Nu veni, Moarte, nu încă.

Concha Méndez: Nu veni, Moarte, nu încă.

Traducere:  Germain Droogenbroodt și Gabriela Căluțiu Sonnenberg

                                    

Nu veni, Moarte, nu încă,
căci mai am de țesut la scara cea lungă
care mă poartă spre țelul dorit;
mai am o menire și-aș vrea s-o împlinesc,
să-nfăptuiesc, să-nfăptuiesc ce-mi revine.

Mai am încă acea datorie
a mea către mine.
Sunt venită să fac mai mai mult decât o grăbită umbră.
În mine o lumină așteaptă să iasă.
Nu veni încă, mai lasă-i ceva timp timpului meu.

Concha Méndez (Madrid 1898 – Mexic 1986) Continue reading “Nu veni, Moarte, nu încă.”

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Radu Gabrea – rămas bun la Roșia

radu-gabreaE doisprezece februarie 2017, duminica în care la București are loc înmormântarea cunoscutului regizor român Radu Gabrea. În satul transilvan Roșia/Rothberg, lângă Sibiu, soarele plăpând se strecoară prin aburii iernii, făcând să se topească încetișor pojghița de pe bălțile înghețate.

În jurul bisericii evangheliche nici țipenie de om, deși clopotele bat. Continue reading “Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Radu Gabrea – rămas bun la Roșia”

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: LUMEA VĂZUTĂ DE GALTUNG

cc228f03-8d25-4269-a263-8517752a4c0bLUMEA VĂZUTĂ DE GALTUNG1

În ciuda vârstei sale respectabile, Johan Galtung – născut la Oslo în 1930, fondatorul cercetării pentru pace și mediatorul unui impresionant număr de negocieri – este o prezență tonică, plină de vitalitate, binecuvântată cu umor subtil și cu o minte scăpărătoare, de brici. Arborează un zâmbet cald, deloc sfidător, care surprinde, venind din partea unui cercetător faimos pentru spiritul său analitic, pătrunzător. Norvegianul cu minte ascuțită, care nu se sfiește să spună lucrurilor pe nume, are darul de a liniști spiritele deîndată ce pășește în orice încăpere, dezamorsând din start eventualele intenții de atac. Nu-ncape îndoială că avem de-a face cu un om deosebit, aș zice chiar genial. Continue reading “Gabriela Căluțiu Sonnenberg: LUMEA VĂZUTĂ DE GALTUNG”

Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Autoarea cărții ”Metoda Pătrățelelor” – Ed. Singur, 2015

Gabriela Sonnenberg Coperta b2

„Ia te uită! Expeditorul e din Old Europe”, tresări Mia surprinsă când văzu plicul voluminos şi boţit pe care se căznise să-l pescuiască din cutia poştală. „N-o fi vreo confuzie?”. Bombe?
Antrax? Ezită să-l deschidă. Apoi se răzgândi. Continue reading “Gabriela Căluțiu Sonnenberg: Autoarea cărții ”Metoda Pătrățelelor” – Ed. Singur, 2015”

PRIMUL NUMAR AL NEWSLETTER-ULUI „ROMÂNIA NOASTRA”

Cristi DUMITRACHE

.

Dragi colegi scriitori si jurnalisti,

 

Parerile noastre despre ceea ce se întâmpla în România au început sa prinda contur. S-a coagulat un proiect jurnalistic, pe care îl începem acum, cu pasiune si dedicatie. Primul numar al newsletter-ului bilunar „România Noastra”, editat de revista „Pagini Românesti în Noua Zeelanda” a aparut. În acest prim numar si-au exprimat opiniile 14 jurnalisti din România, Noua Zeelanda, Spania, Statele Unite ale Americii, Italia si Franta. Toate aceste opinii pot fi preluate de publicatiile din întreaga lume, cu citarea sursei. De asemenea, toti jurnalistii doritori îsi pot trimite parerile la adresa noastra de email: romanianpages@yahoo.co.nz.

Opiniile noastre vor aparea în câteva medii de informare consacrate: la TVR International, Radio România Actualitati, Romanian Global News, dar si în revistele de diaspora care participa la proiect. Reamintim ca acest proiect nu este o asociatie, ca nu exista nici o cotizatie, este realizat voluntar si respecta dreptul la opinie al fiecarui jurnalist implicat.

Tema de deschidere a fost urmatoarea: „Cum credeti ca poate fi salvata România? Clasa politica româneasca este compromisa total. Rând pe rând, au sfârtecat ciolanul puterii toate partidele politice, s-au mânjit cu mierea tarii toti ursii pofticiosi, au furat, fura si vor continua sa fure cu abnegatie, împreuna cu rudele, prietenii, amicii, toti cei care formeaza aceasta clica, despre care omul de rând, românul caruia i s-a furat tara spune ca sunt «toti o apa si-un pamânt». Ce se poate face, în opinia dvs, pentru a reintra în normalitate? Pe cine ne bazam pentru a scoate România la liman, cine poate salva o tara ce merge în jos?”

Iata în continuare si câteva spicuiri din raspunsurile date în acest prim numar, atasat acestui mesaj:

 

GRIGORE L CULIAN, editor fondator New York Magazine:

Cred ca România mai poate fi salvata doar de votarea si aplicarea Legii Lustratiei, care sa nu permita accesul fostilor si actualilor profitori ai regimului comunist la functiile publice. Cât despre clasa politica româneasca, mare lucru nu se mai poate face, fiindca nu mai are cine sa scoata România din groapa în care se afla. Cei care mai puteau face câte ceva au emigrat, iar acordul cu Fondul Monetar International va îngropa definitiv România!”

ION MIHAI, redactor Televiziunea Romana:

Atâta vreme cât la alegerile din 2008 prezenta la vot a fost de 39%, de ce ne miram de clasa politica? Nu ei sunt de vina, ci noi! Cei care nu au mers la vot acum comenteaza si sunt nemultumiti. Trebuie ca fiecare sa mearga la vot pentru a arata ca îi pasa de ceea ce se întâmpla în tara sa. Fiecare trebuie sa faca un efort de a se informa, de a stabili cine l-ar putea reprezenta si sa ia o decizie: cu cine voteaza! E un efort pe care trebuie sa-l facem o data la patru ani. Dar numai asa vom avea o clasa politica mai buna.”

ADRIAN IRVIN ROZEI, senior editor PRNZ Franta:

România nu se va «salva» decât daca se va salva întreaga lume occidentala! Suntem toti în aceeasi barca! Daca Europa se va îneca, vom pieri si noi! As zice chiar ca, din anumite puncte de vedere, România are un avantaj: are 3 milioane de expatriati care, nu numai ca trimit bani si sustin economia, dar, cum au facut spaniolii sau portughezii în anii ‘60-’80, impun criterii democratice si un mod de viata modern, pe care l-au învatat în Occident. Nu e simplu, sunt de acord! Dar sper ca vor reusi!”

GABRIELA CALUTIU SONNENBERG, editor PRNZ Spania:

Ca la curele de slabire: nu pierderea în greutate e problema, ci mentinerea ei dupa aceea. Probabil ca numai în mod punitiv se poate impune respectarea legilor pe termen lung. Dar cine sa impuna asta? Armata? Politia? Nu exista o institutie serioasa de încredere care sa controleze. Trebuie mai mult de una, altfel se revine la statul autoritar cu putere centralizata. Ramân la parerea mea: trebuie copiat un model viabil din afara si, mai presus de toate, sa fie respectat de toata lumea. E o dilema grea. Nu vad iesire. Câta dreptate avea Einstein când zicea ca o problema nu poate fi rezolvata la nivelul de gândire care a generat-o.”

GEORGE PETROVAI, editor PRNZ România:

Cum politica româneasca postdecembrista face tot mai mult dovada unui cartel al faradelegilor îndreptate împotriva tarii si poporului (jaful sistematic, murdarirea valorilor nationale, deprecierea prestigiului international al României prin punerea ei la cheremul ciocoilor interni si externi), se impune constituirea unei forte nationale cu rol de contrapondere. Iar aceasta forta, actualmente jucata pe degete de oribilii facatori ai politicii romanesti, nu poate sa vina decât din partea societatii civile: organizatii neguvernamentale, presa independenta, cetateanul preocupat de prezentul si viitorul tarii. Doar ea, calauzita fara gres de instinctul general uman al aspiratiei legitime spre libertate, echitate si prosperitate, precum si de instinctul national al afirmarii României pe arena internationala, va izbuti sa taie din înfumurarea potentatilor si va impune schimbarea Constitutiei în sensul normalizarii.”

ANDI RADIU, editor Gazeta Româneasca Italia:

Goana dupa parvenire, îndepartarea de cultura si o foarte mica constiinta fata de obligatii sunt doar câteva dintre motivele situatiei create. Conceptul de toleranta s-a îndreptat catre coruptie, hotie si manelism, iar pe scara de valori nu mai au întâietate adevaratii intelectuali, sportivii sau artistii de valoare. Dam vina pe un anume balcanism, în loc sa dam vina pe noi însine, pe modul nostru de a gândi si de a reactiona. Noi, cei care locuim în afara tarii ne-am convins ca «balcanismul» nu mai functioneaza odata ce ai iesit dintre granitele României. Ca adevaratele valori sunt recunoscute fara a fi pus pe tapet faptul ca fac parte dintr-o tara sau rasa anume. Tocmai de aceea, afirm cu hotarâre ca politicienii ar trebui îndrumati, daca nu chiar fortati sa aiba o anumita atitudine.”

PUCU ROSU CONSTANTIN, redactor radio, Planet FM, Auckland:

Ma-ntreaba editorul revistei «Pagini Românesti în Noua Zeelanda» cum poate fi salvata România? Simplu! Un presedinte nu jucator ci arbitru între partidele de la putere si cele din opozitie! Un presedinte (daca se poate) profesor universitar! Bine ar fi sa fie un istoric, bun cunoscator al nazuintelor de veacuri ale Romanului: independenta si neatârnare! Sa fie neînregimentat politic si sa nu aiba simpatii de nici o «

Un prim-ministru tânar, din generatia celor între 30 si 35 de ani, tehnocrat, fara de partid, fara de rude sus-puse, fara sa fie santajabil. Un Parlament cu deputati si senatori alesi Nu dupa sumele de bani depuse la partidul din care fac parte pentru a a ajunge la «ciolan»! Ci alesi de noi, de cetatenii tarii, dupa dovezi certe ca ne vor apara drepturile si vor munci pentru a ne asigura o viata demna si umana. O justitie care sa aplice Constitutia, sa apere Cetateanul, sa pedepseasca Vinovatul, sa nu fie coruptibila si aservita puterii!”

 

STEFAN DORU DANCUS, director si scriitor Grupul Media Singur:

Singura sansa a României actuale este schimbarea generatiilor. Învatamântul românesc, lasat de izbeliste de toate guvernele si mai ales, parasit de oamenii capabili pe care-i avea, nu mai este în masura sa asigure o continuitate valorica asa cum pot scolile din strainatate. De aici si imposibilitatea de-a misca amortitele roti ale evolutiei poporului.”

LIVIU ANTONESEI, jurnalist si scriitor Timpul, Adevarul, Liternet:

Daca as vrea sa fiu foarte exact, as spune ca nu exista solutie de salvare. Însa aceasta atitudine, desi ar fi exacta, ar fi si cea mai usor de adoptat, cea mai comoda, cea mai lesnicioasa. Daca nu exista solutie, stam linistiti, nu avem nimic de facut! Privind, prin urmare, lucrurile cu o oarece atentie, ne dam seama ca, desi nicidecum legata de actuala clasa politica, o solutie s-ar putea întrezari, renasterea societatii civile, care sa puna presiune pe clasa politica, indiferent care factiune a ei ar fi la guvernare.”

