„Caderea in ritual” de Iosif Ton – Un volum pledoarie pentru intoarcerea la crestinismul original

Motto: „Diferenta dintre actiune si ritual este enorm de mare.”

CadereaInRitualCa de fiecare data, cartile scrise de Iosif Ton nu dezamagesc asteptarile celui care le citeste, ci dimpotriva, depasesc cu mult ceea se poate presupune, citind doar titlul. Din acest punct de vedere, talentul lui Iosif Ton este de a transmite intr-un limbaj facil, usor de inteles, concepte deosebit de profunde si chiar principii de teologie care in mod normal, nu sunt simplu de prezentat.

Astfel, prin intermediul volumului „Caderea in ritual”, avem ocazia de a identifica in mod clar, unul dintre pericolele majore ce pandeste crestinismul contemporan, si anume ritualismul. Acest fenomen periculos nu se restrange doar la o grupare religioasa sau alta, ci se poate manifesta ori de cate ori oamenii pierd relatia personala cu Dumnezeu. In acelasi timp, cartea lui Iosif Ton, „Caderea in ritual” este axata in mod deosebit, pe specificul cultural si spiritual romanesc. Intr-o maniera de exceptie si intr-o mare masura originala, autorul ne deschide perspectiva intelegerii spiritualitatii crestine romanesti de la inceputuri pana azi.

Cine este Iosif Ton?

„Pastorul Iosif Ton, reprezentant de seama nu numai al evanghelicilor romani, dar si al intelectualitatii noastre cu spirit cucernic” (Petru Dugulescu) s-a nascut pe 30 septembrie 1934. Licentiat al Facultatii de Limba si Literatura Romana din Cluj, acesta isi continua studiile la Seminarul Baptist din Bucuresti si apoi, la Oxford University, in Anglia. Iosif Ton este pastor mai intai, la Biserica Baptista din Ploiesti, apoi la Biserica Baptista Nr. 2 din Oradea. Incepand din 1973, de-a lungul a opt ani, Iosif Ton este arestat de mai multe ori, astfel ca in 1981, obligat fiind de autoritatile comuniste, acesta paraseste impreuna cu familia Romania, stabilindu-se in Wheaton, Illinois, SUA.

In 1982, Iosif Ton devine presedintele Societatii Misionare Romane (Romanian Missionary Society). In paralel, acesta traduce carti de teologie, pe care le tipareste si le introduce pe ascuns, in Romania si predica la radio Europa Libera. In 1990, Iosif Ton revine in tara si in acelasi an, „a pus sanatos bazele si a asigurat functionarea la cote inalte a celui mai reputat Institut Biblic Est-European, cunoscut si sub numele de Universitatea EMANUEL din Oradea.” (Petru Dugulescu)

In 1996, Iosif Ton isi sustine teza de doctorat cu titlul “Suferinta, martiraj si rasplatire in cer”, la Facultatea Evanghelica din Heverlee, Belgia. In 1996, acesta simte chemarea de la Dumnezeu sa demisioneze din functia de pastor al Bisericii Emanuel si se dedica in intregime cursurilor de viata spirituala, in diferite biserici din tara. Aceste cursuri sunt cunoscute sub numele “Umblarea cu Dumnezeu, in unire cu Isus Cristos, sub calauzirea Duhului Sfant”.

Iosif Ton este de asemenea, autorul volumelor „Confruntari”, „Credinta adevarata”, „Fiti oameni”, „Traind prezentul in lumina viitorului”, „Curs de viata spirituala” (vol. 1, 2 si 3), „Oameni mari din Vechiul Testament”, „Viata de familie”, „Sa ne cunoastem crezul”.

Un ghid special de calatorie

In principiu, aceasta carte se imparte in trei mari parti. In prima parte suntem introdusi in fundamentele elementelor de ritual, in religiile care au precedat crestinismul, pentru ca ulterior, aceasta analiza sa fie realizata in interiorul crestinismului. Mai departe, o sectiune intreaga este dedicata „Religiei romanilor”. Intelegem, printr-o prezentare istorica, bazata pe evenimente si fapte consemnate in diferitele documente ale vremii, modul in care poporul roman a devenit crestin. In partea a treia ni se vorbeste despre „Europa la inceputul celui de al treilea mileniu”. Nu putem decat sa fim incantati de faptul ca astfel de volume pot aparea, ca rod al unei lucrari pline de migala si pricepere, specifice celui care cerceteaza cu atentie deopotriva izvoarele istoriei, dar si pe cele ale credintei in Dumnezeu.

In ceea ce priveste intentia autorului referitor la aceasta carte, trebuie mentionat: „Intrarea noastra in Europa este pentru noi ca o calatorie intr-o tara noua. Pentru a face ca vizita noastra in aceasta lume noua sa fie inteligenta, instructiva si implinitoare, ne trebuie un ghid de calatorie. Am conceput cartea aceasta ca pe un ghid special de calatorie. Nu un ghid despre locuri istorice, despre centre de cultura, despre muzee, ci un ghid despre lumea de idei, de credinte, de conceptii despre lume si viata cu care ne vom intalni in Europa.”

Ce vom pastra?

Prin urmare, citind aceasta carte vom avea ocazia sa facem o calatorie in locuri si timpuri ce ne vor vorbi despre multitudinea de conceptii religioase care au existat in istorie sau care se mai manifesta chiar si in zilele noastre. In continuare, autorul ne spune: „Dar intrarea noastra in Europa mai are un aspect sau o dimensiune de mare importanta. Noi, romanii, ne-am format in decursul istoriei intr-un anumit fel de a gandi si de a fi. Ei bine, tot ce am fost si tot ce suntem prin intalnirea noastra cu Europa este pus sub semnul intrebarii. Cand ne uitam la toate cate ni le ofera Europa si cand ne intrebam ce sa primim, ce sa imbratisam din aceasta Europa, automat suntem provocati sa decidem ce mai pastram din ce am fost pana acum si care sunt lucrurile pe care trebuie sa le lepadam, asa cum lepadam o haina invechita.”

Din acest punct de vedere, putem spune ca volumul de fata este deosebit de util in contextul integrarii Romaniei in Uniunea Europeana, actualitatea sa decurgand tocmai din necesitatea unei adaptari inteligente la mediul cultural si spiritual deosebit de divers al batranului continent.

Fiinta Suprema a creat lumea si omul

Fenomenul caderii in ritual nu este simplu si debuteaza la inceputul religiilor antice, populate de o sumedenie de zei si zeite. In acele timpuri, elementele de baza ale religiei se constituiau din tot felul de ritualuri, unele cu caracter magic, aflate in legatura cu descoperirea vointei zeilor, cu prezicerea viitorului sau cu vrajitoria. Astfel, citim: „In antichitatea greaca, egipteana si din alte parti, nu se facea si nu se putea face o delimitare intre: religie, ghicitul viitorului si vrajitorie, ele facand impreuna un tot comun. Complexul de credinte si de practici formau astfel impreuna, conceptia despre lume si viata a acelei societati umane.”

Intelegem deci, ca religiile necrestine au avut dintotdeauna un suport ritualistic, lucru ce s-a mentinut si in religiile care au evoluat alaturi de crestinism de-a lungul veacurilor. Civilizatia moderna nu a reusit sa distinga, cel putin prin intermediul celor care au cercetat fenomenul religios prin secole, linia de separatie care ar trebui sa existe intre o adevarata spiritualitate si ritual. Pe de alta parte, „un numar de cercetarori stiintifici moderni au dovedit cu date coplesitoare ca religia nu s-a dezvoltat nici din animism, nici din magie, nici din totemism, ci isi are originea intr-o amintire straveche, prezenta pretutindeni la popoarele vechi, ca Fiinta Suprema a creat lumea si omul si ca o vreme a avut o relatie personala cu omul, aici pe pamant.”

„Amintirea straveche”

Din pacate, zeificarea ratiunii si a stiintei a condus la indepartarea societatii contemporane de aceasta „amintire straveche” si „s-a ajuns sa se creada ca prin ratiunea umana si prin descoperirile ei numite stiinta, omenirea se va elibera de orice credinta in supranatural si isi va crea astfel, o societate avansata, o societate ideala. Fiindca Europa era crestina si deci, era calauzita de Biblie, acesti „cavaleri ai progresului stiintific” au considerat ca lupta lor trebuie sa se dea impotriva Bibliei.”

De aceea, in continuare, autorul ne ofera o serie de fundamente transculturale cu privire la autenticitatea Sfintelor Scripturi si la modul in care putem sa intram intr-o relatie personala cu Dumnezeu, asa cum este mentionat in „amintirea straveche” ce poate fi identificata in geneza tuturor popoarelor lumii. Astfel, Iosif Ton ne prezinta principalele teme ce apar in cuprinsul Vechiului Testament, conturand esenta inchinarii la Viul Dumnezeu, precum si decaderea poporului evreu de-a lungul veacurilor, ajungand la forme de idolatrie asemanatoare popoarelor ce aveau o religie politeista.

Vechiul Testament

In acest sens, putem spune ca „Dumnezeu Se reveleaza prin Moise poporului Israel la Sinai, mai precis prin trei elemente care sunt radical diferite de toate religiile care erau atunci pe pamant. Mai intai, intr-o lume a unor zeitati reprezentate prin chipuri de oameni sau de animale, Dumnezeu Se reveleaza ca spirit nevazut care nu poate fi reprezentat prin nici un fel de imagine. In al doilea rand, intr-o lume in care toti zeii erau imorali si nu cereau oamenilor decat sarbatori, ceremonii (ritualuri) si jertfe care sa ii hraneasca, Dumnezeu Se reveleaza ca fiind „Sfant” in sensul de fiinta cu cea mai inalta moralitate imaginabila: drept, corect, credincios cuvantului dat, bun, indurator, plin de dragoste si cu o imensa capacitate de iertare. El nu are nevoie de om, ci Se ofera pe Sine omului din dragoste. In al treilea rand, Dumnezeu doreste ca oamenii sa fie sfinti, asa cum El este sfant, adica sa aiba acelasi fel de caracter ca al Sau si sa se comporte unii cu altii dupa principiile Lui morale.”

Putem remarca maniera de exceptie in care Iosif Ton sintetizeaza mesajul principal al Vechiului Testament, acest lucru oferindu-ne ocazia de a putea reflecta asupra adancimii invataturilor Sfintelor Scripturi cu privire la esenta adevaratei inchinari. Se poate spune ca fenomenul caderii in ritual ce este consemnat in cuprinsul Vechiului Testament ne infatiseaza de fapt, tendinta general umana de a pierde cunostinta cu privire la Dumnezeu si de a inlocui inchinarea autentica prin forme care conduc la alterarea continutului religiei adevarate, asa cum ne-a fost lasata de la inceputuri.

Noul Testament

Trecand mai departe, la miezul invataturii Noului Testament, Iosif Ton ne prezinta cele doua „tipare”. „Primul tipar, pe care l-a folosit Domnul Isus Hristos de la inceputul si pana la sfarsitul misiunii Sale pe pamant, a fost acela de „Imparatia lui Dumnezeu” sau „Imparatia cerurilor”. Al doilea tipar sau cadru este cel de legamant, pe care Domnul Isus l-a enuntat abia la sfarsit, atunci cand la ultima cina cu apostolii a luat un pahar si a zis: „Acesta este sangele Meu, sangele noului legamant, care se varsa pentru multi spre iertarea pacatelor.” Astfel, Domnul Isus Hristos Si-a conceput intreaga Lui invatatura pe tema noului legamant.”

