de calitate) am slujit în permanenta trei idei magistrale pentru afirmarea noastra: 1. Emanciparea satului românesc si a familiei taranului român ca temei pentru progresul întregii societati; 2. Slujirea limbii române ca element de unitate nationala oriunde ne-am afla si cultivarea solidaritatii românesti prin cultura pe care o exprima limba noastra si 3. Ideea politica a egalitatii de sanse pentru toti copiii familiilor de români, realizata prin Bunul Comun National de care trebuie sa beneficieze în mod egal fiecare familie.

„Albina româneasca” apare si pe hârtie si electronic, pastrându-si formatul clasic provenit de la zatul tiparului. Pentru a veni în întâmpinarea modalitatilor noi de comunicare mediatica pe care le ofera internetul, adica a nu fi robul coloanelor si paginii fixe din gazetaria clasica, am conceput, fondat si editat revista electronica „Port@Leu” gândita special pentru acest gen de comunicare si chiar propunându-si sa experimenteze necontenit inventivitatile tehnice pe care le ofera virtualul si chiar impactul lor asupra modalitatilor de exprimare artistica. Tematic, ea este asemanatoare „Albina româneasca” subintitulându-se „Periodic pentru promovarea culturii si initiativelor de dezvoltare”, dar beneficiaza atât de lejeritatea postarii virtuale cât si de avantajele exprimarii electronice, stimulând cautarile de viitor ale artelor, inclusiv cea a graficii electronice în care Domnia Ta esti maestru. Am initiat o pagina special dedicata unor productii semnificative în acest sens. Aici se publica orice se inoveaza prin internet sau inoveaza internetul: de la linkuri spre oferte de genul „You Tube” la exprimarea prin slide-show-uri cum numai conjugarea virtuala a artelor poate oferi si pâna la folclorul internetului, care devine din ce in ce mai bogat în originalitatea lui.

Suntem deschisi la orice dezbatere si orice cautare în domeniu, care poate fi pusa la modul modern în slujba raspândirii culturii si a înfloririi artelor. Iar eu mai cred si ca, aceasta corespondenta rapida între oameni care au de comunicat idei, fie de tipul „messenger”, fie de tipul „blog”, fie de tipul „revista electronica” va renova si va readuce în primul plan al comunicarii „genul epistolar” al literaturii eseistice, lânga a carui specie fosila a corespondentelor care faceau drumuri de saptamâni (depasind prin asta perioada istoriceste pragmatic-subintelectuala a comunicarii telefonice si telegrafice care a sufocat placerea de a scrie lejer si relaxat), va intra în scena specia noua, electronica, a comunicarii în timp real, stimulând din nou eleganta limbajului si subtilitatea tratarii ideilor. Nu e vorba de limbajul criptic de astazi cu care se grabesc unii bloghisti sau messengeristi. „Perlele” lor, care uneori ne îngrozesc, apartin, cum am spus, maltratarii comunicarii prin limbaj telegrafic. Vor ajunge însa, tot mai multi oameni cu har sa descopere ce sanse le da internetul pentru a dezvolta o pasiune coerenta a exprimarii ideilor, reevaluând ceea ce, la vremea respectiva, a facut din stilul epistolar o arta. Iar noi, ca oameni de arta, nu trebuie sa lasam internetul sa tehnicizeze si mai mult viata, ci sa-i cultivam acele atribute prin care poate îmbogati artistic spiritualitatea.

Iar, pentru ca ajungem din nou la aceste arte pe care, subliniez – le vreau cât mai departate de amatorism, diletantism si veleitarism lipsit de talent sau chemare – anunt în pregatire o noua revista, de data asta numai de beletristica, intitulata „Revista Scriitoarelor si Scriitorilor Români”. Titlul este preluat de la cunoscuta publicatie interbelica întrunind semnaturi de adevarati profesionisti ai scrisului, tocmai pentru a sublinia si în vremea noastra profesionalismul necesar în practicarea literaturii si delimitarea lui de diletantismul pe care nici nu-l respingem, nici nu-l îngradim, dar îi impunem sa stea la locul lui în spectrul cultural. Loc bine definit, util, rentabil si chiar demn de respectat ca atare, adica daca-si pastreaza proportiile la nivelul aspiratiilor modeste care-l caracterizeaza.

George ROCA: Cam cum ati defini aceste discutii critice pe seama literaturii amatoriste-decazute si a artei kitsch? Pictura de gang ne sufoca pe zi ce trece… Traiasca Victoras-Pictoras si importul de „produse kitai” care ne invadeaza!

Corneliu LEU: Definirea nu e simpla si, mai ales pentru a nu aluneca în exagerari sau elitisme, presupune o discutie atenta, pentru care am initiat o dezbatere la care, tocmai pentru a-ti dezvolta punctul de vedere din întrebarea dinainte, punct de vedere la care subscriu total, te rog sa participi. M-as rezuma doar la un exemplu din pictura: pictura de gang este repudiata de pictura academica pentru ca îi lipseste tot ce se invata la academia de belle arte. Pictorul amator bâjbâie cu culorile pe care n-a învatat sa le amestece ca la carte, nici sa cunoasca raporturile dintre pigment si solvent; idem cu anatomia, cu perspectiva, cu lumina si umbra, cu importanta proportiilor sau a contrastelor, cu tehnicile ajutatoare, cu simbolistica inventivitatii artistice sau cu istoricul cultivarii prin mestesug a tuturor artelor; precum si cu tot ce se mai deprinde prin scolire.

Pictorul de gang munceste de dimineata pâna seara, dar le plesneste asa cum a tras cu ochiul si-i recunosti nuantele nereusite de la o posta. Totusi, de ce munceste? Fiindca cerbii lui maro prin frunzis verde la izvorul albastriu, tigancile lui cu trandafir rosu între sânii albi si tigara alba intre buzele rosii, rapirile din serai, peisajele cu cerul ca o halva, naturile moarte cu peste si fructe, etc. îsi au clientela lor. O clientela de gang, ca si pictura respectiva, chiar daca gangurile au fost înlocuite astazi cu holuri de hoteluri pretentioase, dupa cum a parvenit clientela respectiva prin emulatia subintelectuala a societatii de consum si, asa cum vrea haine de firma, vrea si rame mai scumpe; dar, în rama, îsi face gustul tot cu gangul la nivelul caruia se afla ca gândire. Intrati în mari hoteluri si veti vedea ce expun shopurile lor. Nu pentru ca hotelierii n-ar avea gust, ci pentru ca parvenitilor cu bani asta le place si asta se vinde!

Între aceste doua categorii: academia si gangul, exista însa novatorii, rebelii, modernistii, cei care duc inovatia pâna la exagerare si cautarile pâna la descoperirea altui univers estetic. Nici pe acestia academistii nu-i agreeaza sau nu-i înteleg. Dar si ei se feresc ca naiba de tamâie de cei din gang, tocmai pentru ca au o formatie temeinica si s-au scolit bine înainte de a inova. Ei înseamna mai mult decât academistii, tocmai pentru ca pot face tot ce fac aceia si înca ceva în plus! Chiar când societatea nu-i încurajeaza, ei nu recurg la gang. Expun în aer liber, inventeaza tot felul de hapeninguri, se asociaza si fac un „salon al refuzatilor” si se tot cern într-un asemenea ciur, unii cazând în transee altii perseverând pâna când, învingatorul dintre ei ajunge a avea un pret chiar mai mare decât al academistilor. Sa nu uitam ca avangardismul nostru, astazi la impresionante cote la Casa de licitatie Sotheby’s, a pornit de la „Laptaria lui Enache”, unde bietul iaurgiu îi gazduia numai pentru ca si fiu-sau (Gheorghe Dinu) se ticnise scriind poezie sub superbul pseudonim St[ephan] Roll. În vreme ce zeci de restaurante rentabile pentru protipendada de „bon ton si mauvaise culture” aveau pe pereti pepenii, strugurii si lelitele cu tâta scoasa, tocmite cu gangistii contra bautura de catre cârciumarul prosper.