*** 

Dragi colegi jurnalisti, va multumim pentru participarea la acest prim numar si va invitam, în numar cât mai mare, sa dam raspuns la urmatoarea întrebare fundamentala privind România:

Este utila Legea Lustratiei si daca este, de ce abia acum, la 22 de ani de la momentul zero?

Asteptam raspunsurile dumneavoastra, ale tuturor celor interesati sa participe la acest proiect, la adresa de email a revistei „Pagini Românesti în Noua Zeelanda”: romanianpages@yahoo.co.nz.

 

Cu multumiri si gânduri bune din Auckland

 

Cristi DUMITRACHE

Editor PRNZ 

PAGINI ROMÂNESTI ÎN NOUA ZEELANDA

ROMANIAN PAGES ÎN NEW ZEALAND

Auckland, New Zealand

romanianpages@yahoo.co.nz

paginiromanesti@xtra.co.nz

http://prnz.Weblog.ro/

 

 

INTERVIU CU NICU COVACI

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

 

Interviu cu NICU COVACI

 

Nicolae (Nicu) Covaci pictor, grafician si muzician român, absolvent al Academiei de Arte Plastice din Timisoara este cunoscut ca fondator si lider al celei mai bune formatii de muzica rock din România, trupa Phoenix. Dupa interdictia de a mai performa cu Phoenix pe orice scena din România socialista, a parasit tara în anul 1976, revenind incognito, pentru a duce la bun sfârsit evadarea spectaculoasa a colegilor din formatie.

Considerat ca fiind unul dintre cei mai buni chitaristi rock din România generatiei sale, a activat timp de aproape doua decenii în Gemania de Vest ca artist, profesor si docent universitar. Fidel motto-ului pasarii Phoenix, menite sa renasca în repetate rânduri din propria cenusa, Nicu Covaci a mentinut în viata legendara formatie rock, continuând sa sustina concerte, în componente diferite, pe scene din tara si din strainatate. Un detaliu cunoscut doar de publicul avizat: citita în ordine cronologica, lista realizarilor trupei Phoenix poseda mai multe repere si aparitii dupa, si nu înainte de plecarea baietilor din tara. Nicu Covaci a compus peste 300 de piese originale. Locuieste de aproape 20 de ani pe litoralul spaniol al Mediteranei, în Moraira (Costa Blanca).

 

Gabriela Calutiu Sonnenberg: Buna ziua, Nicu Covaci. Îti multumesc ca ai acceptat sa gazduiesti acest interviu si ma bucur sa te regasesc plin de energie, deschis, cu vitalitatea caracteristica, cea prin care reusesti mereu sa-i electrizezi pe toti cei care te înconjoara. Esti unul din cei mai renumiti români stabiliti în Spania. Spune-mi, pentru început, ce anume te-a determinat sa te stabilesti aici?

Nicu Covaci: Sunt mai bine de treizeci de ani de când am vizitat pentru întâia oara Spania, dar dorinta de a ajunge aici a fost generata înca de pe vremea când traiam în România si ne vizitau formatii de muzica spaniola ca „Los Paraguayos“ sau „Los Plateados de Mejico“. Când am început sa cânt la chitara, imitam cântecele lor. Cânt si astazi „Malagueña“. Absolvind mai târziu Artele Plastice, am aprofundat cunostintele despre cultura spaniola. M-a fascinat aceasta sinteza arhaica arabo-latina, care a generat o cultura deosebit de interesanta.

GCS: Din câte observ, ti-ai amenajat în Spania un studiou de sunet foarte bine pus la punct. Ce intentii ai cu el?

NC: Draga mea, intentia e una, ce se materializeaza e altceva. Totusi sper sa reusesc, asa cum, în general, am reusit sa realizez tot ce mi-am propus pâna acum în viata. Ce-i drept, cu mari sacrificii. Intentia mea este sa sprijin trupele tinere, care vor sa faca arta pentru arta si care nu neaparat sunt interesate sa câstige bani. Sunt foarte multi care au ceva de spus, care au personalitate. Am gasit câteva formatii de genul acesta si i-am sprijinit cât am putut, dar casele de discuri îi nenorocesc, îi silesc sa faca ce se cere pe piata, sa fie vandabili. Rostul studioului este sa-i produc si sa-i pun pe piata. Motto-ul meu este: nu bussines, ci arta! Eu vreau sa ajut formatii tinere sa nu pateasca ce am patit eu.

GCS: Înteleg ca valorifici si transmiti mai departe experienta ta personala.

NC: Întocmai, pentru ca eu am fost mereu un om liber. N-a reusit nici comunismul sa ma îndoaie. De asta are nevoie un artist. În momentul în care începe sa gândeasca prin prisma banilor, nu mai este artist, ci comerciant. Nu mai e sincer, nu mai transmite. Rolul unui artist este sa dea. Numai daca esti bun, poti asta. Când cânta Gheorghe Zamfir, plânge sala, dar si lui îi curg lacrimile.

GCS: Din pacate, studioul e în Spania…

NC: Asa este. Sunt necesare investitii care lipsesc. As vrea sa leg aparitiile românilor pe plan cultural în Europa. Sa nu mai existe mici „tiganeli” amarâte, ci arta. Noi cântam Rapsodiile lui Enescu cu 150 de oameni pe scena! Exista deja un disc minunat cu fundal orchestrat, Symphoenix.

 

GCS: Pomenesti de aventuri nefaste. Ai avut experiente descurajante?

NC: Bineînteles. Îngrozitoare. Ceea ce înseamna Phoenix nu este doar legenda, ci si o suita de nenorociri, de riscuri asumate, de sacrificii gigantice. Lumea nu stie si nici nu trebuie sa stie totul. De aceea s-au si pierdut atâtia membri pe parcurs. Au trecut peste 40 de artisti prin componenta grupului. Patruzeci de oameni în cincizeci de ani! Uite, anul viitor Phoenix împlineste cincizeci de ani. Unii au rezistat o jumatate de an, altii un an sau cinci. Uzura e imensa.

GCS: Înteleg ca plecarea din tara a fost o încercare grea, dar nu ma îndoiesc ca ati avut de luptat si înainte, sub traumatica orânduire comunista. De ce natura au fost dificultatile pe care le-au întâmpinat membrii cooptati pe parcurs?

NC: N-as numi-o neaparat o trauma, dar sa nu uitam ca, de la un moment dat, noi si muzica noastra am fost complet interzisi. Cu toate acestea, am continuat sa cântam, urmariti de politie si de securitate.

 

GCS: Cu permisiunea ta, as vrea sa fac o mica paranteza, legat de experientele incredibile avute de voi în primii ani dupa înfiintare. Am avut placerea sa rasfoiesc cartea ta „Phoenix însa eu”, aparuta la editura Nemira într-un tiraj care s-a epuizat rapid. M-a captivat asa de tare încât n-am mai lasat-o din mâna. Amintirea acelor vremuri e palpabila, plina de amanunte remarcabile, unele familiare, altele cu caracter de revelatie. E o carte demna de toata lauda. Nu pot decât s-o recomand cititorilor, sau acelor privilegiati care mai apuca sa dea de ea.

NC: Ma bucur ca-ti place. Nu e doar o carte, ci primul volum dintr-o trilogie în lucru. La ora actuala lucrez la volumul secund. Fireste, nu pot sa scriu totul, dar e bine ca tineretul sa stie. Telul meu este sa încurajez tânara generatie sa aiba curajul de a avea o sira a spinarii. Sa nu se lase „mânariti”, turtiti si striviti de niste hahalere care nu stiu sa se gândeasca decât la bani, bani si iar bani. Arta înseamna altceva. Cine face arta cu adevarat, o face din necesitatea de a comunica. Daca o faci bine si dai randament, daca se transmite oamenilor si le place, izvoraste un feedback. Boomerangul se întoarce si atunci vin si banii. Dar fa-o mai întâi! Fa-o din convingere! Noi am cântat numai pentru a cânta. Abia mai târziu au venit si banii.

GCS: Crezi ca astazi se mai poate câstiga prin muzica asa de bine? La început, rockul era un curent protestatar. Astazi starurile sunt la a doua tinerete, valori recunoscute. În Anglia sunt ridicate le rang de nobil, precum Sir Paul McCartney, Sir Bob Geldorf sau Sir Elton John. Oare în România exista o viziune similara? Ce viitor prevezi rockului?

NC: Am avut si eu placerea sa primesc o distinctie onoranta, Insigna de Cavaler din partea Presedintelui României, Traian Basescu. Desi nu pun pret pe premii, apreciez acest gest din partea unui presedinte de stat, care oricum are timpul dramuit. Si-a luat ragazul de a învata pe derost „Nebunul cu ochii închisi” si l-a recitat perfect, fara greseala. Dealtfel am facut cunostinta personal cu toti presedintii României de dupa 1989. Însa la politica ma pricep mai putin si prefer sa nu vreau sa dau niciun fel de verdict. În general, pe mine politica ma îngretoseaza. Trebuie sa ai, sau mai bine zis sa nu ai un anumit caracter pentru a o suporta.

Sigur ca exita viitor pentru muzica rock, mai ales în România. Daca te uiti mai atent, în muzica româneasca abunda exemplele. Folclorul este rock! De ce? Pentru ca este o muzica energica si ritmica. Asta înseamna muzica rock. O expresie dura, clara, directa. Numai oamenii care simt asa se pot exprima credibil. Deci, un om cu sira spinarii trebuie sa faca rock. De aceea am început sa sintetizez muzica româneasca si curentul balcanic. Rar întâlnesti în alta muzica atâta putere de comunicare si de transmitere a sentimentelor.

GCS: În ciuda intentiilor pacifiste si pasiunii pentru frumos, înteleg ca nu doar odata ati fost respinsi si defaimati de unele capetenii religioase, pe motiv ca ati fi pagâni. Cine are interes sa vada o provocare în textele simple, cu fluiere care înmuguresc sau fete verzi, cu parul padure?

NC: Hai sa-ti dau un exemplu concret. Am trecut prin Castellon, unde la ora aceea traiau vreo 36 de mii de români, raportat la 70 de mii de spanioli. La ora actuala sunt 200 de mii de români acolo. Ne-am gândit sa facem un concert în sala de sport, mizând cu pesimim pe prezenta a circa 30 % din ai nostri. Am adus doua autocare cu dubasii din Branesti, din Banat, instalatii, scena, lumini, tot ce e nevoie pentru un spectacol colosal. Am facut investitii gigantice, m-a sprijinit si o banca. În sala am avut doar 300 de fani si prieteni, multi straini. Afara se bulucisera cinci mii de oameni, care nu îndrazneau sa intre în sala, pentru ca biserica le „recomandase” sa se tina departe de noi, „pagânii”. Ce sa spun? Noi cântam paparude. Din pacate, ele sunt precrestine.

GCS: Pacat, mare pacat. Stiu ca voi sunteti inegalabili, iar tobosarii fageteni sunt practic un cadou ceresc. Cred totusi ca e o neîntelegere la mijloc.