Natura spirituala a Imparatiei Cerurilor nu a fost pe placul celor ce se pretindeau a fi urmasi ai lui Avraam si cu siguranta ca aceasta problema a suscitat nenumarate dispute de-a lungul veacurilor. In acest sens, este deosebit de utila precizarea adusa de Iosif Ton. „Imparatia lui Dumnezeu reprezinta teritoriul in care se face voia Sa si in acelasi timp, Imparatia lui Dumnezeu este chiar Dumnezeu Insusi. In acest sens, orice fiinta umana ce renunta sa mai faca voia celui rau si accepta sa se faca in ea voia lui Dumnezeu devine un teritoriu al Imparatiei Cerurilor. Prin urmare, ca sa intri in Imparatia lui Dumnezeu – cu alte cuvinte ca sa devii teritoriu al Imparatiei Cerurilor – trebuie sa renunti a mai face voia celui rau (sa incetezi sa mai fii Imparatia lui si sa accepti implinirea voiei lui Dumnezeu.”

Adevarata biserica

Ne putem da seama ca perceptia naturii spirituale a Imparatiei Cerurilor este menita a-i pune in incurcatura pe cei care obisnuiesc sa asocieze religia cu o suma de ritualuri, forme si ceremonii. Astfel, „este adevarat ca Domnul Isus a prevazut constituirea „turmei” Sale, adica a bisericii, si ca nici unul dintre cei ce au devenit copii ai lui Dumnezeu nu trebuie sa ramana in afara comunitatii locale a bisericii. Insa adevarata biserica se constituie din cei care in mod personal si individual L-au primit ca Mantuitor si Domn, iar rolul ei este acela de a-i creste spiritual, de a crea o comunitate de intr-ajutorare, de a stimula convietuirea in aceasta comunitate si apoi, de a evangheliza lumea.”

Nu putem sa nu remarcam talentul de exceptie al lui Iosif Ton in a sintetiza misiunea bisericii, subliniind caracterul spiritual al lucrarii acesteia, in scopul final de a creste teritoriul Imaparatiei Cerurilor in aceasta lume.

Iubirea

In ceea ce priveste conceptul Noului Legamant, „Isus Hristos Se plaseaza pe Sine exact acolo unde statea Dumnezeu in Vechiul Testament. Daca Isus ar fi fost numai Om, cuvintele Sale ar fi fost o blasfemie, dar El vorbeste in calitatea Sa de Fiu al lui Dumnezeu, adica Dumnezeu venit la noi, Dumnezeu Intrupat. Elementul esential al relatiei pe care ne-o ofera Domnul Isus prin Noul Legamant este iubirea. Daca Il iubesti cu adevarat, ai toata dorinta sa asculti de El. Trairea morala se naste dintr-o relatie personala cu Dumnezeu, care este o relatie de dragoste. Aceasta este „religia” pe care ne-o ofera Fiul lui Dumnezeu, adica reluarea legaturii cu Dumnezeu prin Isus Hristos si intrarea intr-o relatie de dragoste din care decurge ascultarea noastra de toate poruncile Sale, adica o traire morala definita pentru noi de catre Fiul lui Dumnezeu.”

Este surpinzator sa remarcam faptul ca acest Nou Legamant nu se axeaza pe obligatii pe care trebuie sa le indeplineasca cel care doreste sa intre in Imparatia Cerurilor, ci in primul rand, pe atitudinile fundamentale pe care trebuie sa le dovedim, prima dintre ele fiind iubirea. Ce dezamagitor a fost acest mesaj pentru toti „ritualistii” ce au existat de-a lungul veacurilor. In loc sa perfectioneze ritualurile religiilor acestei lumi sau in loc sa perfectioneze iudaismul, Domnul Isus Hristos a ales sa ne prezinte o religie bazata pe relatia directa cu Dumnezeu, fara alte elemente intermediare.

Forme, formule si ritualuri sau ceremonii

Este adevarat ca Noul Legamant are „semnele sale” sau asa cum le denumeste Iosif Ton, „actiunile sale specifice”, acestea fiind in principal, botezul si Cina Domnului. In acest sens, Iosif Ton ne spune: „Observati ca eu am numit botezul si Cina Domnului ca fiind actiuni pe care ni le-a poruncit Domnul Hristos. Diferenta dintre actiune si ritual este enorm de mare. Cand vom intelege aceasta diferenta in profunzime, vom intelege si deosebirea fundamentala dintre credinta pe care ne-a dat-o Fiul lui Dumnezeu si ceea ce s-a intamplat mai tarziu.”

Esenta caderii in ritual

Dar sa nu ne inchipuim cumva ca invatatura Mantuitorului nu a ramas afectata de evolutia ulterioara a evenimentelor. Lucrul cel mai primejdios a fost cel prin care „actiunile” asociate Noului Legamant au devenit forme, formule si ritualuri sau ceremonii. Din acest punct de vedere, crestinismul a fost afectat de-a lungul veacurilor de formele religiei pagane, importand intr-un mod nefericit, intelesuri si chiar institutii ce apartineau religiei politeiste, alunecand catre magie si vrajitorie, distrugand aspectul spiritual pe care ni l-a lasat Domnul Isus Hristos la inceput, devenind contaminat de o idolatrie nu atat de explicita ca in paganism, dar nu mai putin periculoasa in stergerea „amintirii de la inceput”, aidca a marturiei pe care Dumnezeu a dat-o de-a lungul veacurilor.

De fapt, esenta caderii in ritual consta in decizia episcopului Romei, din anul 250, prin care in Biserica este introdusa preotia din Vechiul Testament, dar si sincretismul lui Grigore Taumaturgul (240-270) prin care in crestinism sunt cooptate toate zeitatile pagane. Numele acestor zeitati sunt schimbate cu nume de „sfinti” crestini. Desigur ca odata cu adoptarea zeitatilor pagane, crestinismul preia si toate practicile legate de cultul lor.

Importanta relatiei personale cu Dumnezeu

Punctand diferitele momente in degradarea invataturii crestine si accentuand aspectele malefice ale conceptelor pagane asimilate in crestinism, Iosif Ton trage un semnal de alarma asupra schimbarii continutului crestinismului biblic si al pierderii invataturii fundamentale a Noului Legamant. Aceasta paganizare a crestinismului a avut influente puternice, inclusiv asupra dezvoltarii poporului roman, fapt care a condus la disparitia accentului pus pe relatia personala cu Dumnezeu si translatarea acestuia pe un inteles idolatru, imbracat cel mult, in haine crestine.

In esenta, apelul lui Iosif Ton este de a reveni la religia biblica autentica, reusind sa dam la o parte pagansimul care s-a strecurat in interiorul crestinismnului, ramanand tari in fata influentelor seculare si ateiste din societatea contemporana. Nu in ultimul rand, in sectiunea dedicata Europei la inceputul mileniului al treilea, Iosif Ton ne conduce printr-o ampla analiza a fenomenului religios, conturand pericolele ce pandesc la tot pasul crestinismul adevarat si chemandu-ne pe fiecare dintre noi sa revenim la acea religie strabuna care consta intr-o inchinare in duh si adevar, conform cu ceea ce sta scris in Sfanta Scriptura.

Solutia lui Dumnezeu la toate problemele noastre

Mesajul final al cartii poate fi redat prin urmatoarele cuvinte ale lui Iosif Ton: „Ceea ce ne spune Domnul Isus este similar unei proceduri stiintifice autentice. In stiinta se porneste de la o presupunere, de la o teorie, apoi teoria este experimentata, adica e aplicata in practica si daca „lucreaza”, daca „merge”, daca „ da roade” inseamna ca este buna. Din acel moment, nu mai este o teorie, ci o noua descoperire stiintifica. Tot asa ne spune si Domnul Isus: „Eu va dau solutia lui Dumnezeu la toate problemele voastre. Voi nu puteti sti daca aceasta este adevarata solutie, decit aplicand-o in propria voastra viata. Si Eu va garantez ca daca Ma ascultati, daca aplicati in viata voastra invatatura Mea, veti vedea ca ea „lucreaza”, ca ea „,merge”, ea „da roade” extraordinare, roade dumnezeiesti. Astfel, va veti convinge ca invatatura Mea reprezinta adevarul lui Dumnezeu pentru voi. In felul acesta, credinta voastra in Mine devine realitatea lui Dumnezeu in vietile voastre.” Aceasta inseamna voia lui Dumnezeu pentru fiecare dintre noi. Si inseamna ca ai pornit pe calea realizarii ei practice in tine.”

„Tata, faca-Se voia Ta!”

Ce putem spune in final, despre „Caderea in ritual” decat ca reprezinta demascarea efortului concertat de a schimba continutul invataturii inchinarii directe si personale la Viul Dumnezeu prin substituirea cu forme, ceremonii si ritualuri ce au drept scop stergerea cunostintei mantuitoare ce ne-a fost lasata pentru a ne putea apropia de Imparatia Cerurilor. Dar, asa cum exista o cadere, tot astfel exista si o intoarcere, o ridicare din aceasta cadere. Acesta este apelul pe care il face Iosif Ton si astfel, putem spune ca prin „Caderea in ritual”, autorul nu se multumeste doar cu o simpla consemnare a evolutiei negative a crestinismului de-a lungul veacurilor sau cu mentionarea influentelor nefaste ce se manifesta in prezent. „Caderea reprezinta un apel de intoarcere la adevaratul crestinism, la invataturile biblice curate, asa cum ne-au fost lasate in Vechiul Testament si in Noul Testament si nu in ultimul rand, la intrarea in Imparatia Cerurilor prin alipirea „teritoriului inimii noastre” la acest regat spiritual, astfel incat impreuna cu Domnul Isus Hristos sa spunem din tot sufletul – „Tata, faca-Se voia Ta!”

„Vino si locuieste in mine”

„Sa formulam acum chemarea si oferta Domnului Isus in alte cuvinte. El ne spune: Iata, Eu stau la usa si bat. Daca aude cineva glasul Meu si deschide usa, voi intra la El si voi intinde acolo, o masa bogata.” Tot ce trebuie sa faci este ca, printr-un act de credinta, sa-I spui: „Vreau sa traiesc sub autoritatea Ta. Vreau sa Te ascult si sa traiesc dupa invatatura Ta. Vino, Iti deschid toata inima mea, vino si locuieste in mine.””

„Apostolii Domnului Isus” de Petru Lascau – O carte despre chemarea si nasterea din nou a ucenicilor lui Isus din Nazaret

by Octavian Curpas
Phoenix, Arizona

Apostolii Domnului IsusMoto: „Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.”

Sunt multe lucrurile care te impresioneaza, atunci cand ai ocazia sa calatoresti prin Tara Sfanta: locuri pitoresti, incarcate de atmosfera unei istorii pline de semnificatie, clima specifica Palestinei, bisericile ridicate in amintirea diferitelor evenimente relatate in Evanghelii. Dar cu siguranta ca pentru un crestin care ajunge pe acele meleaguri, cel mai important lucru il reprezinta constientizarea faptului ca tot ce s-a scris despre Domnul Isus Hristos reprezinta o realitate palpabila.

Din acest punct de vedere, putem spune ca marturiile trecutului biblic se constituie asemenea unei Evanghelii inscriptionate in vestigiile care ne-au mai ramas din acea epoca, in geografia pamantului ce a fost martorul vietii Mantuitorului si in multimea de oameni care intr-o forma sau alta, conserva spiritul celor care au locuit dintotdeauna, acolo. Nimeni nu va putea spune vreodata, dupa ce a calatorit in Tara Sfanta, ca nu a fost atins de imaginea Celui numit Isus din Nazaret.

„Oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”

O astfel de experienta a trait si Petru Lascau, care ne ofera ocazia de a medita mai profund asupra puterii Evangheliei rascumparatoare, realizand portretele celor 12 apostoli, ale acelor „oameni obisnuiti, cu o chemare neobisnuita”, prin care Mantuitorul a facut sa rasune mesajul mantuirii pana la marginile lumii. Imbinand meditatia biblica, pe baza textelor din Evanghelii, sub forma unor studii biografice, cu impresiile deosebit de vii ramase in urma calatoriei in Israel, Petru Lascau ne spune cine au fost de fapt, „Apostolii Domnului Isus”.