George ROCA: Dar în literatura…?

Corneliu LEU: Gradina lui Dumnezeu e mare si are loc pentru toti. Dupa cum am vazut, poate chiar si clientela pentru toti; cu toate ca în literatura e mai greu si, de obicei, practicantii gangului literar sunt mai libidinosi fiindca se ling si se lingusesc mai mult ei intre ei, cum fac catelandrii de maidanezi. Bravo lor! Fiecare om trebuie sa poata face ce vrea. Nu-i împiedica nimeni si nimeni nu le face vreo imputare. Important este, însa, sa-si dea seama ce rasa sunt si de ce n-au loc la frizeria de lux care este Uniunea Scriitorilor. Cu toate ca si acolo sunt destule corcituri care te fac „ras, tuns si frezat” daca aspiri la ciolanul lor! Dar, ca sa n-o mai lungim, ma explic printr-un exemplu si trecem apoi la altceva.

George ROCA: Uniunea Scriitorilor!? M-ati luat brusc de tot… mai ceva ca pe vremuri când intram într-o frizerie din Bucuresti sa ma tund, iar Gogu-Foarfeca ma întâmpina cu „barba-rade?”! Sa aflam si explicatia „acelui” exemplu!

Corneliu LEU: Sotia mea e producator de spectacole cu public în transmisii directe de radio si televiziune. Face si desface mereu ansambluri de formatii, actori, cântareti, pentru tot felul de asemenea emisiuni gigant în Bucuresti, la mare, la munte sau chiar în conexiune. Eu o încurajez; chiar îi spun ca-i geniala pentru ca, în felul acesta, tipa la interpreti, la soferi, la acusticieni, la cantautori, la echipele de filmare si transmisie, la regizorii care nu tin ritmul, la cei de la pupitrele de preluare sau de intrare în emisie si, astfel, scap eu de mustruluielile ei. Uneori, chiar ma amuza sa ma duc si eu cu aceasta caruta cu paiate, unde atentia ei nu-i concentrata pe mine ca acasa („fa asta!”; „lasa asta”; „vezi sa nu-ti faca rau paharu ala!” s.a.m.d.), ci n-are pic de timp si ma ia la brat doar dupa spectacol, la party-ul de triumf care-i aduna echipa si invitatii de elita.

La un asemenea spectacol, descoperise ea doua fetisoare talentate pe care le lansase ca pe gemenele alea de la Cluj, care au facut, mi se pare, bani si casnicii la Londra. La party, timide, au cerut voie sa-l aduca pe bateristul care le era si bodyguard si le scria si versurile. Iar Madam Leu, ocupata cu protocolul, auzind ca-i vorba de versuri, mi l-a dat mie în primire. „Dumneata ai scris versurile?” l-am întrebat eu ca sa-l scot din timiditatea cu care bea apa, ca sa fie apt la plecarea pe strazi mai întunecate. „Eu, maestre, eu le-am scris!”… „Mai ai vreun colaborator, mai lucrezi împreuna cu cineva?” – am mai gasit eu un subiect ca sa-i ridic gura de pe sticluta cu „Borsec” asupra careia statea ghemuit cu acea timiditate de poet cu aripi prea mari pentru lumea asta mica. „Nu, maestre, nu mai lucrez cu nimeni”… „Esti, deci, autorul total” –am spus eu cu un ton care, nu stiu de ce, i-a contrariat timiditatea facându-l sa ma întrebe morocanoso-respectuos: „Sunteti de parere ca ar mai trebui sa ma ajut cu cineva?”… Dar, în vreme ce cautam un raspuns care sa nu-l supere, a disparut ducându-se la tobe. Fiindca avusesera multe aplauze în spectacol, nevasta-mea le dadea fetelor proaspat debutate sansa sa cânte si la acel party spre a fi mai bine remarcate. Iar ele îsi demonstrara onorabil vocile educate si ritmul din sânge, într-o piesa foarte alerta, cu destula inovatie muzicala în play back-ul de orchestra, miscari de trup unduios ritmate în acompaniamentul de baterie, precum si refrenul care spunea toate versurile cântecului: „Te iubesc, te iubesc, te iubesc./ Te doresc, te doresc, te doresc!…/ Te doresc, te doresc, te doresc. /Te iubesc, te iuuubesc, te iuuubeeesc!”… Apoi continuau cu acea indicatie pe care o folosesc marii compozitori simfonici în partiturile lor: „D’a capo al fine”! Toata lumea le-a aplaudat, ceea ce înseamna ca si respectivul poet nu lucrase degeaba, ci avea publicul sau caruia i se adresa; si, daca se pastreaza numai acolo, la publicul sau pentru care cuvintele sunt acelasi lucru cu batutul la tobe, e de bun simt. Asta e important… sa nu se încurce borcanele. Eu nu-i agreez pe diletanti în universul meu, dar nici nu mi-as permite sa-i trimit la gazare, ci le-as respecta toata libertatea de a convietui cu publicul lor, fara sa vina sa-mi ceara mie recomandare pentru Uniunea Scriitorilor care te-a speriat mai înainte. Din pacate, cu cât un nechemat e mai perseverent si scoate mai multe volume care nu fac decât sa-l arate din ce in ce mai bine cât de departe e de literatura, cu atât se considera mai îndreptatit sa-mi fie coleg si confrate. ?tiu ca nu sunt politicos, dar eu ricanez foarte urât la lipsa de bun simt.

George ROCA: Povestea cu cele doua fetite îmi aduce aminte de poezeaua cu „Într-un cos cu viorele/ ?ade doua pasarele/ Amândoua ciripesc/ Io pe te iubeeesc!/”. Si totusi „arta si literatura kitsch” fac bani în zilele noastre… Pe vremuri cântam „Lalele, lalele”, acum „e” la moda… „Manele-manele”! Ce parere aveti despre…?

Corneliu LEU: Da, domnule Roca, da! ?tiu ca vrei sa ma întrebi ceva care-mi da si mai multa dreptate; manelele sunt cel mai bun exemplu de prostituare a artei si, decât „gangisti” literari, e mai limpede daca le spunem „manelisti” acestor diletanti. Nu tuturor; nu celor care „produc pentru consum propriu”, cum fac de obicei diletantii cumsecade. Ci tocmai celor care forteaza la portile literaturii, fiindca asa i-a învatat Ceausescu în mentalitatea lui de diletant incult, care-i ura pe cei ce gândeau altfel decât el si voia sa faca din scriitori o massa cât mai mare si cât mai supusa la amestecul idiot de valori din „Cântarea României”. Am înteles asta si îti multumesc, dar da-mi voie în acest moment sa-ti pun eu o întrebare: ?tii de ce discut aceste lucruri tocmai cu domnia ta?

