Evanghelia, o putere la îndemâna omului!

În această carte, spuneti-le – încheie el – este scris tot. Știu carte? … Englezul scoase câteva exemplare legate din Noul Testament.

                                    Tolstoi, ÎNVIEREA

În Rusia,  dpdv literar, secolul XIX a fost dominat de cei doi geniali  scriitori existențialiști, Dostoievski și Tolstoi. Dar aceștia au influiențat nu doar scriitorimea rusă ci și pe aceea occidentală, trecând granițele secolelor  XX și XXI, marcând scrisul marilor scriitori care vor veni după ei (Marcel Proust, William Faulkner, Albert Camus, Franz Kafka, Henry Miller, Gabriel García Márquez, Vladimir Nabokov, Henry James, Ernest Hemingway, Mircea Eliade, Nicoale Breban…).

Tolstoi, însă, a înțeles cel mai bine drama profundă a omului. El nu numai că a înțeles condiția umană, ci a și căutat să trăiască într-o relație cât mai corectă față de Dumnezeu creatorul și susținătorul vieții. Continue reading “Evanghelia, o putere la îndemâna omului!”

IERTAREA – O CHESTIUNE VITALA

George Danciu

 .

si ne iarta noua greselile noastre, precum si noi iertam gresitilor nostri;”   Evanghelia dupa Matei, 6.12

Dimpotriva, fiti buni unii cu altii, milosi si iertati-va unul pe altul, cum v-a iertat si Dumnezeu pe voi în Hristos.” 

                                                                                                             Efeseni, 4.32

 .

 ..

Mântuirea si Pacea – conditionate

.

Am trait însumi sentimentul neiertarii sub diferite forme si în diferite împrejurari. Când acest sentiment, deloc nobil, indus de oamenii din lume, mai îndepartati, ne este mai usor sa-i ocolim pe acei oameni si sa evitam rezolvarea problemei în sine.

Însa, când chestiunea iertarii-neiertarii apare fata de cei apropiati, de familie si prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasa, ci si greu si anevoie de gestionat. Adesea, nu stim cum sa iesim din aceasta stare si alegem calea nevitala, a neiertarii, peste care se astern cicatrici ale timpului!

Cuvinte greu de pronuntat: Îmi pare rau! Iarta-ma! Am gresit!

Înca din Gradina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunta dificil, cu sinceritate.

E greu sa ne imaginam câta gâlceava a fost între Adam si Eva vreme de noua veacuri”, scria Martin Luther. „Ai muscat din mar – trebuie sa-i fi spus Eva lui Adam -, care, desigur, îi raspundea: Tu mi l-ai întins. “

Daca Eva nu gresea, nu se lasa amagita de Diavol, alta era viata ei împreuna cu Adam! La fel, în viata de cuplu, când unul aduce greseala, drumul convietuirii ia o întorsatura neasteptata si deloc dorita. De aici si reprosurile, si neiertarea, care apar si care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsa în preacurvie) sa vedem si greseala noastra, ca nici noi nu suntem mai buni. Si noi avem greseli de care avem nevoie, la rândul nostru, sa fim iertati!

Exista opere ale clasicilor literaturii universale care plaseaza acest tipar, însa într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria sotiei sa vada de casa, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice si a sapunului în baie. Însa, într-o zi, din neglijenta, personajul feminin uita si nu are grija sa nu lipseasca sapunul. Sotul o apostrofeaza, cu furie: „De o saptamâna întreaga ma spal fara sapun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Desi, lucru dovedit, ca îi scapase acest aspect, însa, femeia mândra, din fire, sustine pe mai departe ca n-are nici o vina. Vreme de sapte luni dorm în camere separate si iau masa fara a-si vorbi. „Ajunsi la molcoma batrânete”, scrie Marquez, „înca se fereau sa aduca vorba în privinta celor întâmplate, ca nu care cumva ranile abia vindecate sa sângereze din nou, ca si cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urma!”

Cum se poate ca o bucata de sapun sa naruie o casnicie? Ajunge, câta vreme nici unul dintre soti nu se îndura sa-si calce pe mândrie si sa zica: Iarta-ma! Îmi pare rau! Am gresit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David si ceata lui împotriva raufacatorilor, pe vremea când David se ascundea în pesteri de furia împaratului Saul.