„Apostolii Domnului Isus” se recomanda pe sine chiar din primele randuri, ce ne descriu momentul in care autorul a vizitat Biserica Bunei Vestiri, din Nazaret. Astfel, el consemneaza: „Daca aici a fost intr-adevar, locul acestei revelatii speciale (Buna Vestire), nu poate sti nimeni. Si parca mai are importanta locul? Ceea ce s-a petrecut insa, in Nazaret, are cea mai mare importanta. Aici a trait Isus cea mai mare parte a vietii Sale pamantesti. Undeva aici, in acest oras, a fost atelierul lui Iosif, in care tanarul Isus a lucrat.”

Mai departe, el ne spune: „12 oameni obisnuiti au devenit intr-o perioada relativ scurta, oameni neobisnuiti. Chemati de Mantuitorul pentru a-i fi ucenici, cei 12 au suferit o astfel de transformare ca au putut fi folositi de Dumnezeu pentru a schimba lumea.” Pornind de la acest moment, Petru Lascau ne conduce in atmosfera acelor timpuri extraordinare, cand Domnul Isus a reusit sa prefaca niste oameni de rand in mari conducatori si lideri spirituali. Scopul acestui demers? Nimic altceva decat invatarea procesului de maturizare pe care acestia l-au trait in prezenta Mantuitorului.

Sfidand orice logica omeneasca

Luand ca punct de plecare Nazaretul, autorul se indreapta catre cei ce au avut ocazia de a fi vecinii si cunoscutii Domnului Isus Hristos. Din pacate, desi s-au bucurat de sansa de a-I fi atat de aproape, ei nu au vrut sa Il primeasca, ba chiar au incercat sa Il omoare, fortandu-L astfel, sa-i paraseasca si sa-si aleaga drept apostoli, oameni din cu totul alte locuri. Aici incepe povestea celor 12 apostoli, o istorie plina de amanunte ce redau momente de glorie sau de umilinta, de bucurie ori de durere, care se incheie apoteotic, demonstrand faptul ca Dumnezeu este capabil sa transforme pe oricine I se preda.

„Majoritatea dintre ucenicii alesi de Domnul erau galileeni. Nu erau din elita societatii. Erau oameni de jos, de la tara, needucati. Oameni obisnuiti, nesemnificativi. Nu fusesera alesi de Domnul Isus Hristos pentru ca aveau vreun talent. Nu erau alesi pentru ceea ce erau, ci pentru ceea ce aveau sa devina.” Aceasta constatare ar putea sa-i surprinda pe cei care gandesc ca vreo calitate nebanuita a determinat in mod deosebit, alegerea facuta de Isus. Pana la urma, ceea ce ii distingea pe acesti oameni de eruditii vremurilor, era tocmai faptul ca aveau dispozitia de a invata.

„Cei 12 erau asa de obisnuiti, ca alegerea lor de catre Domnul Isus Hristos sfideaza orice logica omeneasca. Nici unul dintre ei nu era dascal, nici unul nu era preot, nici rabin, nici carturar, nici fariseu, nici saducheu, nici macar un lider al sinagogii. Nici unul nu era din inalta societate. Jumatate erau pescari, restul muncitori obisnuiti.” Din aceasta descriere, ne dam seama ca nu atat ucenicii au contat in procesul instruirii, cat capacitatea Invatatorului de a-i preschimba.

18 luni

Cat timp sa fi durat pregatirea ucenicilor? Un calcul sumar ne arata ca este vorba de 18 luni. Un timp in care ei trebuia sa deprinda invataturile de baza ale Mantuitorului si mai ales, sa fie transformati, convertiti. De-a lungul a 12 capitole, Petru Lascau ni-l prezinta pe fiecare apostol, descriindu-i intr-o maniera tipologica, personalitatea. Vom face cunostinta cu tipul ucenicului impetuos, exemplificat prin apostolul Petru si cu cel pasionat, reliefat prin apostolul Ioan. Vom vedea mai departe, ce inseamna sa fii numit fiu al tunetului, asa cum s-a intamplat in cazul lui Iacov si cum arata „un om gata sa ajute”, adica apostolul Andrei. Vom intelege ce inseamna sa fii un om practic, la fel ca Filip, sau un om bun, cum era Natanael. Il vom surprinde „pe omul schimbarilor rapide” – Matei, vom intelege cate ceva din ratiunile „pesimistului” – Toma si vom descoperi calitatile „unui om obisnuit” – Iacov, fiul lui Alfeu. Nu ii vom uita pe „luptatorul pentru libertate” Simon Zelotul sau pe „realistul” Iuda, fiul lui Iacov. In final, il vom urmari pe „tradatorul materialist” – Iuda Iscarioteanul.

S-ar putea intampla ca in cursul lecturii, sa ne surprindem propriile noastre trairi si atitudini ca apartinand deopotriva, unuia sau altuia dintre acesti apostoli. Putem spune ca nici un apostol n-a semanat cu celalalt. Diferentele dintre ei erau atat de dramatice, incat in mod normal, n-ar fi existat sanse de a ramane impreuna. Poate tocmai in aceasta consta forta Evangheliei si a prezentei lui Isus, in faptul ca oameni diferiti din punct de vedere al temperamentului, pregatirii sau originii sociale, pot fi uniti in lucrarea de prezentare a Evangheliei pe intreg pamantul. Realitatea ca acesti oameni au ramas impreuna si dupa moartea lui Isus, cu exceptia lui Iuda, este o mare minune, inexplicabila din punct de vedere omenesc, dar pe deplin adevarata, daca privim marturia istoriei acelor vremuri.

Simon Petru

Sa ne gandim ce inseamna sa fii un crestin impetuos, asemenea lui Petru. De fapt, il chema Simon, un nume obisnuit in Israel. Insa „la prima intalnire cu Domnul Isus Hristos, Mantuitorul il numeste Chifa, adica Petru. Este foarte interesant ca numele acestea sunt folosite interschimbabil in relatarea Evangheliilor. Pana si Domnul, care i-a schimbat numele, odata il numeste Simon, altadata ii spune Petru. Doar apostolul Ioan, ori de cate ori vorbeste despre Petru, ii spune Simon Petru.” Tipologia lui Petru este interesanta, fiindca „prin natura sa, Petru era un om aspru si oscilant. Nu te puteai bizui pe el, nu stiai care va fi reactia lui urmatoare. Era dominat de primul impuls. Era primul pentru, dar si primul contra. Era un om impulsiv.”

Din aceasta piatra neslefuita, din aceasta persoana ce ar fi descurajat si pe cel mai iscusit invatator, Domnul Isus Hristos a reusit sa ridice un apostol. Pentru ca „atata timp cat suntem in mana unui asemenea Hristos, El poate sa faca din noi oameni extraordinari. Domnul poate sa faca din Simon un Petru. Poate sa ne faca stanci puternice la temelia bisericii Sale. Mesajul acestei vieti pentru noi este ca Domnul schimba oamenii si modeleaza caracterele.”

„Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu”

Detaliile acestei transformari sunt frumos redate de catre Petru Lascau, reliefand in mod deosebit, un aspect pe care Mantuitorul l-a vazut in Simon Petru: „O calitate naturala cu care s-a nascut Petru statea in faptul ca era om de initiativa. Omul nascut sa fie lider va avea intotdeauna ambitie, dorinta de a face ceva, va avea energia schimbarilor, energia unor lucruri noi. Este omul care face sa se intample lucrurile in jurul lui. Petru nu numai ca pune intrebari, dar si raspunde la ele, atunci cand il intreaba altii. Este primul care raspunde pana si la intrebarile Domnului. „Cine zic oamenii ca sunt EU?” Iar Petru face imediat declaratia aceea extraordinara: „Tu esti Hristosul, Fiul Dumnezeului Celui Viu.” El este un om de initiativa.”

De fapt, talentul deosebit al Mantuitorului a fost de a pune in valoare capacitati nebanuite, care existau in inima lui Petru, dand la o parte toata zgura trasaturilor de caracter defavorabile. Acest lucru se poate intampla cu oricare dintre noi, atunci cand ajungem sa invatam lectiile pe care Domnul Hristos ni le ofera.

Apostolul iubirii

Un alt caracter de exceptie este cel al lui Ioan, numit si „apostolul iubirii”. Ceea ce il distinge pe acest apostol este pasiunea deosebita pe care a avut-o fata de Isus Hristos si invatatura Sa. Problema lui era ca nu stia sa mentina echilibrul intre diferitele sale trasaturi de caracter si astfel, ajungea ca ravna sa il conduca la intoleranta. „Ioan este omul care nu are exceptii. Pentru Ioan, lucrurile sunt simple si foarte clare: ori umblam in lumina, ori in intuneric. El vorbeste in alb si negru. Dupa ce citesti scrierile lui Ioan, ai nevoie de apostolul Pavel, care vorbeste si despre alte culori decat alb si negru.”

In continuare, Petru Lascau ne spune: „Oamenii ca Ioan au tendinta sa duca lucrurile la extreme. Zelul pentru adevar trebuie echilibrat de dragoste pentru oameni, altfel ajungem la judecata, ajungem sa fim aspri si lipsiti de compasiune. Ucenicia la picioarele Domnului Isus Hristos a fost suficienta sa transforme acest caracter puternic intr-o persoana echilibrata.”

La piciorul crucii

In acelasi timp, Ioan trebuia sa invete cum sa mentina echilibrul intre ambitie si umilinta. Astfel, exemplul de umilinta si de lepadare de sine al Domnului Isus Hristos l-a condus treapta cu treapta pe apostolul Ioan, sa invete ca adevarata maretie se dovedeste prin lucrurile cele mai umile. El a fost atat de impresionat de gestul spalarii picioarelor realizat de Mantuitorul, incat este singurul dintre evanghelisti care il reda cu multe detalii.

„Deodata, Domnul si Invatatorul rastoarna spectaculos piramida ierarhiilor lumii. Vazandu-L incins cu stergar si aplecandu-Se la picioarele colegilor Lui, sa le spele, asemenea unui sclav, inima lui Ioan n-a mai ramas aceeasi. Astfel, Ioan a invatat sa mentina in echilibru ambitia si umilinta.” Ioan a invatat sa pastreze un echilibru intre suferinta si glorie: „La inceput, Ioan a fost setos de glorie si gata de suferinta, ca oricare dintre noi. Dorea sa aiba un tron la dreapta Mantuitorului, dar nu vroia sa sufere pentru aceasta.”

Privind insa mai departe, autorul ne spune: „Apoi, la piciorul crucii, a vazut suferinta extraordinara a Mantuitorului, I-a auzit ultimele cuvinte, a vazut cumplita moarte prin crucificare, a vazut pretul gloriei lui Isus si costul preaslavirii viitoare.” Din acel moment, el a inteles ca „iubirea lui Hristos este o iubire transformatoare, o iubire care te schimba.” Concluzia este ca „daca un fiu al tunetului se poate transforma intr-un ucenic al iubirii, aceeasi iubire ne poate transforma si pe noi.”