George ROCA: Încerc sa stiu! Încerc… sa nu par în discutie ca un vitelus la poarta noua! Încerc sa va admir, încerc sa va descos – n-am zis sa va prind la înghesuiala! Caut totusi un dialog vesel, interesant, în aceste zile de vacanta când suntem mai liberi si ne putem lungi la vorba, dar respectuos si de bon-goût. Dumneavoastra ce explicatie aveti? Sau poate pentru faptul ca aflându-ma la Antipozi ecoul „vorbei mele virtuale” se aude mai bine pâna la Poiana Tapului, unde aveti „resedinta de vere”! Sau cine stie…? Please explain!

Corneliu LEU: Uite de ce! Pentru ca, în anul care a trecut, ai fost singurul dintre cei care, cerându-mi sa vorbesc sau sa scriu despre o noua carte pe care o publica – si, te rog sa ma crezi ca, pâna la izbucnirea crizei care a condus la falimentul unor edituri modeste din pricina impozitului forfetar, m-au solicitat destul de multi dintre acestia – ai fost singurul care nu te-ai suparat ca nu te-am facut de-a dreptul genial. Da, ai acceptat cu stoicism sa spun ca esti numai pe jumatate genial, iar pentru cealalta jumatate mai trebuie sa faci efort. În vreme ce altii se supara chiar daca le spun ca mai au zece la suta pâna sa devina geniali!

Da! Îti cunosteam poezia mai de mult, am admirat modul cum respira în ea exact niste elemente noi, acelea despre care am vorbit ca le-ar putea aduce exprimarea electronica si comunicarea virtuala între autor si receptor, posibilitatile noi de sugestie si experimentul de a conversa în timp real la mari distante, teleportarea noastra partiala, prin sentimente proprii plantate odata cu trairea lor, direct pe tarâmul celui ce ne citeste sau ne asculta fara a se mai simti îndepartat de noi, mirajul de a sti ca ceea ce gândesti pe ecranul tau se proiecteaza concomitent pe sufletele altora si, de aici, rigoarea unui anumit limbaj de comunicare care de abia acum se configureaza pentru tehnicile literare si artistice. Intr-un cuvânt: atributele unui nou mod de exprimare poetica, sau artistica, sau de idei care creeaza într-un alt mod curente de opinie publica; atribute pe care trebuie sa le discutam, sa le clasificam, sa nu lasam nici tehnicismul sa ne îmbete cu apa rece, dar nici posibilitatea noastra de a ne exprima mai profund si mai direct sa nu sufere din pricina necunoasterii acestor noutati. Acesta este, de fapt, si mobilul dezbaterii pe care vreau s-o ducem în permanenta în revista „Port@Leu”.

Revenind la Domnia Ta acum, pot spune ca am gasit în volumul pe care ti l-ai lansat asta vara, autentice mostre de asemenea poezie care-ti face cinste, asezate lânga altele pentru care ti-am dat suturi undeva si ti-am admonestat editorul pentru ineficienta lui de prim sfatuitor. Ei bine, îti sunt recunoscator si îti declar prietenie în continuare pentru ca, nu numai ca nu te-ai suparat pentru faptul ca esti numai pe jumatate genial, dar ai pus sa se citeasca cele scrise de mine la prezentarile publice, ai privit cu umor lucrurile exact cum le-am privit si eu si, în ansamblu, cartea a avut succes fara sa ne fie rusine de faptul ca nu suntem fiecare perfectiunea întruchipata. În vreme ce un prieten comun pe care l-am cunoscut, la fel ca si pe dumneata, numai prin virtualitatea scrierilor, cerându-mi acelasi lucru, adica o prefata sau o postfata, mi-a schimbat titlul pentru ca nu i se parea destul de laudativ.

George ROCA: V-ati suparat? Va întreb asta cu teama, pentru ca nu e bine sa ne suparam pe prieteni. O prietenie se construieste greu si consider ca trebuie sa facem eforturi deosebite pentru a o pastra…

Corneliu LEU: Îti înteleg sentimentele. Eu, la vârsta mea, cu atât mai mult nu mai am dreptul sa ma supar. Eu am dreptul cel mult sa constat. Si nu-mi permit constatari despre altii; la vârsta mea trebuie sa fiu introspect; constatarea e despre mine! Îi detest pe cei care se vor neaparat laudati dar, în egala masura, îi detest pe cei care simt aceasta slabiciune si o cultiva din interes. Fie interes pentru ca persoana aceea e mai sus pusa si te poate ajuta, fie strict interes de gasca ce vrea sa cucereasca manipulând opinia publica. Asa ca: decât laudator gratuit, mai degraba „analist”, cum zici dumneata. Cu toate ca eu nu am nici macar pretentia asta; ci sustin doar ca sunt un om care am învatat sa-mi exprim trairile, ideile, imaginatia narativa, parerile, idealurile, aprecierile, metaforele, printr-o anumita tehnica a reflectarii lor în pagina scrisa. Tehnica pentru învatarea, cizelarea si mai ales onestitatea careia am trudit din greu, tocmai pentru a ma simti un profesionist al ei. Însa unii nu vor asta. S-ar multumi si cu un limbaj mai putin analitic, dar care sa nu exprime rezerve, sa nu le dea sfaturi, sa nu le semnaleze macar hiatusurile peste care ar putea trece usor, daca ar trece si peste vanitatile seci ale placerii de a ti se spune ca esti mai mare decât esti.

Unii, nici nu mi-au mai trimis cartile tiparite pe care mi le-au supus atentiei înainte de aparitie. Altii m-au rugat de la început numai sa le frunzaresc atât cât e necesar ca sa scriu vorbe bune si s-au speriat când le-am spus ca, daca citesc, eu citesc temeinic. Unii si-au permis chiar sa ma corecteze explicând sau îndulcind ceea ce le stirbea din glorie. Iar, în acest timp, aud ca niste asa zisi recenzenti literari au si tarife pentru numarul de superlative folosite. Si atunci, pentru ca îi promisesem (virtual!) lui Ionut Caragea, un poet de talent stabilit în Canada, am facut o încercare de portret al lui ca un ultim text de asemenea natura, si am anuntat ca punem PUNCTUM la acest capitol, rugând sa nu mi se mai ceara asa ceva… ?tiu ca, la cinismul actual, pot parea de moda veche însa, marcat de trecut, eu aud, în oamenii care cu cât sunt mai nechemati cu atât se vor mai laudati, rezonantele paranoiei lui Ceausescu. Dar si a laudatorilor nesinceri care, daca nu-i gâtui bine din fasa, ar putea ajunge ca ai lui si duce societatea de râpa, cum au dus-o ai lui. În acest sens, articolul despre Ionut Caragea si poezia sa care trebuie ferita de asa ceva, poate fi citit în pagina 4 din „Port@Leu” nr 9/ 2009.

George ROCA: Fiindca ati pomenit-o din nou, ati putea sa descrieti „faimoasa” revista „Port@Leu”, revista care este facuta dupa chipul si asemanarea dumneavoastra… caci ce naste din Leu (n-am zis pisica! Sic!), primeaza în literatura virtuala de limba româna!

Corneliu LEU: Revista „Port@Leu” este un periodic pentru promovarea culturii si a initiativelor de dezvoltarea a României. Completez descrierea pe care am început-o mai înainte cu un bilant la sfârsit de an 2009.