Dar bunatatii lui David, în acea zi de sarbatoare si bucurie când Nabal avea tunsul oilor si  primeste solia de la David, cu rugamintea expresa: „Da dar, te rog, robilor tai si fiului tau David, ce te lasa inima”, Nabal raspunde aspru: „Cine este David … si sa-mi iau eu pâinea, apa si vitele, pe cale le-am taiat pentru tunzatorii mei si sa le dau unor oameni care sunt de nu stiu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însa, de aceasta stare tensionata, a fost înstiintata sotia lui Nabal, Abigail, care a cautat sa opreasca nedreptatea si furia lui David si sa împace cumva partile. Abigail s-a dus înaintea lui David încarcata cu daruri, dar si pregatita cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vina, domnul meu!”  Si a oprit, dupa cum stim, furtuna, gata sa se dezlantuie.

Vorbind pe aceasta tema, Pit Popovici, celebrul pastor si scriitor crestin, marturisea ca în pastorirea sa, din România si America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleasi cuvinte smerite: „Eu sunt de vina!

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructiva si neproductiva  fata de cei care greseau,  una asemanatoare celor care au dorit sa dea cu piatra în femeia prinsa în preacurvie. Însa profesorul Bunaciu, plin de o întelepciune venita de sus, duhovniceasca,  o lua singur înaintea acestora si, lucrând împreuna cu Domnul, cauta sa ajunga în timp util acolo unde neiertarea si greseala îsi facusese loc. Facea tot posibilul ca partile sa gaseasca  iertarea, ca cei aflati in mare impas sa gaseasca calea de-a pronunta acele cuvinte care ne dezarmeaza: Am gresit, iarta-ma, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea si pacea în inimile acestora, prin întelegere si iertare. Mai pe urma, la întâlnirea cu ceilalti „lucratori” care erau gata de … lupta, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împacat!

Domnul Dumnezeu sa ne dea harul de-a fi facatori de pace, de-a oferi iertarea noastra, asa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea si iertarea Sa!

Sa oferim si noi iertarea, nemeritata si împotriva oricarei logici, asa cum a fost si ne este oferita iertarea în dar – prin credinta – de Dumnezeu!

Doamne, am gresit, Te rog, iarta-ma!

Pomeneste-ma la Tatal, când vei veni în Împaratia Ta!

Iertarea – o chestiune vitală

George Danciu

şi ne iartă nouă greşelile noastre, precum şi noi iertăm greşiţilor noştri;” Evanghelia după Matei, 6.12

Dimpotrivă, fiţi buni unii cu alţii, miloşi şi iertaţi-vă unul pe altul, cum v-a iertat şi Dumnezeu pe voi în Hristos.” Efeseni, 4.32

 .

MÂNTUIREA și PACEA –

CONDIȚIONATE

Am trăit însumi sentimentul neiertării sub diferite forme și în diferite împrejurări. Când acest sentiment, deloc nobil, indus în legătură cu oamenii din lume, mai îndepărtați, ne este mai ușor să evităm acei oameni decât să rezolvăm problema.

Însă, când problema iertării-neiertării apare față de cei apropiați, de familie și prieteni, chestiunea devine nu doar dureroasă, ci și greu și anevoie de gestionat. Adesea, nu știm cum să ieșim din această stare și alegem calea nevitală, a neiertării, peste care se aștern cicatrici ale timpului!

Cuvinte de greu de pronunțat: Îmi pare rău! Iartă-mă! Am greșit!

Încă din Grădina Eden au fost necesare aceste cuvinte, pe care orice om le pronunță dificil, cu sinceritate.

E greu să ne imaginăm câtă gâlceavă a fost între Adam și Eva vreme de nouă veacuri”, scria Martin Luther. „Ai mușcat din măr – trebuie să-i fi spus Eva lui Adam -, care  îi răspundea: Tu mi l-ai întins.

Dacă Eva nu greșea, nu se lăsa amăgită de Diavol, alta era viața ei împreună cu Adam! La fel, în viața de cuplu, când unul aduce greșeala, drumul conviețuirii ia o întorsătură neașteptată și deloc dorită. De aici și reproșurile, și neiertarea, care apar și care aduc mari neajunsuri.

Înainte de a da cu piatra (Ioan, 8: Femeia prinsă în preacurvie) să vedem și greșeala noastră, că nici noi nu suntem mai buni. Și noi avem greșeli de care avem nevoie, la rândul nostru, să fim iertați!

Există opere ale clasicilor literaturii universale care plasează acest tipar, însă într-un cadru modern.