NC: Da. Nu e vorba de religie si de crez, ci de mentalitate. Iar neîntelgerile vin de la bani. Phoenix este o trupa care nu unge, nu da spaga, nu se târguieste si nici nu jecmaneste. Din pacate, mentalitatea moderna româneasca este foarte alunecoasa si mie personal îmi provoaca greata. Am un respect enorm pentru tiganii care pot face muzica dumnezeiasca, pentru ca sunt talentati, chiar geniali. Dar apucaturile „de afaceri” ale unora dintre ei dauneaza enorm poporului nostru. Sunt decis sa combat cu toate puterile confuzia care se face mai nou în strainatate între poporul români si conlocuitorii nostri incorect asimilati. Mi-e sila. Sinti si rroma sunt popoare migratoare, care au trecut si pe la noi. Radacinile noastre nu sunt la sinti si rroma!

GCS: Dar înteleg de la tine ca bate totusi un vânt prielnic din partea altor institutii românesti?

NC: Adevarat, am gasit câteva adrese si persoane bine intentionate: Institutul de Cultura Românesc, Ministerul Culturii. Pentru prima oara în cincizeci de ani, Ministrul Culturii mi-a oferit sprijin pentru proiectul la care lucrez acum. La fel, Ministrul Mediului sustine initiativa bazata pe ideea legaturii noastre vitale cu natura. Ei bine, acesti doi Domni sunt unguri! Nu e un comentariu, ci doar o constatare. În orice caz, proiectul este în faza de finalizare. Pornim de la conceptul de radacini, cu scopul de a reda tineretului român imaginea reala despre trecutul sau, pentru ca momentan si-a pierdut radacinile. Va fi un ciclu existential, care începe cu înmormântarea, îngropatul anului care a trecut, apoi primavara, toamna, iarna, fiecare din aceste sase mari perioade fiind însotita de muzica, datinile, colindele si ritmurile specifice etapei respective. Punctul culminant, firesc, va fi nunta, cu tot ce tine de sarbatoarea apogeului. Vom face o sinteza, vom vorbi pe limba tinerilor de azi, pentru a patrunde prin ceata si confuzia generata de bombardamentul actual din mass media. Si vom convinge.

GCS: Pomenind de ciclicitate, recunosc aici asemanari cu minunatul vostru album „Cei ce ne-au dat nume”. E posibil ca acest proiect sa reprezinte si pentru tine o întoarcere ciclica?

NC: Sigur. De fapt asta-i toata viata noastra. Revenim în spirala vietii pe o treapta mai înalta, undeva în dreptul aceluiasi punct, dar pe un nivel superior. Sau, ma rog, altii la un nivel inferior.

GCS: Ai deja planuri concrete? Stii cu cine vei lucra? Cum vor decurge operatiunile, concret?

NC: Primul cu care am luat contact si care ma va sustine cu trup si suflet este Grigore Lese. Bineînteles si Gheorghe Zamfir, poate si Mircea Florian, care s-a specializat pe linia electronica. Toti nume mari, talente de exceptie, capacitati. Vom sintetiza mijloace de expresie. Ne întrebam cum sa ne exprimam pentru a putea comunica. Pentru ca exista atâtia oameni foarte întelepti, care nu stiu sa comunice. Termenul de finalizare a acestui proiect este 10 decembrie, anul acesta. Sper sa se tina de cuvânt si Domnii din Minister.

GCS: Mai ai si alte proiecte în pregatire?

NC: Desigur. Ma preocupa mult istoria poporului nostru. Învatând istoria artelor, vrând-nevrând începi sa-ti pui întrebarea, de ce toti zeii greci veneau din nordul Balcanilor? Nu cumva Olimpul era în Carpati? Cea mai veche cultura de pe planeta nu este Babilonul, ci Dacia. Stiu asta din ceea ce am studiat. Acum 6500 de ani, Dacia se întindea de pe la Stockholm pâna la Atena, de la Marea Caspica pâna în Elvetia. Sa încercam sa revenim ca popor la pozitia de demnitate a dacilor reprezentati prin sculpturile din Antichitate! Se poate asta! Pornind de la legenda Mioritei si, implicit, de la filozofia ei de resemnare împacata, am întreprins cercetari. Povestea aceasta pastorala este legata de niste rituri de pastorit care, de fapt, se întâlnesc în toate civilizatiile. Ce nu-mi place mie la varianta româneasca este ca oaia îi spune degeaba ciobanului ca-l paste nenorocirea, pentru ca el nu se apara. Nu poate fi voia Domnului asa! Nimeni n-are interes sa vrea raul. Varianta baladei de la granita României cu Serbia este cu totul alta. Divulg doar doua elemente cheie: apare pentru prima oara personajul prietenului de nadejde, câinele, caruia baciul îi spune: „No, desara ne-om bate!” În Babilon, la greci, la egipteni si la romani, finalul este mereu cel tragic. Dar au venit peste noi celtii si ne-au dat varianta barbateasca, de a ne lua soarta în propriile mâini. Aceasta este varianta româno-sârba, cea pe care o vom prelucra muzical.

GCS: Mesajul mi se pare foarte potrivit pentru etapa actuala de grele încercari. Va functiona trezirea?

NC: Nu se poate altfel. Cu cât mai devreme, cu atât mai bine. Dar ma tem ca pierdem firul. Vor fi scene: începe cu Babilonul, grecii, romanii, egiptenii si finalizam cu celtii. Va fi un spectacol impresionant si cutremurator, cu titlul firesc de „Ante-Miorita”, adica axat pe ce-a fost înainte, nu „anti”, cu sens de opus, contrar. „Radacinile” este proiectul de finalizat pe anul acesta, iar dupa aceea, începând de anul viitor, voi lucra la „Antemiorita”, cu ocazia împlinirii celor 50 de ani de Phoenix.

GCS: Sunt convinsa ca nu e usor sa-ti gasesti timp pentru toate. Stiu ca te dedici cu trup si suflet sprijinirii tinerilor muzicieni talentati, chiar daca mijloacele materiale sunt extrem de zgârcite. Vad ca ai creat în Spania galeria ta personala de arta, lucrezi în continuare la tablouri. Dealtfel ti-ai creat un renume de artist foarte bun si în Germania, în special pentru acuratetea cu care surprinzi dinamica si miscarea. Tablourile cu peisaje de pe coasta stâncoasa a Mediteranei imortalizeaza incredibila lumina solara, atât de puternica, pe care numai aici am întâlnit-o. Dar esti greu de fixat, mereu într-o continua pendulare între România si Spania.

NC: În Spania îmi încarc bateriile. Sigur ca ma misc, pentru ca e nevoie sa organizez eu totul la fata locului. Din pacate, în România nu exista spirit organizatoric. Românii înca se mai ghideaza dupa cum bate vântul, ca iarba unduitoare, se apleaca si nu patesc nimic, fire-ar sa fie! Filozofia mioritei, fatalitatea.

GCS: Concret, daca cineva din Statele Unite, Spania sau alta tara ar invita trupa Phoenix sa vina sa cânte, cum s-ar desfasura procesul? Ar avea loc concertul cu adevarat?

NC: Sigur ca da! Ma suna, fixeaza data, spune unde si eu ma ocup de toata organizarea, de transport, de tehnica de tot. Pentru ca nu pot sa dau nimic pe mâna nimanui. Am încercat o vreme si am avut mari dezamagiri. Putem sa ajutam formatii tinere, dar trebuie sustinute material, pentru ca interesul tarii este sa ne aratam cu fruntea sus peste tot. Nu mai suntem golani. Lucrez cu profesionisti desavârsiti, care lupta pentru a-si întretine familiile si sunt nevoiti sa accepte compromisuri sub demnitatea lor. Sa aratam lumii ce stim, sa stam drepti si sa ne uitam în ochii lor. Putem spune: „suntem cel putin la fel de buni!” Eu nu joc hora nimanui; eu am hora mea!

GCS: Pentru final, care ar fi ideile si concluziile pe care vrei sa le transmiti?

NC: Ideea de baza este ca suntem un popor care a trecut prin foarte multe si a reusit sa tina steagul sus. Românii sa nu se lase umiliti, sa fim mândri, pentru ca avem de ce. Sa nu se lase calcati în picioare. Lozinca mea – imprimata pâna si pe maieurile mele – este „Gaseste-ti sira spinarii si-nvata sa spui NU!” Toti suntem oameni. Popoarele se amesteca. Vom sfârsi în viitorul îndepartat prin a deveni un popor unic, la nivel planetar. În ultima instanta e absurd sa pretinzi ca un popor ar fi mai breaz decât altul. N-avem decât de câstigat, învatând unii de la altii. Si daca facem o sinteza, s-ar putea sa iasa ceva foarte bun. Fiecare om sa porneasca de la el. Sa fie corect, sa fie bun, sa se poata uita în oglinda si sa spuna: Bravo! Si sa faca bine. În acel moment, paradisul va fi aici, pe planeta aceasta. Gratie educatiei mele germane din Banat stiu ca putem sa ne îndreptam. Nemtii au câteva proverbe care m-au zguduit. Pe ele mi-am axat filozofia si toata existenta. Unul dintre ele este: „o bucurie împartasita este o bucurie dubla”. Imagineaza-ti ca toata omerirea ar practica acest motto! Paradisul nu e în ceruri. Aici pe Pamânt îl avem deja! Noi suntem orbi, nu-l vedem. Fiecare face rau cât poate si asteapta sa fie bine. Calitatea umana se impune. Prin satele din România, înca se mai gaseste.

 

Muzica este arta primordiala. Este un fenomen fizic prin care se pot trezi cele mai teribile emotii, chiar si fara text. Daca reusesti sa încarci emotional piesa, te apuci sa-i dai nume, creând cuvintele. Eu, prin piesele mele ma exprim. Am la ora actuala un text de cântec, care spune ce doresc sa transmit fanilor mei, exprimat în maniera mea. Iata-l! Vi-l dedic: FANILOR MEI; „Cei ce poarta un nume”


Sa nu va fie frica!


Sa nu va fie frica

Când soarele apune!

Caci rasari-va iarasi

Si fara rugaciune.

Sa nu va fie frica

Când nori au sa se adune,

Când potopi-va ploaia

Si bezne au sa tune!


Sa nu va fie frica

Sa spuneti la prost: prost!

Face-l sa-si dea seama

Ca pâna aici i-a fost

Caci nu ajuti natângul

Lasându-l sa se plimbe;

Doar când prostia doare-i

probabil sa se schimbe.


Sa nu va fie frica

Sa ziceti la hoti: hoti!

Sa îi cunoasca lumea

Si sa-i urasca toti!

Caci multi îsi fac azi veacul

În lumea asta mica-i

va parasi norocul

Sa nu va fie frica!


„Sa nu va fie frica

Sa va pretindeti Dreptul!“

Cu glas de vis si-ambrozie

Vorbeste înteleptul.

Dar asta nu se face

În colt batând matanii;

Ci alungând cu bâta

Hidoasele dihanii.


Si nu lega cu dracul

În veci nicio fratie!

Caci de vei trece puntea

Nu-i nimeni sa te tie.

Iar capul cel plecat

Ce iute taie spada,

Priviti-i drept în ochi,

Sa nu le placa prada!


Cine râde la urma

E ultimul ce râde…

Se bucura românul

De adevaruri crude.

Întelepciunea noastra

Ne-o tragem de la oi,

Ce-ar fi sa-ntoarcem placa

Si sa fim lupi si noi?


Sa nu va fie frica

De cei cu banii gârla,

Ca sunt putini la numar

Si sunt crescuti la târla!

Caci n-au facut avere

Fara vreo silnicie

În câtiva ani politici

Numiti democratie.


Sa nu va fie frica

De cei postati pe sus,

Ce-atârna azi de grinda

Si mâine vezi ca nu-s,

Ca e subtire sfoara

Si mintea lor e mica.

