Tag: Interview

„In sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile”. Interviu cu poeta si eseista Camelia Tripon

On By nelursIn Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment


In vara lui 2002, poeta si eseista Camelia Tripon participa la Palatul Culturii din Targu Mures, la lansarea atlasului „Hartile adevarului”. Intr-o sala plina pana la refuz, aceasta ia cuvantul si se pronunta plina de curaj, in apararea valorilor trecutului neamului nostru. Mesajul ei profund si spontan are atunci, puterea de a impresiona si a inspira o asistenta numeroasa, care ii apreciaza in mod pozitiv si cu discernamant, interventia. Camelia Tripon s-a nascut pe 4 august 1957, la Braila – “Orasul cu salcami” al lui Mihail Sebastian – intr-o familie de intelectuali. Tatal – doctor in agronomie, dar si poet si publicist, iar mama, o pasionata de beletristica, autoare, in anii ‘80, a doua romane – ii asigura Cameliei Tripon o educatie solida. Alaturi de dascalii minunati pe care ii are la gimnaziu si liceu, parintii ii insufla viitoarei poete si prozatoare, dragostea pentru istorie si literatura. Printre eseurile si poemele scrise de Camelia Tripon se numara „Sa ne pretuim stramosii”, „La izvoarele Milcovului”, „Imbratisarea Basarabiei”, „O lacrima pe cer”, „Prima ninsoare”, „Ce-i omul?”. De profesie inginer chimist, Camelia Tripon este casatorita cu Conf. Dr. Ing. Avram Tripon si locuieste la Targu Mures.

Primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”

– Cum a aparat Camelia Tripon trecutul, in vara lui 2002?

– Vara lui 2002, mai precis 10 iulie, a fost momentul in care pentru prima data, am luat cuvantul in Palatul Culturii din Targu Mures pentru a apara valorile trecutului de orgoliul local. Exista o perceptie, uneori, gresita: „noi, cei dintr-o zona, suntem mai buni”, perceptie care poate denatura istoria. Asa s-a intamplat la lansarea atlasului „Hartile adevarului”, cand un profesor de istorie si-a exprimat nemultumirea fata de faptul ca „Bucurestiul nu apreciaza descalecatul lui Radu din Fagaras”. De fapt, el a fost explicat de Hasdeu, care-l considera pe Radu ca fiind urmasul unor boieri din Oltenia care au stapanit Tara Fagarasului. Descalecatele, ca si atestatele, sunt o forma de a elimina istoria veche si chiar preistoria din mentalul colectiv si a rezuma trecutul doar la cateva sute de ani, inscrise accidental pe un document. Am aparat trecutul, explicand ca Radu Negru este pastrat prin denumiri de cartiere (de exemplu in Braila), cat si ca toponime (Negru Voda, Neagra, Negresti), cand se manifesta drept origine a neamului din pamantul negru al tarii (concept intalnit si la egipteni, dar si in Biblie, unde „Adam” vine de la „adamah”, care inseamna „pamant rosu”). Da, a fost un moment in care mesajul meu a impresionat o sala arhiplina.

– La scurt timp dupa aceea, a urmat debutul tau. Vorbeste-ne despre acest moment.

– In acea perioada mi se rupea inima de cuvintele grele scrise de A. I. intr-o revista, atat despre originea unor termeni, cat si despre opera unor poeti cum este George Cosbuc -despre a carui poezie „El Zorab”, individul spusese ca este o copie a uneia germane, paradoxal mai buna. Si asta pentru a scoate in evidenta ca la noi, termenii „cal” si „calaret” vin de la romani, iar nobletea este confirmata si de particula „von” din numele autorului german. Pare o fortare, deoarece A.I. ar fi trebuit sa stie ca in Romania, calul era cunoscut inca din neolitic, asa ca poetul nostru nu avea nevoie de nobletea si lirica unui german, ca sa scrie „El Zorab”. Dupa multe incercari esuate, scrisori si conversatii cu domnul Marian Oprea, directorul publicatiei, care nu a luat atitudine, am cerut sprijinul doamnei jurnaliste Mariana Cristescu. Speram sa o conving sa scrie, sa faca o manifestare pentru apararea valorilor noastre. Domnia sa a descoperit in scrisoarea adresata lui Marian Oprea si in cele doua eseuri ale mele ceva ce a facut-o sa ia decizia sa mi le publice. Asa se face ca in 9 noiembrie 2002, a aparut in pagina de „Cultura si arta” a ziarului „Cuvantul liber”, primul eseu – „Reinvierea cuvintelor”. Totusi, adevaratul debut a fost in 2 mai 2002, in volumul de grup „Viitorul ne preocupa” cu eseul „Ne preocupa viitorul familiei si al tarii”.

„Sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene”

– Pasiunea ta pentru istorie are radacini adanci. Cum si de la ce a inceput ?

– Este dificil sa spun ca ea se datoreaza doar unor profesori minunati, cum au fost doamna Dumbrava Agata, in gimnaziu si domnul Nicolae Oprescu, in liceu. As spune mai degraba, ca in sufletul nostru exista o neliniste de a ne cunoaste originile; este motivul pentru care arheologii si antropologii cauta in sol relicve, iar astronomii, in Univers. Nu pot spune ca sunt o pasionata de istorie, mai degraba imi place sa caut raspunsuri la ceea ce ma preocupa; unele sunt idei filozofice, religioase, uneori sunt de ordin biologic sau geologic, dar totul se intrepatrunde si devine un fel de arheologie lingvistica, deci un fel de studiu interdisciplinar. Le sunt recunoscatoare dascalilor mei care m-au instruit cu pasiune si exigenta, dar si tatalui meu – un iubitor de poezie si literatura. In anii ‘70, tata a venit cu informatia ca limba romana se apropie mai mult de sanscrita decat de latina. Tata mi-a vorbit de „Ramayana” si „Mahabharata”, inainte de a invata sa scriu. Am scris in acest sens – si va invit sa il cititi – eseul „Gandul”. Insa ceea ce ma impresioneaza este acea cunoastere superioara a inaintasilor pe care aparent ii credem primitivi, in comparatie cu utilizatorii de tehnici moderne; sunt uluita de cunoasterea celor care au creat cuvintele indoeuropene acum sase, zece mii de ani, cuvinte care s-au pastrat in sanscrita, ca un document de referinta.

„Noi inca mai avem sansa de a exista”

– In eseul “Sperante”, afirmi: „Atata timp cat va mai exista o voce care sa ne aminteasca de adevaratele noastre traditii inca mai existam.” Cum crezi ca se mai pot pastra traditiile in contextul transformarilor actuale care au loc in societatea romaneasca?

– Vedeti, ideea nu-mi apartie, ea este darul facut de Craciun de o intamplare fericita, cand intrand intr-o librarie, am cumparat cartea „Limbile Paradisului” de Maurice Olender; in ea exista un citat din J.M. Michaelis, care afirma in 1759: „Limbajul este deci, un fel de arhiva unde descoperirile omenesti sunt la adapost de cele mai suparatoare accidente; arhiva pe care flacarile n-ar putea s-o mistuie si care nu ar putea sa piara decit o data cu naruirea totala a natiunii.” De aici vine si ideea ca atata timp cat printre noi mai exista o singura persoana care este constienta de valoare limbii materne (aceasta arhiva a neamului) si ia atitudine, noi inca mai avem sansa de a exista si de a nu ne dizolva in neantul vremurilor. Un rol deosebit il joaca bunicii si parintii, care ar trebui sa invete sa le transmita urmasilor din arhiva vietii lor – de la obisnuintele alimentare la respectul fata de stramosii apropiati, bunici, strabunici, apoi incet, se ajunge la trecutul tarii si al neamului. Pentru mine, de exemplu, e importanta pretuirea cartilor, sa para neatinse dupa ce le citesc – si cred ca acest respect imi vine de la dictionarele imbracate ale tatalui meu si de la cartile daruite de mama si mamaia. Am observat ca si cartile citite de fiul meu, unele de mai multe ori, par noi. Sunt convinsa ca scrisul va deveni o traditie in familia noastra; daca acum nu se manifesta, totusi in gimnaziu, fiul meu a inceput sa scrie si sa-si impresioneze profesoara de limba romana cu o compunere libera la olimpiada, asa cum am facut si eu la varsta lui. Sper sa transmit mai departe si cusutul artistic, ajurul, punctul romanesc, punctul evreiesc (cusut de mama pe o jacheta din stofa alba cu matase neagra). In acest periplu printre termeni din traditia noastra, se poate enumera si macrameul, la care mama a fost priceputa inca din scoala primara. Reinvierea traditiei nu inseamna doar portul popular, ci ar insemna sa invatam semnificatia fiecarui motiv stilizat de pe ie. Ar fi momentul ca femeile sa se mandreasca si cu zestrea familiei, aceea de a sti sa coasa si chiar sa pastreze un obiect al copilariei lor. Produsele din magazinele de lux nu le vor oferi radacini; vor fi doar niste flori taiate intr-o vaza de cristal, cand ar putea fi o floare din gradina tarii care in final, rodeste si lasa in urma ei, semintele trecutului.

„Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii”

– „Cred in Eminescu. Traiesc dorul lui de tara binecuvantata de Dumnezeu.”, spui in eseul „Mai am un singur dor”. Ai scris de asemenea, „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, in care te referi la poezia „Ce-ti doresc eu tie, dulce Romanie”. Are sens sa mai fim optimisti atunci cand ne gandim la viitorul Romaniei, ca tara binecuvantata de Dumnezeu?

– Cred in viitorul tarii si implicit, al intregului Glob Pamantesc.

Am avut un vis prin care mi se oferea o alegere – „ca de pe un pod, sa cobor prin intuneric si noroi; am sovait si atunci, am descoperit ca de pe pod se poate trece usor pe un drum asfaltat.” Visul mi-a reamintit ca trebuie sa caut increderea in lumina si nu tenebrele pline de pesimism; solutia a fost eseul „Fara frica spre lumina”. Exista o directie, o evolutie fireasca a lumii, prin care oamenii vor deveni mai buni, si credinta va avea o conotatie fireasca, fara frica si fara sa mai fie folosita ca un troc: „Ma rog, sunt credincios, deci Dumnezeu trebuie sa-mi dea ceva in schimbul efortului facut”. Am inteles ca in viata este mai valoroasa ideea de a face bine (iar daca nu poti, nu face rau) decat a-mi etala credinta in manifestari publice si tot timpul sa cer ceva. Eu cred ca Dumnezeu stie mai bine decat mine care ne este calea; de aceea eu doar multumesc si ii sfatuiesc si pe altii sa spuna :”Faca-se Voia Ta!”

C. TriponAsta insemna ca in sufletul lor sa fie mai multa dorinta de cunoastere, decat de imbogatire. Amintiti-va de sfatul lui Iisus, de a ne aduna comori in ceruri. Calea este alegerea noastra; daca dorim sa invatam sa fim buni si sa traim in armonie cu natura si cu Dumnezeu, calea va fi usoara si fara suferinte mari.

„Oare noua epoca este antiromaneasa?”

– „Stefan cel Mare si Sfant e in noi”, se intituleaza un alt eseu semnat de tine. Pornind de aici, te invit sa vorbim despre ideea de unitate si armonie nationala. Mai pun pret romanii azi, pe asa ceva?

– In contexul actual, in care sentimentul pozitiv fata de locul si poporul din care provii este condamnat ca un act de sacrilegiu, iubirea de tara devine o taina a inimilor noastre, unde judecatorii neamului nu pot ajunge. Glia stramoseasca este plina de sangele inaintasilor nostri. In Braila, este o vorba – „cine bea apa din Dunare nu mai pleaca”. Plecarea nu se leaga de loc, ci de stare; eu practic, de 20 de ani m-am rupt fizic de Braila, dar spiritual, niciodata. Altfel spus, „sangele apa nu se face” si cred ca despre acest lucru pot vorbi mai bine, romanii din diaspora; unii din ei au trait situatia cand un copil, desi nascut departe de tara, este atras de glia stramoseasca. Chiar daca aparent nu se manifesta, acel concept legat de umbra stramosilor din „Musatin si codru” a lui Mihai Eminescu este mereu prezent. Ajungi sa crezi in viitor, oricat de dezamagit ai fi, atunci cand auzi de exemplu, ca un copil a afirmat ca „parca n-am facut agricultura pana in sec. VI, daca „plug” provine din slava”, iar altul alege istoria la capacitate, spunand ca-i mai importanta decat geografia, pe care o invata cu aceeasi placere, din proprie initiativa. Barbatii adevarati exista; ei sunt cei obisnuiti de mii de ani sa apere fruntaliile tarii (atunci erau persii, azi sunt cei stapaniti de lacomie si setea de putere). Sentimentul unitatii se afla in inimile tuturor, chiar daca aparent, nu se manifesta; el a fost scris cu sangele stramosilor.

–Cum crezi ca s-ar putea educa la tanara generatie patriotismul si dragostea pentru valorile nationale?

– Afara de componenta interioara, un rol important il joaca educatia din familie si vocatia dascalilor; din pacate, ceea ce am observat in ultimii douazeci de ani, ma intristeaza. Promovarea Halloween-ului in scoli de catre profesori, chiar obligandu-i pe copii sa participe si ignorarea unor zile precum 24 ianuarie (Unirea din 1859, ziua formarii natiunii romane), mi se pare grava. Profesorii romani ar trebui sa invete din grija plina de responsabilitate a dascalilor maghiari pentru instruirea copiilor si modul cum ii incurajeaza pe elevi sa pastreze traditia: de la mandria purtarii costumului popular, pana la deprinderi practice, specifice traditiei lor. Este dureros sa vezi in aceeasi scoala, copii care invata sa-si pastreze traditia si invatatoare romance care se rezuma doar la lipitul unor desene decupate. Pe vremea comunistilor, invatatoarea mea ne-a cerut sa coasem, sa tesem, a organizat recitari succesive de versuri in ziua Unirii, ziua Mamei, ziua Eroilor, ne-a invatat cantece patriotice, ne-a adus instructor de dansuri populare. Oare noua epoca este antiromaneasa? Dascalii de azi nu au avut modele, s-au nascut orfani?… Dar si orfanii gasesc exemple de urmat, in colegi si vecini. Eu inca mai cred in valorile familiei si in implicarea dascalilor si sper ca vor apare in societatea noastra oameni plini de vocatie, care vor constientiza ca Dumnezeu ne-a daruit o tara minunata, pe care noi trebuie sa o pretuim si sa o lasam urmasilor nostri plina de ganduri si fapte pozitive, sa cladim o imagine frumoasa, asa cum facem atunci cand ne construim/aranjam caminul/cuibul nostru. Si poate cel mai important lucru ar fi ca unii romani sa devina crestini cu adevarat, adica sa renunte la invidie. Bunastarea materiala nu este un pacat; ea trebuie incurajata si laudata cand este obtinuta cinstit, si cei care o poseda manifesta decenta. Nu in ultimul rand, sa ne gandim ca Eminescu, prin versurile si scrierile sale, este o dovada vie de iubitor de neam si tara.

„Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor”

– Ai primit si critici pentru ceea ce sustii, ai intampinat rezistenta?

– Am primit critici pentru un eseu publicat in martie 2003, iar raspunsul meu a fost un alt eseu – „E din ce in ce mai bine” – in care afirmam: „Cred ca pacea este dorinta suprema a tuturor popoarelor; ne vine uneori greu sa credem ca si altii, chiar de alte confesiuni si din alte religii sunt animati de dorinta de pace.” De asemenea, a deranjat mesajul din „Eminescu si Gradina Maicii Domnului”, atragand vorbe grele la adresa poporului nostru, dar care a atras si mai mult pe cei care cred in neamul nostru si care spera in refacerea si inaltarea lui. Din fericire, demersurile mele mai mult sau mai putin modeste de a aduce din exilul etimologic unii termeni au fost intelese si eu sper ca intr-o zi, vor aparea adevarati lingvisti, care vor reusi sa demonstreze ceea ce eu doar am sugerat, generand noi ipoteze.

„Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc”

– Stiu ca ti-ai dorit foarte mult sa ii cunosti pe romanii din Diaspora. In ce s-a concretizat acest vis al tau?

– Inca din anii ‘90, afirmatiile domnului dr. Napoleon Savescu mi-au trezit dorinta de a contribui cu explicatii legate de limba si civilizatia dezvoltata in spatiul carpato-dunarean.

In 2004, am ajuns la Congresul International de Dacologie. Sper in unitatea tuturor celor care pretuiesc spatiul romanesc (prin limba, indiferent de etnie). Mi s-a oferit sansa de a putea comunica virtual si fizic cu romanii din diaspora. La inceput, au fost cei din Consiliul Mondial Roman, in 2004, la Vatra Dornei. Acolo, am luat atitudine in fata discursului plin de venin si dezbinator a unei persoane din Basarabia, incercand sa readuc la armonie si unitate – actiune sustinuta apoi de domnul general Mircea Chelaru si de senatorul Vladut Nisipeanu, presedintele Ligii Internationale a Romanilor. Astfel, prin intermediul Congreselor de Dacologie si ulterior, prin eseurile publicate, limba romana a devenit calea de comunicare cu romani din Germania, Australia, Canada sau Statele Unite. Ea, limba, este cea care ne apropie si ne uneste; cu gandul putem fi mereu in Romania, chiar daca fizic, unii sunt la mii de kilometri. De asemenea, sper ca unele informatii din ceea ce scriu sa ajunga prin intermediul romanilor din diaspora la prietenii/cetatenii din tarile in care acestia traiesc. Sunt convinsa de exemplu, ca anglosaxonilor le-ar place ipoteza prin care traditia si limba lor se apropie ca vechime de a noastra (si de scrierea de la Tartaria Prin asemanare, prin ceea ce ne leaga – limba indoeuropeana sau altfel spus, prin spatiul eurasiatic in care vietuim de milenii, ne putem afirma; nu prin ideea de a fi mai cu mot decat altii, ci alaturi de altii. Am fost si mai suntem niste privilegiati, traind intr-o zona cu temperaturi moderate si cu un relief variat. Pentru acestea ar trebui sa-i multumim lui Dumnezeu si sa nu uitam sa pastram, chiar sa refacem ecosistemul afectat si, uneori, distrus de defrisari, exploatari miniere de suprafata, etc. Daca nu invatam nimic din greselile facute, atunci ne condamnam viitorul neamului, iar romanii din diaspora nu vor mai putea spune ca „ acolo sunt radacinile mele.”

«Cititul este un leac minunat pentru suflet»

– Ce planuri de viitor ai?

– Sa invat sa inteleg cat mai mult, iar din cand in cand, sa pot darui din ce am adunat.

– Cum iti petreci timpul liber?

– Imi place sa urc, vara, pe crestele muntilor. Am fost in Retezat, Fagaras, Piatra Craiului, Bucegi, Ciucas, Caliman si mi-as dori sa pot sa ajung in Alpi. In rest, timpul liber il petrec printre ganduri si carti.

– Ce hobby-uri ai?

– Iubesc florile si imi place sa le inmultesc, sa vad cum dintr-o frunza se formeaza o planta care infloreste.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– As indrazni sa va rog sa aveti incredere in voi, iar cand aveti probleme, va sugerez sa cititi. Cititul este un leac minunat pentru suflet; daca reusesti sa te concentrezi asupra a ceea ce citesti, timpul fuge usor, sufletul incet-incet, se vindeca si ochii se lumineaza. Iubiti florile; sunt atat de minunate, doar sunt “rupte din rai”. Ganditi constructiv, alegeti armonia si astfel ajutati tara, oriunde ati trai – prin ganduri pozitive si prin voi insiva. Fiti buni si incercati sa aveti o viata normala/armonioasa.

“Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Interview, literatureLeave a comment

SlavomirPoetul si eseistul Slavomir Almajan, originar din Zlatita, judetul Caras Severin, si-a descoperit pasiunea pentru scris pe cand era elev de liceu, la Resita. Ani mai tarziu, acesta a inceput sa frecventeze cenaclul “Semenicul”, care   se  aduna in vestita “camera albastra” a casei de cultura din acelasi oras. Aici, Slavomir Almajan are ocazia sa intalneasca oameni uniti de o pasiune comuna – creatia literara. Dragostea pentru cuvantul asternut pe hartie, Slavomir Almajan i-o datoreaza profesorului sau de romana de la scoala generala, Mihai Colac, cel care l-a incurajat la vremea primelor sale incercari artistice. Un alt autentic model pentru scriitor au fost parintii sai. Marturie sta faptul ca Slavomir Almajan s-a decis sa imbratiseze aceeasi profesie ca si tatal sau – contabilitatea. Despre mama, Razumenca, Slavomir Almajan spune ca era o femeie curajoasa si harnica, mare iubitoare de muzica. In 1987, scriitorul si sotia sa, Florica, parasesc definitiv Romania pentru Canada. In prezent, cei doi locuiesc in Kelowna, British Columbia (BC). Slavomir si Florica Almajan au impreuna, doua fiice. Scriitorul s-a nascut pe 2 aprile 1953.   Continue reading ““Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan” →

„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu

On By nelursIn Bible, Interview, literatureLeave a comment

cristina francuCristina Francu a debutat la sfarsitul anului 2008, cu volumul de versuri “Iubirea inlacrimata”. Creatiile ei sunt rodul educatiei crestine primite in copilarie de la parinti, care de altfel, au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare dintre poeziile Cristinei Francu are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984 la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina Francu este casatorita cu Petrica Francu.

„Poezia e o parte din mine”

– Sa vorbim pentru inceput, despre puterea poeziei in viata ta. Ce relevanta are poezia pentru tine?

– Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie. M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!

– Esti absolventa a Facultatii de Filosofie si Jurnalism. Cum este sa fii jurnalist si poet, in acelasi timp?

– Nu-mi pot da seama acum, intrucat nu profesez ca jurnalist, ci am doar o licenta in domeniu. Totusi, cum amandoua tin de tainele scrisului, cred ca ambele cer, in aceeasi masura, timp si inspiratie. Multa inspiratie.

– Iti mai amintesti care a fost primul poem pe care l-ai scris? Continue reading “„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu” →

"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura

On By nelursIn Europe, Interview, Romania, YouthLeave a comment

DeliaFlorea1Delia Florea provine dintr-o familie cu serioase si multiple preocupari artistice, de aceea, decizia ei de a studia pictura a venit ca un lucru firesc, normal. In prezent, Delia Florea este studenta la Facultatea de Arte plastice si decorative, in orasul natal, Baia Mare si in paralel cu scoala, lucreaza la Biblioteca Judeteana “Petre Dulfu”, din aceeasi urbe. Delia Florea este de asemenea, licentiata a Facultatii de Litere, specializarea Teologie Ortodoxa  Asistenta sociala, din Baia Mare si are un masterat in Etnologie si antropologie sociala. Delia Florea s-a nascut pe 9 mai 1965. Continue reading “"In tot ceea ce am intreprins am pus suflet."Dialog cu Delia Florea, studenta la pictura” →

"Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat acest talent, dar si pentru ca mi-a dat puterea de a munci si de a reusi in cariera mea"

On By nelursIn Europe, Interview, Media, RomaniaLeave a comment

INTERVIU CU POLINA MANOILA

realizat de Rodica Elena Lupu

Polina ManoilaDupa ce a cutreierat pamantul si i-a admirat minunatiile, POLINA MANOILA tot mai crede ca cel mai frumos dar pe care i l-a facut Divinitatea este locul natal, cu neasemuitele lui campii, pasari si izvoare  Tismana, Gorj, unde binecunoscuta interpreta de muzica populara a vazut lumina zilei la 4 noiembrie 1945. Amintirea ropotelor de aplauze din salile de spectacole ale lumii nu fac cat amintirea plugului tras de boi cu care inca se mai ara in anii copilariei ei. Aceste preferinte sunt semne ale bunei-cuviinte, semne care tradeaza un caracter ales si o sensibilitate deosebita  cultivate de parintii care au stiut sa-si educe frumos cei sase copii (dintre care, acum, mai traiesc doar patru). Unul din frati este operator de imagine si, la fel cu Polina, s-a stabilit in Bucuresti. Sora si celalalt frate au ramas in Gorj. Aproape toti din familia artistei au avut voce  mama, bunica, sora, care a si cantat o scurta perioada de timp, si toti fratii.
Polina Manoila si-a descoperit talentul inca din scoala primara. Familia, mai ales mama, dar si toate prietenele din sat au incurajat-o sa cante. Continue reading “"Ii multumesc lui Dumnezeu pentru ca mi-a dat acest talent, dar si pentru ca mi-a dat puterea de a munci si de a reusi in cariera mea"” →

Interviu cu scriitorul ION MURGEANU

On By nelursIn Europe, Interview, literature, Media, RomaniaLeave a comment

BERZINTU-Lucretia-wbby Lucretia Berzintu,

Israel, august 2009

Motto: ”Ion Murgeanu canta soarele ce face iarba sa creasca, mustul de soare curgand pe pamant, vantul, dragostea. Inspiratia sa e navalnica si uneori solemn exaltata…” (G. Calinescu)

Pentru Ion Murgeanu (poet, prozator, jurnalist), poezia in sine, nu poate fi decat un fel de metafizica practica, dupa cum singur a dedus. La tinerete a scris versuri doar in voia inspiratiei, ceea ce a facut sa-i aduca numai necazuri: pe de o parte Cenzura ”epocii de aur”, iar pe de alta parte, Securitatea regimului ceausist.
Este un poet inconfundabil cu altii, el insusi fiind un ”turn al onoarei”, dupa titlul unui volum aparut initial 1987, Editura Cartea romaneasca, reluat de Editura Vinea ca titlul editiei de autor 2004.

Poetul Ion Murgeanu publica pentru prima oara in ”Flacara Iasului” la varsta de 19 ani (1959), dar debutul literar este cel din revista Contemporanul, cu versuri salutate de G. Calinescu.

Debuteaza editorial cu volumul de versuri Repaose, in anul 1969.
Selectiv, intre cei care au scris despre poezia sa, au fost: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Augustin Doinas, Dinu Flamand, Al. Piru, Ion Cristofor.

– Domnule Ion Murgeanu, cand v-ati descoperit talentul de scriitor si in ce imprejurari?
– Foarte de timpuriu si as putea zice intr-un mod nostim: faceam plugusoare la Anul Nou, cerute de flacaii din Zorlenii natali contra-cost, “tematice”, am putea spune, critice si umoristice, vizand realitati locale. Mi se plateau. As putea zice acum, ca am fost un “scriitorcapitalist” avant la lettre. Dar talentul meu, in mod paradoxal, s-a relevat in proza, cand in clasa a cincea fiind, la ciclul doi, cum se spunea pe atunci, profesoarade limba romana, Dna Vasilache, cand ne-a predat despre schitele lui I.L Caragiale, facu un experiment, cerandu-ne sa facem si noi, dupa cum ne taie capul o schita de autor. A mea va fi iesit deosebita, dovada nu nmai ca m-a laudat, dar m-a pus sa o citesc la catedra, in fata clasei. Sigur ca evenimentul nu a trecut fara “incidente”: Ionel Popa, baiatul inatatoarei Dna Sofia si a preotului Gheorghita, se arata invidious reactionand brutal si “ireconciliabil”. “A copiat-o, sustinea el, din revistra Cravata rosie.” Atunci auzeam prima oara ca ar exista o revista cu acest titlu si “doamna Vasilache, ii ceru lui Ionel sa ma confrunte aducand data viitoare la scoala revista cu schita respectiva. Bineinteles ca neavand ce aduce, conflictul s-a stins tacit “intre noi” si drept scuza, s-au prins cu minciuna, Ionel a plans. Dar acesta a fost primul semn al invidiei literare, care de-a lungul intregii vieti m-a insotit, intr-un fel sau altul.

Cu Ionel Popa (care intr-un final deveni contabil sau asa ceva) fiind pe atunci intr-o acerba competitie , an de an, la premiul intai cu coronita, care, bineinteles, i se atribuia lui, cel mai des, pe motive de parinti. “Coruptia”, in formele ei “inocente” nu este la noi un fenomen nou sau colateral…

– A existat cineva care sa va influenteze in creatia literara, dintre marii scriitori?
– Primele versuri, e destul de ciudat, mi-au fost “influentate”de Alecsandri si de Toparceanu. Citeam Caragiale, fiind in acea vreme si centenarul nasterii marelui satiric (1952), pentru ca impreuna cu sora mai mica, Tincuta, am fost selectati sa jucam pentru scena caminului cultural, in schita “Vizita”, dar si in actul IV al “Scrisorii pierdute”: regizoare era, de data aceasta, Dra Tasca, de fizica. Am reintalnit-o cativa ani mai tarziu la liceu la Barlad si nu ma uitase;va inchipuiti; in schita“Vizita” eu eram Ionel cel obraznic, iar Tincuta madam Popescu, dar in actul “Scrisorii pierdute”, Tincuta fiind, fireste, Zoe, mie imi reveni o partitura de mare comic: Agamita Dandanache. Succesul a fost fulminant: “ si …clopoteii conita..linca linca, linca linca…imi tiuie in urechile…”Lumea in sala era toata un hohot de ras, un singur spectator doar…plangea: era tata; el plangea de emotia descoperirii a cat de talentat era ca actor baiatul lui… Povestea este mai lunga, caci ea s-a repetat si in ultimul an de liceu, la Vaslui, unde am jucat in piesa lui Hasdeu “ Trei crai de la rasarit” sau “Orthonerozia”(1879), rolul frantuzitului musiu Jorj; de pe scena stiu ca am iesit pe strada asa cum jucasem, in piesa, in frac si cu tilindru, iar copiii urbei se tineau dupa mine, imitandu-ma: „Musiu Jorge, Musiu Jorge!”; din pacate spectatorul meu devotat tata era in puscarie, fireste pe motive politice, si n-a putut sa-mi trimita decat o amarata de carte postala, pe care tanarul director al liceului- scoala medie, fostul liceu “Kogalniceanu” de la Vaslui, ma chema la cancelarie sa mi-o arate: “Acum inteleg eu mai multe despre tine”. Sotia sa, profesoara de fizica, la care eram vax, era atat de incantata de talentul meu dramatic, dar mai ales comic, deci conchise ca nu sora, ruda de mi-ar fi, ar face totul sa dau la teatru…Decise ca as fi putut deveni unul din marii actori , din viitor, ai tarii noastre. Dar cariera mea de actor fu scurta si motivata, cand am ajuns la Eminescu, afland de pasiunea poetului adolescent pentru teatru…Dar pana la Eminescu-autor, mai va! Mai intai, cum se intampla. M-am indragostit de biografia lui neobisnuita, iar pe versurile lui, care mi se pareau atat de fluide, dar in mod sigur “simple si musicale” abia daca… digitalizam…

– Familia a avut vreun rol in acest sens?
– Am povestit despre “extazul” lui tata in fata talentului meu ca “actor”. El ne inculcase, de altfel ideea, total neproductiva, observ peste ani si nepedagogica, de-a fi fost si eu si surorile mele “deosebiti”, oricum “altfel”, decat ceilalti copii din sat…El, din conditia lui de “taran”( vorba vine, pentru ca mai mult se ocupa de afaceri si cu negustoria), avu ambitia sa-si invetecopiii, sora mea Condela, fiind printreprimele care intrase la liceul de fete “Iorgu Radu” din Barlad. De la ea am sustras primele mele lecturi mai deosebite: romanul “Rosu si Negru” de Stendhal…dar si…”Mitul androginului” de Mircea Eliade, ce nu era interzis inca in anii liceali ai Condelei, cand liceul mai era inca liceu, in formula lui clasica… Eu nu am avut parte decat de “ruinurile” fostului colegiu “Codreanu”de la Barlad, de unde m-am si mutat, obligat s-o fac din motive de nesupunere, la Vaslui…Visul meu ar fi fost Iasi cu fostul Liceu Internat, la care auzisem ca invatasera toti marii nostri scriitori de dupa Eminscu. Posibilitatile de atunci nu ne permiteau, deci am fost obligat, astfel, sa ma multumesc cu Vasluiul, un alt semn din biografia mea: totdeauna blocat in destin de la marile idealuri. Le pot numi, fara sa risc nimic, inca “romantice”.