Iacob, fratele lui Ioan

Un alt caracter deosebit este cel al lui Iacob, fratele lui Ioan, care de asemenea, „dorea cununa de slava, insa Domnul i-a dat cununa suferintei. Dorea putere, in timp ce Domnul dorea sa ii dea slujirea. Voia un loc de cinste si Domnul i-a dat un mormant de martir.” In mod paradoxal, ambitiile lui Iacob, fratele lui Ioan, nu s-au realizat in cursul vietii, dar cu siguranta, temperamentul sau furtunos a ajuns sa fie schimbat prin legatura cu Mantuitorul. „Iacov ramane prototipul omului pasionat, zelos, deschizator de drumuri, puternic, dinamic si ambitios. Pasiunea lui insa, a fost temperata de sensibilitatea si de harul Domnului nostru Isus Hristos. A invatat sa-si controleze mania, sa-si infraneze limba, sa-si redirectioneze zelul, pentru Imparatia lui Dumnezeu.”

Deci, „Iacob este o incurajare pentru fiecare dintre noi, viata sa spunandu-ne ca Dumnezeu poate converti in lucruri pozitive si bune pana si ravna noastra lipsita de pricepere, pana si avantul si ambitiile noastre iesite din comun. Intalnirea cu Domnul Isus Hristos conduce intotdeauna, la transformare.”

„O piatra umila”

Nu am putea sa nu il remarcam si pe Andrei, acel om „gata sa ajute”, o persoana cu un caracter deosebit, pentru ca desi ramane in umbra, lucrarea sa aduce rezultate remarcabile. Andrei are acea calitate de a-i conduce pe oameni la Isus Hristos unul cate unul. Astfel, el l-a adus pe Petru la Mantuitorul si „trebuie spus ca daca crestinismul contemporan il preaslaveste pe Petru ca fiind temelia bisericii este pentru ca fratele lui, un om aproape necunoscut, l-a luat de mana intr-o zi si l-a dus la Mesia. Petru L-a cunoscut pe Isus Hristos datorita fratelui sau, Andrei.”

Mai departe, autorul consemneaza: „Andrei nu era un stalp ca Petru, Iacob sau Ioan, dar era o piatra umila, de o utilitate extraordinara in Imparatia lui Dumnezeu. N-a scris nici o epistola, n-a predicat multimilor. In Biblie, in galeria marilor oameni ai lui Dumnezeu, el este mai degraba o silueta decat un portret. Dar tot ce stie sa faca, el face bine, face temeinic. El a condus oameni la Isus Hristos si oamenii acestia raman. Impactul muncii sale este extraordinar.” Prin urmare, „probabil ca Andrei n-a stiut sa explice principii teologice foarte profunde. Probabil ca n-a stiut sa tina studii biblice sau predici, dar daca te-a vazut ca ai nevoie de Isus, te-a luat de mana si te-a dus la El.”

Cand un om practic devine un om al credintei

Ar mai fi de amintit si apostolul Filip, acel „om practic, acel om al socotelilor, care spune mult mai usor ca nu se poate, atunci cand trebuie sa se ia o decizie majora”, o persoana care „cunostea prea multa aritmetica pentru a fi un aventurier.” Astfel, autorul ne spune ca „este foarte greu pentru un asemenea om practic ca Filip, sa se intoarca la Dumnezeu, pentru ca el face socoteli tot timpul. El isi smulge cu greu radacinile din pamant, ca sa se uite spre cer si sa inteleaga credinta care nu poate fi calculata si nu poate fi masurata.” Insa la picioarele Mantuitorului, acest om a fost transformat pentru a deveni un adevarat apostol.

„Filip si-a biruit tendintele naturale ale temperamentului sau. A devenit un alt om, un om al credintei, un om care a murit pentru cer, un om care a renuntat la lumea de acum pentru cea viitoare. Filip, un om care a trait prin calcule, dar care a ajuns la credinta, un caracter schimbat de Domnul si Mantuitorul nostru, Isus Hristos.”

„Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El”

S-ar mai putea spune multe si despre ceilalti apostoli, dar concluzia finala este una singura: nu poti ramane acelasi, dupa ce L-ai intalnit pe Domnul Isus Hristos. In atingere cu „Cuvantul vietii, oamenii simpli devin apostoli, iar trasaturile necizelate ajung sa fie transformate, rafinate, curatite, astfel incat aurul unui caracter autentic sa fie scos la iveala.” In contact cu ucenicii Sai, Domnul Isus Hristos nu S-a lasat descurajat de ceea ce parea a fi o imposibilitate, fiindca mai presus decat puterea convingerii omenesti, prin El lucra Duhul Sfant, capabil sa realizeze acel lucru tainic, si totusi fara de seama, numit „nasterea din nou.”

Acestia au fost „Apostolii Domnului Isus”, iar Petru Lascau ne invita sa meditam la ceea ce Dumnezeu a lucrat prin ei, pentru ca in felul acesta, „sa fim incurajati a ne lasa la randul nostru, ca instrumente in mana Celui care schimba sufletele oamenilor si astfel, lumea sa vada din nou, ce poate face Dumnezeu prin viata celor care se incred pe deplin in puterea Sa. Dumnezeu nu are nevoie de voluntari, ci de oameni chemati de El.”

Momentul in care am trecut pe langa moarte

by Daniel Ganea – Surprise, Arizona
http://www.phoenixmission.org

Dan_AnaIn vara anului 2002, inca mai eram proprietarul unei firme de transport interstate. Intr-o noapte, conduceam un tir mare, pe 18 roti, incarcat la maximum (in jur de 80.000 pounds), pe ruta California, cu destinatia Boston, Massachussets. In cabina, alaturi de mine, se afla sotia. O luasem cu mine, in plimbare, in acea cursa.  Aveam viteza  legala, de 75 mile pe ora din zona aceea . Inainte de Cheyenne Wyoming am fost implicat intr-un mare accident. Eram incarcat la maxim 80,000 pounds . Cum se intimpla foarte des in unele zone , in jurul orei doua noaptea instantaneu un cerb mare de padure mi-a taiat calea, ne avind prea multe sanse, s-a sfirsit cu rasturnarea truck-ului.
Chiar si acum, dupa atatia ani, sotia inca mai spune ca aude vuietul rotilor si parca vede tragedia accidentului si camionul, cazut intr-o parte. Atunci, a fost momentul cand am trecut pe langa moarte. Echipamentul pe care il transportam s-a facut praf. Pastrez si acum, pozele facute de politie, la locul accidentului, ca pe o marturie de la ce ne-a salvat Dumnezeu. Si eu si sotia eram grav raniti. Eu aveam mana dreapta sfartecata la cot, numai pielea atarna, iar sotia era plina de rani pe tot corpul. Insa rana cea mai periculoasa o avea la cap. Amandoi siroiam de sange, iar sotia nu se mai putea misca. Sa iesim afara, parea imposibil, trebuia sa fi sarit din cabina, insa la cat eram de raniti, ni se parea prea mare inaltimea de la care ar fi trebuit sa o pornim. In plus, cine sa ne fi scos de acolo, atata timp cat nimeni nu se apropia de camion, de frica unui incendiu sau a unei explozii? Cabina era deja plina de fum si de gaze. I-am strigat sotiei ca ar fi bine sa ne grabim sa iesim, pana cand nu ia foc camionul. “Du-te acasa, la copii”, mi-a soptit ea, “pentru ca eu nu mai pot sa ma misc. Aici voi muri.” In clipele acelea, mi-am dorit pentru  prima data in viata,  din toata inima, sa parasesc aceasta lume. “Adu-ti aminte”, i-am spus sotiei, “ca atunci cand ne-am casatorit, ti-am jurat dragoste si ti-am promis ca nu te voi parasi niciodata. De aceea, daca Dumnezeu vrea sa murim aici, vom muri amandoi. Parintii nostri ne vor creste copiii, iar Dumnezeu le va purta de grija.” Insa in acele clipe grele, mi-au revenit in minte,  cuvintele din scriptura pe care pastorului Nelu Veres, le repeta in nenumarate rinduri. “Ridica-te, incinge-ti coapsele si porneste inainte, caci Dumnezeu este cu tine. Nu te teme de nimic!”  Atunci, am prins curaj si am actionat. Am luat tot ce am gasit la indemana si folosindu-ma de mana sanatoasa, am inceput sa izbesc usa, care a cedat, in cele din urma. Imi amintesc ca am luat-o pe sotie pe umar, si am sarit din camionul avariat. Am asezat-o apoi, pe iarba, cat mai departe de masina. Au fost clipe extrem de tensionate, pentru ca ea nu mai era prezenta si nu ii mai simteam pulsul. Si atunci, am strigat cat am putut de tare – “Doamne Dumnezeule, nu imi pasa de nimic din tot ce mi-ai luat , dar Te rog, nu mi-o lua pe ea. Iti promit ca voi spune oricui, oriunde m-as afla, ca Tu existi.” In momentele acelea grele de necaz , sotia, ca printr-o minune, a deschis ochii. A mai durat o ora pana cand a sosit ambulanta, sa ne duca la spital. In tot acest timp, am tinut-o in permanenta, de vorba.  Ofiterul de politie locala, care a venit sa constate accidentul, m-a intrebat cine ne-a scos din cabina. Dupa parerea lui, meritau un premiu cei care reusisera sa ne salveze de la o moarte sigura. I-am raspuns ca nu s-a oferit nimeni sa ne dea o mana de ajutor, am iesit singuri din cabina, asa cum am putut. La inceput, i-a fost greu sa ma creada. Mi-a marturisit ca are ani buni de experienta in politia rutiera si nu a intalnit niciodata un caz in care victimele sa se elibereze singure. I-am spus ca ii dau dreptate, insa nu trebuie sa uitam ca exista Unul nevazut, care ne poate scapa din cele mai neasteptate si mai dificile situatii, si acesta este Dumnezeu. A fost de acord cu mine. Acelasi lucru l-am declarat in rapoartele intocmite de politie si la stirile locale. Printr-o minune a lui Dumnezeu, sotia mea si cu mine suntem si astazi, in viata si sanatosi si Ii multumim Lui pentru aceasta.

Puterea de nestavilit a amintirilor

by Octavian Lupu
http://conexiuni.intercer.org

Windmill.jpgTrecutul … Ce este mai cunoscut si totusi atat de putin inteles? In memorie ne navalesc deodata impresii, senzatii, fragmente din evenimentele prin care am trecut, intr-un amestec ce ne uneori ne ameteste, alteori ne obsedeaza, pentru ca in cele din urma nostalgia timpului ce s-a scurs sa ne cuprinda cu totul. Ce a fost, s-a dus si mai mult ca sigur ca nu se va mai intoarce. Ocaziile pierdute sau oportunitatile folosite, esecurile sau realizarile, suferintele sau bucuriile, toate laolalta au fost ingropate in timpul ce s-a dus.

Dar chiar sa nu mai fi ramas nimic? Sa nu mai existe vreun reper sau vreo idee din ceea ce a fost? Ei bine, asemenea camerei de luat vederi, ce surprinde desfasurarea imaginilor catre care este ea indreptata, o multime de amintiri ne-au mai ramas vii in memorie, iar acestea revin deseori la suprafata prin simpla putere a evocarii, a gandului ce refuza inca sa moara, sa se topeasca in oceanul amintirilor. Iar atunci cand filmul trecutului se deruleaza inaintea ochilor mintii, avem din nou ocazia sa traim acele evenimente ce ne-au impresionat de-a lungul vietii intr-un fel sau altul.

Unde doresc de fapt sa ajung? Ce anume urmaresc prin exercitiul explorarii amintirilor ce le purtam in suflet, uneori ca o comoara pretioasa, iar alteori ca o povara de care am dori sa fim eliberati cumva? De ce sa mai dam atentie la toate cate au fost? La ce bun si cu ce folos? De ce? Raspunsul este intuitiv de simplu, fiindca trecutul se afla in spatele prezentului, determinand viitorul, iar pentru fiecare dintre noi, experientele prin care am trecut reprezinta fundamentul a ceea ce suntem in clipa de fata si a ceea ce vom deveni de acum inainte.