Se scutura iar tara

Sa nu va fie frica!

———————————————–

Gabriela CALUTIU-SONNENBERG

Moraira, Spania

11 mai, 2011

 

BERLIN BERLIN

CHECKPOINT CHARLIE

de Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Eram pentru a doua oara in Berlin. Si ma bucuram în taina ca ma puteam plimba în voie prin locuri prin care, pâna nu de mult, prezenta mea de „enemy alien” ar fi fost de neconceput. Dar, în ciuda intentiilor mele pasnice, orasul continua sa ma tina la distanta. Pe scurt, orice actiune as fi început, nu se lega defel.

Enemy alien”, asa supranumisera americanii tinerele nemtoaice care se încumetau sa înceapa o viata noua peste ocean, casatorindu-se cu soldati GI, la sfârsitul celui de-al doilea Razboi Mondial. Definitia asta ostila n-ar fi trebuit sa mi se aplice tocmai mie, de vreme ce trecuse o jumatate de secol de atunci. Cu toate acestea, e evident ca exista paralele între situatia acelor mirese si destinul meu. Cu putina imaginatie, casatoria dintre o fosta „soimita al patriei” din generatia „decretel” si un fost pilot de spionaj militar RFG-ist ar fi putut servi drept subiect filmului „Mr. & Mrs. Smith”.

 

Revenind la Berlin, ma apasa amintirea sejurului meu anterior. La invitatia Ambasadei Americane pentru interviul de viza fusesem refuzata franc. Motivul: not qualified, insuficient pregatita pentru o banala luna de miere in SUA. „Sa mearga sotul singur, el are pasaport german”, sugerase functionara de la ghiseu. „Mai încercati peste trei ani, daca mai sunteti casatoriti pâna atunci”, a adaugat pe ton sententios. Oricum, cu pasaport românesc nu sunt garantii. În fond, cinci limbi straine si un titlu academic nu schimba stema de pe buletin. Pot cel mult spori valoarea mea potentiala pe piata muncilor dubioase de peste ocean; s-au mai vazut casnicii de forma.

Nu tocmai optimista, luasem din nou drumul capitalei, de data aceasta pentru formalitati la Ambasada Româna. Inutil de mentionat ca nu asteptam prea mult nici de data aceasta. Esecul, fireste, nu a întârziat sa apara, îmbracat sub mantaua sicanelor birocratice clasice: lista de documente era incompleta, orarul Ambasadei era cu totul altul decât cel de pe internet, telefonul si adresa recent schimbate nu apareau în cartea de telefon a orasului.

 

Am iesit din cladire cu lacrimi în ochi, strivita de povara neputintei sclavului, fata cu autoritatea atotputernica. Ghinionul meu era ca apucasem deja sa ma lepad de cojocul indiferentei, cel care îmi înlesnise supravietuirea în comunism. Prea repede ma obisnuisem cu bunavointa functionarilor germani, adevarati serafimi grijulii fata de emigrantii esteuropeni, intuind, parca, traumele câinelui haituit de lupi.

* * *

Berlinezii, ca mai toti locuitorii de capitale, au renume de guralivi, extrovertiti si aroganti, comportându-se de parca ei ar fi buricul pamântului si s-ar pricepe la toate. Daca apuci sa-i cunosti mai bine, afli în ei prieteni de nadejde, energici si optimisti. Ca si când ar fi vrut sa demonstreze ca nu face exceptie de la regula, prietena mea m-a însfacat de brat, fortând nota: „hai s-o facem lata!”

 

Impropriu spus „lata”, când ai de-a face cu o femeie care ti-ar putea fi mama. La ce mare brânza ma puteam astepta? Rationament gresit – aveam sa aflu dupa aceea, în timp ce ma lasam purtata pe strazile metropolei, ametitor pulsânde, amenintând parca sa explodeze din toate încheieturile. Marion turuia necontenit povesti din copilaria ei plina de peripetii din orasul care pe atunci semana cu o fâsie Gaza a zilelor noastre. M-am rusinat de nestiinta mea, aflând ca Berlinul de Vest a fost, pentru o vreme, izolat complet de restul lumii, înconjurat de comunisti. Si eu care credeam ca aflasem deja totul de la Radio Europa Libera! Copiii de pe atunci, printre care si Marion, îsi petreceau timpul recuperând pachetele de alimente si carbuni pe care pilotii aliati le lansau peste zona ramasa neocupata, riscându-si viata. Vremea „bombardamentelor cu stafide” a facut istorie, salvând orasul de ger si de frig.

 

Zâmbeste misterios, fardata decent, cocheta blonda la saizeci de ani, în timp ce îsi aminteste povestea iubirii ei pentru un german din Berlinul de Est. Treceau granita de câte ori puteau, pentru a se îmbratisa pasional prin crângurile împadurite din apropiere. Nici azi nu stie ce sa creada despre barbatul care a disparut brusc din viata ei, pentru ca, decenii mai târziu, dupa reunificarea Germaniei, sa-i marturiseasca fara convingere ca, pasamite, era deja casatorit pe atunci. Dar, daca minte? Poate l-au prins, poate l-au „convins” sa devina informator. Poate.

 

Pregatite sufleteste pentru amintiri dulci-amare, ne-am trezit, ca din întâmplare, în fata fostului punct de frontiera, supranumit Checkpoint Charlie, astazi muzeu (Slava Domnului!). Al treilea, dupa Alpha si Bravo, conform prescurtarilor alfabetului aviatic international, punctul de control Charlie e sinonim cu speranta. Nedreptatea, minciuna, catusele, îndobitocirea, lipsa de toleranta, discriminarea, saracia, foamea, dedublarea, într-un cuvânt dezumanizarea proletcultista, avea o limita aici. Locul geografic al noului început, crapatura în Zidul Berlinului prin care se putea respira aerul curat al libertatii exista cu adevarat, chiar daca era bine pazita: Checkpoint Charlie.

De ce punct de control, si nu granita? Din simplul motiv ca numai socialistii se considerau o tara separata; Occidentul vedea Germania ca pe o tara divizata în doua sectoare, fara frontiere. Si aveau dreptate, pâna la un… punct de demarcatie. Pe masura ce ne apropiam, starea mea de neliniste devenea din ce în ce mai neplacuta.

 

* * *

 

Când esti cetatean liber, traitor într-o tara democratica, nu e normal sa te temi de un steag sovietic enorm, sfâsiat la un colt, cândva rosu, azi de un gri decolorat, cu o stema în secera si ciocan demult uitata, care atârna neglijent de fatada unui bloc. Cu scârba rasucesc capul în alta directie si ma trezesc fata în fata cu portretul supradimensional al unui soldat care îmi întoarce privirea de parca ar vedea prin mine. Degeaba l-au ales chipes si cu fata „umana”: chipiul lui cu cozoroc supradimensionat si pasmanteria rosie de pe epoleti tradeaza apartenenta la o lume pe care o înghesuisem în cotloanele amintirii. Ma duce automat cu gândul la uniformele copilariei – temutele sepci de militieni.

 

La doi pasi, padurea de cruci, cu fotografii de oameni omorâti prematur, morti din dragoste de viata. Prea mult aduce cu Piata Universitatii, prea tinere sunt chipurile lor. Cine-ar fi crezut ca exista asemanari atât de frapante între istoriile noastre atât de diferite? De ce ma simt, brusc, vinovata pentru simplul fapt ca traiesc?

 

Ca o salvare, intrarea în muzeu gazduita de inofensivul magazin de suveniruri din disparutul RDG ofera solutia de evitare a nedoritului acces de panica. Asaltam trecutul, pasind lejer pe sub pancarta care ne avertizeaza în engleza, rusa, franceza si germana (germana e ultima!) ca, vezi, Doamne, parasim sectorul american: YOU ARE LEAVING THE AMERICAN SECTOR, VOUS SORTEZ DU SECTEUR AMÉRICAIN. Si ce daca? Uite ca se poate, sopteste vocea interioara, dupa ce a prins curaj.

 

Ce folos ca am platit intrarea cu cardul bancar, semnând nonsalant pentru 25 de Euro (ce de bani: un sfert de salariu, înainte)?! Se naruie avântul, ca un castel de carti în sala întunecoasa, la auzul imnului muncitoresc cântat de coruri de dimensiuni mamut. Înghit în sec la vederea paradei miilor de corpuri umane miscate la unison de o mâna nevazuta, în proiectie pe un ecran de pe perete. „23 August”?

 

O parasuta confectionata din petice, un carucior pentru carat pamântul dintr-un tunel subteran prin care au fugit 57 de oameni, un minisubmarin din materiale casnice, un zmeu cu motor de Trabant si rezervor de motocileta Jawa, o masina Isetta, cu scaunul din dreapta confectionat în asa fel încât sub tapiterie sa se ascunda, în buret, un om, iar pasagerul propriu-zis sa-i sada, practic, în brate. Marturii zguduitoare ale tentativelor reusite de evadare din Berlinul de Est, gratie inventivitatii si puterii pe care numai disperarea o poate da.

 

Dar sunt si fotografii sfâsietoare, de familii despartite de sârma ghimpata; un transfug împuscat murind lent, golit de sânge, pe fâsia dintre sectoare, sub privirile încremenite ale soldatilor neputinciosi – transmisiune în direct, la televizor. Rece. Rece sira spinarii, rece razboiul care mocneste neînceput si neterminat, amenintare mereu prezenta – nu cumva sa faci un pas gresit. Nici eu, nici ei, nici tu, nici noi. Nimeni nu-si asuma raspunderea de a porni gâlceava. E bine sa ai grija de toate si, daca se poate, sa nu respiri.

 

Eu sunt un cetatean al Berlinului”, spune pe ecranul muzeului din Checkpoint Charly un Kennedy ravasit, miscat pâna la lacrimi în fata maselor de locuitori ai Berlinului de Vest, care nu înteleg de ce le-a taiat cineva strazile, casele, familiile si sufletele în doua jumatati inegale. Un soldat sare peste gardul de sârma ghimpata, o fractiune de secunda care decide întreaga lui viata, linia subtire de demarcatie dintre dezertor, mort sau om liber, mâna destinului imortalizata în chiar clipa închiderii definitive a portilor, ora zero. A fost ultimul om scapat din tara care, în secunda urmatoare, s-a transformat în închisoare, pentru mai bine de saisprezece milioane de oameni.

 

Fundalul sonor se schimba. Din megafoane rasuna limba de lemn a unui functionar cu ochi rosii, care da din mâna agitat, ca si dictatorul nostru. Deasupra capului, stema frapant de asemanatoare cu a noastra, compas în loc de secera, dar aceleasi spice de grâu pe fundal rosu, pâinea din belsug care, de fapt, venea dramuita, ne alimenta… rational.

 

Masa cu lampa aprinsa, interogatoriu, masina de scris pe care s-au dactilografiat manifeste, Gandhi, Walesa, piept despuiat în fata unei tevi de tanc, radio rusesc cu butoane rotunde si lungimi de unda intentionat „scurtate”, din care se aude Vocea Americii bruiata corespunzator, tancuri care strivesc sub senile primavara de la Praga, Stalin, Leningrad. Davai!