În arhivele anuale, care se deschid foarte usor chiar din frontispiciul revistei noastre, s-au adunat douasprezece numere. Doua numere experimentale în anul 2008 si zece în anul 2009, periodicitatea noastra stabilindu-se astfel la zece numere anual, conform traditiei caietelor academice care, pentru vacantele de vara si de iarna ofera numere mai mari, cu continut mai bogat si pauza respectiva pentru a da cititorilor posibilitate de meditatie, reactie si contributie la ideile si dezbaterile propuse.

George ROCA: Cum ati segmentat aceasta revista? Carui grup de cititori se adreseaza? Ce subiecte se dezbat în paginile acesteia?

Corneliu LEU: Am încercat mai înainte sa definesc conceptia care ne-a condus la alcatuirea revistei noastre electronice ca una de dezbatere, fiecare dintre cele sase pagini  constituindu-se de fapt ca o publicatie de sine statatoare pe tematica pe care si-o propune, începând cu primele care sunt dedicate politicilor de dezvoltare sociala, cele ce urmeaza cautând afirmarea politicilor culturale si sustinerea creatiei artistice românesti si ultima, care este o miscelanee aplecata în special asupra impactului internetului cu creatia artistica si literara, creatia modalitatilor noi de exprimare publicistica si chiar creatia anonima, spontana, provenind în egala masura din cautari tehnice sau din dorinta de afirmare a unui anumit spirit de epoca; adica, în ultima instanta, asa cum am denumit-o: creatia folclorica pe care o produce acest nou mod de comunicare. Si, pentru ca am pomenit mai înainte termenul „academic”, precizez ca nu e vorba de rigorile clasicizante ale staifului academic, ci de esenta vie a comunicarii si dezbaterii în termeni cât se poate de sinceri, deschisi si moderni, chiar iconoclasti daca provoaca prin aceasta o adâncire a discutiei si, în ori ce caz novatori, largind orizontul domeniului respectiv, gasindu-i elementele confinii cu alte domenii. Tocmai din acest motiv, cele sase pagini, ca sase publicatii pe câte o anumita tema, nu pastreaza titluri fixe; ci si le adapteaza conform parerilor, atitudinilor si inovatiilor pe care le primim de la cât mai multi colaboratori.

George ROCA: Prin ceea ce afirmati se întelege ca ati dorit ca revista sa fie un produs literar cât mai complex? O revista activa, de dezbatere?

Corneliu LEU: Desigur! Exista reviste de acumulare, care publica ceea ce primesc de la colaboratori, adica etaleaza ideile acestora, dar sunt si reviste de dezbatere, care îsi incita colaboratorii pe anumite directii si care chiar publica idei de directie. Directie artistica, estetica, filosofica, politico-sociala etc. adica o directie care, spre deosebire de celelalte, îi devine caracteristica. Din „„Port@Leu” am vrut sa fac, în mod deliberat, o revista de dezbatere si atitudine chiar si prin creatiile literare sau artistice pe care le publica, si nu una de consemnare. Deoarece, pentru consemnarea tuturor realitatilor culturale la zi ale tarii si ale actului cultural în limba româna, portalul nostru are în centrul paginii principale meniurile intitulate „Flux de stiri” si „Harta culturala a României contemporane”, iar pentru punerea în valoare a creatiei românesti prin carte are, în coloana din dreapta paginii principale, „Vitrina editurii noastre on-line” care promoveaza „Un autor român pe saptamâna” tocmai pentru ca, în lupta nedreapta cu traducerile de tiparituri comerciale, sa atraga atentia asupra valorilor aflatoare în cultura noastra.

George ROCA: Care este legatura revistei „Port@Leu” cu celelalte meniuri ale portalului „Carte si arte”?

Corneliu LEU: Aparitia de zece ori pe an a revistei vine sa completeze celelalte meniuri ale portalului http://www.cartesiarte.ro destinate informatiei, lecturii, învatamântului scolar si învatamântului continuu, contactelor directe dintre autori si cititori, popularizarii literaturii contemporane românesti, ca si formei mai noi de exprimare  „pe blog” a gândurilor personale. Tinem paginile noastre virtuale la dispozitia oricui poate servi cu profesionalism aceste directii tematice dar, constienti de riscurile caderii în derizoriul lipsei de profesionalism publicistic pe care le prezinta libertatea tiparului, ca si aceasta inventie de scriere pe blog a tot ce-i trece oricui prin minte, ne propunem, cum am mai spus, un filtru cât se poate de atent fata de diletantism, amatorism, veleitarism si altor agresiuni la adresa creatiei artistice, organizând chiar o dezbatere în sensul acesta.

George ROCA: Ce ne puteti spune concret despre dezbaterile din revista dumneavoastra?

Corneliu LEU: Prima, a si fost enuntata mai sus. Ea porneste de la articolul „Deosebirea dintre dragoste de literatura si adevarata poezie de dragoste” publicat în „Port@Leu” numarul 9 pag. 4 (dupa grupajul de poezii de Gheorghe Tomozei) si continuata în numarul 10 pag. 6 prin articolul „Filozofia lui Parmenide” din rubrica „Paso doble” semnata de Ioan Lila. Aceasta lanseaza un semn de întrebare greu de rezolvat în legatura cu mostenirile poluarilor artistice din ceea ce era cândva „Cântarea României”.

Alta dezbatere ar fi „Cum putem întâmpina faptul ca, din motive comerciale, multe edituri nu numai ca prolifereaza amatoristice volume lipsite de valoare artistica, dar s-au format în jurul lor recenzenti dispusi sa laude orice, a caror ignoranta sau rea credinta ataca grav nivelul unui civilizat criteriu de valoare artistica?” Propunem sa ducem mai departe aceasta dezbatere facând cu luciditate delimitarea dintre grupul literar bazat pe criterii estetice comune plus afinitati elective provenind dintr-un adevarat mesaj artistic si gastile de interese veleitar-amatoristice în care se elogiaza la nesfârsit unii pe altii, grafomanul laudat azi devenind recenzentul care-l elogiaza mâine pe cel care l-a laudat ieri; totul mirosind a minciuna si taraba comerciala, cu marfuri expirate de care negustorul vrea sa scape facându-i reclama desantata.

George ROCA: Interesant! Si alte teme de dezbateri?

Corneliu LEU: Multiple si complexe… Dintre dezbaterile pe tema salvarii si dezvoltarii satului românesc mentionam cea despre „Bunul comun” care înca nu a fost restituit proprietarului agricol modest asa cum a fost restituit prin latifundiile retrocedate, pornind de la un studiu despre conceptul de „bun comun” în traditia legislatiilor europene si românesti publicat înca din primul numar care a aparut în 2008 si continuat ca dezbatere cu propuneri legislative concrete; precum si cea intitulata „Cine hraneste România” lansata în numarul trecut („Port@Leu” nr.9/ 2009) si continuând în pagina a doua a numarului 10.

Dintre dezbaterile pe teme sociale si de filosofie politica o mentionam pe cea „Despre meritocratie” prezenta sub diverse forme în toate numerele revistei si dezvoltând pledoaria pentru conceptul de „democratie reala” spre care tinde societatea moderna europeana, pentru depasirea sechelelor populiste si demagogice, ca si aprecierea fiecarei persoane conform meritelor dobândite pe plan social. O alta tema de dezbatere este „Români realizati în strainatate ca model pentru conationalii lor” pe care am început-o cu câteva numere în urma „Port@Leu” nr. 7/ pag.5) si continuata în urmatoarele.