Astfel, se poate intampla ca de multe ori sa ne fie teama sa inaintam pe cararea vietii, fiindca intr-o alta vreme, cineva ne-a descurajat in initiativele pe care le-am avut, sau alteori ne-a repetat la nesfarsit faptul ca nu suntem buni de nimic, distrugandu-ne imaginea de sine. In acest moment, ma opresc si nu pot decat sa constat cat de grea poate deveni povara sinelui, pe care il purtam fiecare dintre noi, atunci cand imaginea despre noi insine a fost deformata in mod grosolan fie de catre persoane neindemanatice in educatia celorlalti, in genul personalului didactic sau al parintilor, iar fie de catre persoane rau voitoare, ce au dorit sa ne compromita evolutia ulterioara.

Alteori avem tendinta de a ne ingrijora in mod excesiv, fiindca multi dintre noi am avut nesansa de a ne trai copilaria intr-o familie dezorganizata, in care absenta regulilor juste, conducea la inducerea unui simtamant de nesiguranta, in care oricand se putea intampla orice. Iar in alte ocazii, lasam sa treaca prin fata noastra ocaziile vietii, fiindca nimeni nu ne-a invatat sa incercam lucruri noi, sau eventual sa riscam intelept, pentru a putea sa ne dezvoltam deplinul potential pe care Dumnezeu l-a pus in fiecare dintre noi. Si ar mai fi multe de spus pe aceasta tema.

Intelegem astfel, ca amintirile nu pot fi aruncate intr-un cos de gunoi, sa scapam de ele, sau sa le facem uitate, fiindca ele fac parte din noi insine. De aceea, ele pot sa ne dinamiteze linistea interioara, sa ne copleseasca prin intensitatea rememorarii, sau dimpotriva pot sa ne ajute, sa ne motiveze pozitiv, sa ne determine sa ne intelegem mai bine, conducandu-ne sa ne dam seama cine suntem cu adevarat si ce dorim de fapt de la viata. Intr-o astfel de abordare, de fapt va trebui sa incorporam trecutul in experienta prezentului, lucru ce ne va oferi viziune pentru depasirea problemelor prin care trecem.

Din acest punct de vedere, amintirile pe care le purtam in suflet, pot deveni materia prima in zidirea vietii noastre viitoare, filtrand conotatiile negative, care altfel ne-ar impiedica sa ne inaltam la nivelul potentialului nostru deplin. In orice caz, nimeni nu va putea ignora forta trairilor generate de retrairea interioara a trecutului si energia primara, de nestavilit a amintirilor, ce trebuie intr-un fel sau altul sa fie canalizata spre zidire si nu distrugere.

Si iata-ne stand in picioare pe solul prezentului privind in fata spre orizontul viitorului si avand sub noi un zacamant bogat format din amintiri brute, necizelate, gata sa izbucneasca cu o putere mai mare decat a petrolului ce erupe la suprafata. De aceea, avem nevoie de o sonda pentru a fora in adancime si de un sistem de colectare, transport si prelucrare cu scopul de a obtine acele produse ce se vor constitui asemenea combustibilului pentru masina cugetului, cu ajutorul careia vom calatori pe drumul vietii.

Sa trecem acum la lucru si iata planul pe care il propun. Vom incerca sa sondam, cu titlu de exemplu, o experienta semnificativa din trecut, ce a avut puterea de a ne marca intr-un fel sau altul, incercand sa redam cu cat mai multe detalii relevante. Dupa aceea, vom analiza cu atentie respectiva experienta si vom incerca sa identificam mesajul pe care ni-l transmite, in acest sens observand anumite cuvinte si expresii cheie. In continuare, vom face apel la o alta „memorie”, „strabuna” de data aceasta, mai precis la Sfanta Scriptura, incercand sa determinam in Biblie fragmente ce se pot conecta ca inteles cu elementele cheie ale experientei relatate. Vom incerca, dupa aceea, sa combinam forta amintirilor redate cu cea a evenimentelor fundamentale reliefate de catre Sfintele Scripturi.

Mai departe, vom prelua cateva dintre fragmentele identificate si le vom slefui pentru a intelege mai bine mesajul lor. Ulterior, vom personaliza intelesul lor cu scopul de a le integra cu impresiile experientei noastre. Va fi astfel, un fel de studiu biblic aplicat, in urma caruia vor rezulta acele ingrediente necesare intelegerii corecte a experientelor pe care le-am avut de-a lungul timpului. In acest mod, vom ajunge sa eliberam energiile creative, pozitive si motivationale din amintirile pe care le purtam in adancul sufletului nostru, depasind complexele trecutului si realizand potentialul viitorului.

In continuare, vom realiza o adaptare a invataturilor pe care le-am dedus, prin exercitiul rugaciunii, care va fi redata printr-o forma scrisa, in care se vor imbina elementele spirituale cu experienta noastra. Iar astfel, vom ajunge sa rescriem sub o alta perspectiva impresiile ce au rezultat, adaugand o perspectiva spirituala deprinsa din Sfanta Scriptura. Este de asteptat ca vom obtine o descatusare a energiilor pozitive din adancul nostru si o eliminare progresiva a aspectelor negative, ce altfel ne-ar fi compromis evolutia ulterioara.

Nu in ultimul rand, vom ajunge sa definim un plan de actiuni concrete, pornind de la ceea ce am constatat prin aplicarea Cuvantului divin in intelegerea propriului nostru trecut. Vom jalona un viitor in care forta binelui va da contur celor mai nobile aspiratii si celor mai de seama ganduri pe care le avem in inima noastra.

Intr-un cuvant, vom prelua petrol brut din zacamantul amintirilor noastre, il vom analiza calitativ in ce priveste compozitia. Vom adauga, dupa aceea, elemente „catalizatoare”, obtinute din studiul Sfintelor Scripturi. Ulterior sa obtinem produse derivate, in genul benzinei si motorinei, ce le vom folosi cu rol de carburant pentru a alimenta motorul actiunilor pe care le vom intreprinde de acum inainte. Astfel, printr-un proces de „rafinare”, similar celui din industria petroliera, vom folosi pe post de catalizatori cuvintele Bibliei, cu scopul de a avea putere pentru ziua de azi.

„In racoarea diminetii” – 55 de meditatii biblice despre rugaciune, credinta si lauda, semnate Petru Lascau

by Octavian Curpas

RacoareaDiminetii

Motto: „Ziua de azi este zi de har.”

Ne-am gandit oare, ca Muntele Maslinilor este aproape de noi in fiecare zi? De cate ori am cugetat pana acum, la faptul ca am putea avea acces in locul in care Domnul Isus Hristos Insusi Se intalnea cu Dumnezeu in orice dimineata? Ei bine, fie ca ne-am dat sau nu seama de aceasta posibilitate, cartea „In racoarea diminetii” scrisa de Petru Lascau ne conduce spre acel loc tainic al intalnirii cu Tatal.

Singur cu Dumnezeu

„In racoarea diminetii” este o adevarata calatorie spirituala ce are drept scop intarirea noastra nu doar in alergarea zilnica, dar si atunci cand trecem prin felurite incercari. De-a lungul a 55 de meditatii crestine, menite sa acopere toate saptamanile unui an, suntem purtati in cele mai diferite experiente ce marcheaza drumul crestinului catre Imparatia lui Dumnezeu. Pornind de la un verset biblic, Petru Lascau dezvolta, pe parcursul mai multor pagini, diferitele concepte si idei legate de intelesul cuvintelor Sfintelor Scripturi.

Conectand in mod armonios invatatura biblica la experienta personala si imbinand-o cu citate din diferiti teologi sau invatatori, autorul realizeaza un autentic manual de studiu, ce ne initiaza in taina intalnirii cu Dumnezeu. Printre titlurile meditatiilor din acest volum se numara „Armonia dragostei”, „Cum vorbim lui Dumnezeu”, „Glasul Domnului”, „Lumina si mantuirea mea”, „Maretia Domnului”, „Minunata noastra nadejde”, „Misiunea profetului”, „Painea cea adevarata”, etc.

Din martie pana in august 2001

Petru Lascau – autorul volumelor “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”, “Apostolii Domnului Isus”, “Familia patriarhilor”, „Semnatura iubirii” – ajunge in America in 1985 si se stabileste la Chicago. „Dupa 16 ani de locuit in Chicago, chemarea la o noua aventura a vietii ma lansa pe o noua orbita, de data aceasta la Phoenix, orasul din Valea Soarelui Arizonei”, ne marturiseste autorul chiar de la inceputul cartii „In racoarea diminetii”, referindu-se la experienta care a stat la baza scrierii acestei colectii de meditatii crestine. „Convulsiile unei asemenea schimbari au inceput in martie si au durat pana in august 2001. Sase luni de lupte cu mine insumi, cu presiunile celor ce voiau sa ma convinga sa raman si ale celor care ma asteptau, au lasat urme adanci in sufletul meu. Ma simteam deconectat afectiv de cei pe care ii lasam in urma, dar nu aveam inca stabilite legaturile cu cei la care plecam. Zilele se rostogoleau peste mine si viata mea parea cuprinsa de iuresul unui plonjon pe un tobogan alunecos”, continua acesta.

Totusi, dupa o jumatate de an in care se afla in cautarea unui raspuns din partea lui Dumnezeu cu privire la oportunitatea deciziei de a parasi Chicago, Petru Lascau intelege ca este voia Tatalui Ceresc sa mearga mai departe. Prin urmare, acesta ia decizia de a se muta la Phoenix, Arizona, unde de atunci, slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

De pe piscurile sperantelor, in abisul disperarilor

Intelegem astfel, de la inceput, ca „In racoarea diminetii” isi are izvorul in experienta prefacerilor spirituale de anvergura, atunci cand trebuie sa lasi in urma realizarile acumulate de-a lungul unei perioade lungi de timp si totodata, trebuie sa te avanti in necunoscut. Chiar daca este vorba de slujire pastorala, situatia lui Petru Lascau este similara cu a oricaruia dintre noi, atunci cand ne aflam in valea marilor decizii de care depinde cursul ulterior al vietii noastre. Continuand cu experienta dureroasa a schimbarii, autorul spunea: „Fiecare zi avea meandrele ei, in curbe sinusoidale, urcand pe piscurile sperantelor, ca sa se naruiasca, apoi, in abisul disperarilor. Parca traiam din nou, durerile marilor dezradacinari de altadata, dar lipsite acum de incantarea explorarii noului continent si de bucuria evadarii din prizonieratul comunist. In locul mamei, plangand pe peronul garii din Oradea, ramaneau fratii mei, cu care am suferit si ne-am bucurat impreuna, timp de 16 ani.”

Atunci cand sfarsitul inseamna un nou inceput

Aceste cuvinte, involuntar, ne conduc prin strafulgerari ale memoriei, catre imaginile descrise de Petru Lascau in „Pasi spre lumina”. Intr-un fel sau altul, „In racoarea diminetii” nu reprezinta altceva decat un nou „pas spre lumina” in experienta autorului, inca o etapa de apropiere de Dumnezeu, inca un salt in necunoscutul acestei lumi, dincolo de care se afla Imparatia Cerurilor. Evocand imaginea mamei plangand pe un peron pustiu, ne identificam cu usurinta cu experienta autorului, gustand amarul despartirii de cei dragi, fie ei rude sau frati de credinta.

In esenta, orice despartire are o componenta dureroasa ce ne marcheaza, realizand insa, posibilitatea altoirii pe aceasta rana, a unei noi experiente. Tocmai de aceea, pe rana deschisa a desprinderii de cei dragi, a plecarii din mijlocul comunitatii pe care a servit-o un timp atat de indelungat, autorul planteaza pur si simplu, o colectie de meditatii si de cugetari menite sa-i intareasca si sa-i sustina pe toti cei care se impartasesc de suferinta separarii pentru o vreme, de cei iubiti.