 

Ultimul transfug RDG-ist evoca momentul în care soldatul american deschide portbagajul si îl anunta ca poate pasi în libertate; sotia îl întâmpina, în mâna cu biletul pe care scrie „Nu te mai întoarce acasa”. Mototolit biletul, zdrobit trecutul, sfâsiate inimile. Oameni reuniti dupa spaime de moarte. Oamenii palizi, gânditori, pasesc cu teama prin zidul despicat, cu lacrimi în ochi si cu frica în suflet, atât de cuminti, atât de fericiti. Bat tovaraseste cu palma deschisa pe capotele Trabaturilor, care ruleaza în convoi lent, de parca nici lor nu le venea sa creada ca s-a terminat. Atâta cumpanire, cumintenie, evlavie impresioneaza mai mult decât o mie de strigate regizate. Împreuna. Atât. Ce vrei mai mult?

 

Urca nodul din gât pe masura ce trecem dintr-o încapere în alta. Aerul e din ce în ce mai rar, se zguduie plamânii, gâlgâie lacrimile care nu se mai înghit. Mi-e ciuda pe mine, pe slabiciunea mea, ce naiba, doar am trait si vazut destule. Mi-e si rusine de cei din jur cum ma scutur necontrolat, icnind si sughitând, ca o figura tragica, în plina deznadejde.

 

Se apropie un domn de-al casei. Nu-l pot numi angajat sau supraveghetor, pentru ca muzeul e opera acelor benevoli care, dintotdeauna, si-au pus la dispozitie apartamentul si viata, celor dornici de a arunca o privire în sectorul socialist, luând contact cu familia de acolo sau nutrind planuri de evadare. Unul din îngerii nostri pazitori, asadar, schimba o privire muta cu însotitoarea mea si ne ghideaza spre un scaun de lânga geam. Exact la timp pentru a ma prabusi ca rupta din talie, cu fata ascunsa în palmele înghetate, o gramajoara de surcele. Ma straduiesc sa respir si sa ma adun.

 

Iesim în strada, în urma noastra rasuna coruri de pionieri aparent veseli, cântând Internationala. Parca-am mai îmbatrânit cu zece ani. Bucata de zid cumparata la venire, beton armat de înalta densitate, e sfarâmicioasa si-mi lasa un praf alb pe degete.

 

Marion ma sprijina de cot si ma priveste îngrijorata: „De ce nu mi-ai spus?”. „Ce?
N-am ce sa-ti spun, nu stiu ce am, nu pot sa-mi amintesc nimic grav”, îi raspund, buimaca. Poate sunt un caz patologic, din acelea despre care sunt filme la televizor, poate am trait ceva cutremurator, iar creierul meu refuza sa-si aminteasca. Sau poate ca am doar un defect la receptie, ca radioul rusesc Selena; cineva a ascuns în mine un diapazon, dar l-a plasat necorespunzator. Vibreaza nepoftit, la te miri ce. Bruiaj.

 

Pancarta cu soldatul e tot acolo, lânga minuscula cabina de graniceri, doar ca, de pe partea aceasta, reda, în replica, fotografia unui tânar american, cu bereta reglementara, fara chipiu supradimensionat.

Citim instructiunile pentru urmatoarea etapa din viata noastra: ÎN SECTORUL AMERICAN, INTERZIS PORTUL DE ARME; RESPECTATI REGULILE DE CIRCULATIE!

Apoi, daca asta-i tot, atunci, cu placere, cu mare placere!

Benissa, 2010


 

Cronica de carte

Alexandru Petrescu, „Un ploiestean la Curtea Regelui Juan”

de Gabriela Calutiu Sonnenberg

[pullquote]

Fiecare e convins ca poate critica o carte, pentru simplul fapt ca a învatat sa scrie si sa citeasca (William Somerset Maugham).

[/pullquote]

 

Iau aminte la aceasta constatare si ma apropii cu bagare de seama de cartea jurnalistului român traitor in Spania, Alexandru Petrescu. Mi-am propus o simpla descriere a continutului ei, din punctul meu de vedere, strict personal, având grija sa nu ma avânt pe teritoriul criticii literare pretentioase. Din capul locului va anunt asadar ca veti citi aici doar constatarile mele.

Pare simplu, dar nu e deloc usor, pentru ca nu este un text omogen, ci o colectie de articole scrise în decursul unei perioade de timp destul de lungi. Desi tematica abordata este oarecum mereu aceeasi – viata românilor din Spania – varietatea abordarilor si evantaiul stilistic par a nu avea margini. Întâlnim în egala masura reportaje, interviuri, eseuri, epistole, scrisori deschise precum si evocari nostalgice. Unele merg mai aproape de suflet, altele trezesc mirarea sau chiar dorinta de a-l contrazice pe autor. Un lucru e cert: nu poti ramâne indiferent la ideile exprimate cu aplomb gazetaresc, din convingere.

Încep mai bine prin a spune ce nu este aceasta carte: nu este un roman care se citeste dintr-o rasuflare. Aproape 300 de pagini nu încap cu una cu doua într-o pauza de masa. Nici aspectele beletristice nu se claseaza pe primul loc printre prioritatile autorului. Limbajul este cel uzual, presarat cu expresii consacrate prin emisiuni sau reclame TV, sloganuri vechi si noi, refrene spumoase, dar care – de ce sa nu recunoastem? – puncteaza uneori textul cu accente vioaie, binevenite.

Indiferent de verdictul nostru final, ideea de a reuni într-o carte comentariile autorului pe marginea evenimentelor care au afectat comunitatea românilor din Spania, de la venirea sa încoace si pâna astazi, are cel putin un merit incontestabil: acela de a crea tabloul unei comunitati deloc usor de descris. Misiunea e îngreunata si de faptul ca nu doar românii sunt actualmente greu de definit si de localizat, ci si vremurile sunt complicate. Pe cât de diverse sunt motivele plecarii lor din tara (în special de natura economica, dar si politica, morala sau profesionala), pe atât de variate sunt si „prototipurile” de conationali cu care avem aici de-a face. Dezideratul identificarii si includerii lor într-un grup unic este utopic. Toti românii plecati – nu doar cei din Spania – sunt greu de privit ca o comunitate, fie ea si eterogena.

Revenind la textul cartii, pentru început facem cunostinta cu autorul. Nascut si format în Prahova si ulterior la Bucuresti, jurnalistul Alexandru Petrescu nu face un secret din orientarea sa politica pro-monarhista si din convingerile religioase crestine. Poate ca pe alocuri am simtit o strîngere de inima, citind pasaje în care idealul jurnalismului impartial este generos înlocuit printr-un stil gazetaresc patimas si partinitor. Însa, dupa depasirea primelor pagini, am deprins îndemânarea de a ignora subtila manipulare, probabil involuntara, concentrându-ma pe continutul pur, cu valente informative incontestabile. Mi-am spus ca opiniile sale proprii sunt doar o invitatie la adâncire, Domnia sa propunând doar una din multele viziuni posibile. Cititorul e liber sa-si cladeasca propria sa imagine. Important este volumul impresionant de informatie, colectat si imortalizat minutios, formând o cronica moderna, chiar daca …dupa Ureche. În fond, auzim si interpretam cu totii foarte diferit; gusturile si parerile ramân împartite.

N-am luat, asadar, în nume de rau încercarile de deviere de la subiect, ci am apreciat chiar franchetea si caracterul extrovertit al autorului, ca nota dominanta a întregii carti.

 

Primul capitol: Avatarurile Contelui. Titlul – o aluzie la forurile la care se doreste raportarea? Avem, pe de-o parte, avatarul, cuvânt la moda, care înaripeaza imaginatia tinerilor, dar nu numai a lor. Duce cu gândul la dedublarea persoanei noastre, odata ce parasim patria. Schimbarea „pielii”, cum s-ar zice. Pe de alta parte avem Contele, un personaj pitoresc cu care se identifica autorul – amator declarat al nobilimii si al caselor regale. Nimic de zis fata de simpatia pentru traditii, cu singurul amendament ca poate ar fi fost mai aproape de adevar situarea spatiala a posesiunilor nobilului autor undeva în Prahova, si nu în Transilvania – fie ea si cu y-grec – caci noi, ardelenii, nu l-am prea vazut pe acolo.

Dar, lasând la o parte titulatura, capitolul reda plastic imaginea copilariei generatiei noastre si a convulsiilor istorice pe care am avut ghinionul, dar si privilegiul sa le traim. Cum bine zice autorul în verva sa nostalgica, „suntem generatia „De-a Baba-Oarba”, blugi si bretoane, ultimii Soimi ai Patriei, Pionieri, Utecisti, cei care au prestat munca voluntara („patriotica”) pe câmpurile patriei, la inundatii, la struguri, pe santierele tineretului, atât la scoala, cât si la armata sau Universitate.”

Si unde suntem acum? „Am preferat sa fim capsunari decât corupti sau corupatori. Sa ne mintim ca suntem bine si sa trimitem banii în tara. Noi suntem cei care, când venim în vizita în România, le aratam tuturor poze pe care le-am facut cu masinile altora sau cu casele si piscinele celor la care mergem sa facem curat” – spune apoi autorul, alunecând în rolul de exponent al generatiei sale.

Matematic vorbind, capitolul întâi pune conditiile de existenta, enuntând problema în linii mari: noi suntem emigrantii; iata prin ce-am trecut si de ce am plecat. Se trece apoi la o analiza mai sofisticata a termenului de diaspora, luat la purecat sub toate fatetele, inclusiv lingvistic si istoric, duca cum bine zice chiar autorul, AB OVO, adica din negura vremii, la nevoie fie ea si latina. Dihotomie-trihotomie, ouale lui Adrian Nastase, politicieni de azi si de ieri, traditia formarii lor în exil, a lor sau al parintilor lor, studii la Moscova, români cu simpatii anarhiste în Spania lui Franco, Basarabia si tinuturile de dincolo de Prut, istorie care ne tine sub pantof, ofuri, tragism, destin. Enumerarea halucinanta se continua cu enigma înca nedezlegata a originii poporului român, latinizarea tracilor si ilirilor înaintea daco-dunarenilor. Apoi Gheorghe Gheorghiu Dej si Regele Mihai, si iarasi citate din latina.

Nu fara dreptate sunt mentionate problemele de comunicare ale politicienilor din România post decembrista, chiar daca indicatiile terapeutice recomandate ar trebui poate sa aiba la baza consultatia unui diagnostician specializat (autism infantil, sindrom Kanner, psihoza infantila si sindromul Asperger). Recunosc ca am consultat dictionarul pentru a trece nevatamata pe lânga termenii acestia, dar si altii, precum gnosologie sau triumvirat, mi-au dat de furca. Totusi, a meritat cititul mai departe, aflatând astfel motivele concrete pentru care românii din diaspora deplâng promisiunile desarte ale politicienilor, care îi momesc sa se întoarca în tara iar apoi, odata întorsi, îi lasa balta.

Fac o paranteza si remarc aici ca, pe lânga unele inadvertente care i e pot reprosa autorului, de doua lucruri e cert ca nu duce lipsa: nu e indiferent si nici …taciturn. Chiar daca are înclinatie spre … povestire, cum bine-i sta autointitulatului Conte, caci verbul contar înseamna în castiliana a povesti, a relata. Contabalanseaza prin angajament si curiozitate, mereu în cautare de subiecte, daca se poate cu un sâmbure acolo, macar un picut senzational.

Capitolul aranjat într-un crescendo apoteotic („Pentru românii care se vor întoarce acasa, în tara, unde sunt pensiile? Bunastarea?”) se încheie cu un citat în latina, prin cuvântul „nodus” (nod). Chiar ca e înnodata situatia! Complicata e si lectura pentru cititorul ocazional, insuficient de transparenta pentru profesionisti; demersul AB OVO are din punctul meu de vedere un singur merit, anume acela ca … este.