– De-a lungul anilor ati fost redactor la cateva publicatii de renume, incepand cu ziarul ”Clopotul” din Botosani si continuand cu ”Romania libera”, ”Tribuna Romaniei”, ”Curierul Romanesc” si ”Meridianul Romanesc” din California (SUA) la care sunteti si in prezent Redactor responsabil, Suplimentul cultural. Astfel, ati avut ocazia sa cunoasteti oameni de diferite caractere. Cine v-a impresionat cel mai mult, sau ce moment deosebit vi s-a fixat in memorie din timpul activitatii jurnalistice?
– În cartea mea “Himera literaturii” , scrisa sub forma unui dialog epistolar cu fratele Ion Lazu, basarabean stramutat in Oltenia, dupa cedarea fara lupta a provinciei romanesti de peste Prut, spun totul sau aproape totul si despre acest subiect. Un capitol este numit, in mod ostentativ zic eu, ”Amintiri de la”Tribuna Romaniei. Elevata revista fiind anume creata pentru romanii din exil, dupa ideea si modelul lui N. Iorga; in anii de “desprimavarare” ideologoca, atunci cand Ceausescu batand America “la pas” isi pusese in cap sa-i cucereasca pe romanii de acolo, dar numai cu metode securistice si comuniste nu se putea. Le-a promis revista aceea in romaneste, si trebuie spus ca iesise ceva deosebit, fara propaganda ziarelor de acasa, si nici neam de “cult al personalitatii, care se initia in acei ani, de la o zi la alta. “Tribuna Romanei” publica la Craciun colinde iar la celelalte sarbatori traditii specifice. Va dati seama: toti dizidentii sitoti fugitii de mai tarziu, se luptut sa apara, unde nume ca N. Balota, bunaoara, publicau in mod curent. Ce vreau sa subliniez este faptul ca eu am facut, in toate cazurile gazetarie culturala, dar nu am speculat din pacate, si latura practica, a cunoasterii celor mai importanti oameni de cultura ai vremii… Asa a fost si asa a ramas cu acest “minus” intolerabil caracterul meu, cu modestia lui imposibila, sau poate derivand dintr-o timiditate suspecta, pe masura ce anii treceau…

– Despre G. Calinescu, ce amintiri aveti?
– Pe Caliescu nu l-am cunoscut personal; versurile noastre i-au fost trimise de G.Ivascu prin George Muntean, unul din fostii lui studenti preferati si am putea zice chiar “intimii” lui.

– Dar despre Tudor Arghezi?
– L-am cunoscut si detin de la el un autograf, in stilul insinuant arghezian: “Pentru colegii Ion Murgeanu si Ion Iancu Lefter, dragoste si voie buna”; fiind, intre altele in epoca “lefterismelor”. Cezar ne numea“campioni ai umorului” in epoca, si nu numai el. Legenda vaganta, pe care cativa ani am tarat-o cu noi, pe multi ii indreptatea sa ne vada asa: fiind total dezinhibati…si in raspar cu “realitatile socialiste” si celelale poncife vehiculate in epoca. Merita evocata mai pe larg memorabila intalnire si vizita la “Martisor”, unde ramasese sa locuiasca, pe-atumci doar Barutu, care ne-a si condus si prezentat parintelui sau genial: “Barutule, i-ai dus pe baieti la Martisor: cum i-a latrat cainii?!”

– Ce inseamna pentru dumneavoastra M. Eminescu, avand in vedere ca i-a?i dedicat si versuri?
– Eu ca poet nu sunt un “eminescian”; dar, cum spuneti, nu amratat faza cand, la tinerete, i-am dedicat unele poeme: cel putin unul ramane si azi valabil, fiind poezie pura, de inspiratie si elan specifice, pe care o selectez, in orice sumar al unei antiologii din versurile mele. Eminescu e mai mult decat genial; prin sacrificiulasumat pentrulimba romaneaca si Tara ei, el este Hristosul nostru. Si sfantul nostru in absolut. Arghezi insusi l-a numit “sfantul prea curat al ghiersului romanesc”…Ma mir ca Biserica nu l-a canonizat, tinand cont de inceptul Evangheliei dupa Ioan: “La inceput a fost Cuvantul, si Cuvantul s-a facut om etc..”Acesta a fost si este Emiescu al limbii Romane: intruparea Cuvantului.

– Pe Cezar Ivanescu l-ati cunoscut in timpul liceului din Barlad si va considera, un frate mai mare. În ultimele 35 de zile ale vieti, poetul Cezar Ivanescu v-a simtit cel mai aproape spiritual. Oare, de ce?
– Nu stiu daca “spiritual” cat omeneste, pur si smplu. Am scris despre acele zile simptomatice, cand le privim azi, si premonitorii. Cezar “viteazul meu din poveste” se simtea urmarit si-mi cerea seara tarziu, sa-l conduc pana la poarta. Diferiti “golani” il agresau din nimic. Asa a fost si ultima oara, cu patru zile inainte de a fi fost ucis. Caci eu sustin si voi sustine mereu varianta aceasta: Cezar Ivanescu devenise prea incomod si a trebuit scos din peisaj. Nu altfel s-a intamplat, la vremea lor, cu Eminescu si N. Labis. Sau cel mai recent cu basarabeanul Grigore Vieru.

– Pe cine, dintre marii scriitori, ati mai cuoscut?
– Depinde ce doriti sa spuneti prin “mari scriitori”; daca va referiti la cei din recentele istorii literare, absolut pe toti. Si e tarziu pentru mine, dar citind Istoria critica a Dlui Manolescu mi-am dat seama ca o adevarata istorie, fie ea si critica as fi putut-o scrie si eu. Asta “critica“… i-a suflat-o la ureche, ca idee, G. Calinescu, dar ce a iesit nu mai are in ea nimic calinescian. Istoria lui Calinescu fiind geniala e unica, modelul ei nu poate fi repetat, decat cu riscul esecului, cum e si cazul Istoriei Dlui Manolescu, o “victorie a unei ambitii” si cam atat. Istoria critica de N.M nefiind decat opera unui belfer orgolios si a unui suflet uscat si complice cu clientela sa. Am scris despre cartea aceasta, insa din respect pentru amintirea tanarului Manolescu, al carui talent “calinescian” l-am admirat, am cautat cat s-a putut,sa mamentin in limitele unui bun simt elementar… Lipsesc multe din cartea Dlui N.M, si cele ce sunt tratate sunt, in mod ciudat, cam improvizate. “Noua literatura” este o varza, ingramadita toata in acelasi ambalaj al “generatiei 60”. Iar pe Labis il ataseaza “generatiei 40”. Dl Manolescu recunoaste ca G.C a ignorat total criticii din vremea lui, pre cand dansul citeaza tot ce citeaza, prin criticii vremii noastre si a lui; chiar si din Eugen Barbu, pe care stim ce mult l-a “iubit” si “cum” si “cat”…

– Cate volume de carti ati scris pana in przent si ce fel de poezie scrieti?
– “Non multa, sed multum”, spune stramosul nostru latin. “Nu multe, ci mult”. Scriu o poezie directa, inspirata si “vitalista”, cum o numea un critic (G. Grigurcu) care ar trebui poate sa se citeasca mai mult si nu se citeste aprope deloc. Fiind prea simplu si sincer unii ma considera “complicat”. Pentru a fi si mai clar cred ca am reusit, cel mai adesea, sa scriu o poezie a adevarurilor eterne; mai aproape de rugaciune decat de blasfemie si pornografie…Nici nu as putea sa scriu ce scriu asa zisii “prostmodernisti” cum le spun eu. Iar “clasicii congelati” ai Dlui Manolescu raman intre preferintele mele, in frunte cu Eminescu, redescoperit la fiecare noua lectura…

– La ce lucrati acum? Ce proiect de viitor aveti?
– Proiectul de viitor ar fi sa-mi pot tipari si “opera mea critica”, contractata candva de edituile Ideea Europeana si EuroPress, prin directoarea lor operativa, poeta Aura Cristi, si lasata, cum se spune, cu caruta rupta-n drum. Cele doua volume CLASICII NOSTRI MODERNI si EXCELSIOR ( care a fost si culeasa, ultima, si corectata de autor dupa culegere) s-au impotmolit “din lipsa de bani”.

– În opera dumneavoastra exista multe teme biblice. De unde aceasta influenta din Biblie?
– Pentru ca imi incep fiecare zi cu o lectura din Biblie. E ceva rau in asta?!

– Ce v-a determinat sa scrieti o carte despre Iisus Hristos?
– Daniel Turcea m-a readus in biserica, iar de la parintii Sofian Boghiu si Contantin Galeriu, am invatat nu numai sa inteleg cuvantul Domnului, dar si smerenia. În fine, ample discutii am avut, de-a lungul anilor, despre Iisus, cu Mircea Ciobanu, care nu era din biserica noastra, considerand sljuba duminicala “un scenariu istoric”. Si totusi, el m-a indemnat cel mai insistent, auzind ce revelatii traisem, sa scriu o carte despre IISUS. Ceea ce am si facut, dar din pacate cand cartea aparu, Mircea plecase el la Domnul ,si e drept ca l-am visat, ca si pe Daniel Turcea (mort la 33 de ani, “varsta lui Iisus”), intr-o splendoare …La fel mai tarziu pe Cezar Ivanescu. În fine, simtindu-ma obligat sa scriu o carte despre Iisus, am observat, ca de fapt, si pana la urma, nici nu am “scris-o” eu: mi-a fost dictata de Duhul Sfant.

– Care a fost cel mai frumos moment din cariera scrisului?
– Cuvantul “cariera” nu l-am agreat niciodata asociat cu scrisul, cu poezia mai ales. Am fost surprins ca Cezar Ivanescu il folosea in mod curent. Tocmai el, geniul incontestabil, si scriitor de vocatie, indiscutabil.

– Care este sensul vietii dumneavoastra?
– Zilnic incerc sa-l aflu si zilnic aflu ca-i mereu altul. Viata e o multitudine de sensuri, daca vreti.

– Va considerati un imnolog?
– Daca prin “imnolog” intelegem o anume “exaltare” a sentimentului religios ( in sensul bun si grav al termenului), poate. E drept ca prima mea carte, respinsa total de cenzura comunista (primul caz de acest fel la noua editura, pe-atunci, Cartea Romaneasca-in reluare), era alcatuita din “imnuri” si se numea “Confesorul”. A trebuit sa “negociem” ca sa apara: nufara a-i arunca furios lui Mihai Gafita,redactorul sef al ”editurii lui Preda”, pus sa negocieze cu mine: “Eu nu scriu poezii in gospodaria colectiva”- lucru care l-a infuriat teribil pe fostul functionar literar, care mi-a pus manuscrisul in brate: “Faceti ce vreti, e opera dvs. Înainte a fost aici la noi pentru acelasi lucru Ioan Alexandru, dar el s-a dovedit mai intelegator”. Mi-a spus o anecdota cu Itic si Strul, a carei morala era ca Itic, care se imprumutase de la Strul nu vrea sa-i mai dea inapoi nici un ban, dar fiind solicitat pentru mediere rabinul, Itic i-ar fi spus acestuia: Un cacat, asta ii dau lui Strul; si Strul: Vezi rabine, vezi. Rabinul: Tie nu ti-a dat nimic, mie mi-a spus c-o sa-ti dea totusi ceva, un cacat.

Asa era deci si cu cenzura comunista: de pe-atunci se exersa sa cedeze cate putin- asa incat pana la urma si cartea mea aparu, mutilata, fireste, cu titlul, “Confesiunea”, iar imnurile devenisera, “canturi. Cartea, chiar si asa aparuta, avu un ecou nemaipomenit. În toate interviurile lui Gafita era considerata “un bun castigat greu”, iar directorull Cartii Romanesti, Marin Preda, propuse volumul la premiul de debut al Uniunii Scriitorilor, suspicios de la inceput ca-l va lua! Nu l-a luat. Iar M.P stia el bine ce stia. Securitatea veghea si la premii ca si la cafenea, unde, e drept ca motivat, dar si ostentativ, aveam gura prea mare pe-atunci…comparandu-i pe comuinisti cu…legionarii de altcandva. O asociere pe care ulterior am regretat-o!

– Criticile au fost pe masura asteptarilor?
– Niciodata. Un singur critic a scris cinstit despre mine, tarziu, in urma aparitiei editiei de autor “Turmul onoarei” la Editura Vinea (titlu preferat de poetul N. Tone, patronul si directorul acestei edituri aproape exclusive de poezie); titlul meu era, fireste, “Confesorul”, dar i-am dat dreptate lui Tone. Prea imi purtase ghinon peste ghinion titlul meu de-a lungul anilor…Vorba mamei: schimbi camasa, schimbi norocul. Desi norocul vietii mele a fost ca bunul Dumnezeu m-a predestinat sa scriu poezie si despre poezie. Criticul de care vorbesc se numeste Gh. Grigurcu, observand si el, de la inceput chiar, justetea verdictului critic calinescian, “inspiratia navalnica si uneorisolemn exaltata, temperamental solar…” Oricat de modesti amfi, totce am scris e scris in acesti parametri de insufletire si rigoare. Desi, se stie: modestia ucide poezia…Poate de aceea si sunt un cititor zilnic de Biblie, mai ales de Noul Testament, sa-mi pot stapani orgolilu si sa-mi “instruiesc” modestia, atat de necesara, nu numai scrisului, dar si vietii in sine.

– Ce parere aveti despre criticii literari contemporani?
– Sunt “baieti de gasca”. Exista unul singur credibil: Daniel Cristea Enache…; am auzit ca l-au dat afara din redactia in care lucra…Despre critici, nu numai cei actuali, parerea mea, se vede dupa cate premii mi s-au acordat: niciunul…Ori premiile la noi se dau si…contracost! Fiind greu de crezut, nu-i asa?! Dar in mod sigur si obligat trebuie sa te raliezi unei “gasti” si…sa dansezi cum “canta” ei.

– Sunteti membru al Uniunii Scriitorilor din Romania. Cum caracterizati aceasta organizatie?
– Este pana una alta “locul meu de munca”. Doar nu ati vrea sa-mi critic “locul de munca!?!

– Daca ati avea puterea deplina de a conduce Romania, care ar fi prima decizie pe care ati lua-o, pentru binele tarii si a poporului roman?
– M-as declara Rege. Numai un rege credibil ar mai putea restabili traditia si cutuma acestei tari, care asa cum arata azi, intre atatea calamitati si parasiri, e ca o casa gata sa se prabuseasca…Sunt printre cei putini care plang sincer soarta tarii mele. De altfel, hai s-o spun si pe asta, eu sunt din acei romani, care plang cand asculta Imnul de Stat.