Pe temele politicilor culturale mentionam dezbaterea permanenta, largita  prin manifestari sustinute în multe localitati din tara si comunitati de români de pretutindeni pentru „Sarbatoarea nationala a limbii române” si extinderea ei în judetele tarii si diaspora, cât si cea despre diferite aspecte pe care le prezinta internetul ca suport de dezvoltare culturala si artistica si formele sale concrete de manifestare sau creatie, despre care am vorbit mai înainte si care a început cu publicarea textelor unei mese rotunde înca din numarul 2 (pag.5) al anului 2009.

George ROCA: Pentru anul 2010 v-ati propus si alte teme importante si utile de dezbateri?

Corneliu LEU: În continuare, propunem si de aceasta data o dezbatere pe subiect socio-politic, pe care o consideram importanta pentru redresarea societatii noastre, pe tema: „Partide de doctrina, sau grupari de interese fara principii” si, ca o prima interventie, propunem o scrisoare deschisa pe care am conceput-o si publicat-o deja si al carei cotinut face doar impresia ca ar avea caracterul unei interventii de actualitate electorala. Raportându-se, desigur, la realitatile românesti imediate, ea pune însa (si încearca sa explice) o problema de principiu esentiala, consider eu, pentru destinul politic al societatii românesti. Tocmai de asta i-am dat caracter de scrisoare deschisa si, pe marginea ei, astept punctele de vedere ale cititorilor nostri. Dupa cum am spus, numarul 10 fiind unul dintre acele numere de vacanta prin care revista noastra le da cititorilor timp de a medita pâna în februarie, pentru a gasi raspunsuri si argumentari.

George.ROCA: Ce ne puteti spune despre numarul viitor din „Port@Leu”?

Corneliu LEU: Este în pregatire acum. Venind foarte multe raspunsuri la dezbateri, procedam la o selectie.

George ROCA: Puneti accentul pe ceva?

Corneliu LEU: Nu e vorba de a pune accentul. Ti-am spus: Nu agreez acele reviste în care se arunca orice, venind de la oricine, ca-ntr-o pravalie de telal. Revista are o directie, iar fiecare numar are o dezbatere prioritara pe care o subliniaza, sau o lanseaza. Numarul în pregatire îsi propune sa reia si sa repuna pe tapet chiar dezbaterea cu care am început revista: Cea despre BUNUL COMUN.

George ROCA: Veniti cu puncte de vedere noi?

Corneliu LEU: Nu neaparat noi. Bunul comun este dat tuturor oamenilor de la Dumnezeu de când le-a spus „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!”. Le-a spus-o tuturor, dar istoria ne arata ca întotdeauna au beneficiat unii. Acum, însa, nu ma refer la istorie, ci la legislatia moderna a Bunului Comun în raport cu nu prea placutele realitati ale recentelor guvernari românesti.

George ROCA: Aveti vreun punct de vedere personal?

Corneliu LEU: Bine înteles, de vreme ce eu am repus pe tapet problema în societatea româna actuala si am consacrat capitole importante de curs universitar acestui concept foarte important pentru modernitatea democratiei, dar si pentru sinceritatea ei. Sinceritate care obliga la a se recunoaste fiecarui om dreptul la proprietatea personala care îsi are statute clare, ca si dreptul la proprietatea indiviza a bunului comun pe care, de obicei, îl administreaza statul. Dar statul, de aia exista: Ca sa-l administreze in folosul tuturor, nu al unora. Dau un singur exemplu, ca sa fiu înteles: Cetatenii emiratelor beneficiaza cu totii de faptul ca s-a descoperit petrolul in subsolul lor. Ca cetateni care au dreptul la o parte din bunul comun, nu ca implicati în industria petrolului. La noi, cu toate ca avem modeste resurse petroliere, guvernantii de dupa 1989 nu au facut decât sa vânda aceste bunuri altora, fara a urmari ca, pentru cetatenii români care au dreptul la acest bun comun, produsele petroliere sa aiba un pret ceva mai mic decât în tarile care sunt numai consumatoare. Avem, de asemenea, productie energetica hidroelectrica la pret mai mic, datorita apelor noastre care sunt un bun comun national si alta produsa la pret mai mare de alt fel de centrale electrice. Normal ar fi fost ca, în primul rând, pretul mai ieftin sa se îndrepte spre consumul casnic al locuitorilor acestei tari daruita de Dumnezeu cu energia apelor. Guvernantii au facut însa invers: Dau patronilor rusi si de alte cetatenii de la ALRO si de la alte industrii energofage energia ieftina si îl taxeaza pe cetatean cu cea scumpa. Sper ca e destul de clar?!

George ROCA: Prea… clar. Aveti dreptate!

Corneliu LEU: Problema pe care o punem acum, este în legatura cu taranii, locuitorii satelor care, din totdeauna, si-au avut proprietatea lor de familie: pamântul si gospodaria respectiva, precum si bunul comun local, al fiecarei comunitati: apa comunala, pasunea comunala, padurea comunala, celelalte bunuri comunale administrate de primarie în folosul tuturor; pe lânga apele, padurile, zacamintele si toate celelalte bunuri ale domeniului public ce trebuie administrate de stat in folosul tuturor. Colectivizarea le-a luat totul, iar guvernarile de dupa 1989 nu le-au restituit pâna acum nici jumatate înapoi. Le-a dat numai terenul, fara mijloacele de productie necesare, pe care ei le aveau când au fost colectivizati si fara nici un beneficiu de pe urma bunurilor comune de mai înainte. Au avut grija numai de „restitutio in integrum” pentru un numar mic de favorizati, dar taranimii sau urmasilor ei înca le e furata mai bine de jumatate din fosta proprietate: atelajele, care ar fi trebuit restituite sub forma noua a lucrarilor mecanizate si BUNUL COMUN despre care principiile politice europene si nu numai, spun ca trebuie folosit pentru realizarea BINELUI COMUN!… Acuz aceste guvernari preocupate numai de „restitutio” pentru unii.

George ROCA: Sa înteleg ca sunteti împotriva lui „restitutio in integrum”?

Corneliu LEU: Domnule, eu sunt împotriva politicienilor ticalosi care fura cu nerusinare drepturile populatiei, asa cum ti-am dat exemplul cu pretul electricitatii care ar putea fi mult mai scazut pentru consumul casnic! Bunul comun e o problema foarte complicata pe care smecherii democratiei cu cultura de la învatamântul seral PCR, sau direct de la parintii mafioti, nu o pot întelege nici în esenta ei divina, pentru ca e vorba de mediul lasat de Dumnezeu oricarui om, dar nici în cea de Drept modern care vine cu prevederi imperioase tocmai pentru ca bunul comun sa nu mai fie confiscat în folosul unora care au dominat momentele istorice respective. Or, guvernarile noastre ce-au facut? Nimic pentru tarani si totul pentru familia fosta regala si alti câtiva latifundiari!

George ROCA: Contestati acesti pasi, totusi facuti spre legalitate?