Painea mea sufleteasca

„Merinde pentru sufletul trudit de spasmele acestei schimbari mi-a fost din nou, Cuvantul Sfintelor Scripturi. Dimineata de dimineata, inainte ca forfota zilei sa inceapa, ma furisam afara, pentru plimbare si rugaciune, ca apoi, in linistea biroului meu, sa meditez la cate un verset biblic, pe care mi-l oferea calendarul deschis pe masa de lucru. Asa s-au nascut aceste scurte meditatii, care poarta in ele nu doar painea mea sufleteasca pentru acele zile, dar au si o parte din atmosfera acelor framantari launtrice. Cugetarea mea la aceste cuvinte sfinte mi-a adus alinarea sufleteasca si incurajarea de a infrunta o noua zi.” Cu siguranta ca atunci cand ne deschidem sufletul inaintea Creatorului nostru la inceput de zi, vom putea sa gustam o astfel de experienta si sa fim inviorati de descoperirea Celui Prea Inalt.

Adevarata noastra nadejde

Prima meditatie cuprinsa in carte se numeste „Adevarata noastra nadejde” si nu intamplator, cel dintai articol face referinta la speranta pe care o avem cu privire la ceea ce Dumnezeu ne-a promis. Starea sufleteasca a autorului este descrisa in cuvinte clare, astfel: „Parcurg, la ora actuala, una dintre cele mai confuze perioade din viata mea. Sunt la un fel de intersectie si nu stiu incotro s-o iau. Pe de o parte, imi reprosez ca am intrat singur in aceasta ceata a nesigurantei, buimac si naiv, visator si dornic de nou. Pe cand mi se parea ca lumina de la capatul tunelului imi va aduce dezlegarea acestei sarade, am constat ca erau farurile unui tren. Astept impactul din moment in moment.”

Fara a da detalii, de altfel nenecesare, autorul contureaza esenta trairilor sale, care au un mare grad de generalitate, aplicandu-se oricarei persoane ce trece prin situatii similare. In astfel de momente, ne este mai usor sa cadem in disperare decat sa luam cuvintele Scripturii si pur si simplu, sa Il credem pe Dumnezeu pe cuvant. In acest sens, Petru Lascau ne ofera un bun exemplu ce se cere urmat, de a nadajdui in Dumnezeu si de a fi tari privind la El.

Nu-mi ramane acum decat lauda

In fond, orice incercare nu este decat un test al credintei, iar in acest sens, autorul spune: „Testul credintei mele este acum. Nu suferinta. Nu dificultatea. Nu confuzia. Ci asteptarea. Pot sa astept? Pot sta linistit? Pot oferi o sansa Domnului? Pot ingadui pe Domnul?” Astfel de intrebari se nasc in mintea fiecaruia dintre noi, atunci cand nu ne este clar incotro sa privim, de ce sa ne agatam, cand suntem incercati. Si fiindca nu gaseste nici o solutie aparenta la problemele cu care se confrunta, Petru Lascau se prinde cu toata puterea de cel din urma bastion de rezistenta al credintei, care este lauda lui Dumnezeu.

„La aceasta intersectie, nu-mi ramane decat lauda. Voi continua sa-L laud, chiar daca nu inteleg rostul lucrurilor si nici devenirea lor. Nu caut explicatii. Stiu ca nu le voi primi, cum nu le-a primit nici Iov. Dumnezeu nu este dator nimanui cu explicatii… Nu-mi ramane acum decat lauda… Imi voi imbarbata inima cu laudele Lui. Voi canta slava Sa. Imi voi ridica fruntea sus si voi aduce jertfe de lauda Dumnezeului meu. Nadajduiesc in Domnul, nadajduiesc impotriva oricarei nadejdi.”

El este Domn al pacii

Prin urmare, lauda lui Dumnezeu reprezinta primul lucru pe care il deprindem „In racoarea diminetii”, cand in taina si singuri, ne putem intalni cu Dumnezeu, invatand de la El cum sa pasim in necunoscutul ce sta inaintea noastra, pe care nu-l intelegem, nu-i vedem capatul, dar cu siguranta, la sfarsitul caruia ne asteapta chiar Dumnezeu.

Aceasta frumoasa marturie de credinta se impleteste armonios cu fiecare meditatie din cuprinsul volumului „In racoarea diminetii”. Cele mai mari opere au fost realizate in momentele de cumpana, de incertitudine si, uneori, chiar de indoiala. In laboratorul tainic al inimii omenesti, impresiile cauzate de experiente dificile se transforma sub actiunea harului divin, in capodopere sau cugetari ce raman ca invataminte valabile pentru viitor. Din registrul bogat al trairilor lui Petru Lascau consemnate in acest volum, un element central este conceptul pacii in Hristos. Astfel, autorul ne spune: „Isus nu ne promite o lume fara necazuri. Fara suferinte. Fara pierderi. Fara esecuri. Fara respingeri. Le vom avea din plin. Probabil ca mai multe decat altii. Dar putem avea pace in El si putem indrazni. Cand lumea nu ne va oferi pace, putem sa o avem in El. Ne adapostim in El ca intr-un turn tare, gustand din pacea Sa, asa cum lumea nu ne-o poate da. Ne putem ascunde in Stanca veacurilor, pana trece furtuna. Putem avea pace in El, atunci cand n-o mai avem nici macar in noi insine. El este Domn al pacii.”

Numai noi si Dumnezeu

Mai departe, comentand ideea de pace venita de la Dumnezeu, autorul ne spune: „Inaintea marilor batalii, Domnul iti ofera un Elim, loc de odihna si pace, cu finici si izvoare. Ai nevoie de pace inainte de a purta razboaiele Domnului. El este Domn al pacii.” Acest concept se uneste in mod armonios cu tema luminii si a iubirii. De fapt, adevarata pace se afla intr-o stransa legatura cu modul in care primim si daruim lumina, adica intelesul cuvintelor lui Dumnezeu si iubire, o motivatie sfanta, venita de la Isus Hristos.

Petru Lascau noteaza: „Caracter este ceea ce suntem cand ramanem singuri, cand nu ne vede nimeni. Ce facem cand nu avem spectatori. Cand suntem numai noi si Dumnezeu. Atunci se vede caracterul nostru. Omul pacatos se teme sa vina la lumina, sa nu i se vadeasca faptele. Se teme de transparenta. De aceea iubeste intunericul, confuzia, masca, aparentele. Lucrul acesta se cheama fariseism. Sa prezinti o fatada falsa, menita sa ascunda adevarul despre tine.”

Numai Hristos poate face oameni noi

Poate nimic nu este mai periculos pentru relatia noastra cu Dumnezeu decat aceasta forma de autoinselare numita fariseism, despre care autorul comenteaza: „Fariseismul creeaza o imagine neadevarata despre sine insusi. Tendinta naturala a fariseului este sa prezinte imagini cat mai pozitive, cat mai roz despre sine. Si de la acest sindrom al fariseismului putem ajunge imediat, la subiectul „formelor seci”. Cu siguranta ca atunci cand biserica pierde insemnatatea mesajului crestin, se ajunge la aceasta situatie, in care formele iau locul esentei.

In acest sens, Petru Lascau ne spune: „Produsul religiilor noastre este mai degraba, slujba sau serviciul, decat caracterul asemanator al lui Hristos. Si cand larma slujbei se ridica spre cer, Divinitatea Isi astupa urechile. Sarbatorile si slujbele, ritualurile si inchinarile nu pot sta alaturi de lipsa de caracter. Dreptatea si neprihanirea trebuie sa fie ape limpezi, care sa curga viu si etern de sub altarul religiilor noastre… educatia produce pacatosi cu diploma. Religia, pacatosi religiosi. Numai Hristos poate face oameni noi. Religia oamenilor nascuti din nou este o muzica placuta pentru cer, indiferent cu ce instrumente se canta.”

Din moarte la viata

Si astfel, trecem la o alta tema, ce ne poarta „Din moarte la viata”. Putem urmari experienta autorului, care spune: „Credinta si ascultarea ne trec din moarte la viata. Ma gandesc in dimineata aceasta de mai, cand ploaia de azi noapte a lasat binecuvantarea racorii sale peste padurea cu frunze fragede, la ziua glorioasa cand voi bate la randul meu, la portile vesniciei. E atata nostalgie si durere in acest gand, daca ii fixez punctul de referinta aici, intre acesti stejari ce-mi vor supravietui, aici printre florile padurii care vor rasari si in primavara viitoare. Privite insa din perspectiva vesniciei, nu va fi decat o calatorie intr-o lume a bucuriei pure, in prezenta Celui pe care L-am iubit si ascultat, spre marea si glorioasa intalnire cu El si toti cei dragi inainte mergatori. Si aceasta este fericita mea nadejde.”

Razboiul lumilor

Un alt fragment de meditatie cu invataminte deosebit de actuale pentru noi este cel intitulat „Razboiul lumilor”. Autorul ne atrage atentia asupra conflictului de natura spirituala ce se desfasoara la nivel planetar si astfel, noteaza: „Taberele sunt clar delimitate. O parte a societatii crede ca Dumnezeu exista si ne-a dat reguli de convietuire sociala, pe care trebuie sa le respectam; pe cand cealalta parte vede in credinta noastra religioasa un impediment major in calea progresului uman si mai ales, in calea libertatii individului. Aceste doua tabere sunt de fapt, doua sisteme total incompatibile din punct de vedere moral. Ele atrag fara discriminare, oameni de orice culoare, de orice statut social, de orice fundal etnic, crestini si evrei, barbati sau femei… Aceste lumi aflate in cursul lor spre o coliziune puternica produc ceea ce numim razboiul cultural.”

Rugaciunea ca o provocare

Trecand in alt registru, autorul se ocupa de problematica rugaciunii si a dificultatilor cu care ne confruntam cand vrem sa ne adresam lui Dumnezeu: „In primul rand, rugaciunea pare sa fie un act nenatural. Cu toate ca omul a fost creat pentru partasie cu Creatorul Lui, pacatul a schimbat aceasta activitate naturala intr-o functiune nenaturala. Pacatul a tocit, a erodat aceasta dorinta originara a sufletului omenesc dupa partasie cu Dumnezeu. El a afectat cu precadere dimensiunile spirituale ale fiintei noastre… De aceea, rugaciunea devine o provocare deosebita pentru orice fiinta umana.”

In continuare, putem citi: „Rugaciunea este actiune prin faptul ca prin ea ajungem dincolo de spatiu si timp, la Dumnezeu. Daca nu vom vedea rugaciunea ca o astfel de actiune nu vom dezvolta acest obicei. Va trebui sa invingem acea parte din noi care ne spune ca rugaciunea este nenaturala.” Prin aceasta intelegem ca „rugaciunea trebuie sa fie un timp de conectare la vointa divina si acceptarea prin credinta a acesteia. Marii oameni ai rugaciunii au fost mai degraba, persoane care au stiut voia lui Dumnezeu decat oameni care L-au convins pe Dumnezeu sa faca voia lor.”

Merita sa traim inaintea Lui

Si astfel, ne indreptam gandurile catre „Timpul Domnului si timpul omului” – lucruri ce se afla intr-un contrast evident, dar care ne marcheaza in fiecare clipa. „Trebuie sa fii vesnic pentru a intelege vesnicia. Problema timpului nu poate fi patrunsa din spatele gratiilor prizonieratului nostru in timp. Traim cu regretele zilei de ieri si cu teama de maine intr-un prezent pe care nu-l stim fructifica. Grefati pe linia timpului, nu ne putem desprinde nici macar pentru o secunda sa ne privim viata dintr-o alta perspectiva.” Iata de ce, in continuare, „Dumnezeul nostru, netributar timpului, ne iarta pacatele trecutului, ne da un viitor si o nadejde si merita sa traim inaintea Lui, azi.”