– Cum caracterizati politicienii de azi ai Romaniei? Dar pe cei care ne reprezinta in Parlamentul European?
– Draga, eu am primit un “Apel disperat” al unei romance, care nu a parasit tara, si este de profesie psiholog. L-am selectat ca sa apara data viitoare ( in luna septembrie) in Suplimenmtul literaral Meridianului Romanesc (USA), la rubrica „Istoria la zi”. Observa ca si eu ma aflu, cu cele ce fac si lucrez in mod curent, in exil. Nu gasesc cuvinte sa-i repudiez pe politicieni si sa nu accept politica ce o fac ei: un amestec securisto- comunist post-festum.

– Cum vedeti o reforma a invatamantului romanesc, avand in vedere ca sunteti si profesor?
– Învatamantul era bun asa cum era; mai putin excesele ideologice. Dar eu cand am lucrat in invatamant ca profesor de limba si literatura romana, procedam in felul urmator: inca de la prima ora, cand trebuia sa prezentam manualul. Ce poezii avem noi aici? Iar “scolerii” imi dictau autorii: Dan Desliu, George Lesnea, Mihai Beniuc si altii ca acestia. Treceti peste ei sau puteti chiar rupe filele, dar nu e frumos sa rupem cartile. Ce mai avem noi acolo, ce poeti? Deja apareau si texte de Eminescu, Arghezi, Labis. Cine va invata pe de rost cate o poezie din acesti autori va primi la sfarsitul trimestrului media 10. Sa nu credeti ca metoda mea “exclusivista” n-a prins. Eu fiind sigur ca acei “scoleri” au ramas cu acele versuri memorate pe viata. S-a spus despre mine ca am fost un “dificil” fiindca eram un nonconformist notoriu si nu m-am temut niciodata de regimul comunist, caruia de la inceput nu i-am acordat nici o sansa. Reformele, de acum, din invatamant, aparute ca puricii, l-au stricat si continua sa-l strice. Si banii. Si destrabalarea din scoli. Frica “ de trecut” a profesorilor. Marota asta “cu trecutul” e ultima inventie a comunismului, devenit peste noapte, vorba lui Mos Ilici Iliescu, profetul bolsevic, ce s-a dorit “un despot luminat”; i-a reusit doar acest “capitalism de cumetrie”. Cine s-ar pricepe mai bine sa numeasca ceva ce doar el a facut?!

– La 31 august 2009 se implinesc 20 de ani de la proclamarea limbii romane ca limba de stat in Republica Moldova si adoptarea Legislatiei cu trecere la alfabetul latin. Aveti vreun comentariu in acest sens?
– M-as revolta inutil. Între timp l-au asasinat si pe fratele Grigore Vieru, pe care l-am cunoscut si ne-am iubit inca in vremuri debejenie…IarMircea Dinescu scrie in “Cotidianul”, unul din cele mai mizerabile articole din cate va fi scris el vreodata, plin de mistocaria specific miticista “bucresteana”, dar atacandu-i pe moldoveni de fapt ca generalitate istorica. “Limba dulce, cur viclean/ Caracter de moldovean” zice Dinescu, citand, chipurile, din “folclor”. Ca sa nu mai spun de enormitatea pe care o sustine, ca rusii si ucrainenii ii egaleaza ca numar pe moldovenii numiti romani. Datele ultimului recensamant de stat il contrazic in mod clar: moldovenii si romanii (cati si-au redobandit deja cetatenia) sunt peste trei milioane in timp ce restul, rusi, ucraineni, gagauzi, sunt de ordinul sutelor de mii…E clar al cui joc il face M.D , despre care se spune ca ar fi agentul Moscovei; in chestiunea Basarabiei, cel putin, zvonul nu se dezminte; si a prieteniei lui cu Ion Iliescu, de la inceput; sau inclinatia spre “stanga”, desi a facut, rand pe rand si jocul lui Patriciu, Basescu, Stolojan etc., etc.Din poet adevarat a ajuns, cum deja scria cineva in revista “22” o “deziluzie”…Prezenta lui in CNSAS ne-o dovedeste din plin, mai ales defaimarea lui Cezar Ivanescu si amestecul lui “moral” in moartea marelui poet. Si nu numai C.I…din cand in cand mai scoate la iveala cate un dosarel descriitor…ultimul, poetul Petru Romosan, obligat sa recunoasca ce si cum a “colaborat” cu fosta securitate. Într-o emisiune televizata cu George Roncea, face niste dezvaluiri teribile, in care e implicata toata asa zisa elita culturala si dizidenta post-decembrista, in frunte…cu un Mircea Dinescu “agent dublu”…

– Vreti sa transmiteti un mesaj cititorilor?
– Sa fie curajosi si demni. Sa creada ca astazi nu e maine. Si sa nu abandoneze scoala, sau si mai grav, limba romana.

– Eu va multumesc, dorindu-va multa sanatate si inspiraatie in ale scrisului!
– Eu va multumesc si ma bucur sa ne putem numi Prieteni. Cu drag si cu prietenie, deci. ION MURGEANU.

IonMurgeanu

Biografie:
Poet, prozator, jurnalist. N. Zorleni, judetul Tutova, 07.06.1940 SC.Cas.Murgeanu Elena, inginer chimist. Cercetator. Co. Irina (n. 1984, cas. Grigore, 2008). Studii:. 1953-1969) Sc.Elementara Zorleni, Lic.Codreanu Barlad,lic. Mihail Kogalniceanu Vaslui, Fac. Filologie UB. Profesor de limba si literatura romana. J. Vaslui. Galati. Inspector Intreprinderea Cinematografica Suceava, 1957-1959. Redactor ziarul Clopotul ,Botosani, 1958-1970. Redactor coresp. Romania libera, 1971-1974. Redactor Tribuna Romaniei, 1979-89; Redactor sef sectie cultura si civilizatie, Curierul romanesc, serie noua. 1989-2000; Redactor responsabil, Suplimentul cultural, Meridianul Romanesc, Anaheim, California USA, 1997-2009 si in continuare.

Debut literar: primele versuri salutate de G. Calinescu in revista Contemporanul, articolul POEZIE , urarea de bun venit in lit.romana. Deb.E: vol. versuri REPAOSE, 1969. Membru titular al Uniunii Scriitorilor , 1970, recomandat de Geo Bogza, A. E. Baconsky. N. Manolescu. Au urmat: CONFESORUL, 1970, primul manuscris al noii edituri Cartea Romaneasca, intors fara viza complet, pe motivul continutului religios/mistic. Cartea a aparut totusi la insistentele editurii cu titlul CONFESIUNEA. Considerata una din victoriile editurii in lupta ei cu cenzura, directorul Marin Preda, a propus volumul la Premiul US pentru debut.Premiul nu s-a acordat din motive ideologice.. Urmarit si obstructionat de fosta Securitate mai ales la venirea in Capitala: 1975 (fond d, dosar nr. 11.190, vol.18, f.131/132).

Participant direct la evenimentele din decembrie 1989, refuza certificatul de revolutionar, chiar arestat din strada, retinut la Militia Capitalei si spus barbariei tortionare a elementelor securiste ( cf. romanul Carla in decembrie, E.Cetatea literara, 2002). OPERA: 10 volume de versuri, 1969-1999. 3 romane: EDENUL, Cartea Romaneasca, 1980; VIA, Ed.Tineretului, 1984; CARLA ÎN DECEMBRIE, Cetatea lit. 2002. Autor al unui eseu: IISUS, Ed.Crater, 1999, reeditat cu titlul VIATA LUI IISUS, Euro Press Croup, 2007.Postfata: Pr.Dr.Theodor Damian, New York. Editii de autor: TURNUL ONOAREI, 294 p., prefata de Miron Blaga; METAFIZICA PRACTIC?, 285 p., cu o postfata de Gheorghe Grigurcu: o severa selectie din opera poetica de peste 40 de ani, EDITURA VINEA, vol.I, 2004; vol II, 2005. Buna primire din partea criticii majore din presa vremii. HIMERA LITERATURII,- dialog epistolar-, Ion Lazu-Ion Murgeanu, 388 p. ED. Curtea Veche. IM timp de peste 10 ani a scris singur o revista literara in miniatura cu 7 rubrici fixe sub forma Suplimentului Cultural al Meridianului Romanesc USA.

O dare de seama lunara a principalelor acte culturale din Tara pentru romanii din diaspora. Istorie la zi, clasicii nostri, teatru, film, muzica, noua literatrura, excelsior. Dupa un avc, octombrie 2008, in curs de recuperare , IM continua suplimentul foarte apreciat de romanii in special USA si Canada,sub forma unui digest. Referinte critice despre poet si scriitor: G. Calinescu, Paul Georgescu, Stefan Aug. Doinas, Al. Piru, Gheorghe Grigurcu, etc. A publicat si continua sa publice in principalee reviste din tara si strainatate, inclusiv in noile reviste on line. Oameni care i-au influentat viata si opera: Poetii Lucian Valea si Traian Chelariu, Cezar Ivanescu si Gheorghe Istrate, NIchita Stanescu si Mirecea Ciobanu, Daniel Turcea poetele Constanta Buzea si Angela marinescu; preotii Sofian Boghiu si Constantin Galeriu si toti cei evocati in HIMERA LITERATURII, o carte a devenirii ca scriitor si ca om integru, si “dificil”,fara compromisuri , adica, si rest. Judecata de la debut, datorata lui G. Calinescu, verdictul sau critic, se resimte valabil si azi, din fericire, in tot ce scrie IM: “Inspiratia navalnica, uneori solemn exaltata…o expresiune incantatoare a combativitatii ardente a temperamentului solar, o literatura, in fine, fara nici un loc comun.” Aula liceului din Complexul Scolar, din satul natal al poetului, Zorleni, ii poarta numele. Cei care vin vor putea gasi acolo cartile lui, parte din biblioteca de lucru de o viata, insotite si de o arhiva intima minimala…

Un paralegal roman in Nevada, specializat in imigrari, nu uita ca si el a fost imigrant …

On By nelursIn Interview, Media, News1 Comment

AlexLUcanAlexandru Lucan s-a nascut in 1970, intr-un satulet de pe malul Bistritei “cea frumos curgatoare” , dupa cum spunea Ion Creanga, intr-o familie de intelectuali, foarte buni specialisti in stiinte economice, care desi traiau in mijlocul unei societati inchise, totalitare, au facut tot ce au putut sa isi educe copiii cu decenta si cu dorinta de a-si depasi conditia sociala.

Desi si-a luat cu 10 lucrarea de stat in Psihologie – in Iasi, a studiat citiva ani Stiintele Economice in ASE-ul din Bucuresti, si a luat primul contact cu sistemul de drept britanic in Leicester – Anglia , la “De Montfort University” – School of Law. Continue reading “Un paralegal roman in Nevada, specializat in imigrari, nu uita ca si el a fost imigrant …” →

De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, literature, Media, Ministry, News, Romania1 Comment

 

Ligia_Seman3Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatura crestina din tara si din diaspora, datorita romanelor “Funiile dragostei“, “Handicapul constiintei“, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii“. Succesul de care se bucura si acum, cartile ei, are la baza multe ore de munca, dar si un mesaj universal, ce incorporeaza atat trairi personale din copilarie, cat si experiente unice cu Dumnezeu, ale autoarei.

Se spune ca de obicei, copilaria este cea mai frumoasa si mai fericita perioada din viata. Atunci cand vine vorba de Ligia Seman insa, lucrurile stau cu totul diferit. La varsta la care majoritatea copiilor se bucura de o lume a inocentei, aceasta are parte de o tragedie. Parintii divorteaza, iar ea ajunge in grija uneia dintre bunici, care este nevazatoare. Incet-incet, copilul foarte puternic si curajos care fusese pana atunci Ligia Seman, devine retras si emotiv. Un singur lucru o mai intereseaza, iar acestea sunt cartile. In universul lor, romanciera de mai tarziu isi gaseste un adevarat refugiu. Pasiunea ei pentru condei incepe astfel, sa prinda contur si sa se slefuiasca, in timp. In prezent, Ligia Seman este scriitoare si misionara. 2009 marcheaza un moment important pentru ea si sotul ei, Timotei : aniversarea a 21 de ani de casatorie. Impreuna, acestia au doua fiice, Ruth – Diana, in varsta de 19 ani si Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a nascut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieste in orasul sau natal, Hunedoara. Continue reading “De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris” →

Scriitoarea Rodica Elena Lupu detine un cont… de amintiri in care aduna fericire si multa frumusete

On By nelursIn Interview, literature, Media, Persecution, poetry, RomaniaLeave a comment

În copilarie, scriitoarea Rodica Elena Lupu le-a dat celor mari, fara sa stie, o lectie de rezistenta si demnitate. Evenimentul s-a petrecut la serbarea organizata la sfarsitul primului trimestru din clasa întaia, înaintea vacantei de iarna. Fiecare elev pregatise cate o poezioara, pe care sa i-o spuna lui Mos Gerila, invitat si el la sindrofie. Atata doar ca versurile declamate cu aceasta ocazie de Rodica Elena Lupu îi apartineau lui Octavian Goga, poet interzis de autoritatea comunista. În ele se vorbea de Mos Craciun si nicidecum de Mos… Gerila. Într-o vreme în care bradul se împodobea doar de Anul Nou, “Craciunul copiilor”, s-a dovedit un prilej ca viitoarea scriitoare sa le arate învatatoarei, parintilor si odraslelor ce luau parte la festivitate, ca bunul-simt si puritatea sunt adevarate arme. ?i ca menirea lor ramane aceea de a le oferi putere pamantenilor tematori de dusmani vremelnici. Într-o societate lipsita de scrupule, ce îsi schimbase valorile, Rodica Elena Lupu a spus raspicat, curajos si fara teama ce gandea si simtea. Iar gandurile si simtamintele ei de altadata, se regasesc peste ani, în creatiile literare de mai tarziu, ce îi poarta semnatura.

Rodica Elena Lupu s-a nascut pe 27 ianuarie 1951, la Razboieni Cetate, în judetul Alba. A urmat Institutul Economic din Cluj Napoca (1970-1972) si Facultatea de Drept din Bucuresti (1990-1994). În prezent, este sef serviciu relatii publice în Ministerul Transporturilor si considera ca nimic nu se compara cu satisfactia de a fi reusit sa munceasca pentru si cu oameni. Scriitoarea are o fiica, Monia (36), de profesie manager, care i-a daruit doi nepotei, o fetita si un baietel, alaturi de care aceasta se simte fericita si împlinita.

– Va placea sa cititi în copilarie?
– Da, foarte mult. Citeam pana tarziu seara, cu lanterna sub plapuma. Mama ma certa, sa nu ma culc tarziu, pentru ca dimineata trebuia sa merg la scoala si atunci am gasit solutia: lanterna.

– Care a fost cartea dvs. preferata?
– Au fost mai multe. Nu pot sa nu amintesc „Poezii” de Mihai Eminescu, „Învierea” de Lev Tolstoi, „Quo Vadis” de Henryk Sienkiewicz, „Numele trandafirului” de Umberto Eco.

– În „Scara cu flori” spuneti: „Iar cand se-aprind taceri de piatra/?i nu mai stim ciopli lumina/Alunecam pe scara florii/Sa luam în brate radacina.”
– Asa este, „iarba verde de acasa, sa ma ratacesc prin lume nu ma lasa.”

– Sa ne întoarcem la radacina poetica a Rodicai Lupu. Vorbiti-ne despre debutul dvs.
– Nu-s de seama vorbele, cand nu se vad faptele. Am debutat la editura Curtea Veche cu „Vacante, vacante”… o carte despre calatoriile mele prin Europa.

– Ce a urmat dupa aceea?
– A urmat cartea „Sanatate si frumusete”, o carte dedicata femeilor, din care au aparut trei editii.

– Va rugam sa ne enumerati cateva din volumele dvs. de versuri.
– „Clipa”, „Voi trai…clipa”, „Regasire” si în curs de aparitie, un volum pe care înca nu m-am decis cum sa îl numesc.