Nu-i de mirare ca ne bucura sa salutam usurati paragrafele urmatoare, în care autorul renunta la stilul fornaitor de prin note de subsoluri si revine la teme mai „pamântesti”, pe care le trateaza cu deja familiarul sau stil proaspat, colocvial. Expresii precum „ca pe vremea lui Ceausila Voda” descretesc fruntea.

Trecând din plan general în plan personal, este criticat demersul Ministerului Învatamîntului de nerecunoastere a studiilor la facultatea privata absolvita de autor. Atacul direct la adresa ministrei de resort si trimiterile la practicile luarii de mita competeaza tabloul unei societati putrede, imposibil de controlat, în care Institutiile de Stat nu-si fac datoria. Autorul da dovada de vaste cunostinte despre coruptie, dar pacatuieste prin generalizare. Ma întreb daca sunt singura care a învatat pâna la limita epuizarii pentru examenele de treapta si de admitere, doar pentru scrupulul de a nu da satisfactie sistemului perfid de luare de mita?! Critica la adresa taxelor exagerate pentru serviciile consulare de la Ambasada Româna din Madrid, comparativ cu tarifele ambasadelor altor tari se prelungeste prin critica la adresa institutiilor si firmelor mari (Blue Aur, Antena 1), care comanda servicii, dar „uita” sa le plateasca si se revarsa în critica la adresa organizarii defectuoase, acest pacat originar la români. Din critica în critica, se cauta rezolvarea si se sugereaza concedierea personalului. Si ce urmeaza apoi? Concret, cine si cum îi alege pe noii angajati? Dupa ce criterii si, cum alegem alegatorii? Ma rog, demersul pare neterminat, dar eu nu ma pricep la politica.

De pe acum ma bântuie gândul ca autorul nu e neaparat un om cu multi prieteni. Asa direct si bataios, de buna seama ca multi îl considera un spirit nelinistit, provocator. Aflu dealtfel din paginile cartii ca a interpretat în câteva pelicule roluri de vikingi, înfatisarea sa recomandându-l pentru un astfel de rol. „Sunt un luptator, un razboinic. Am forta lor în oase si în spirit. Nu ma las doborât. Pe vremuri, pe litoralul românesc, ma dadeam viking, ori danez, ori suedez, ori norveg.” Îl cred.

Cronicarul angajat revine la ceea ce numeste ironic „viata noastra capsunara” si interogheaza deschis politicienii români pentru lipsa de ajutor si promisiunile fara acoperire. „Care drepturi si care stânguri, Don Pedro? Când erati mai liberal, domnule Roman?” Gazetarul incita si agita, dar tot el constata în final inutilitatea efortului sau: „?tiu ca aceste rânduri nu vor servi la nimic. Ca voi avea probleme ca si dumneata, cititorule, când la ghiseu ti se raspunde cu indiferenta. Sau când suni la Informatii si nu-ti raspunde nimeni…”

Se deruleaza încet, pas cu pas, evenimentele din sânul comunitatii românilor spanioli:

– înfintarea Centrului Hispano-Rumano de lânga Madrid: bani spanioli, bine investiti;

– comentarii pe marginea esecului mediatic al emisiunii “Hola, soy rumano!”, care se dorea o reabilitare a imaginii deformate despre români în strainatate: bani românesti, inutil risipiti;

– tenorul Costel Busuioc, ascensiune rapida în Spania, urmata de pierdere „subita” de memorie, fanii fiind clasificati de el acum drept „prosti” agasanti care-l deranjeaza: risipa, de timp.

 

Al doilea capitol, Oameni pe care i-am cunoscut face o trecere în revista a unor personalitati românesti din diaspora spaniola, oameni mai mult sau mai putin renumiti, români cu care ne mândrim. Sunt conturate portetele unor valori incontestabile, precum recent decedatul profesionist de televiziune Valeriu Lazarov, scriitorul Grigore Vieru, artistul Mihai Petre, pictorul Romeo Niram sau chiar sculptorul în lemn Mircea Magiaru. Ultimul, supranumit „sculptor în lemn de abanos” nu pentru ca materia prima ar fi neagra, ci pentru ca el însusi apartine etniei tiganesti, remarca mucalit: „Pâna acum, lumea ma stia ca sunt mexican, ca îmi era rusine sa spun ca sunt român, sa nu va fac de râs, ca eu sunt de fapt tigan si asa o sa mor: tigan, tzigionen sau gitano… gitan… hitan”.

Urmeaza Adrian MacLiman, ziarist spaniol de origine româna, purtator de cuvânt al Comitetului Olimpic International, care l-a intervievat pe Osama Bin Laden; Domnica Radulescu, autoare americana de origine româna, care a câstigat, recent, premiul statului Virginia pentru cel mai bun roman de fictiune; Irina Onea, exploratoare în colturile cele mai îndepartate ale lumii; Cornel Tabacaru, respectat om de afaceri român cu cetatenie canadiana, cu o avere estimata la aproape 40 de milioane de euro sau Radu Sebastian, fost fotbalist, actualmente student la celebra Universitate Complutense din Madrid, care a reusit sa ia bacalaureatul în limba spaniola cu nota maxima, dupa ce a studiat într-un timp record de sase luni materiile în limba lui Cervantes, desi nu o învatase înainte.

Finalul capitolului este rezervat câtorva interprete vestite de folclor românesc (Maria Ciobanu, Irina Loghin) si se încheie cu constatarea – fara comentarii – ca vremea „folcloricilor nostri visatori, sentimentali, care cînta pentru doua perechi de adidasi” pare a se încheia acum, când starurile de manele înregistreaza încasari record, inclusiv si mai ales la turneele din Spania. ”Ma doare sa stiu ca românii îi platesc pe tigani cu 10.000-15.000 de euro sa le cânte manele” (citat Irina Loghin).

Chiar daca si aici se mai strecoara note critice si întepaturi („Unde sunt cei care, la TVR, când a revenit Valeriu prima data în tara, dupa ’89, se gudurau pe lânga el?”), capitolul secund se citeste usor, trezeste simpatie pentru caracterele ireprosabile de români bine situati din diaspora si respect pentru realizarile lor.

Al treilea capitol, Eseu si yeseu, se joaca putin cu cuvintele, înglobând britanicul aprobator „yes” în ceea ce, din nou, se conjuga la persoana I, singular: autorul, personajul nostru central. Inventarul românilor raspânditi prin întreaga lume este impresionant: milioane si sute de mii, din Banatul românesc, prin Serbia, Germania, Spania fireste, Norvegia, Canada, si America, practic peste tot. Si nu putini. Comun au un singur lucru: toti viseaza pe limba lor. Visele lor nu sunt subtitrate doar în româna. „Eu visez. Mult. Tu visezi din Italia. El viseaza din S.U.A. Visam. Români visând prin lume din Spania”, spune autorul.

Accentul cade pe natura visurilor românilor de pretutindeni si pe experienta de pâna acum, anume a lipsei de realism, a imposibilitatii ducerii la îndeplinire a viselor lor. În opinia autorului, vina revine îndeosebi politicienilor. Face aici o analiza pe marginea termenului de mogul, cu sensul de persoana foarte importanta, cu puteri discretionare. Personal sunt mai degraba adepta teoriei „norocul si-l face fiecare cu mâna lui”, dar e prima data când vad cifre clare despre românii raspânditi în lume, drept pentru care m-am gândit ca poate nu strica sa le reproduc aici.

Iata ce armata de visatori români avem în lumea asta:
Statele Unite ale Americii – 862.526, Ucraina – 409.608 (inclusiv moldoveni), Germania – 73.365 sau poate 200.000, Canada – 192.170, Rusia 177.638 (inclusiv moldoveni), Serbia – 74.630 (inclusiv „vlahi”), Austria – 29.044, Grecia – 25.375, Kazahstan – 20.000, Regatul Unit – 19.096, Australia – 18.320, Franta – 18.000, Ungaria – 14.781, Suedia – 12.748, Portugalia – 10.818. Sa fim cu bagare de seama, însa! În România înca se viseaza…”

Se succed apoi articole pe teme diverse, unele cu iz nostalgic: ”Ma uit la pozele tineretii mele de parca m-am detasat de acest pamânt, de acest trecut secol. Da! Asa numeam noi fotografiile: poze. Si erau digitale doar pentru ca le faceam cu degetul, apasând pe butonul Smena sau al vreunui Zenit.” Sau amintiri din vremea când multi foloseau drept argumente bâte si rangi, plus o dorinta pe care o vor exprima sintetic într-o formula ce va face cariera, poate chiar istorie: “Moarte intelectualilor!”. Se tineau discursuri împotriva partidelor care doreau sa opreasca ascensiunea politica a Frontului: “Jos cu fiii de chiaburi si legionari!”, “Nu vrem ca cei care au stat la caldura, în strainatate, sa vina acum si sa ne dea lectii”, „Ei n-au mâncat salam cu soia”, „Nu ne vindem tara”, „Noi muncim, nu gândim”…

Altele cu continut critic: „Cred ca asta se întâmpla si în zoo-ul nostru politic. În locul unor democrati, oameni civilizati, persoane integre avem, la fel ca în Gaza, magari vopsiti în diverse culori politice… dar – culmea! – toate au la baza cromatic nu alb-negrul, ci mult rosu comunist. Magari vopsiti în dungi, pe post de zebra”.

Concluzia autorului: „Suntem liberi, dar legati înca de piatra istoriei, iar comunismul tot ne ficateste clipa de clipa. Prometenienii din 1989 au adus focul dreptatii si adevarului pe mesele noastre. Prometeu înlantuit.”

Despre primele încercari de organizare a românilor din Spania: „Conglobatia” FADERE  se vrea o federatie a românilor din Europa si SUA (…) Ce s-a nascut acolo a fost o (F)aderare în masa fara transparenta, ce se va repercuta în noi printr-o sete insatiabila de a deveni mici dictatori.”

Înfiintarea bibliotecii românesti din Spania denota dragoste de carte si mai ales de românism, pe care autorul spera s-o faca publica acum, „pentru a sublinia faptul ca mai sunt si flori printre straturile de balarii si pogoanele de indiferenta ale românilor ce au napadit parca organizat viata noastra.”

Amuzante sunt si descrierile întâlnirilor românilor la o „coslada”, termen folosit pentru Centrul Hispano Român de lânga Madrid, care fac trecerea spre capitolul al IV-lea,

Români cuceriti de catre români.

Eseul de început „Despre convenientul de a fi strain” trezeste amintiri duioase: „Când eram copil, toata lumea ma întreba: “Ce vrei sa fii când te vei face mare?”. Le raspundeam ca vreau sa fiu… strain!… Îmi amintesc faptul ca în acea perioada a lui Gheorghe Gheorghiu-Dej, mecanicul de la CFR, s-a cazat la noi în casa o familie de cehi. Probabil venisera prin vreun program turistic fratesc. Si muncitoresc. Dar ei erau altfel de fratesti si muncitoresti comunisti. Aveau un autoturism Wartburg 311. (..) Cutia cu lapte praf ce ne-au dat-o cadou am folosit-o câtiva ani la rând drept cutie de zahar sau de faina, iar mai apoi pe post de pusculita. Iar eu, în poleiala de ciocolata pastrata de la cehi, pe care am lins-o vreo luna fata cu toti copiii de pe maidanul din cartier, tot mereu puneam o ciocolata autohtona si ma dadeam mare în fata lor.”