Corneliu LEU: Nu contest nimic; mi-e sila de nesimtirea unor asemenea acte arbitrare de guvernare: Primul a fost cel iresponsabil de a interzice fostului rege sa revina, ca orice cetatean, în tara sa. Apoi, aceeasi mâna „de stânga” care l-a alungat, l-a strâns la piept dându-i orice, oricât, numai ca sa-si stearga rusinea de mai înainte. Asta au facut cei de stânga, fosti comunisti obisnuiti sa dispuna de bunurile tarii pe care nu le-au muncit ei. Apoi au venit cei care, pretinzându-se de dreapta, au plusat rezolvând multe alte asemenea „in integrum”, dar nu cea esentiala: pentru taranul român. Au fost jignite prin aceasta toate reformele agrare facute de Cuza, de Ferdinand I si chiar cea de dupa al doilea razboi mondial facuta tot sub regimul monarhic al carui principiu national demonstrat tocmai prin asemenea reforme era de a-i împroprietari pe cei care au luptat si si-au dat sângele pentru pamântul tarii. Ei bine, ultima reforma, cea pusa în aplicare în 1945-1946, a fixat marea proprietate la 50 de hectare, tocmai pentru ca taranimea întoarsa din razboi sa poata fi împroprietarita, asa cum s-a întâmplat si la 1918. Or, asta fiind masura legalizata si promulgata dupa care ne putem ghida, te întreb: Mai respecta cineva plafonul de 50 de hectare al acestei ultime reforme regale, sau, pentru acest „in integrum” guvernarile iresponsabile au atentat la bunul comun al taranimii? Nu am nimic cu cei care au luat. Ci cu cei care au dat, fiindca nu dadeau de la ei si au lasat taranimea nedreptatita pâna astazi, dupa douazeci de ani, din care cauza s-a ajuns la falimentul agriculturii, la importuri de hrana pentru noi, care hraneam Europa!

Reformele agrare sunt consfintite istoriceste ca atare la toate popoarele si, odata legea promulgata, sau recompensarea exproprierii facuta, nu se mai revine asupra ei! Este asta mai mult decât o Lege juridica; e o Lege a Istoriei. Pentru ca, daca omenirea va accepta si pretentiile absurde din cadrul acestui „restitutio in integrum”, atunci urmasii feudalilor si-ar putea cere toate domeniile înapoi, iar cei care ar putea sa-si dovedeasca originea antica le-ar lua totul feudalilor. Din fericire, lucrurile nu s-ar opri aici pentru ca, atunci, ar putea veni Creatorul luând El tot ceea ce a creat. Si, in Marea Sa Dragoste de Oameni, ce-ar face EL?… Ne-ar raspândi în Gradinile Sale si ne-ar spune „Înmultiti-va si stapâniti pamântul!” Da! Macar aceasta simpla logica crestina ar trebui sa o bage la cap nepriceputii si necinstitii care dau din bunul comun pentru a-si face interesele politice!… În ce cadru o fac? Cu totala nesimtire, chiar în cadrul STATULUI care a luat fiinta tocmai pentru ca sa existe o delegare de subsidiaritate pentru ADMINISTRAREA BUNULUI COMUN SPRE BINELE COMUN, principiu de baza a tot ceea ce înseamna Administratie Publica moderna.

George ROCA: Multumesc pentru aceste amanunte detaliate despre „restitutio in integrum”. Sunt foarte… de acord cu dumneavoastra! Dupa prezentarea revistei „Port@Leu” sa încercam sa facem o radiografie si celei de a doua publicatii pe care o conduceti. Ma refer la „Albina româneasca”.

Corneliu LEU: Revista „Albina româneasca” este cea mai veche publicatie în limba româna. Aceasta intra în cel de al 181-lea an de la fondarea sa (în iunie 1829) de catre Gheorghe Asachi. Ultimul nostru numar, cel din decembrie 2009, se deschide cu un editorial despre programul permanent al Miscarii pentru Progresul Satului Românesc intitulat „O tara bogata cu tarani bogati”, program în cadrul caruia, anual se întruneste Consfatuirea Nationala a Intelectualilor de la Sate. Revista prezinta problematica editiei acestei Consfatuiri ce se va desfasura în anul 2010.

Un eveniment deosebit pentru fenomenul cultural românesc în contemporaneitate este aniversarea valoroasei publicatii „Literatura si Arta” care apare la Chisinau sub conducerea poetului Nicolae Dabija, revista de la care a pornit miscarea de emancipare pentru limba româna din Basarabia si, despre care, Vlad Pohila scrie articolul intitulat: „55 de ani de rezistenta prin cultura”.

George ROCA: Cine sunt autorii materialelor publicate în ultimul numar al acestei reviste? Ce subiecte atrag atentia?

Corneliu LEU: În afara de cel citat mai sus si de colaboratorii permanenti ai revistei precum Mihai Berca, Emil Draghici, Nicolae Dragos, Alexandru Dumitriu, Veronica Ionescu, Gheorghe Manea, mai puteti citi articole semnate de Magdalena Albu, George Anca, Liviu Antonesei, Florica Bud, Melania Cuc, Anca Goja, Dan Lupescu, Rodica Elena Lupu, Cristina Oprea, Al. Florin Tene si altii. Un documentar intitulat: „Completari la biografia lui Eminescu?” pune în lumina continutul anumitor studii aparute în ultima vreme, care reconsidera aspecte esentiale privind moartea poetului. Paginile de actualitate editoriala expun recenzii si comentarii despre carti ale caror autori sunt: Elisabeta Iosif, George Roca, Anghel Bardac, Carmen Catunescu, Florica Bud, despre revistele „Cetatea lui Bucur” si „Dor de dor” si „Monografia comunei Gradina”.

Prezentarea unei noi institutii culturale românesti „Asociatia scriitorilor de limba româna din Quebec”, a membrilor ei din Canada, din tara si din întreaga diaspora româneasca este facuta cu prilejul aparitiei la Montreal a Antologiei ASLRQ 2009. Paginile care evoca preocuparile beletristice din celebrul supliment de aproape aceeasi venerabila vârsta cu revista: „Alauta româneasca” publica un amplu grupaj de versuri antume si postume de Gheorghe Tomozei si fragmente din noul meu roman „Corneliu Leu: «Femeia, fie ea regina…»”.

George ROCA: Ce puteti sa ne spuneti despre „Fluxul de stiri” al revistei?

Corneliu LEU: „Fluxul de stiri culturale” contine stiri venite din toata tara prin intermediul portalului internet www.cartesiarte.ro. Este cules în paginile revistei direct de pe „Harta culturala a României contemporane” demonstrând cum orice publicatie poate folosi aceste stiri. Pentru ca aceasta HARTA CULTURALA A ROMÂNIEI CONTEMPORANE, în jurul careia este construit întregul „Portal de Carte si Arte”, a devenit un document spiritual viu si în continua împlinire prin noi informatii care vin consecvent din localitati si comunitati românesti.

Fluxul de stiri are în pagina principala a portalului o feresastra în care oricine, din orice localitate sau comunitate româneasca, poate introduce o stire, o informatie sau o prezentare de 500 de semne, care intra automat, direct de la autor si asa cum a scris-o el, în fluxurile noastre de stiri pe care tot asa, liber si imediat le poate prelua orice agentie sau publicatie. Pentru cititorii nostri, informatiile astfel venite se difuzeaza pe trei canale corespunzând la trei submeniuri ale portalului: „Fluxul de stiri” care publica imediat orice stire în ordinea în care a venit, apoi aceleasi stiri selectate pe tematica a zece domenii cuprinse în submeniul „Evenimente pe domenii de interes national”, adica se pot gasi separat informatiile despre spectacole si concerte, despre carti si lansari, despre simpozioane si dezbateri publice, despre expozitii, despre festivaluri cu caracter periodic, despre patrimoniul cultural si reabilitarea lui, despre initiative civice, etc, asa cum apar ele cand se da click pe butonul submeniului respectiv.