– Cate ore pe zi scrieti?
– Opt ore pe zi scriu la birou pentru ca acesta îmi este serviciul: raspund petentilor. În ceea ce priveste cartea, recunosc, sunt zile in care nu scriu deloc, dar asta nu înseamna ca prin mintea mea nu trece nimic. Dimpotriva, trec multe care apar într-o buna zi pe hartie.

– Ceea ce scrieti va reuseste din prima sau trebuie sa reveniti si sa rescrieti?
-Uneori, reusesc sa scriu o poezie din prima, alteori revin. Nu revin niciodata atunci cand scriu un roman.

– Ce poeti v-au influentat?
– Mihai Eminescu, Grigore Vieru si Adrian Paunescu.

– Ati mai cochetat si cu alte genuri literare?
– Am scris poezie, romane – „Timpul judeca si plateste”, „Miracolul vietii”, „Mana destinului”, „Eterna poveste”, „O umbra din trecut”, „Glasul inimii” care a aparut în editia a II-a., carti de calatorie.

– Numiti-ne cateva dintre tipariturile nationale si internationale în care ati publicat.
– „Oglinda literara” din Romania, „Observatoirul”, „Alternativa”, „Atheneum” din Canada, „Asymetria” din Franta, „AGERO” din Stuttgart-Germania, revista „Clipa” din SUA, „Romanian Global News” – Agentia de presa pentru romanii de pretutindeni, „Analize si Fapte” – ARP, revistele „Ecoul”, „Luceafarul romanesc”, “Capricorn”, „Boabe de grau” „Semanatorul”, editate de Asociatia Romana pentru Patrimoniu… Pe Internet, în diferite reviste…

– „Este tot ce-a putut gandul/Voua sa va las în dar:/Dragostea, versul si cantul/Numele de ardelean.” Toate acestea vreti sa le lasati în „Dar” cititorilor.
– DA. Pentru mine, fiecare zi este un cadou, daca pot sa deschid ochii, sa ma concentrez pe amintirile frumoase, amintiri pe care le-am adunat de-a lungul vietii. Aceasta este ca un cont în banca, iei de acolo exact ce ai adunat. Sfatul meu este sa faci si tu la fel, cititorule! Sa aduni multa fericire si tot ce e frumos în contul tau de amintiri si sa le multumesti la fel cum le multumesc eu celor care si-au adus aportul la contul meu de amintiri, unde si astazi strang si mai strang. Cititorul este timpul însirat pe generatii si el va spune totul.

– Aveti o Diploma de excelenta pentru promovarea folclorului romanesc. Ce realizari ati avut, prin ce v-ati facut remarcata?
– Prin emisiunea de la televiziune unde împreuna cu Lucky Marinescu, marea noastra artista, realizam un show care are loc în fiecare sambata seara si unde promovam noi talente sau prezentam artisti consacrati din folclorul nostru.

– Sunteti directorul Editurii Anamarol. Cand a început colaborarea dvs. cu aceasta editura?
-În luna mai a anului 2003. Primele carti scrise de mine au fost editate la DACIA Cluj si la Editura CURTEA VECHE Bucuresti, dar m-au deranjat preturile mari practicate si calitatea.

– Care este strategia dvs. de succes, ca director al Editurii Anamarol?
– Preturi mici, calitate, termen de realizare si livrare prompte.

– Care sunt domeniile din care publicati la Editura Anamarol?
– Istorie, arta, muzica, sport, beletristica, dar si carti pentru cei mici.

– Ce principii stau la baza selectarii cartilor care vad lumina tiparului, aici?
– Editura ANAMAROL tine aprinsa flacara sperantei de a nu ne pierde încrederea în visurile, idealurile si în frumusetile vietii si de a nu ne rupe firele ce ne leaga de limba noastra romaneasca.

– Va rugam sa ne numiti cateva din cele mai importante tiluri aparute la Anamarol.
– Dintre cele peste 150 de carti editate de mine la editura Anamarol amintesc: „Jurnal 2004, 2005 si 2006”, „Saptamana rosie”, „Bonifacia”, „Ostinato”, „Arta refugii”, „Gherla Latesti”, „Patimile dupa Pitesti” semnate de Paul Goma (Franta), „Vine seninul” de Gabriela Calutiu Sonnenberg (Spania), „Satire” de Valeriu Cercel (Hamilton-Canada), „Medicina alternativa vazuta de un inginer” si „Cu hipnoza si tu poti face minuni” de Ovidiu Creanga (Toronto-Canada), antologii trilingve (romana, engleza, franceza), poezii semnate de poete din Romania, SUA, Canada: “Doamnele poeziei”, „?ansele poeziei”, „Ortopezii” de Michael Cutui (Germania), „Prin sita vremii” si „Oglindiri” de Elena Buica (Pikering-Canada), „Trandafirul desertului”, „Atingeri divine” de Mariana Eftimie Kabbout (Galati-Romania), „Celor fara vina” de Felicia Feldiorean (Germania).

– Descrieti-ne pe scurt, serviciile oferite de editura pe care o conduceti. Sunteti multumita de ele?
– Tehnoredactare, corectura, chiar si introducere de diacritice pentru autori din afara tarii care nu au asa ceva, coperta, înscriere în Biblioteca Nationala a Romaniei, cod bare, preturi mult mai mici decat celelalte edituri, timp scurt pentru aparitia cartii.

– Va afecteaza actuala criza economica, s-au schimbat cererile clientilor, a devenit concurenta mai acerba în ultimul timp?
– Am editat doua carti pe luna, în acest an. Asadar, nu ma afecteaza.

– Ce planuri de viitor aveti?
-Sa cant, sa am în continuare emisiune la TV, dar nu ca si cele de pe alte canale, care te ametesc si nu pricepi nimic din ele.

– Ce hobby-uri aveti?
– Calatoria, muzica.

– Cum va petreceti timpul liber?
– Daca am asa ceva, calatorind.

– Daca ar fi sa luati viata de la capat ati schimba ceva?
– NU. Tainele marii nu se cunosc de pe mal.

– Va rugam sa le transmiteti un mesaj cititorilor nostri.
– Dragi cititori, va invit sa vizionati site-ul meu: www.rodicaelenalupu.piczo.com
Sufletul sa va fie plin de bucurie, sa masurati timpul în clipe petrecute cu cei dragi si sa luati din fiecare zi, o amintire!

TOATE CELE BUNE!!
A dumneavoastra scriitoare si editoare, Rodica Elena LUPU

Lui Eugen Cojocaru, din Germania, pasiunea pentru jurnalism i s-a dezvaluit in studentie, cand colabora la ziarul "Faclia" din Cluj

On By nelursIn Europe, Interview, literature, News, RomaniaLeave a comment

Eugen Cojocaru este scriitor, jurnalist, traducator si art-promoter. Apartine generatiei in blugi si mai crede si azi in idealul Flower Power, ce face ca totul sa fie imbibat de dragoste, de multa dragoste. Tocmai de aceea isi aminteste cu drag de anii de studentie, ce vor ramane un moment important pentru el. La Facultatea de Litere din Cluj-Napoca, a avut profesorii cei mai buni pe care si i-ar fi putut dori un student. Printre acestia se numara Liviu si Emilia Petrescu, Octavian Schiau, Mircea Muthu si D. D. Drasoveanu, mari nume ale culturii romane si internationale. Dascal i-a fost din 1983 pana in 1987 si Constantin Noica, renumitul filosof. Cu aceeasi placere, Cojocaru evoca si atmosfera de efervescenta culturaladin Clujul de atunci, dominata de personalitati ca Adrian Marino, Augustin Buzura, Grigore Zanc ori Ioan Badica – creatorul unui prolific cenaclu autohton. Evoluand intr-un asemenea mediu, Eugen Cojocaru are deja, imdeiat dupa terminarea facultatii, in 1987, doua carti “pe rol” la Editura Dacia – un volum de istoria si teoria artei si un roman.

Dupa revolutia din decembrie 1989, la care participa activ, se vede nevoit sa emigreze in Occident, pentru ca vechea-noua putere nu il agreeaza. Asa ajunge in Germania, unde locuieste si in prezent. Zece ani de tacere, in care public? totu?i, articole pe diverse teme, la ziare din ?ar? ?i din str?in?tate, dupa care, in 2001 ii apare prima carte. Este vorba de romanul “Rezistenta vesela sau d’ale balcanismelor”. Urmeaza altele sase… Eugen Cojocaru s-a nascut in 1965, la Vaslui.

– Cand si cum a inceput activitatea dvs. de jurnalist? La ce reviste ati colaborat?
– Toti colegii de an la Filologie si-au facut practica la arhive, biblioteci, scoli, etc. Eu am fost singurul ce am optat pentru jurnalistica, ale carei taine am inceput sa le “decodez” si invat cu o profesionista din echipa de redactie a cotidianului de pe atunci, al judetului Cluj – “Faclia”. Articolele mele au fost apreciate de la prima “incercare” si am ramas colaborator. Pana in 1990 am scris, asadar, pentru ei, in plus, la cunoscutele reviste literare “Steaua” si “Tribuna”, cea studenteasca, mentionata “Napoca Universitara”.
Dupa 1990, am colaborat la “Romania Libera”, “Curierul National”, “Evenimentul Zilei”, “Familia”, “Poesis”, “Astra”, etc. si in strainatate – USA, Germania, Canada, Danemarca, Franta, s.a. la “Origini”, “Observator”, “Dorul”, “Cuvantul romanesc”, “Lumea romaneasca”, “New York Magazin”, s.a.

– In ce a constat contributia dvs. dupa 1990, la publicatiile din tara si din strainatate anterior mentionate?
– In articole, reportaje, interviuri, povestiri, poezii, critica de teatru si film, studii de istoria si teoria artei; multe dintre ele au fost traduse in franceza, germana si engleza.

– Va numarati printre co-fondatorii revistei saptamanale Atlas-Clujul liber, prima revista libera, independenta, anti-comunista din Transilvania, unde ati detinut functia de redactor-sef adjunct. Cand a vazut lumina tiparului primul numar din aceasta revista? Prin ce se remarca? Cine erau colaboratorii? Care a fost traiectoria acestei publicatii?
– Revista este “copilul” unui om de mare suflet si cultura, Radu Badila, pe atunci secretar literar al Teatrului National din Cluj. In noaptea Revolutiei eram si eu la sediul Comitetului Judetean de Partid, pe care il asaltasem cu cateva ore inainte, impreuna cu multi participanti, mai ales tineri, cand dl. Badila a venit pe acolo sa caute redactori la un nou ziar liber si independent. Ma stia prin articolele mele apreciate de la “Faclia”, “Tribuna” si “Napoca Universitara” si a strans astfel, nucleul acestui puternic jurnal din acea vreme. Numarul inaugural a aparut chiar in noaptea de 22 decembrie si ne mandrim ca este printre primele, daca nu chiar primul dupa era comunista rusa. Era singurul care avea curajul sa spuna adevarul si am luptat la “iluminarea” multor cititori transilvaneni impotriva propagandei totale a televiziunii si presei aflate inca in mana vechii puteri. Eu am ramas in august in Occident, au plecat si alti colegi, multi timorati si amenintati de regimul neo-comunist al lui Iliescu, si am aflat cu mare regret ca din tomana lui 1990, nu mai reusea sa fie ce a fost o data.
Dar eu cred ca si-a facut din plin datoria jurnalistica in acele vremuri grele, aducandu-si un aport substantial la victoria opozitiei democratice in judetele transilvane, la crearea unei atmosfere democratice si a unui spirit de dialog deschis si obiectiv.

– In ce imprejurari ati luat decizia de a va stabili in Germania si cand s-a produs acest eveniment?
– Am fost invitat in SUA pentru o luna de zile – iulie-august 1990 – la un schimb de experienta in plan jurnalistic. Eu traiam deja sub teroarea amenintarilor securitatii si a noului guvern neo-comunist pe care il sustineau din rasputeri: se intentasera doua procese inscenate impotriva mea si eram pe punctul de a fi arestat si “neutralizat” – asa am luat decizia de a “intoarce spatele” unei Romanii cazute din nou, in mainile celor ce au distrus-o si inainte de 1990.

– Cum v-ati “descurcat” in Germania, mai ales ca si acolo societatea trecea, imediat dupa ’90 printr-o serie de prefaceri dramatice? Ati mai avut timp pentru scris? Dar pentru jurnalism?
– Am mentionat mai sus, ca elitele puterii germane nu sprijina deloc cultura straina, mai ales a celor din Estul Europei, considerata aproape pe fata ca “inexistenta ori de joasa calitate”! Raspunsul meu standard la intrebarea “Ce face un om de cultura roman in Germania?” este: “Ati auzit sa-si fi facut aici – cum e cazul in Franta, Spania, America, etc. – un nume mare, vreun roman?” Si incepand cu marele nostru Caragiale am avut personalitati de talie internationala la nemti – au fost cu totii ignorati…

– In Germania ati devenit de asemenea, co-fondatorul unor societati. V? rug?m s? ne vorbi?i pe scurt despre aceasta.
– Am marea bucurie si satisfactie sa fi fondat Parohia ortodoxa romana din Stuttgart “Nasterea lui Isus Cristos” – 1997 – impreuna cu, pe atunci, preotul Corin Condrea, azi Mitropolitul Nicolae al ortodocsilor con-nationali din SUA.

– Anul 2001 vine cu o importanta realizare pe plan literar pentru dvs., este vorba de o lansare de carte, foarte bine primita de public. V-am ruga sa ne spuneti despre ce este vorba, care au fost etapele acestui proiect, unde a avut loc lansarea si cine v-a prezentat creatia.
– Debutul cu romanul « Rezistenta Vesela sau d’ale Balcanismelor », lansat la Uniunea Scriitorilor – filiala Cluj – prezentat de cunoscutul critic Mircea Muthu.
Recenzii laudative: Traian Stef, „Familia” – Nr. 3/martie 2001, Marcel Turcu – „Orizont”, ianuarie 2003, Timisoara, Titu Popescu – „Dorul”, Copenhaga, Danemarca, Dan Romascanu, aprilie 2002.

– Eugen Cojocaru este si critic de arta. Cand a avut loc debutul dvs. si cum v-ati descoperit aceasta noua vocatie? Considerati ca vine ca o completare a preocuparilor dvs. de pana atunci sau vorbim despre abordarea unui domeniu absolut nou?
– Primul studiu de teoria artei mi-a aparut inca din timpul studentiei, in revista culturala « Tribuna” – 1987, cred ca in aprilie, si constituie cristalizarea preocuparilor mele din ce in ce mai profunde de filosofie si arta, incununate cu Lucrarea de Diploma “Arta – Concept si istorie”, o istorie a artei moderne, ce sta la baza volumului ce va apare in 2003.

– V-am ruga sa faceti o scurta prezentare a volumului de istoria si teoria artei
ARTA – CONCEPT SI ISTORIE (Editura Clusium, 2003), lansata la Cluj si Baia-Mare.
– Constituie un studiu oferit si publicului interesat de cultura si arta – consacrat istoriei artelor, bazat pe o noua conceptie asupra culturii si artei, ce simplifica intelgerea evolutiei lor. Se incheie cu doua capitole dezvoltate despre arta moderna si post-moderna/contemporana.
I s-a acordat Premiul Asociatiei Internationale a Artistilor si Scriitorilor Romani LiterArt XXI la sectia Eseu, pe anii 2002-2003.

– In acelasi an ati realizat “The Windoors”.De ce ati simtit nevoia acestei transformari, de ce nu pur si simplu « The Doors »?
– In primul rand, din cauza drepturilor de autor, dar asa mi-a reusit un titlu relevant: desi Jim Morrison a murit si The Doors nu a mai sustinut concerte, ei au “castigat”: The Win-Doors! Idealurile pentru care a luptat generatia Flower-Power – liberate, pace, iubire si democratie stapanesc spiritul contemporan in Occident!