În replica, românul emigrat, în loc sa se „molipseasca” de farmecul strainatatii, este descalificat din start de compatrioti, pe motiv ca s-ar sustrage consumului de … salam cu soia. Pentru ilustare, autorul recurge la citate din români care au reusit prin alte parti:

În România, lumea nu prea ma place. Poate ca exista unii carora le plac cartile mele, dar eu, ca persoana, nu le sunt foarte simpatica”, declara proaspat laureata cu Nobelul pentru Literatura, scriitoarea Herta Müller.

Sau ziaristul Adrian MacLiman recunoaste ca de multe ori nu se recomanda ca fiind român, ci scotian. „Nu pentru ca mi-ar fi rusine, dar exista riscul ca expunerile mele sa nu se bucure de credibilitate. Înainte de 1989 era altceva; ca român în exil erai considerat un erou”.
Alexandru Petrescu completeaza în cuvintele sale: „Când în presa on-line din România apare un articol despre un român din diaspora, oricare ar fi natura sa, va rog sa cititi în rubrica de comentarii si sa observati aciditatea lor, cât de usor sunt împroscati cu noroi si cât de minimalizate sunt eforturilor lor, cât de murdara este denigrarea lor.”
La fel, putini stiu ca pictorul Romeo Niram – de fapt Marin – singurul artist contemporan ale carui tablouri vor fi expuse la Palatul Regal de la Madrid alaturi de operele lui Goya, El Greco si Velazquez, este român.

Se succed opinii despre revolutie, despre mineriade, despre diferentele de concept privind socialismul, euro-comunismul, dreapta, si de conceptie – privind românii care, odata ajunsi afara devin, în opinia celor care ramân în tara, orice mai putin decât români. Apelul autorului vine la timp: „Haideti sa fim ceea ce meritam sa fim! ?i sa fim înainte de toate români, sa fim artisti români, europeni si cetateni ai planetei, cu bun simt.”

Este salutata apoi vizita în Spania a Patriarhului României, Preafericitul Parinte Patriarh Daniel, dar se taxeaza aspru birocratii care organizeaza vizita în asa fel încât sa nu ajunga la el rugamintile credinciosilor.

Urmeaza enumerarea unor organizatii si persoane particulare care contribuie masiv la o mai buna desfasurare a activitatilor românilor din Spania: Organizatia de Femei „A Flor de Piel”, Filarmonica “Paul Constantinescu” din Ploiesti, care a obtinut Marele Premiu al românilor din Spania, scriitorii Arthur Silvestri si Grigore Vieru, omagiati în Spania cu ocazia întâlnirii de Sfântul Valentin, Cristi Mungiu si Alberto Sole Buset, care au câstigat Premiile Goya, numerosii donatori de carti pentru biblioteca româneasca din cadrul Universitatii „Spiru Haret” din Spania. Autorul nu uita sa critice autoritatile din România care, somate sa contribuie la dotarea bibliotecii, s-au rezumat sa dirijeze corespondenta într-un cerc vicios, de la un departament la altul, declinând raspunderea. Singurul politician care s-a implicat a fost deputatul diasporei, William Brânza, ploiestean. Alta realizare este înfiintarea Muzeului „Ion Stratan” (poet ploiestean), în cadrul bibliotecii Universitatii „Spiru Haret” din Madrid. Transpare aici, firesc, mândria de prahovean a autorului. De ce oare s-a supranumit Conde de Transilvanya si nu de Plo-y-esti?

Tema „Cât câstiga scriitorii români?” este si ea abordata, chiar daca doar marginal, stiut fiind dealtfel ca scriitorii nu sunt bine platiti nicaieri în lume, nu doar în România. Dar orisicât, vorba românului!

Reportajul de la Festivalul International de Folclor „Villa del Mora” – Editia a XIX-a face sa ne tresalte inima la citirea pasajului dedicat Ansamblului Folcloric din Spania „Românasul”: „Mai toti spectatorii, indiferent de nationalitate, bateau ritmurile românesti cu pantofii. Nu poti sa ramâi indiferent la un asemenea spectacol. A fost într-adevar o prestatie foarte valoroasa si… spectaculoasa!”.

Alte file de cronica (continuare):

– peste 4000 de persoane au participat la slujba de Pasti organizata în Coslada. Miscator discursul primarului spaniol al localitatii, subliniind ca „locuitorii români au dreptul de a se simti cetateni cu drepturi depline în Coslada, fapt care reprezinta temelia si impulsul pentru dezvoltarea viitoare a orasului nostru. Coslada a fost un exemplu de integrare, nu doar din Comunidad de Madrid, ci din întreaga Spanie”;

– România la târgul Integra pentru imigranti, o prestatie, din pacate nu tocmai reusita, o „expozitie de varza murata si salam”, citat din carte;

– noua varianta lingvistica de romaniol-rumañol, utilizata tot mai des în Regatul Spaniei. „Spaniolii agreeaza sonoritatea limbii române. Nu putini sunt cei care învata câteva cuvinte pentru a putea da, cu umor, o replica. Romaniol – Rumañol.”

 

Capitolul al V-lea, Reportaje relaxate, descrie evenimente si manifestari spaniole, privite prin ochii autorului român, prezent la fata locului. Aventuri la alergarea taurina din San Fermin, batalia cu rosii din localitatea Buñol, din zona Valencia si alte minunatii cu colorit local largesc orizontul, conturând tabloul incitant în care se integreaza de pe acum si românii, ca minoritate conlocuitoare.

Spaniolii nu înteleg ca, pâna la urma, românii pot sa se adapteze oricarei situatii, ca suntem niste cameleoni ai „regnului” uman”, remarca autorul. Alina, croitoreasa de costume de matador, de fapt învatatoare din România, s-a adaptat rapid, desi nu tinuse acul si ata în mâna înainte de a pleca din tara. Românii îsi ofera forta de munca pretinzând ca „fac orice”, si chiar sunt priceputi la toate. „Orice”, e bine platita meseria asta.

Ingenioasele sunt si definitiile ad-hoc inventate de autor: o cerveza muy fria, un fel de bere cu promoroaca, sau verbul „a lidia”, care desemneaza în spaniola dansul toredaorului cu taurul, un cuvânt care va intra cu siguranta în vocabularul limbii române.

Se succed apoi numeroase portete de români din Spania, unii cu meserii si nume ciudate, precum vrajitoarea Nigerica si asistentul ei, Jetonel; altii cu destine tragice, precum Catalin Craciun, bodyguard de discoteca, ucis în confruntarea dintre doua clanuri mafiote. Si ne trezim pe nesimtite ca am luat deja primul contact cu ilegalitatea. Politia Nationala Spaniola estimeaza ca, începând cu perioada Sarbatorilor de  “Navidad” (Craciun), pâna în 6 ianuarie, de ziua Regilor Magi, Regatul estei invadat de peste 5000 de cersetori proveniti din România.Trecerea spre zona obscura a muncilor dubioase, pe care multi români sunt nevoiti sa le preteze în Spania, se face în capitolul urmator.

Capitolul al VI-lea, Paella cu bulz ciobanesc, cuprinde reportaje despre unii din românii din Spania, cu tente ironice la adresa subculturii de cartier. Iata un fragment din „decalogul” fantezist imaginat de autor:

Românii nu fura din casele spaniolilor si nici nu sparg case. Ei doar intra sa vada cum se comporta tencuiala peste noapte, ca doar ei au renovat casa acum o saptamâna. Deci sa se schimbe prin ziare termenul de “spargator” cu cel de “controlor nocturn”.

Sa se înceapa redenumirea de strazi în localitatile unde românii sunt majoritari (Îmi permit câteva exemple: Guta, Mihaela Minune, Edy Talent etc). ?i fara numere. Este suficient sa raspunzi “Eu stau pe Mihaela Minune!”. Si noi, românii, cum ne cunoastem, gasim imediat casa.”

În opinia autorului, nimeni dintre politicienii români nu doreste întoarcerea acasa a românilor. Ar însemna pentru România înca doua milioane de someri si tot atâtea probleme. Dar Spania a însemnat o scoala de viata, transformând gloata noastra si educând-o în a fi mai receptiva si mai toleranta. „Românii au învatat sa poarte castile de protectie pe teasta, sa se spele pe mâini când patronul îi duce la restaurant în pauza de masa si sa fumeze si un „puro” (tigara de foi) în stil mic burghez.”

Convietuirea rodeste de ambele parti. La o ferma de pere din regiunea Navarra, lucratoarele românce au conditii de cazare mai bune decât în „casutele” de la Costinesti iar spaniolii au învatat sa le cânte chiar si melodii în româna, cum ar fi <<Drumurile noastre>> si manele”.

Iata o situatie paradoxala: în timp ce spaniolii se duc în Franta sa munceasca pe o perioada de 35-40 zile, câte 10-12 ore pe zi, pentru o suma de 2500-3200 euro, românii accepta sa lucreze în locul lor, chiar pe proprietatile celor ce pleaca. Conditiile oferite de francezi muncitorilor spanioli sunt net superioare celor oferite românilor din taberele ridicate la marginea locului de munca din Spania.

Dar româncele detin si o pondere majora prin bordelurile „alegale” (nici legal, nici ilegal). „Unele dintre noi cer la receptie sa ne puna muzica de manele, ca sa fim mai inspirate”, remarca o românca „angajata”. „Franzeluta”, o românca star porno are ambitii înalte si tinteste spre marile ecrane. O alta românca sustine showuri erotice bine platite în penitenciarul în care sunt încarcerati celebrii tarhetsti (falsificatorii de carduri bancare) si temutii pesti.

Ma minunez în taina de numarul mare de persoane din „zona gri”pe care a reusit sa le intervievieze autorul. Subiectele picante, informatiile detaliate despre prestatii si tarife diferentiate sunt poate socante pentru spiritele sensibile, dar nu putem contesta faptul ca aduc un aport vadit la crearea imaginii de ansamblu a comunitatii românilor din Spania, în toata vastitatea ei. Cu adevarat, avem de-a face cu o cronica a vremurilor noastre, chiar daca pe alocuri ne-am fi dorit-o poate mai blânda, mai ponderata.

Un spaniol naiv si nelamurit se întreaba de ce oficialii români resping manelele, în timp ce spaniolii cultiva arta tiganilor lor (flamenco). La urma urmei si tangoul sau capoeira braziliana, tot din arta strazii sau dezvoltat. „?i spaniolilor le place muzica asta ritmata, chiar daca nu înteleg textul melodiei. Cred ca daca la Eurovision ati trimite manelisti, sigur ar câstiga concursul.”

Reversul medaliei este ca oficialitatile spaniole, satule de lipsa de civilizatie a câte unui grup de tigani români care terorizeaza cartiere întregi, se straduesc fara succes sa scape acum de ei. “Problemele sunt iscate de tiganii care, dupa amiezele, când ne facem siesta, pun muzica turca la maxim (manele), scot pe ferestre boxele, îsi fac necesitatile pe strazi si chiar sex”, declara Juan Calvo, “el patriarca” (bulibasa tiganilor spanioli). „Avem un proiect cu primaria, prin care le aratam noilor veniti cum trebuie sa traiasca civilizat într-o tara ca Spania. Nu ne întelegem bine cu ei pentru ca nu vorbesc “cahlo”, ca noi. Este foarte dificil sa comunici cu ei, si am început sa învatam noi româneste mai repede”, continua Juan Calvo.

Finalul în coada de peste lasa loc pentru continuare. De pe acum devine evident ca suntem îndreptatiti sa ne asteptam la mai mult, evolutia românilor din Spania fiind abia la început.