Exist prin El

Nu in ultimul rand, este evocat „Motivul bucuriei mele”, prin care ne sunt redate impresiile autorului in fata spectacolului naturii, marturisindu-L pe Dumnezeu. In aceasta meditatie bazata pe Psalmul 28:7, autorul ne spune: „E o dimineata neasemuit de frumoasa de mai, cu racoare si soare luminos. M-am plimbat prin gradina, admirand florile, renascute parca dupa ploile de asta noapte. Iarba, de un verde intens, rade in soarele diminetii. E atata prospetime in aer si e atata pofta de viata, in toata natura. Pasarile se iau la intrecere in triluri. Parca simt si eu, prin vene un flux innoitor de viata si bucurie de a trai. Stiu acum ca e de la El, puterea si vigoarea fiintei mele. El, Domnul este taria, puterea, forta, energia si vitalitatea fiintei mele. Prin El, se tin toate lucrurile in intregul univers. Moleculele mele sunt laolalta din cauza Sa. Exist prin El.”

Ce Dumnezeu minunat avem! Dragostea Sa se descopera in natura, care este o sursa a vietii, dovada vie a faptului ca El ne poarta de grija. „Pana si mintile cele mai prozaice si lipsite de sensibilitate nu pot trece fara sa observe abundenta vietii din jurul lor, chiar daca ignora frumusetea ei. Plante si animale, pesti si pasari, gaze si fluturi intr-o varietate greu de imaginat. Plimbandu-ma doar in mica mea gradina, sunt fascinat de fiecare data de diversitatea formelor si a culorilor frunzelor si petalelor florilor. Dumnezeu parca S-a jucat la scara planetara cu milioane de forme si nuante, cu texturi si combinatii spatiale, diversificand si multiplicand la infinit totul, dintr-o abundenta divina de talent si resurse. Nu pot sa nu ma gandesc la harul Lui divin, atunci cand vad risipa frumusetii din cararea mea”, comenteaza Petru Lascau.

Inca o zi de har

Dar cu siguranta ca „Vremea este scurta”, fapt pentru care autorul spune: „Ma gandesc in dimineata aceasta la timpul scurt care mi-a mai ramas din viata mea. Zece, douazeci, treizeci de ani? Numai Domnul stie. Va trebui sa fac ceva cu ei, pentru El si pentru cei dragi ai mei. Vreau ca El sa-mi spuna ca L-am primit si L-am gasit in acesti ani putini ai peregrinarii mele prin lume. Ziua de azi este zi de har. Zi in care-L pot cunoaste pe Hristos. Ziua mantuirii mele.”

Dupa atatea ocazii petrecute „In racoarea diminetii”, nu putem decat sa fim intariti spiritual, pregatiti pentru confruntarea zilei ce va urma, cu influentele potrivnice din aceasta lume, avand speranta si increderea ca asemenea Domnului nostru Isus Hristos vom primi putere si ajutor, atunci cand vom avea nevoie. O lupta se castiga doar daca este temeinic pregatita si cu siguranta ca mesajul acestei carti sta in a ne indemna sa primim puterea lui Dumnezeu inainte de inceputul fiecarei zile. De ce toate acestea? Pentru ce un astfel de efort, care pentru multi ar parea absurd, fara sens? Ei bine, fiindca „drumul nostru spre atingerea potentialului maxim in chemarea pe care o avem de la Dumnezeu este un drum presarat adeseori cu insuccese, dezamagiri si infrangeri. Inaltarea noastra depinde de El si se petrece in ciuda tuturor caderilor noastre, cu conditia ca aceste caderi sa fie caderi pe genunchi.”

“Vreau o alta lume” – Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie, de Victorita Dutu

by Octavian D. Curpas
Phoenix, Arizona

vreau_o_alta_lumeMotto: “Era El si zbura impreuna cu tine.”

Victorita Dutu este cunoscuta iubitorilor de arta prin cartile si tablourile ce ii poarta semnatura. In centrul creatiilor sale se afla intotdeauna, o imagine si o idee. “Fara acestea doua”, spune Victorita Dutu, “creatiile mele nu se sustin, e ca la matematica, tot ce fac are la baza rigoarea matematica. Iar in pictura e la fel, daca o pictura de-a mea nu are idee si nu transmite ceva, nu pot sa pictez. E ca o demonstratie launtrica a unui ceva pe care eu il caut si acel ceva nu poate fi decat frumos, intoarcerea la sacralitate, la templu, la vesnicie, la ordinea lui Dumnezeu, daca lipsesc acestea, ma plictisesc.”
Continue reading ““Vreau o alta lume” – Stihuri despre Indumnezeire si sfintenie, de Victorita Dutu”

„Iubirea inlacrimata” – Rime despre harul Celui din Vesnicii, iscalite de Cristina Francu


Motto: „Abia atunci pricepem pretul jertfei Tale/ Si lacrimile sfinte ce-au curs ca doua perle…” (Suntem asa de slabi)

„Eu nu scriu pentru mine, ci pentru altii: pentru cel ce imi citeste creatiile. Este adevarat ca scriu ceea ce gandesc despre anumite teme, cum vad eu un fapt ori un lucru, cum primesc lumina asupra unor pasaje din Scriptura. Scriu despre lipsurile vietii mele de credinta, despre cum tanjesc sa fiu. Ma gandesc ca la fel ca mine, si cititorul trece prin aceleasi lupte interioare si vreau sa stie ca nu este singurul. Vreau ca inima indurerata a cititorului, sufletul mistuit de dor, mintea ingandurata sa primeasca din Mana Divina eliberare. Iar peste toate lucrurile, sa nu uite ca exista Unul care vegheaza si care nu va ingadui nici o incercare peste puterea fireasca a fiecaruia de a o suporta…”, spune poeta iubirea.inlacrimataCristina Francu. In continuare, ea declara: „Stiu ca imi citesc poeziile oameni din toate categoriile de varsta, fara nici o exceptie. Primesc e-mail-uri de incurajare de la ei, comentarii constructive la versurile postate pe diverse site-uri crestine. Cei mai multi sunt oameni in varsta, peste care au trecut multe vanturi si ploi. Acestia se simt imbarbatati, incurajati sa mearga inainte pe Calea catre Cer. S-au aratat multumiti si bucurosi ca Dumnezeu are in generatia tanara poeti cu valori crestine inalte, ce scriu pe masura chemarii lor, la fel de inalta. Mai sunt cei tineri, placut impresionati ca una de-a lor scrie atat de sensibil. Apreciez acest lucru, mai ales ca in ziua de azi, din ce in ce mai putini tineri sunt interesati de literatura, in general, lumea virtuala ocupandu-le tot mai mult din timpul liber. Cei mai mici pretuiesc simplitatea unor poezii scrise de mine.”

Cristina Francu – poeta si jurnalista

Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984, la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina este casatorita cu Petrica Francu.

Cristina Francu este o admiratoare si o cititoare fidela a versurilor ce abunda de adevaruri biblice ale lui Costache Ioanid, dar si ale poetelor Tatiana Topciu si Sanja Cristea Tiberian. Anul trecut, autoarea a descoperit un nou poet care scrie pe placul ei. Este vorba de Simion Martian Felix, care a primit „Premiul de Excelenta” la „Concursul de Poezie pe teme biblice” organizat de revista „Cuvantul Adevarului”, la sfarsitul anului 2008. Cristina Francu ii lectureaza de asemenea, cu placere, pe Mihai Eminescu si Nichita Stanescu.

Timpul prezent

In prezent, Cristina Francu lucreaza la o povestire pentru copii si un roman pentru tineri, amandoua cu continut crestin. Povestirea relateaza experientele hotaratoare ale unei adolescente aflata in vacanta, la o matusa din partea mamei. Personajul e surprins de intamplari si faptele deosebite ale unor oameni care Il iubesc pe Dumnezeu si Il slujesc cu devotament. Copila este pusa fata in fata cu realitatea pacatului din viata sa, fiind dezgolita de falsa impresie a unui crestinism sec in esenta, inradacinat in traditii si obiceiuri. In urma unui accident din care scapa teafara, aceasta decide sa isi predea viata in mana Creatorului. De aici, existenta ei se schimba total.

Romanul, intitulat “Mama copilului meu”, descrie viata mai multor personaje surprinse in conflicte ce genereaza fapte cu urmari deosebite. Actiunea se petrece in jurul unui copil disparut de cand era in fasa. Toata lumea il crede mort, mai putin cea care il adusese pe lume. Ea continua sa il caute si il gaseste, dupa numeroase intamplari in care vede clar, Providenta lui Dumnezeu.

Ascunde-ma-n iubirea Ta cereasca

Cea dintai poezie religioasa purtand semnatura Cristinei Francu, intitulata „Isus”, a fost publicata in anul 2002, in „Buletinul Duminical” al Templului Penticostal din Galati. Erau versuri fara rima. Adevaratul debut insa, a avut loc la sfarsitul lui 2008, cu volumul de poezii „Iubirea inlacrimata”, aparut la Editura Succed Publishing, Medgidia. De ce acest titlu? „Pentru ca dintre toate sentimentele ce se nasc in inima umana, iubirea este cel mai frumos. Despre ea s-a scris si s-a cantat dintotdeauna. Fara ea nu suntem completi. La fel ca foamea si saracia, lipsa dragostei distruge omul. Nu ura, ci indiferenta”, spune autoarea.

„Ascunde-ma-n iubirea Ta cereasca,/ Dulceata ei adanc sa ma patrunda;/ In rauri mii din mine sa porneasca/ Si ura-n ea pe veci sa o cuprinda.” (Cuprinde-ma)
In lumina acestor stihuri, poeta adauga: „Eu nu imi pot imagina existenta fara dragoste, insa atunci cand iubesti, se intampla, uneori, sa suferi. Dar nu despre aceasta dragoste omeneasca am scris, ci despre cea divina; o iubire jertfitoare care n-a tinut cont de Sine, daruindu-Se fara regrete pentru salvarea lumii instrainata de Creatorul ei. Iubirea e inlacrimata, deoarece lacrimile sunt rodul suferintei, iar omul care intalneste Iubirea Divina trebuie sa nu uite niciodata tot ce a indurat Isus pentru el. Titlul volumului este de altfel, titlul poeziei cu care se deschide cartea”.

“Am scris mult mai profund si mai matur”

Referindu-se la “Iubirea inlacrimata”, Cristina Francu marturiseste ca a existat o perioada de doi ani in care nu a scris deloc versuri. “Parea ca Cerul e inchis pentru mine”, declara ea. “Nu aveam inspiratie deloc. La aceasta s-au adaugat si unele critici neconstructive din partea unei persoane. Tin minte ca ma consumam mult din aceasta cauza inlauntrul meu si imi faceam mai mult rau, atunci cand stateam in singuratatea fiintei mele, in liniste, si analizam spusele acelei persoane. Apoi, intr-o noapte, m-am trezit din somn si am simtit imboldul sa iau o foaie de hartie si sa scriu. Versurile curgeau unul dupa altul, asemenea unui izvor. Atunci am scris poezia „Am vrut”. Dupa aceea, am scris mult mai profund si mai matur. Incepusem un nou capitol din viata mea.”