– “Big Bangs Back”(Editura Ideea Europeana-Bucuresti.), 2006,a fost ales de revista de cultura Discobolul drept cel mai bun roman al anului 2006, fiind propus pentru premiile Uniunii Scriitorilor Romani. Ce fel de explozie speciala s-a produs in conceptia dvs. atunci cand vine vorba de est si vest si de perioada de tranzitie din perspectiva revolutiei din decembrie 1989?
– Cei care au citit BBB-ul, cum imi alint eu acest copil literar, stiu: in viata noastra si a societatii au loc, uneori, evenimente de mare importanta pentru viitor, ce ne “proiecteaza” pe o cu totul alta traicetorie – de multe ori, neasteptata. Paralela cu Big Bang-ul Universului e clara: si noi traiam asa ceva… De cateva ori intr-o viata.

– Cate articole cuprinde “Romania – Socul viitorului”(Idei Europene, Bucuresti, 2007), intre ce ani au fost publicate si ce teme majore trateaza?
– O culegere de articole publicate intre 1992-2006: situatia Romaniei in lume, cum este vazuta din Occident, politica Occidentului fata de ea, eseuri despre Zeitgeist-ul actual, despre situatia internationala, viitor, etc.

– Cand a inceput Eugen Cojocaru sa scrie poezie? Ce volume de versuri ati publicat? Care au fost impresiile cu care ati ramas si pe care le-ati transmis cititorilor, dupa ce ati fost la plimbare pe taisul gandului?
– In anul doi de facultate – si de atunci am tot colectionat cate o perla lirica atunci cand “ma vizita muza” cu darul acesta nepretuit… Asa s-a nascut volumul “Exercitiilor de mers” ale omului prin spiritul acestei cumpene de veacuri. O impresie finala este de factura sisifica pe linia lui Albert Camus (celebrul sau eseu: “Mitul lui Sisif”): umanitatea e si ea la o rascruce primordial-vitala de drumuri – pentru a ne salva trebuie sa ne ducem povara constient si sa luptam in fiecare zi, in fiecare moment, pentru a nu lasa ca cei “rai/mutantii humanoizi” sa distruga umanitatea si valorile ei perene.

– In ce consta activitatea dvs. in calitate de Vicepresedinte al Asociatiei Scriitorilor Romani din Germania si membru al Asociatiei Internationale a Artistilor Romani – LITERART XXI.?
– Din pacate, nu tot ce imi doresc sa realizez devine sau are sanse sa devina realitate: de exemplu, am venit cu propunerea de a acorda premii literare pentru romanii din diaspora, deoarece sunt, din pacate, destul de ignorati de comisiile din tara. Dar de unde bani in aceasta criza mondiala? Nici inainte nu era usor de gasit sponsori, dar acum… Am scris la multe intreprinderi din Romania, ce se implica si in exterior, cum ar fi Dacia, directorului de acolo, insa nici un raspuns, ca si altii! De asemenea, conducerea Institutului Cultural Roman nu a raspuns niciodata (!!), desi i-am contactat de mai multe ori, in ambele calitati.
In schimb, pot sa spun ca initiativa particulara a multor romani inimosi din tara si strainatate a facut posibila transpunerea in viata a multor proiecte de “transfuzii literar-artistice” reciproce, pentru a face cunoscute personalitatile ce ne reprezinta – de exemplu, la Atheneu si Simeza Radiodifuziunii.

– Ati avut ocazia sa descoperiti tinere talente? Exista o posibilitatea de promovare a acestora?
– In special in domeniul artei, am mereu placuta surpriza de a descoperi adevarate talente, in mare parte venind din tara.

– In limba germana ati publicat? Ati si tradus din si in germana?
– Sunt prezent cu povestiri si poezii, dar nu la nivelul la care mi l-as fi dorit, din cauzele pe care le-am enumerat. O antologie de scriitori romani in Germania – anul 2006 – contine povestirea “Racoarea ultimului tablou”.

– Ce parere aveti despre calitatea traducerilor in prezent? Mai este loc de crescut?
– Eu conosc bine nivelul celor din romana in germana si pot afirma cu parere de rau, ca o mare parte a lor este de calitate maximal medie. Cauzele: majoritatea sunt realizate de traducatori din tara, care nu stapanesc bine limba si nici nu sunt la zi cu rafinamentele si gustul publicului german contemporan. La aceasta se adauga multele greseli de gramatica, editoriale, etc.

– Ati dori sa le dati o sugestie celor care fac o astfel de munca? Dupa parerea dvs. ce trebuie sa stie un bun traducator?
– Un traducator de calitate este si un”tradator” in sens bun: de multe ori trebuie gasita o “solutie in spiritul” operei respective si nu “in litera” ei. Ultima forma trebuie verificata totdeauna, cu un lector nativ al limbii in care s-a tradus.

– Ce s-a tradus din tot ceea ce ati scris?
– Anul acesta trebuia sa fi aparut deja in limba germana, “Big Bangs Back-ul”. Din pacate, traducatoarea – eu nu am timp, si sunt, de fapt, un tip creator – nu s-a tinut deloc de cuvant: termenul de predare era decembrie 2008, iar ea nu facuse decat 30 de pagini din 260! Am preluat eu, atunci, munca translatorului si luna aceasta se poate preda editurii – sper sa apara inca in acest an.
Exista propuneri de traducere a cartii ISUS in italiana si spaniola – astept sa prinda viata cat de curand.

– Din 2003 sunteti galerist si impresar. Ce presupune aceasta, atunci cand ne referim la arta plastica? Unde ati organizat expozitii?
– Este foarte multa munca de organizare, publicitate, etc. Mi-au reusit expozitii frumoase in sudul Germaniei, la Stuttgart si Heidelberg, in Belgia si in Romania – Atheneu, Simeza Radiodifuziunii, etc.

– Aveti vreo lucrare importanta in derulare, in prezent?
– Sunt in stadiu destul de avansat cu noul roman – un fel de « politist stiintifico-fantastic » – eroul e autorul “Micului Print”, Saint-Exupery. Protagonistul principal abscons este, insa timpul, tineretea, cum si de ce imbatraneste omul.

– Ce inseamna viitorul din perspectiva omului de litere si de arta Eugen Cojocaru?
– Nu numai supravietuirea intr-o lume post-industriala de consum a-culturala, chiar anti-culturala, ci si impunerea unei oferte literare si artistice de mare nivel, care sa se impuna si financiar in aceste conditii mai mult decat vitrege spiritului elevat si valorilor perene ale umanitatii.

– Cat de des vizitati Romania? Care a fost cea mai recenta vizita si care sunt impresiile cu care v-ati intors din tara natala?
– O data, de doua ori pe an. Dupa sufletul meu si mai des si mai de lunga durata ! Daca as avea independenta financiara, as pleca imediat pentru cateva luni in tara… In fiecare an!

– Ce mesaj ati dori sa le transmiteti cititorilor nostri?
– Sa creada in ei si in valorile spiritului uman – numai aceasta ne poate salva la ora actuala de o neandarthalizare si barbarizare fara precedent a societatii omenesti.
Traim vremuri mult asemanatoare caderii Imperiului Roman – sper sa nu ajungem si noi la o mie de ani de neagra epoca pentru cele mai frumoase si mai nobile trasaturi social-umane.

O amazoana bistriteana este interesata de valorificarea patrimoniului cultural local. Interviu cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetry, RomaniaLeave a comment

Cu scriitoarea si jurnalista Melania Cuc, viata s-a dovedit generoasa. Chiar daca nu i s-a oferit sansa de a-si începe cariera de scriitor ca la carte, nu a regretat niciodata, nimic. Si aceasta pentru ca a facut doar ceea ce a crezut ca merita cu adevarat. Drumul pe care l-a parcurs a fost unul sinuos, dar a acumulat astfel, o experienta diversa, utila mai târziu, ca romancier. Ca jurnalist, s-a situat întotdeauna printre cei mai buni, stiind din instinct, sa stea pe verticala. La începutul anilor ’70 devine colaborator la Radio România si la cele mai importante reviste literare ale vremii. Tot în aceeasi perioada, scriitoarea începe cursurile Universitatii „Ioan Dalles” din Bucuresti, la Sectia Literatura Româna si Universala si debuteaza în Luceafarul, la… rubrica „Posta redactiei”. Autoare a douazeci de volume, printre care „Fructul oprit”, „Miercurea din cenusa”, „Graal”, „Dantela de Babilon”, Melania Cuc s-a nascut pe 22 iunie 1946, la Archiud, un sat micut din Câmpia Transilvaniei, într-o familie de tarani înstariti.

– „Numele scriitoarei Melania Cuc… este un nume care mi-a retinut atentia prin unele poezii, proze, însemnari, interviuri, reportaje si anchete literare ce au impus-o în peisajul literaturii române contemporane ca pe o scriitoare originala si înzestrata cu multiple disponibilitati creatoare”, spunea istoricul literar Nicolae Scurtu, în „Saptamâna” din 21 aprilie 1989, facând referire la volumul dvs. de debut, „Peisaj launtric”. Vorbiti-ne despre acest debut, in ce circumstante s-a produs? Cât de simplu era sa scrii si sa publici în timpul regimului comunist? Cum ati descrie cu ochii de acum, peisajul launtric din sufletul dvs. de atunci?

– Prima carte, primul copil… Îmi amintesc ca am primit cele 30 de exemplare „semnal” ale cartii mele si le-am dus acasa, le-am asezat pe rafturile bibliotecii si nu ma mai saturam sa le privesc. Eram fascinata de miracolul care schimbase sensul pomelor mele odata ce intrasera într-o carte.

Era o perioada în care debutul editorial se facea cu mare greutate atunci când nu doreai ca în cartea ta sa intre si poeme care sa preamareasca sistemul politic, presedintele în functiune. Eu nu am scris niciodata astfel de versuri. De ce? Nu stiu. Nu eram ceea ce se numeste un dizident, nu eram nici un activist de partid. Îmi traiam viata firesc, asa cum îmi era data. Sa nu uitam ca eu nu avusesem prilejul sa învat istorie adevarata, faceam parte din generatia careia i se inoculase înca din fasa, picatura cu picatura, ideea ca socialismul este benefic.

În lumea literara de atunci, poetii care preamareau sistemul erau cât sa-i numeri pe degete. Redactorii revistelor serioase îi solicitau la fiecare numar, le publicau textele pe prima pagina. Printre numele acelea se strecurau si numele noastre. Era între noi, autori si redactori, o întelegere tacita. Scriitorii cu adevarat talentati debutau, publicau, chiar daca nu chiar pe prima pagina.

– Sunteti o scriitoare prolifica, ati scris si ati publicat numeroase carti de versuri, eseuri, tablete, poezie pentru copii, romane, proza autobiografica. Va rugam sa ne enumerati câteva dintre cele mai importante titluri si sa faceti o scurta descriere a temelor abordate.

– E greu sa povestesc despre toate cele 20 de carti ale mele. Fiecare are viata ei, destinul si vibratia care am considerat ca i se potrivesc. De referinta pentru opera mea mi se par a fi cartile de proza, dar si cele cu tablete. În romane, fiecare carte are etapa sa cronologica, epoca istorica, personaje care se deosebesc între ele sau se aseamana, dupa cum merge firul „povestii”. Daca în „Impozit pe dragoste” ma cantonez în perioada imediat premergatoare Marii Uniri a României, undeva într-o Transilvanie care dupa sute de ani iesea de sub stapânirea straina, în „Fructul oprit” scot în evidenta starea de fapt din Bucurestiul anului 1989. Iau pulsul societatii românesti de dinaintea Revolutiei din decembrie.

Istoria ma fascineza si în romanul „Dantela de Babilon” încerc sa redau starea de fapt acutala, reverberatiile unui macel uman fara frontiere, terorismul. În „Femeie în fata lui Dumnezeu” ma aplec spre civilizatia Samizegetusei si credinta batrânului Zamolxes, dar fac si trecerea spre conditia femeii în lumea de azi. „Graalul”… este un graal al meu, personal. O cautare prin destin si obârsie a unei lumi pe care sigur ca am avut-o, dar am pierdut-o din nestiinta sau nepasare.

– La lansarea volumului „Tablete contra disperarii”, Constantin Cublesan afirma ca „tablete nu pot scrie decât cei care au în ei talentul de a mânui cuvântul si Melania Cuc are acest talent”, iar Artur Silvestri, în „Marturisire de credinta literara”, adauga: „Melania Cuc este autoarea unui tip singular de tablete”. De ce sunt atât de speciale tabletele în general, de ce nu se afla la îndemâna oricarui scriitor? Ce formula speciala au „Tabletele contra disperarii” ale Melaniei Cuc, încât devin „un tip singular de tablete”?

– Cred ca tablete mele sunt „speciale” prin forma si continut în ideea ca sunt lasate slobode sa iasa în lume. Fapte cotidine sunt trecute printr-un filtru poetic, printr-o geana de meditatie si tehnica literara proprie, pentru a deveni un soi de poeme. Poate curajul de-a veni cu ceva nou, socant pe alocuri, face ca acest gen de literatura sa fie considerat unul nou si care îmi apartine.

– Doua dintre romanele dvs. de referinta sunt „Fructul oprit” si „Miercurea din cenusa”. Vorbind despre primul, Lucia Verona spunea: „Atmosfera bine reconstituita, personaje memorabile, iata numai doua motive pentru care va fi gustat de cititori”. Cum ati reusit sa recreati, sa simtiti atmosfera, prin ce devin memorabile personajele acestui roman?

– Perioada aceea am trait-o pe viu. Nu mai era literatura. Sigur, în roman totul este fictiune, personaje complexe care au ceva de ,,divulgat,, despre etapa respectiva. Oamenii mei sunt ca si reali, nu sunt tragicomici, nu sunt eroi, nu sunt tradatori, sunt oameni normali în adevaratul sens al cuvântului. De aici credibilitatea cartii. Ei nu se lamenteaza, nu dau test de curaj, pur si simplu îsi traiesc viata ca indivizi, ca societate.

– „Un roman tragi-comic care reprezinta alegoria conditiei umane contemporane în marsul ei triumfal spre apocalipsa”, astfel caracteriza Lucian Gruia, „Miercurea din cenusa”. Despre ce apocalipsa este vorba, ce înseamna aceasta abordare tragi-comica într-un astfel de context? Sa tragem de aici concluzia ca în viziunea Melaniei Cuc, apocalipsa este în mod obligatoriu luminoasa si sângeroasa, tocmai pentru a nu fi întunecata si sângeroasa?

– Da, aici e altceva. „Miercurea din cenusa” este romanul în care încerc sa redau marasmul care face sa-i creasca adrenalina omului modern. Un drog cu care ne obisnuim, ne desfatam facând uz de tot apanajul unui modernism ieftin, de mucava, ne întrecem în a ne exploata unii pe altii, facând abstractie de mediul înconjurator, lumea care poate exploda din neglijenta noastra, în fiecare secunda.

– Cum ati defini volumul „Graal” – este proza autobiografica, jurnalism, o simpla confesiune sau câte putin din toate? Unde se afla Graal-ul Melaniei Cuc si ce valente „conspirative” si „esoterice” are? Nicolae Baciut vede „Graal-ul” ca pe „o carte despre travaliul/ aventura/ bucuria scrisului’’. Ati reusit odata cu acest volum sa va gasiti propria identitate în scris, sa lasati în urma cautarile?

– În Graal, cele doua componente ale fiintei mele – taranca nativa si citadina facuta, nu nascuta, ajung la o oarecare întelegere. Scrisul se dovedeste a fi liantul care tine cele doua emsifere ale eului, ale întregului care sunt pe bucatica asta de tina denumita Terra.