În cartea sa Tulburatoarele descoperiri ale Harului (Editura Aqua Forte Cluj Napoca – 2004), Philip Yancey  îl citeaza pe Gabriel Garcia Marquez,  din Dragostea în vremea holerei.  Romanul lui Marquez prezinta un mariaj destramat din pricina unui banal sapun. Este de datoria soției să vadă de casă, ceea ce presupune, între altele, înlocuirea prosoapelor, a hârtiei igienice și a săpunului în baie. Însă, într-o zi, din neglijență, personajul feminin uită și nu are grijă să nu lipsească săpunul. Soțul o apostrofează, cu furie: „De o săptămână întreagă mă spăl fără săpun”-, în ciuda protestelor energice ale femeii. Deși, lucru dovedit, că îi scăpase acest aspect, însă, femeia mândră, din fire, susține pe mai departe că n-are nici o vină. Vreme de șapte luni dorm în camere separate și iau masa fără a-și vorbi. „Ajunși la molcoma bătrânețe”, scrie Marquez, „încă se fereau să aducă vorba în privința celor întâmplate, ca nu care cumva rănile abia vindecate să sângereze din nou, ca și cum totul s-ar fi petrecut cu o zi în urmă!”

Cum se poate ca o bucată de săpun să năruie o căsnicie? Ajunge, câtă vreme nici unul dintre soți nu se îndură să-și calce pe mândrie și să zică: Iartă-mă! Îmi pare rău! Am greșit! E doar vina mea!

Îmi amintesc acum de o întâmplare din Vechiul Testament. Bogatul Nabal fusese protejat de David și ceata lui împotriva răufăcătorilor, pe vremea când David se ascundea în peșteri de furia împăratului Saul.

Dar bunătății lui David, în acea zi de sărbătoare și bucurie când Nabal avea tunsul oilor și  primește solia de la David, cu rugămintea expresă: „Dă dar, te rog, robilor tăi și fiului tău David, ce te lasă inima”, Nabal răspunde aspru: „Cine este David … și să-mi iau eu pâinea, apa și vitele, pe cale le-am tăiat pentru tunzătorii mei și să le dau unor oameni care sunt de nu știu unde?”

David, când a auzit, s-anfuriat la culme! Însă, de această stare tensionată, a fost înștiințată soția lui Nabal, Abigail, care a căutat să oprească nedreptatea și furia lui David și să împace cumva părțile. Abigail s-a dus înaintea lui David încărcată cu daruri, dar și pregătită cu aceste cuvinte memorabile : „Eu sunt de vină, domnul meu!”  Și a oprit după cum știm, furtuna, gata să se dezlănțuie.

Vorbind pe această temă, Pit Popovici, celebrul pastor și scriitor creștin, mărturisea că în păstorirea sa, din România și America, adesea a luat vina asupra sa, spunând aceleași cuvinte smerite: „Eu sunt de vină!

Acolo unde este iertare, este pace!

De la studentii sai am aflat cum proceda în tratarea unor cazuri de neiertare, dificile, chiar de pacat si curvie în viata de cuplu, prof.dr. Ioan Bunaciu fost rector la Institutul Teologic Baptist din Bucuresti.

Comitetele bisericilor deseori aveau o atitudine neconstructivă și neproductivă  față de cei care greșeau,  una asemănătoare celor care au dorit să dea cu piatra în femeia prinsă în preacurvie. Însă profesorul Bunaciu, plin de o înțelepciune venită de sus, duhovnicească,  o lua singur înaintea acestora și, lucrând împreună cu Domnul, căuta să ajungă în timp util acolo unde neiertarea și greșeala își făcusese loc. Făcea tot posibilul ca părțile să găsească  iertarea, ca cei aflați in mare impas să găsească calea de-a pronunța acele cuvinte care ne dezarmează: Am greșit, iartă-mă, te rog! Iar Domnul, care era prezent, aducea și pacea în inimile acestora, prin înțelegere și iertare. Mai pe urmă, la întâlnirea cu ceilalți „lucratori” care erau gata de … luptă, le spunea simplu: „Am rezolvat! S-a rezolvat! Domnul a rezolvat! S-au iertat! S-au împăcat!

Domnul Dumnezeu să ne dea harul de-a fi făcători de pace, de-a oferi iertarea noastră, așa cum ne-a iertat Domnul Isus – pe lemnul crucii de la Golgota -, pe când noi n-o meritam, ne-a oferit iubirea și iertarea Sa!

Să oferim și noi iertarea, nemeritată și împotriva oricărei logici, așa cum a fost și ne este oferită iertarea în dar – prin credință – de Dumnezeu!

Doamne, am greșit, Te rog, iartă-mă!

Pomenește-mă la Tatăl, când vei veni în Împărăția Ta!