Ultimele pagini sunt rezervate unei selectii de fotografii alb-negru din colectia privata a autorului. Majoritatea redau imagini din trecut, din anii copilariei si vârsta scolara în România sfârsitului de secol XX.

Un lucru e sigur, indiferent de directia în care va evolua comunitatea românilor din Spania, putem conta pe reportajele pline de verva ale jurnalistului Alexandru Petrescu, recunoscut si premiat pentru activitatea sa de gazetar în Spania. Ingenioasele sale gaselnite verbale ne vor amuza sau întrista, întrebarile sale insistente vor sâcâi poate pe alocuri, dar cu siguranta nu-l vom putea trece cu vederea, pentru ca, asa se pare, nu se da batut cu una cu doua. Perseverenta si dârzenia îi prisosesc, fara tagada.

Nu-mi ramâne decât sa-i urez succes în continuare, sa ne vedem si sa ne citim, sper eu, cu bine. Cum zic spaniolii: ¡Nos vemos!

¡Nos leemos! – as adauga eu.

 

Benisssa

 

 

RITUALURI EGOISTE

by Gabriela CALUTIU SONNENBERG

Desteptatorul îngâna alene o melodie ambientala placuta si se îmbujoreaza în culori pastelate, ton în ton, ca la baia populara de aburi. Barbu casca si se întinde cinci minute. Are grija sa respecte macar în linii mari instructiunile din cartea de yoga. Îi vine greu sa se dea jos din patul cu saltea modelata dupa conturul coloanei sale vertebrale, anume conceput ca sa-i faciliteze odihna placuta. Odata ajuns în baie, întinde mecanic mâna spre tubul cu pasta de dinti hi-tec, protectie maxima cu înalbitori si întaritori de smalt. Ca sa poata zâmbi mai târziu fara complexe, daca-i vine. La micul dejun consuma un iaurt cu culturi benefice, care-l ajuta sa mearga regulat la WC. Ca sa aiba o zi buna, fara dureri de stomac. Bea o cafea fara cofeina, îmbogatita cu extracte de ginko. Îmbunatateste memoria si combate senilitatea. Arunca ambalajul de la iaurt în sacul de deseuri recuperabile si depune cana de cafea în masina de spalat vase. Pentru un consum economic. Si ca sa crute planeta.

În masina asculta muzica clasica. Îi induce buna dispozitie, ca sa ajunga destins la serviciu. Cu un zâmbet deschis îsi saluta colegii în parcare si pe culoar. Când vor avea nevoie de el, îsi vor aminti ca are o fire optimista si-l vor trata cu prietenie, chiar daca nu vor fi de acord întotdeauna cu ce spune. Legat de zâmbet îsi aminteste de pasta de dinti si-si propune sa nu uite s-o treaca pe lista de cumparaturi din agenda electronica. Efortul de memorie e numai bun ca exercitiu mental, caci creierul trebuie antrenat si mentinut în forma, ca un muschi.

Barbu îsi trateaza partenerii de afaceri cu mare amabilitate. Le zâmbeste pâna si la telefon. Pentru ca stie ca zâmbetul îsi pune amprenta imperceptibila pe ce spunem si se transmite telepatic interlocutorului. Barbu se straduieste sa fie atent la tot ce se întâmpla în jur, fidel mottoului sau preferat: “sa nu pierzi nimic!”.

În pauza de masa manânca o salata dreasa cu multa lamâie si cu un strop de ulei de masline, urmata de o supa-crema de morcovi nu prea fierbinte (previne cancerul de esofag) si o felie de pâine integrala cu putina brânza de vaci. Asa se alimenteaza cu cap si economiseste timp, evitând coada de la banda cu mâncare gatita. În fond “mâncam ca sa traim, nu traim ca sa mâncam”. Autocontrolul e o dovada de civilizatie si Barbu e constient ca prin asta se distinge el de marea masa.

Ca premiu autoadministrat pentru timpul economisit îsi permite luxul unei plimbari prin parc în pauza de masa, si o puncteaza din loc în loc cu exercitii de respiratie profunda si de destindere constienta a muschilor.

Întors la birou, Barbu da totul ca sa atinga randamentul maxim. Pentru el tot un fel de sport, mai ales de când are scaunul ergonomic care-l obliga sa-si tina spatele drept. Îsi termina treaba cu o jumatate de ora înainte de finalul programului si profita de ocazie ca sa-si sune prietenii (pe Bucur si pe Balan) si sa se puna reciproc la curent cu ultimele noutati. Contactele sociale sunt sarea si piperul vietii, asta stie oricine.

Dupa program se întâlneste cu sotia. Împreuna inspecteaza câteva masini la mâna a doua. E timpul sa schimbe marca si sa-si ia ceva de fabricatie mai recenta, mai nepoluant. Intra apoi la o librarie, ca tot e în drum. Doamna Barbu îsi cumpara revista “Myself” si doua volume de literatura pentru femei. Barbu nu-si poate suprima zâmbetul superior, amuzat de preferintele ei literare. Ea se scuza cochet: „N-am chef de clasici greu digerabili în concediu. Revista e pe post de «o seara la meci» iar romanele sunt antidot la serialele tale politiste”. Barbu o saruta charmant în timp ce o mângâie împaciuitor pe obraz. Îi zâmbeste si o priveste lung în ochi pâna numara în minte de la unu la cinci. Ocheade sub cinci secunde pot trece neobservate; cele mai lungi de cinci secunde pot provoca suspiciuni. Îsi alege si el doua carti: una de antrenament autogen si una cu pratici de succes pentru investitii sigure.

Pentru copiii lor, ambii studenti, Barbi cumpara manualul „Cum sa facem impresie buna” si bestsellerul „Viata mea îmi apartine numai mie”. Apoi iau masa la un restaurant cu produse naturale. Comanda peste. Întorsi acasa se uita împreuna la stiri. Barbu cedeaza sotiei fotoliul de la tastatura si o lasa sa cotrobaie în voie prin internet dupa o destinatie de vacanta care sa satisfaca pe cât posibil gustul lor barbinian (un pic din toate, daca se poate la pret usor rectificat în jos, se întelege). El se destinde la televizor cu un documentar despre cele mai dificile meserii din lume, emisiune recomandata de revista Program TV, explicit pentru barbati. Pentru seara urmatoare, Barbii au deja program. Sunt invitati acasa la Bucuri, cuplu de medici, el estetician, ea dentista.

Weekendul e de asemenea programat cu atentie. Îl vor petrece împreuna cu Bucurii si cu Balanii – avocati specializati pe taxe si impozite – într-un hotel de tratament din capitala. Pachetul “wellness” e convenabil la pret pentru grupuri de mai mult de cinci persoane si contine tot ce e necesar unei destinderi fructuoase, inclusiv o reprezentatie de teatru experimental în casa scarilor a unui bloc vechi din fostul cartier muncitoresc socialist.

Daca starea vremii va corespunde prognozei pe termen mediu, Barbii, Bucurii si Balanii vor savura un weekend perfect si se vor întoarce stimulati pentru noi randamente maxime pe saptamâna urmatoare. Întins în pat, Barbu încearca un zâmbet înainte de a adormi. Ca sa viseze frumos. Dar nu-i vine. Renunta, ca tot nu-l vede nimeni pe întuneric în pat. Asa ca n-a pierdut nimic.

Fragment din “¿Que pasa?”
de Gabriela CALUTIU SONNENBERG
Editura ANAMAROL, Bucuresti, 2010

***

SONNEMBERG Gabriela, nascuta CALUTIU, la 17 noiembrie 1967, la Talmaciu, jud. Sibiu.
Email: villa@la-gamba.net

Educatie:

1974 – 1982, Scoala generala nr. 1, Talmaciu, sectia cu predare în limba germana;

1982 – 1986, Liceul de matematica-fizica “Gheorghe Lazar” (astazi Colegiul National Gheorghe Lazar), Sibiu, profil matematica–fizica

1987 – 1992, Academia de Studii Economice Bucuresti, Facultatea de Comert, Sectia “Economia Serviciilor de Alimentatie Publica si Turism, finalizarea studiilor cu Titlul Academic de Doctor în Economie (2001);

Specializari complementare:

Traducator din limba germana în limba româna, domeniul Stiinte Economice, autorizat de Ministerul Culturii – 1992; absolventa a Scolii Internationale de Vara a Universitatii Economice Viena, promotia 1991; stagiu de cercetare la aceeasi Universitate, doua semestre, an universitar 1993 – 1994, specializarea Conducere de Personal.

Experienta profesionala:

septembrie 1992 – martie 1996, asistenta universitara la Catedra de Turism si Servicii din cadrul Facultatii de Comert, ASE – Bucuresti, colaborari la disciplinele Economia Serviciilor si Turismului, Marketing (predare în limba germana), Comert; activitate didactica (seminar) la Universitatea Româno – Americana din Bucuresti în domeniul management si marketing;

februarie 1993 – martie 1996, redactor plin la revista „Tribuna Economica”, departamentul Economie Mondiala, activitate cumulativa desfasurata concomitent cu experienta didactica din învatamântul universitar;

aprilie 1996 – octombrie 1998, asistent-cumparari (junior buyer) în centrala Metro Cash & Carry România, componenta în echipa de implementare a concernului în România; începând cu decembrie 1998 si pâna astazi, odata cu stabilirea în Spania, colaborari literare diverse în internet, respectiv la revista de cultura pentru diaspora româna din Canada si America de Nord „Observatorul” din Toronto (cu începere din 2003).

Cunostinte în limbi straine:

Româna (limba materna), germana (foarte bine), franceza (bine), engleza (bine), spaniola (bine).

Lucrari stiintifice si publicatii:

1987 – 1994 lucrari prezentate la sesiunile de comunicari stiintifice studentesti, respectiv ale cadrelor didactice din Învatamântul Superior, Bucuresti: „Ambalajele si promovarea produselor” (1987), „Program de valorificare turistica a satelor românesti” (1987), „Gândirea filozofica a lui Heidegger” (1989), „Perfectionarea lucratorilor unei întreprinderi prin metode moderne de instruire” (1992), „Teorii motivationale si impactul lor asupra climatului de munca” (1994);

1993 – 1995 peste 60 de articole în rubrica proprie (Lumea si noi) precum si la sectiunea Economie Mondiala din revista Tribuna Economica (decanul de vârsta al presei economice românesti); „Tendite si perspective în managementul resurselor umane” – teza de doctorat (Bucuresti, 2002); 2003 si pâna în prezent peste 35 de articole publicate în diverse publicatii de limba româna din tara si din strainatate precum revista «Observatorul» din Toronto, «Mesagerul» din Hamilton, «Agero» din Stuttgart, «Arcada» din Nuernberg, «Romanian VIP» din Dallas, publicatiile Asocatiei Române pentru Patrimoniu, sub egida fundatiei «Intermundus» s. a.)

ianuarie 2007, volumul „Vine seninul”, culegere de texte, aparuta la Editura ANAMAROL, Bucuresti, semnata cu numele de autor Gabriela Calutiu Sonnenberg.

Domenii speciale de interes personal:

literatura si multilingvism (limba de expresie – impuls sau frâna creatiei literare?); filozofie si stiinte exacte (zone de demarcatie, respectiv domenii de suprapunere), confluente interdisciplinare, în general; fenomenul cotidian – diferente de perceptie datorate filtrului cultural individual, multiculturalism si reflectia lui în plan personal; identitatea si omogenitatea de cultura în conditiile globalizarii accesului la ea prin internet, compatibilitatea cu noi forme de comunicare (meta-limbaj).