Cât despre cautari, identitate… sunt doar notiuni despre care stim extrem de putin. Atunci când crezi ca ai descoperit, sti totul despre tine ca ins, constati cu stupoare ca de fapt, nu sti nimic. Omul, scriitorul este un Ceva extrem de complex.

– Ce înseamna în conceptia dvs. sa scrii despre un „Destin”?

– În „Destin” am scris despre o voce de aur a cântarilor transilvane, despre Valeria Peter Predescu. Între timp, Vali, cum îi spuneam eu, a plecat sa le cânte o „târa” si îngerilor. Pe pamânt, semn ca a trecut pe aici au ramas 60 de CD-uri si cartea „Destin”. Am scris-o pe când Valeria nu credea sa învete si a muri…sa parafrazez Poetul.

– „Cinând cu Dracula” – un titlu misterios, într-o abordare clasica, gotica a celebrei povesti sau din contra, legendara cruzime a personajului principal este atacata dintr-un unghi cu totul nou?

– Aha, de acest roman uitasem! L-am scris dupa ce am revenit dintr-o vacanta în Canada. Voiam sa fie un roman „americanesc” sa fac prin el promovare zonei Bistrita-Piatra Fântânele, unde si-a plasat Bram Stoker actiunea romanului lui celebru. Nu sunt foarte mândra de aceasta carte, putea fi si mai reusita. Prea i-am dat în partea a doua, o turnura comerciala, horror… care nu mi se potriveste. Oricum, pecetea medievalului întunecat, transilvan, îsi spune si acolo cuvântul.

– Ati primit pentru acest roman Premiul Special al Juriului, în 2001, la Saloanele “Liviu Rebreanu”, Bistrita. Prin ce s-a remarcat cartea dvs.? Ce a însemnat acest premiu pentru cariera dvs. literara ulterioara?

– Sunt om si premiile ma bucura întotdeauna, dar nu îmi iau mintile. Am circa 30 de premii, distinctii pentru literatura, din tara si din strainatate. Unele sunt pe merit, altele… asa s-a nimerit sa fie. Pentru carti mult mai bune, care meritau fie si numai o mentiune, nu am primit diplome, nici cine stie ce elogii. Critica literara de azi nu este întodeauna pe receptie din varii motive.

– Sunteti membru al Asociatiei Internationale „Dracula” care doreste sa contribuie la dezvoltarea turismului în zona Bistrita, prin promovarea mitului Dracula-Bram Stoker si reabilitarea mitului istoric al lui Vlad Tepes. Cât din ceea ce v-ati propus ati si reusit sa realizati? Ati primit sustinere din partea autoritatilor în aceasta activitate? Ati participat la vreunul dintre congresele internationale Dracula?

– Din pacate, ca în multe alte domenii si aici s-a pornit cu surle si trâmbite, apoi, oamenii au obosit sa se mai tot lupte pentru ceva anume. Ideea nu a fost sustinuta de autoritati si cred, nici de cetateanul de rând. Asimilarea lui Dracula cu duhul rau este înca evidenta, nu este doar literatura. Totusi, turismul zonei Bistrita mai atrage câteva duzini de turisti cu apetenta pentru legenda, ei vin de peste Ocean dar si din opulenta, batrâna si plictisita Europa. Mi-as fi dorit sa traduc aceasta carte, s-o adpatez. Cine stie, poate viitorul va fi de partea ei. Pâna atunci, sa nu uitam ca a fost prezentata în cea mai celebra emsiune nationala de promovare a Cartii, drept Cartea saptamânii.

– „Vine Mos Craciun”, „Versuri scrise pe zapada”, „Casuta cu povesti” – de ce având atâtea volume serioase, adevarate piese de rezistenta, ati simtit nevoia sa scrieti si literatura pentru copii? Cât de dificil este sa te adresezi acestui segment de vârsta, în asa fel încât sa nu devii prea familiar sau sa fii acuzat ca desi initial, ai creat pentru copii, totusi, cartile tale sunt considerate ca fiind pentru adulti?

– Am scris pentru copii sporadic si sub influenta bucuriei de a fi bunica. Nu stiu altii cum scriu, eu când scriu pentru copii, ma transpun categoriei de vârsta respective. Încerc sa gândesc cum ar gândi un copil.

– Sunteti detinatoarea a numeroase nominalizari, distinctii, diplome, premii, medalii, printre care Premiul Editurii Minerva pentru Poezie, obtinut la Festivalul de literatura „Mostenirea Vacarestilor”, Târgoviste, 1988 sau DIPLOMA si Premiul I, acordate la Concursul national de proza „Liviu Rebreanu”, Bistrita, 2003. Ati primit anul acesta Diploma si Titlul de Femeia Europeana, pentru Muncipiul Bistrita pentru Cultura europeana. Care este distinctia cea mai draga dvs. si de ce?

– Indiferent daca sunt recunoscuta sau sunt doar o anonima, continui sa fiu eu însami, eu cea obisnuita. Nu ma influenteaza nici un titlu, onor, sau faima efemera. Responsabilitatea pentru ceea ce fac ca scriitor si om al cetatii îmi apartine. Tot ce deriva de aici, fac din bucurie si cu bucuria creatiei. În viitor, din perspectiva, cartile mele vor pleda, vor vorbi despre mine.

– Va pasioneaza de asemenea, pictura. Cum v-ati descoperit acest talent? Când si unde ati expus? Ce pictati cu precadere?

– Pictura ma relaxeaza, este un „altceva”, si totusi este o parte din creatie. Pictez pe ferestre de la casele vechi, pictez în sitlul vechilor iconari de la Nicula. Asta ma apropie de traditia din zona mea natala. Mai pictez la sevalet – diverse. Nu sunt un pictor cuminte, nici tenace, fac acest exercitiu spontan si temele vine ele singure, nu ma cantonez într-un singur spatiu de creatie, nici într-o tehnica anume. Tot ce lucrez daruiesc prietenilor. Recent, am avut un vernisaj cu pictura pe sticla la Casa România din Barcelona, Spania. Lucarile, toate, le-am donat acelui locas de cultura, cu speranta ca românii care vor trece pe acolo vor vedea icoanele lucrate de mine, sa îsi aminteasca de acasa, de traditiile pe care trebuie sa le ducem mai departe, fiecare cum poate.

– Cine poate face parte din Clubul Amazoanelor Bistritene? De când sunteti membra a acestui club si în ce activitati caritabile ati fost implicata?

– Oricine doreste sa sustina, fie si numai prin prezenta sa, lupta împotriva cancerului, oricine poate fi membru al acestei organizatii. Eu particip la activitatile de la Bistrita de câtiva ani încoace si le-am donat amazoanelor bistritene toate lucrarile din expozitia de pictura pe care am avut-o la Bucuresti, în ianuarie 2008. O activitate similara a avut loc si la Brasov, în 2007.

– Vorbiti-ne despre Kilometrul Zero al ecologiei, activitate initiata la Bistrita, în anul 2000. În ce consta? Ce rol are Melania Cuc în aceasta munca de voluntariat? Cu cine colaborati si ce realizari ati avut pâna în prezent?

– Gata cu ecologia! De ceva vreme, liderii ecologisti au devenit oameni politici sadea. Au abandonat acest tronson si fac politica dura, adevarata. Cine mai are timp de ecologie în România? Glumesc cu amaraciune nedisimulata. Mi-e dor de etapa aceea în care ieseam în parc, cu mic cu mare, adunam hârtiile, pliveam florile…

– V-ati demonstrat interesul fata de valorificarea patrimoniului cultural local, prin înfiintarea unui Muzeu taranesc în satul Archiud, judetul Bistrita Nasaud. Ce presupune sa „cladesti” un muzeu, sa îl pornesti si apoi sa îl pui pe roate? Cum ati rezolvat problema finantarii? Cum ati promovat acest proiect?

– Am pus Proiectul pe hârtie, apoi, cu sprijinul celor de la Inspectoratul Scolar, s-a gasit si finantarea, prin concurs, desigur. Sansa a fost ca locatia respectiva sa fie chiar în spatiul scolii din sat. Un castel medieval cu ziduri groase si ferestre înguste, numai potrivit pentru un astfel de muzeu. S-au implicat dascalii, copiii, parintii… Am umblat cu caruta de la o casa la alta, am adunat vechi costume populare, obiecte care tineau de vechiul habitat. Comori. Istorie. Lectie civica.

– La ce lucrati în prezent?

– Am încept o lucrare care… mi-e si frica s-o spun, as vrea sa fie o trilogie, o saga, poveste de familie pe mai multe generatii, din secolul 14 spre 21… Stiu ce as vrea, dar nu stiu cum se vor lasa ispitite personajele sa mi se alature în acest demers. Eu lucrez fara schite, notite, etc. Totul vine, se aseaza, îsi face loc în întreg. Vorbim peste un an despre acest proiect. Sper sa nu ma dezamagesc singura. Vrei si un titlu? Hersen! Este numele de familie al bunicilor mei dinspre mama. De aici am pornit. Oare poate un nume singur sa spuna povestea, una europeana, a unefi famiii, fie si doar imaginar? Nu stiu, dar sper.

– Cum arata viitorul pentru Melania Cuc?

– Viitorul meu personal tine de copiii mei si de cartile mele viitoare. Daca ei vor fi bine, sunt fericita si eu. Sa am sanatate, sa nu-i trag pe cei dragi dupa mine în deznadejde, la greu. Altminteri, viitorul personal se integreaza în viitorul general, comun. Va trebui sa facem exercitii de iubire de semeni. Chiar daca nu ne sta în fire, sa înceram sa zâmbim în fiecare zi. Uneori, stiu pe pielea mea ca si zâmbetul doare. Doare ca orice lucru pe care îl faci de mântuiala. Eu cred în oameni, daca nu as crede, nu as fi aici!

– Ce recomandare ati dori sa le faceti celor care abia acum încep sa scrie?

– Sa citeasca mai întâi! Meseria de scriitor e mai mult fiere decât miere. Asta as vrea sa constientizeze si daca vor constata ca pentru asta au fost trimisi pe Pamânt, sa biruie lenea, comoditatea, sa scrie, sa scrie…

– Ce hobby-uri aveti?

– Sunt un om fara naravuri. Nu colectionez chibrituri, servetele, nici clopotei… Nu practic nici un joc de societate. Nu am nici tabieturi pe care sa nu mi le pot înfrânge la timp. Suna banal? Normal. Asta pâna ma asez la tastatura, scriu.

Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, Media, Ministry1 Comment

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.

– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.

Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.

– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.

– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.

Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.

– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.

– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.

– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.

– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.

Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.

– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.

Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.

– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.

– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.

– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.

– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.

Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

In poezia lui Bacovia ploua cu soare – Interviu cu scriitoarea Angela Monica Jucan despre optimismul unui poet pesimist

On By nelursIn Inspirational, Interview, literature, poetryLeave a comment

Povestea scriitoarei Angela Monica Jucan începe cu o amintire frumoasa si în acelasi timp, nostalgica. Aceea a teiului ce crestea în fata curtii casei modeste în care a copilarit, undeva la periferia Clujului. Copacul acesta iesea în evidenta si reprezenta un reper pentru ea si alti câtiva micuti din vecini alaturi de care se juca. Crengile teiului le tineau loc de leagan, iar din mugurii si frunzele lui cu gust bun, se înfruptau cu pofta. Primavara târziu, îi culegeau florile, pe care bunica le punea la uscat. În luna mai, priveau fascinati, cu o nesfârsita curiozitate naiva, la carabusii ce îl invadau, transformându-l în salas al lor. Chiar daca pe atunci, sentimentul de reverie îi era necunoscut, teiul copilariei, cu parfumul sau inconfundabil, a ramas în sufletul Angelei Monica Jucan pentru tot restul vietii. Au urmat anii de scoala si vorbind despre aceasta perioada, scriitoarea marturiseste ca n-a fost un elev model. Adolescenta fiind, preferintele ei s-au îndreptat în liceu, spre „româna”, asa ca a dat admitere la Facultatea de Filologie din Cluj, sectia rusa-româna. Nu a existat cineva care sa o fi influentat în alegerea facuta, dar hotarârea i-a fost bine primita si încurajata (decisiv) de diriginta – un dascal de neuitat, la ale carei sfaturi recurge imaginar, si acum. Dupa absolvire, a lucrat ca profesoara sase ani, într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud si apoi ca registrator medical. În prezent, este bibliotecara la Biblioteca Judeteana din Baia Mare. De altfel, pasiunea Angelei Monica Jucan pentru carte s-a concretizat si în cele doua volume ce îi poarta semnatura – “Optimismul bacovian”,si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii». De asemenea, numele ei apare si într-o serie de lucrari colective: “Eminescu în actualitate”, “Pasi în iarba ninsa”, si “Biruirea de sine”. Scriitoarea s-a nascut pe 2 decembrie 1952, la Cluj si are doi copii. Fiica sa, Ioana Cosânzeana, 29, locuieste la Chicago, iar fiul, Amza Mihail, 26, se afla la Cluj.

– Unde ai studiat si între ce ani? A existat vreun moment de referinta în perioada studentiei, ai avut vreun model despre care ai dori sa ne povestesti? În ce masura ceea ce ai invatat pe bancile facultatii te-a ajutat în ceea ce ai scris?

– Am urmat, între anii 1972-1976, cursurile Facultatii de Filologie din Cluj. Am fost o studenta stearsa. Nu-mi place sa „iau cuvântul” si sa se uite lumea la mine. Nu suport sa fiu expusa si, daca vrei sa stii, în clipa asta, sunt deja refugiata în cabinetul unui profesor (pe atunci, asistent), unde ma luau cu ei, la niste consultatii, doi colegi ai mei. A fost aproape singurul loc în care m-am afirmat, pentru ca era, cu mine cu tot, un confortabil anturaj de patru. De aceea sintaxa limbii române – îmi dau seama acum – este, pentru mine, punctul de referinta al studentiei. Desi ramase departe, în timp (am debutat foarte târziu: publicistic – dupa vârsta de 40 de ani, editorial – dupa 46), datorez, dintre „bancile facultatii”, bancilor examenelor sustinute în scris o anumita independenta de gândire care mi-a fost încurajata. La „scris”, am luat totdeauna cu cel putin un punct mai mult decât as fi meritat dupa cât învatasem, pentru ca ce nu stiam completam de la mine si era acceptat. Tot mai mult lingvistilor datorez acest lucru, la literatura, examenele fiind, atunci, de obicei, orale. N-am îndraznit nici sa trimit ceva vreunei reviste, desi exista „Echinoxul” studentesc si desi faceam, pentru mine, din când în când, câte o compozitie literara.

– Care au fost gândurile, visele, aspiratiile cu care ai absolvit facultatea ? Ce s-a întâmplat dupa absolvirea facultatii, cum ai evoluat?

– N-am avut vise mari. Ma gândeam numai la o cariera cuminte, didactica; nu tineam mortis la Cluj. Dar si asa evolutia de care ma întrebi a fost o involutie. Am fost profesoara doar sase ani. Prin repartitie, am ajuns într-un sat foarte pitoresc, de lânga Nasaud. Dupa trei ani, mi-am dat definitivatul, am încercat, apoi, fara rezultat, un transfer si am ramas alti trei ani acolo. Pastrez amintiri frumoase satului; la vârsta aceea naveta (o faceam saptamânal) îmi si placea, era, de fapt, o excursie. Între timp, însa, ma casatorisem si aveam un copil. Îl asteptam pe al doilea când am plecat de acolo parasind învatamântul, pentru a fi cu familia mea. La Cluj, am lucrat, ca registrator medical, întâi într-o clinica, apoi, cu trei doctori, în doua cabinete stomatologice, pâna dupa revolutie. În 1990, am obtinut, prin concurs, un post de bibliotecar la o filiala de cartier a bibliotecii judetene. Printre carti, ma simteam, în sfârsit, mai acasa si, printre bibliotecari, mai printre de-ai mei. Dar nu ma simt bibliotecar adevarat, pentru ca n-am facut o facultate biblioteconomica, ci numai niste cursuri de câteva saptamâni, în total. Am deprins meseria mai mult din mers. Când am împlinit o jumatate de secol de existenta, m-am mutat, subit, în Baia Mare. Lucrez, aici, tot la biblioteca judeteana.