Tot prin clic, de data asta pe judetul de pe harta tarii (avem si un al 42-lea judet denumit „Românii de pretutindeni”, poate cel mai fericit judet, fiindca nu are nici prefectura, nici politie corupta, nici serviciul tartor românesc de taxe si impozite), se ajunge la fluxul de stiri culturale al judetului respectiv unde stirea apare iarasi repartizata pe judete. Prin aceste trei submeniuri plus al patrulea care este însasi „Harta culturala a României contemporane” ce apare înca de la deschiderea portalului, noi realizam o adevarata institutie culturala a întregii tari si a întregii culturi în limba româna din lume, completând mereu harta cu date proaspete. Este o formula originala, inovata de noi si detinându-i patentul, prin care, în permanenta se poate vedea ce evenimente culturale traiesc românii si care este nivelul culturii lor în lume. O harta culturala în continua înnoire prin stiri venite oricând de la oricine, ca una dintre realizarile specifice internetului despre care am vorbit.

Arhiva acestei Harti Culturale contine astazi milioane si milioane de informatii, se înnoieste în fiecare clipa si poate fi consultata în fiecare clipa devenind o adevarata institutie de studiu si, în acelasi timp, o agentie de stiri culturale de la care poate prelua oricine, în slujba promovarii, macar a acestei culturi cu care ne putem mândri, daca vicisitudinile si realitatile contemporane nu ne dau sansa sa ne mândrim cu mult mai multe. Descriind aceasta realizare a noastra informativa atât în arhivare cât si în timp real ca pe o adevarata institutie culturala neguvernamentala, absolut necesara afirmarii românesti si ca pe o contributie a noastra la punerea în valoare a mijloacelor internetului, ne declaram deschisi la orice colaborare, asteptam cât mai multa introducere si preluare de informatie pentru a realiza prin virtual o retea temeinica de prezentare a culturii care ne leaga si, în ultima instanta, a creatiilor noastre, cei care vrem, sau cei care simtim ca avem datoria sa ne strângem eforturile în jurul unei asemenea institutii.

George ROCA: Ce alte detalii ne puteti oferi despre ultimul numar al revistei „Albina româneasca”?

Corneliu LEU: Împreuna cu acest numar se difuzeaza doua suplimente ale publicatiei, unul dedicat problemelor dezvoltarii satului românesc intitulat: „Cine hraneste România? – partea a doua: Mica proprietate agricola, salvarea si reabilitarea ei”, iar altul care prezinta ultima parte si concluziile importantei dezbateri „Despre meritocratie” ca o forma de perfectionare a democratiei românesti contemporane, de adâncire a cinstei, moralei, respectului pentru persoana umana si realizarile ei, de depasire a sechelelor antiumaniste ale vechiului regim.

Revista apare tiparita pe hârtie si în format electronic. Aceasta poate fi accesata la adresa internet http://www.cartesiarte.ro, iar apoi, dupa deschiderea paginii principale, pe coloana din stânga, dând click pe bannerul „Albina româneasca”.

George ROCA: Survolând portalul „Carte si arte” descoperim ca acesta contine chiar si o „editura on-line”. Câteva lamuriri pentru cei neinitiati va rog!

Corneliu LEU: Editura noastra on-line expune în vitrina ei – pe care o gasiti pe coloana din dreapta a paginii principale a portalului internet http://www.cartesiarte.ro – un buton activ cu titlul „Un autor pe saptamâna”. Acesta are menirea de a populariza si a impune în lupta, uneori nedreapta, cu traducerile comerciale din autori straini, creatia autohtona prin cele mai reprezentative lucrari editate în ultima jumatate de veac.

Lucrarile, prezentate prin mari extrase din cuprinsul lor si comentariile pe care le-au provocat, pot fi descarcate gratuit direct din aceasta vitrina dar, în acelasi timp, pot fi comandate în întregime direct autorilor sau editorilor lor, ale caror adrese însotesc prezentarea. În acest mod, consideram ca ne îndeplinim o importanta îndatorire culturala atragând atentia asupra unor lucrari românesti din diverse domenii, totodata punând în contact direct publicul cititor cu autorii si editorii a caror activitate vor sa o cunoasca.

George ROCA: Puteti sa enumarati câtiva din autorii care si-au expus cartile în „vitrinele” editurii dumneavoastra?

Corneliu LEU: De la inaugurarea din vara lui 2009 si pâna în prezent, aceasta vitrina a prezentat volume de Petre Stoica, Gheorghe Pitut, subsemnatul (Corneliu Leu n.a.), Eugen Dorcescu, Titus Filipas, Vasile Celmare, Aurelian Titu Dumitrescu, Toma George Maiorescu, Petre Ghelmez, Ionut Caragea, Melania Cuc, Corneliu Berbente, Eugen Cojocaru, Cristian Contras, Gheorghe Tomozei, Ion Marin Almajan, George Anca, Constantin Lupeanu s.a.

George ROCA: Si cu ce începe noul an?

Corneliu LEU: Cu ceea ce v-am trimis ca dar de Craciun tuturor celor care-mi sunteti prieteni: noul meu roman istoric intitulat „Femeia, fie ea regina…”.

George ROCA: Aha! În loc sa scrieti despre chestiuni mai moderne de alde „Cherchez la famine… si încalzirea globala” (glumesc!), dumneavoastra tot cu „Cherchez la femme” va ocupati! Si ma rog, cine este „femeia-regina”? Puteti face un mic rezumat sau o prezentare a cartii?

Corneliu LEU: „Femeia, fie ea regina…” este povestea regretatei Elisabeta a României! Fire creatoare, frumos cultivata intelectual, camarada pâna la a refuza în relatiile private protocolul regal, inventiva si de-o gratie artistica ce trezea admiratia articolelor unor mari personalitati ca Pierre Loti, Mark Twain, Van Gogh, Guy de Maupassant, Charles Gounod, Frederic Mistral, Sarah Bernard, Leconte de Lisle, Sully Proudhomme, etc, deschisa ca gândire si îmbratisând idei mult mai liberale decât îi permitea conditia monarhica, regina Elisabeta a României a avut o casnicie si nefericita, prin moartea singurului ei copil, dar si neînteleasa, prin faptul ca sotul ei Carol, dupa parerea altui cap încoronat, împarateasa Austro-Ungariei: „…este, acest rege, cea mai prozaica fiinta din câte exista si între ei se casca o mare prapastie…”. Pe aceasta tema, a unei drame asemanata celei a Printesei Diana, dar într-o epoca în care, în loc de paparazzi erau gravorii iar, în loc de tabloide, cronicile mondene europene se concentrau pe regina României, ca romancier mi-am permis sa întocmesc, sa fabulez uneori, sa analizez alteori starile sufletesti posibile, sa ma chinuiesc pentru a da o arhitectura cât mai coerenta alegoriei acestei povesti de dezamagire, dragoste, cinism politic, revolutionarism, rabufnire de sentimente, nevoie umana de mângâiere si minciuna, etc. si sa prezint „cronica apocrifa a unei iubiri imaginate” dintre regina si Ion C. Bratianu, cel care, în ciuda sotului ei, îi da si satisfactia impunerii unor politici liberale, dar si cea a împlinirii unor visuri intime. Prilej de meditatie asupra ideilor de „compromis politic”, am vrut ca acest roman sa surprinda printr-un epilog în care urmasa la tronul feminin, regina Maria, tot printr-un asemenea love-story si tot cu un barbat frumos din neamul Bratienilor, aduce o mare contributie la politicile liberale de înfaptuire a României Mari.