– Esti autoarea mai multor articole si studii literare de substanta, publicate în diferite reviste de specialitate. De asemenea, volumele “Optimismul bacovian”, Cluj-Napoca, 1999 si «„Patologia” lui Pacala sau Simptomatologia sanatatii», Baia Mare, 2006 îti poarta numele. Ambele au titluri extrem de interesante. Ai vrea sa le explici cititorilor nostri cum si de ce ai ales sa vorbesti despre optimismul unui pesimist? Ce raspunsuri te astepti sa descopere cititorul în dreptul acestui simbolist pur, care a fost Bacovia, dupa ce parcurge cartea ta?

– La „cum si de ce”, raspunsul este: întâmplarea.
N-am vorbit despre optimismul unui pesimist, ci despre optimismul unui optimist care nu stia ca e optimist. Tocmai pentru ca este, cum spui, simbolist pur, la Bacovia „ploua, ploua, ploua”, dar mohoreala este numai un aspect exterior. Esenta ploii sta – stie oricine – în puterea ei fertilizatoare. Când ti se pare ca Bacovia sta sa moara de plictis în poeziile lui „ploioase”, el vorbeste, în realitate, de cea mai mare potentialitate de viata masiv comasata în câteva versuri. Optimismul numai nu explodeaza de sub simbol.
Am analizat, în carte (de fapt, o brosura de 50 de pagini), sapte din cele mai cunoscute poezii ale lui Bacovia si trei din cele mai frecvente simboluri cultivate de el (ftizia, clavirul, culoarea gri) si am dat, cititorului, raspunsuri de-a gata. În interpretarea literara, nu am obiceiul sa-mi scriu propriile impresii de lectura, nu fac alta creatie literara pe lânga cea despre care vorbesc, privesc rece, nesentimental, textul si ma straduiesc sa pastrez distanta atât fata de scriitor, cât si fata de cititor. În aceasta situatie, nu am dreptul sa astept nimic. Ci doar sa accept sentinta.

– În ce a constat cercetarea fenomenului Pacala, ai abordat personajul lui Petre Dulfu din punct de vedere al hermeneuticii?

– A fost o alta întâmplare ca am scris cartea cu Pacala si nu consider ca ma reprezinta. Am propus unui medic sa o scrie, însa el a refuzat, nici n-a prea înteles ce vreau, mie mi-a parut rau si asa am hotarât sa o fac eu. Patologie nu este un termen metaforic. M-a interesat daca s-ar putea descoperi, la Pacala, o boala, mai ales psihica. Am citit, la întâmplare, diverse lucrari, predominând cele de psihologie, psihiatrie, psihanaliza, dar nu am nicio pregatire în acest domeniu care nu ma preocupa nici cel putin amatoristic. De aceea, n-am îndraznit sa ma îndepartez de ceea ce am citit si, în toata cartea (nu are decât o suta de pagini), este o abundenta de citate. Originala este grafica realizata de colega mea, Mara Pop (Babiciu), care a ilustrat volumul.

– Cum percepe Angela Monica Jucan lumea interioara a lui Pacala si cum o descrie? Se doreste acest volum a fi si o analiza sociologica sau un mod original de a vorbi despre specificul national?

– Lumea interioara a lui Pacala nu are multe complicatii. El nu sta sa ofteze sau sa filozofeze. I-am precizat, în patru capitole, „aptitudinile” (de a sta, de a fugi, de a actiona cu economie de efort si de a râde), apoi, cu aceste date strânse si pe baza unor tipologii apartinând mai multor autori, am încercat o reconstituire a fizionomiei, a constitutiei si a predispozitiilor maladive. Din punct de vedere „patologic”, a iesit ca Pacala a fost sanatos tun, dar batrânetele, daca le-ar fi ajuns, i-ar fi putut aduce câteva afectiuni grave.
Volumul nu este o analiza sociologica si nici nu atinge specificul national. Din contra, l-am prezentat pe Pacala drept personaj singular, nu „tip”.

– Contributia ta literara se regaseste si în volumele colective – “Eminescu în actualitate”, Cluj-Napoca, 2000, “Pasi în iarba ninsa”, Cluj-Napoca, 2000, si “Biruirea de sine. Volum omagial Mircea Vulcanescu”, Baia Mare, 2004. Cine sunt cei alaturi de care ai publicat?

– Volumul „Eminescu în actualitate” a fost realizat de Dan Brudascu – în calitate de editor si coordonator. Domnia sa este si autorul a doua comunicari stiintifice care apar în aceasta carte. Se cuvine sa spun, aici, ca în paginile revistelor conduse de Dr. Dan Brudascu am fost bine primita înca de când nu ne cunosteam, iar eu abia aveam câteva articole publicate. A fost o surpriza sa ma vad cuprinsa si în acest volum (despre care am aflat abia la câteva luni de la aparitie), alaturi de nume importante: George Anca, Alexandru Cristureanu, Constantin Cublesan, Rajiv Dogra, Vasile Fanache, Ion Itu, Mircea Itu, Achim Mihu, Tudor Nedelcea, Mircea Popa, Radu Saplacan, Octavian ?chiau, Horst Schimmel Treu, Mihai Ungheanu, Libuše Valentova.
„Pasi în iarba ninsa” este o antologie a Cenaclului Literar-Artistic „Octavian Goga” Cluj, al cadrelor didactice. Cuprinde poezii, proza, critica literara. Apar, în carte, nume consacrate, dar si debutanti. Sunt 55 de semnaturi (aproape tot cenaclul) – prea multe pentru a le enumera aici si o selectie mi-ar fi greu sa fac. O amintesc doar pe poeta Ioana-Roxana Muresan, care, la aparitia volumului, avea… zece ani. Ma simt mai în rând cu ea decât cu ceilalti pentru ca suntem singurele necenacliste din carte. Dar frecventam, din când în când, cenaclul.
Volumul omagial dedicat lui Mircea Vulcanescu, „Biruirea de sine”, a fost editat de Biblioteca Judeteana „Petre Dulfu” Baia Mare si l-am coordonat împreuna cu un coleg – Corneliu Onet (acum, decedat). Am reusit sa obtinem texte special scrise pentru acest volum de: ?tefan J. Fay, Mariuca Vulcanescu, Marin Diaconu, Valer Hossu, Oana Mitrea, Marin Oprea, Iulian Patca, Vasile Vetisanu, Gheorghe Mihai Bârlea, Vasile Latis, Gheorghe Marcas, Nicoara Mihali, Adrian Pop, Florian Roatis, Nutu Rosca, Traian Tr. Velea, Mugur Volos. Coordonatorii au si ei articole în carte.

– Vorbind despre Eminescu, Mircea Eliade spunea ca “Rareori un neam întreg s-a regasit într-un poet cu atâta spontaneitate si atâta fervoare cu care neamul românesc s-a regasit în opera lui Eminescu.” În ce masura ai reusit sa îl reactualizezi pe marele poet altfel decât apelând la cliseele al caror efect este exact opusul celui intentionat de cei ce le folosesc?

– În „Eminescu în actualitate”, mi-a fost inclus un mic eseu pe marginea „Luceafarului”. Nu am repere sa pot stabili masura în care am reusit sa-l reactualizez pe poet; dupa ce s-a scris atâta despre acest poem, comentariul meu nu se prezinta, probabil, cu nu stiu ce noutati, dar nu cred sa contina clisee. Cu umilinta spun (numai ca sa nu se creada ca ma autosupraestimez, altfel, nu am obiceiul sa vorbesc despre „lauri”) ca acest text a primit un premiu.
În „Pasi în iarba ninsa”, contributia mea consta mai mult în readucerea în atentie a unei poezii aproape uitate, datând din anul debutului poetului. Poezia are titlul: „Asta vreau, dragul meu!”, iar ceea ce am scris am intitulat: „Porni Luceafarul”. Încercam sa disting, în ea, semne eminesciene (la publicarea ei, poetul avea 16 ani).

– M-a impresionat în testamentul lui Mircea Vulcanescu, acea unica propozitie – “Sa nu ne razbunati!” În ce consta omagiul pe care Angela Monica Jucan i l-a adus acestui adevarat crestin?

– Am facut o scurta evocare, pe care am intitulat-o „Abel”. M-am folosit si eu, în ea, de cuvintele pe care le-ai citat. Ele au fost reproduse si de alti autori care au participat la realizarea volumului. ?i titlul „Biruirea de sine” consta din cuvinte ale lui Mircea Vulcanescu. În aceeasi carte, mai am un text care vine putin în continuarea ideilor exprimate de Mircea Vulcanescu, în „Dimensiunea româneasca a existentei”, despre genul gramatical românesc – în special genul neutru.

– Ai o munca nobila, lucrezi cu cartile. Din pacate, omul contemporan este atras mai mult de Internet si de televiziune, decât de carte. Se mai poate face ceva, din perspectiva unui bibliotecar pentru a reânvia atractia publicului fata de cartea tiparita sau aceasta va avea soarta discului de vinil? Care este dupa parerea ta, rolul cartii în societatea contemporana?

– Nu cartea tiparita va avea soarta discului de vinil, ci cartea imprimata în format electronic, în sistem magnetic sau în ce se va mai inventa. Discul si banda magnetica s-au degradat, ori s-au uzat, fizic, iremediabil, în timp record comparativ cu cea mai proasta hârtie folosita la tipar. Pentru ce a scapat, deocamdata, uzurii, nu mai exista aparate. Daca s-au pastrat aparate, nu mai este cine sa le stie pune în functiune. Înainte de a se ajunge aici, informatia ar fi putut fi transpusa pe alt suport, care sa permita, în continuare, decodificarea. În biblioteci publice, asta înseamna, pe lânga operatiunea propriu-zisa de „mutare”: luare în evidenta, inventariere, clasificare, cotare, catalogare, asezare în locul de depozitare, poate si procurarea unui nou mobilier, daca dimensiunile nu mai corespund; mai înseamna casarea si radierea documentului înlocuit. Decât sa se faca atâtea, nu se face nimic. Primesc, prin Internet, imagini pe care calculatorul meu nu le poate vizualiza. M-am obisnuit. Le sterg si gata, ca altfel, ar fi prea complicat. Cu greu, însa renuntam la o carte tiparita pe hârtie. Oare nu pentru ca suntem legati afectiv de ea, pe când, fata de celalalt tip de pastrare si prezentare a informatiei, nu avem sentimente, ci numai interese?
Bibliotecile organizeaza tot felul de manifestari, mai ales cu copiii, dar eu sunt sceptica în privinta lucrurilor fortate. Publicul trebuie lasat sa revina în mod natural la carte. Organismul intelectual va lupta singur împotriva febrei calculatoarelor – care nu vor fi desfiintate, dar îsi vor preciza mai bine rostul.
În societatea contemporana, cartea este indispensabila. Pâna la finalizarea studiilor, ea e obligatorie (chiar daca nu ti-o pretinde nimeni, ea îti trebuie, nu te poti descurca fara ea). Dar, când poate fi considerata încheiata învatatura? Industria lucrarilor plagiate (din Internet) nu va putea cunoaste o dezvoltare „înfloritoare”, pentru ca se va ajunge la saturatie. Acum, tot mai putini fac lucrari originale, dar cât va tine rabdarea de a citi, la nesfârsit, aceleasi fragmente asezate în diverse „colaje”? Omul contemporan traieste sub presiunea urgentei. Cartea îi ofera un refugiu, un moment de relas si pe vreme buna, si pe vreme rea; ea vindeca stresul, în timp ce calculatorul îl accentueaza. Multele obligatii fac, din omul de azi, un însingurat si un înstrainat. Cartea este, pentru el, un asociat, un tovaras, creeaza o relatie de proximitate; calculatorul, mult mai rezervat, este numai un mjlocitor si ne este infidel, prin natura lui mereu schimbatoare. Cartea este prietenul discret care la nevoie se cunoaste. Avem, vom avea nevoie de ea, o cautam si o vom cauta.

– Ce îti place cel mai mult în munca ta? Dar cel mai putin?

– Cel mai mult îmi place ca am, acum, destula libertate sa mi-o aleg. Nu cel mai putin, ci absolut deloc nu-mi place sa fiu presata de termene (dar nu prea sunt).

– Cum arata biblioteca ta de acasa? Ce autori preferi din literatura româna? Dar din cea universala? Ce citesti acum?

– Dupa gustul meu, „biblioteca” pe care o am arata bine. Dupa al altora, probabil, ca ceva de speriat. De când am ajuns sa lucrez ca bibliotecar, am descoperit avantajele aranjarii alfabetice si am facut la fel si acasa. Problema este ca, ce iau de pe raft, nu mai pun la loc, cu anii. Deci, biblioteca mea arata „risipit” – pe sus, pe jos, pe unde nu te-ai astepta. Mai degraba nu-mi place ca sunt destule carti si pe rafturi. Semn ca nu le-am rasfoit cam de multa vreme.
Tot atâta dezordine mi-ar iesi daca as face o lista cu autori preferati si precis as dezamagi cititorul acestor rânduri, pentru ca nu beletristica ar predomina.
Acum citesc vreo zece carti insipide. Abia astept sa scap de ele.

– Privind retrospectiv, ce ai dori sa schimbi, daca ar fi sa o iei de la capat? Ai vreun vis care a ramas neîmplinit?

– La visuri neîmplinite, nu stau rau. Am destule. Daca ar fi s-o iau de la capat, pe ele le-as schimba. S-au dovedit nerealiste. (Ti-am spus ca nu-mi place fictiunea.)

– Ce planuri de viitor ai?

– La vârsta mea, planurile risca sa devina alte vise neîmplinite. Totusi, am si planuri, si santiere deschise. Deocamdata, ele se confunda cu obligatiile de serviciu. Trebuie sa finalizez o monografie dedicata lui Gheorghe Chivu – pictor, poet, profesor dobrogean-maramuresean. Apoi, as vrea sa fac interpretari la poeziile lui Vasile Latis (care a dorit acest lucru, dar cât a trait, nu mi-am facut timp) si sa iasa un volum din ele. În paralel, mai adun câte un articol într-un dictionar biblioteconomic pe care, daca îl termin pâna la pensie, bine, daca nu, îl voi abandona. Mi-ar placea sa pot realiza o carte a figurilor de stil (prezentate putin mai neobisnuit). As vrea sa fac, pentru presa, niste interpretari la câteva parabole biblice (tot te asteptai la o abordare hermeneutica a lui Pacala). De-oi trai.

– Ce hobby-uri ai, cum îti petreci timpul liber?

– Sunt prea lenesa ca sa-mi pot permite hobby-uri. Stau închisa în casa, ocupându-ma cu scris-cititul sau invers. Mi-as lua un animal, dar am impresia ca mi-ar da prea mult de lucru. Îmi ajunge Clarisa, care nu e pretentioasa – broscuta testoasa pe care mi-a lasat-o în grija Cosânzeana. În schimb, am plante. Nici de ele nu se mai poate trece, la mine, prin casa: tot o carte si-un ghiveci. De unde se vede ca nu au devenit chiar un hobby.

– Ce mesaj ai dori sa le transmiti cititorilor nostri?

– Unul albastru, de pace.