George ROCA: Am înteles acum cine este personajul descris de dumneavoastra… Am recunoscut-o pe Pauline Elisabeth Ottilie Luise zu Wied, devenita prin casatorie Regina Elisabeta a României sau mai simplu, pentru consumatorii de literatura, pe Carmen Sylva! Sunt convins ca ati evocat în carte fapte interesante ale unei perioade bogata în evenimente. Întotdeauna istoria împletita cu fapte romantate a placut citiorului si i-au atras atentia. Ce alte surprize ne asteapta în 2010?

Corneliu LEU: Vorbind la început de an despre aceasta noua initiativa a portalului nostru cultural http://www.cartesiarte.ro îi anunt pe colaboratorii nostri ca în aceste zile definitivam planul pe anul 2010 al editurii noastre on-line si fac apel la ei sa ne propuna carti pe care le considera cu adevarat semnificative pentru personalitatea lor si care, în acelasi timp, pot fi semnificative pentru întregul act cultural românesc, contribuind la stradania de a aseza creatia noastra pe treapta pe care si-o merita atât în perimetrul culturii europene, cât si în constiinta publicului cititor românesc, uneori derutat de propaganda comerciala facuta unor creatii cu nimic superioare valorilor noastre nationale.

George ROCA: Va multumesc mult pentru acest dialog amplu (de aceea l-am numit „fluviu”!), în aceste zile libere de vacanta, când timpul ne-a permis sa dam discutiei noastre o asemenea dimensiune! Consider ca faceti un lucru extrordinar de complex pentru promovarea literaturii române în spatiul virtual si nu numai.
Sa ne citim de bine!

A consemnat,
George ROCA
4 –14 ianuarie 2010
Sydney – Poiana Tapului – Bucuresti – via internet

„ASTA SUNT EU”: CEL „CU INIMA ÎN PALMA”

by Angela Monica Jucan

De câte ori scriu sau vorbesc, scriu si vorbesc cuiva anume, calitatea cuvântului meu este corespunzatoare calitatii celui care ma citeste sau ma asculta (Al. Florin Tene)

A aparut deja, în contul anului 2010, la Editura Contrafort din Craiova, CU INIMA ÎN PALMA. DIALOGURI PRIVILEGIATE – un volum de interviuri cu Al. Florin Tene realizate de Monica Muresan, Costel Iftinchi, Menut Maximinian, Ionut Caragea, Maria-Diana Popescu, Elisabeta Iosif.

Pe coperta, o imagine a idealului exprimat (greu de zis) material – substanta sugestiva si de o forma superba, sculptura Vol de nuit a lui Marian Sava. Cartea – nu întâmplator închisa într-o asemenea coperta – a avut, în ce ma priveste, puterea de a întinde pânze pentru o navigare de-o clipa înspre finele mileniului de un deceniu încheiat, când, într-o redactie, dorind sa facem cunostinta, cineva de-al casei a luat un ziar, mi-a aratat o semnatura si a spus: „Asta sunt eu”. Numele si omul erau Al. Florin Tene.

Citind, acum, dialogurile strânse în prea putinele pagini ale cartii Cu inima în palma, concluzia se contureaza în vechea prezentare. „Asta” este cel care semneaza Al. Florin Tene – omul care a raspuns „cu inima în palma” la toate întrebarile; scriitorul care îsi afirma plastic punctul de vedere, observatiile, explicatiile, marturisirile, chiar destainuirile din viata personala, omul care contribuie la reusita dialogului (cu dezvoltari si completari ale temei propuse, când e cazul) scapând de banalitate ori de saturatie unele întrebari; promotorul cultural care nu e loc unde sa nu vorbeasca si despre altii.

În relatia de dialog cu Monica Muresan, care a dorit sa creeze câteva focare de interes, Al. Florin Tene face transari ale chestiunilor, emite obiectii si trece sub tacere cele câteva perle din întrebarile partenerei de discutie. Raspunsurile catre Costel Iftinchi sunt frumoase, relaxate, chestionarul acesta fiind cel mai economic conceput, echilibrat, elegant si cu rost.

Costel Iftinchi conecteaza interlocutorul (daca, în afara comunicarii vorbite, se pot folosi termenii „locutor” si „interlocutor”) la problema, apoi îl lasa „singur”, asa încât e asigurata si favorizata anatomia replicii. Menut Maximinian este mai posesiv, pare ca nu suporta opinii diferite si, o data cu întrebarea, traseaza orientari raspunsurilor (pune întrebari de influentare, „reinekeniene”) si este interesat (cam o patrime) de cuantificari. Al. Florin Tene nici nu-l lasa sa piarda.

„Din toate timpurile, scriitorul a fost în… criza”. Ionut Caragea încearca sa nu-si divulge preferintele, totusi exista un punct vulnerabil: „Putem sa ne nastem pe Internet?”, la care „poetul nascut pe google” primeste un raspuns obiectiv: „Nu! Cu NU mare”. Sigur ca da. Nu mai departe, Ionut Caragea – scriitor veritabil si activ (nu virtual), cu scris reliefat, caruia „cu fiecare cuvânt [i] se scurge o picatura din viata”, doar ca gândul si fantezia nu se coaguleaza la contactul cu papirusul, ci, cum ar zice Steinhardt, „undeva, printre infinituri si abstractiuni si idei pure” si unde nu se pierde, ci unde e receptionat.

Interviul Mariei-Diana Popescu, si ea poeta (poeta si în versuri, si în proza) este senzational, surprinzator, chiar putin ofensiv, dar întrebarile sunt prevenitor redactate si au un nu stiu ce aristocratic. Maria-Diana Popescu initiaza tratative. Este o arta a expresiei si una a diplomatiei în interviul ei, din care îsi asuma partea de problematizare, lui Al. Florin Tene revenindu-i rezolvarile.

Elisabeta Iosif prefera cozeria, întrebarile sunt compuse în doi timpi (unul preparator si, totodata, proba de eruditie, altul propriu-zis interogativ) si impune un schimb de pareri (nefacând un secret din ale ei). Dialogul cu Elisabeta Iosif are o mai pronuntata urma de oralitate, desi, probabil, ca si celelalte, interviul se va fi… nascut pe internet (!), a fost publicat în format electronic si abia apoi a fost fixat si, traditional, pe hârtie – presa si carte.

Desi nu agreez cifrele (considerabila, e drept, cantitatea nu are, totusi, capacitatea de a asigura perenitatea operei), as vrea sa semnalez o informatie depasita, în prezent. Al. Florin Tene nu mai are publicate 26 de carti, ci, cu aceasta, s-au facut 28. Alaturi de ele sunt si realizarile „altcumva”: Liga Scriitorilor, cenaclurile, revistele întemeiate demult sau mai de curând, multe alte activitati culturale doar în parte pomenite în interviuri.

Si înca o obiectie. Ceea ce face, pe lânga scris, scriitorul Al. Florin Tene neaga ideea exprimata de nimeni altul decât Domnia Sa, în încheiere, cum ca, „în contradictie cu largirea orizontului de cunoastere si de transmitere a informatiilor prin intermediul internetului, rolul intelectualului s-a restrâns doar la cel de gânditor”. Al. Florin Tene este si cel putin un mentor. Daca este si profet, vor afla-o cei care vor urma dupa noi.