Dovada ca asa stau lucrurile este si faptul ca majoritatea poemelor adunate sub genericul “Iubirea inlacrimata” vorbesc despre dragostea dumnezeiasca fata de fiinta umana. Cititorul este invitat sa isi aminteasca intotdeauna cat L-a costat pe Isus rascumpararea sa; pretul salvarii a insemnat moartea unui Sfant pentru un pacatos. “Si s-a oprit la crucea-nsangerata/ Proptita pe Golgota ce plange iar/ Si picurii din dragostea-Ti curata/ Imi daruiesc deplin iertarea-n dar.” (Sa ma smeresc)

Si un chip se contureaza

„Iubirea inlacrimata” este rodul educatiei crestine primite de Cristina Francu in copilarie, de la parinti ei, care au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare poezie din “Iubirea inlacrimata” are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Un poem ii este inchinat celei care i-a fost primul indrumator pe calea lui Dumnezeu – mama. „Si un chip se contureaza/ Dintre miile de fete:/ E fiinta cea mai draga -/ Mama plina de blandete./ Si din Biblie-mi citeste/ De-o Imparatie sfanta/ Si Cuvantul mi-l sadeste,/ Sa m-ajute in ispita./ Ma invata rugaciunea:/ Convorbirea cu eternul;/ Ma invata si cantarea / Inaltata doar prin Duhul…” (Mama)

Acest poem se numara printre poeziile din acest volum de debut pe care autoarea le percepe ca fiindu-i cel mai aproape de suflet. Alaturi de „Mama”, se afla „Iubirea inlacrimata”, „Mai urc o treapta”, „Primeste, Doamne, ruga mea tarzie”, „Lacrima”, „M-ai desteptat”, „Ma pierd intr-un ocean de indurare”, „Comoara in cer”, etc.

Mi-e sufletul cuprins de dor

Volumul de versuri „Iubirea inlacrimata” poate fi considerat o analiza a tristetii. In estetica, tristetea ramane de altfel, una din categoriile esentiale ale poeziei lirice. Tristetea implica diferite moduri de manifestare, cum ar fi melancolia sau resemnarea. In „Principiul poetic”, E. A. Poe vorbeste despre tristete-melancolie. Aceasta tristete-melancolie se regaseste si in stihurile Cristinei Francu, insa mult innobilata, intrucat este aordata dintr-o perspectiva crestina. Trebuie subliniat in acest context faptul ca tristetea, ca si categorie estetica, implica preponderent trairile subiective, dar nu arbitrariul. Poeta reda in detaliu propriile trairi sufletesti aflate in conexiune cu experienta crestina acumulata, pastrand insa un ton grav, serios, fara a cadea in lamentatie. Mai mult, tristetea se actualizeaza prin categorii artistice precum ritmul, rima sau melodia, pe care Cristina Francu le stapaneste in mod exemplar. Autoarea insasi afirma ca atat experienta de viata, cat si cea religioasa reprezinta pentru ea surse de inspiratie, deoarece scrie despre neimplinirile sale, despre lacrimi si zambete, despre cum este si despre cum ar vrea sa fie pe plan spiritual. „Mi-e sufletul cuprins de dor/ De slavile albastre,/ Suspin ades si ma-nfior/ Privind mai sus de astre.” (Dor de cer)

Dorul, suspinul, infiorarea apartin acelei stari poetice ce predispune la tristete, fara a lasa insa loc, teatralitatii sau ludicului. Autoarea ne transmite o stare afectiva pura, in care lacrima devine cel dintai simbol al tristetii, fara a cadea in dramatism. „Din umbra-ntunecata-a lumii,/ Din acest colt uitat de zile,/ Astern pe florile Iubirii/ Doar rugaciuni si lacrimi grele.” (Cununa Iubirii) Nemultumita de propria stare spirituala, poeta doreste sa se apropie tot mai mult de Dumnezeu. Intelegand lupta care se da intre bine si rau, intre Duh si fire, aceasta vrea sa se sfinteasca zi de zi, sa acceada catre idealurile adevarate. „Dar eu urc tot mai departe/ Pe o scara pan’ la cer/ Si-n al inimii ungher/ Tot sadesc franturi de soapte./ Le pastrez caci ele poarta/ Vis ceresc descris nedemn/ Cand Te-au rastignit pe lemn/ Preotii si lumea toata.” (M-am indragostit)

„Iubirea inlacrimata”

Poemul ce da titlul cartii debuteaza sub semnul iubirii si al jertfei. Golgota este evocata metaforic, in centrul tabloului aflandu-se agonia prin care a trecut Fiul lui Dumnezeu. Un nevinovat este dus la locul executiei si singurele cuvintele rostite de El erau: „Iarta-i, caci nu stiu ce fac.” „Iubirea Ta stropita e de sange;/ Un sange care-a curs pentru iertare,/ Cand pe un deal ce si acuma plange/ Tu Te jertfeai pe lemnul de salvare./ Caci Tu vroiai sa-ntorci la alta viata/ Intreaga Terra plina de urgie/ Care zacea in bezna, necredinta/ Si-n ea, incet, speranta sa invie.” Multimi de oameni se aflau la Ierusalim, cand Hristos a fost rastignit, iar inscriptia prin care se certifica faptul ca Isus din Nazaret este Mesia urma sa fie citita de toti. Era un adevar scris sub inspiratie divina. Astfel, avea „sa vada muritorul nemurirea/ Iar pasul sa-si indrepte catre ceruri/ Si sa priceapa care-i e menirea;/ Tu sa-i fii Dorul dintre zeci de doruri./ Si sa-i mai fii Iubirea-nlacrimata/ De stropi de har, de sange si sudoare,/ Sadita intr-o inima curata,/ Sfintita si crescuta-n adorare.” (Iubirea inlacrimata)

In trup de slava am sa ma nasc

Platon vorbea despre bine, adevar, frumos, sacru, ca valori independente de om si la care acesta nu poate ajunge decat prin educatie. Aceste valori sunt specifice crestinsimului si il caracterizeaza doar pe cel care asemenea lui Pavel, s-a intalnit cu Isus pe drumul spre Damasc. Acesta este momentul deplinei transformari, al schimbarii inimii, care nu se realizeaza decat prin forta mijlocitoare a Celei de a Treia Puteri a Dumnezeirii, Duhul Sfant. Autoarea isi doreste sa traiasca experienta de pe drumul spre Damasc, constienta ca numai astfel va primi plinatatea puterii dumnezeiesti. „Tanjesc sa Te-ntalnesc ca Pavel/ Pe drumul care duce in Damasc/ Si de-as muri ca si un Abel/ In trup de slava am sa ma nasc.” (Fiu si Tata) Poeta este constienta ca nu are cum sa fie imuna la non-valoarea si raul promovate de societatea in care traieste. Reflectiile ei asupra starii spirutuale a crestinului denota convingerea ca numai in unirea cu Hristos gasim puterea de a fi biruitori. „Suntem asa de slabi si chinuiti, Isuse,/ De arsita si vanturi ne sunt caile pline/ Si-atatia hoti incearca prea mult sa ne doboare/ Si sa ne smulga iarasi increderea in Tine./ Suntem batuti de soarta, de ploile vietii/ Si parca incercarea e mult peste puteri./ Cand Tu ne iei in brate si ne ridici pe munti/ Abia atunci pricepem pe ce ‘naltimi ne pui.” (Suntem asa de slabi)

„Nu scriu de dragul de a scrie”

„Nu scriu de dragul de a scrie, insirand expresii frumoase, aranjand cuvinte meticulos in versuri, pentru a arata ca am talent”, ne marturiseste Cristina Francu. „Incerc sa creez imagini redand sentimente, marturisind ingrijorari, slabiciuni si atitudini gresite. Nutresc nadejdea ca fiecare cititor se va regasi in versurile mele si va constientiza nevoia de schimbare in mai bine din viata sa, ca va fi mustrat de pacat, dar ca va primi atat mangaiere, cat si incurajare.” Despre acest lucru vorbeste si poemul Vasul de lut. Poetei ii este straina pendularea intre a urma calea lumii si calea lui Hristos. Deplina predare in mainile Olarului este pentru ea o decizie radicala, determinata de pocainta autentica si de dispozitia de a se lasa modelata in armonie cu cerintele lui Dumnezeu. „Si-atunci am zis Olarului/ Ca-mi pare rau de fapta mea/ Si c-am sa stau pe roata Lui./ Iar El a continuat milos/ Sa plamadeasca vas dorit,/ Sa moaie lutul gaunos./ Si de atunci la vasul meu/ Tot a lucrat cu al Sau har.”

„Poezia e o parte din mine”

In creatia sa de capatai, „Republica”, Platon declara ca arta „nu raspunde unei logici strict rationale: ceva este si, concomitent, nu este ce se vede; imaginea nu corespunde semnificatiei sale artistice.” Dupa Kant, opera de arta ne ofera „placerea estetica”, iar aceasta este rezultatul unei „judecati estetice”. Kant considera ca desi arta nu corespunde nici unei utilitati, avem nevoie de ea. Ce se poate spune insa, despre arta crestina si in speta despre poezia crestina? Exista o utilitate a acesteia, si daca da, atunci mai este arta? Daca avem in vedere confesiunea Cristinei Francu, arta crestina isi dovedeste atat utilitatea, cat si rolul estetic. „Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie”, afirma autoarea. „M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!” Confirmarea celor de mai sus este poemul „Ma pierd”. „Ma pierd intr-un ocean de indurare/ desi-s un val tivit cu broderie/ de-un Sfant cu rani in maini si in picioare./ Cand unda mea manata e de vanturi/ ce vin cu-nfrigurare peste mine,/ mana-I strapunsa ma alina-n canturi/ Si-mi linisteste dorul meu navalnic/ ce vrea sa se descrie in cuvinte.”

Fiul ratacitor

Cuvintele Cristinei Francu sunt inspirate de un Mantuitor care nu Si-a retras harul nici de la cel ce Il tradase. Ucenicii insisi erau oameni pacatosi si cu toate acestea, El le-a spalat picioarele, aducandu-i prin gestul Sau, la pocainta. Acest maret exemplu al lui Hristos ne vorbeste despre faptul ca suntem asteptati la masa Domnului. „Blandetea Ta o simt, Domnul meu,/ Cand crucea in jos ma apasa;/ Ma-ndemni sa alerg pan’ la capat, caci Tu/ M-astepti sa sedem la masa.” (Iubirea Ta) Cum putem, pacatosi fiind, sa ajungem sa traim o asemenea experienta absoluta? Printr-o intoarcere totala la el, asa cum este zugravita in poemul Esti gata? – „Esti gata sa pasesti dincolo/ De carapacea ta de fier,/ S-alergi incoace si incolo/ Si sa te prinzi apoi de cer?/ Sa scoti afara-n vazul lumii/ Toti zeii ce i-ai adunat?/ Caci ai umblat sub legea firii/ Si doar gunoi ai castigat” – sau in aceste versuri din Tu stai nehotarat – „Caci El te-asteapta cu brate deschise/ Ca sa te tina la piept iubitor./ Intoarce-te din lumi de-acum apuse/ Ca te primeste, fiu ratacitor.”

„Imi doresc ca fiecare crestin sa iubeasca Adevarul”

„Pentru ca lumea in care traim e tot mai corupta, plina de minciuna, de oameni cu masti ce creeaza false aparente, imi doresc ca fiecare crestin sa iubeasca Adevarul”, spune Cristina Francu. „Este suficient acest lucru ca toate celelalte – sentimente, fapte, ganduri si vorbe – sa le fie cumpatate. Dragostea de Adevar transforma si da putere sa-l iubeasca si pe vrajmas. Nu ei vor fi cei care vor iubi cu simtaminte sfinte, ci Isus, Adevarul va iubi prin ei. Si atunci cand intunericul acestei lumi se va risipi, in acea Dimineata glorioasa, vor fi stramutati in vesnicie, pentru eternitate…” Purtand in cugetul nostru acest adevar, vom descoperi ca de fapt, „Nu este greu s-oferi un zambet/ Cand gandul tau de cer e prins,…/ Nu este greu s-arati iubire/ Celui ce-ti este apropiat;/ Iubind vrajmasul cu iertare/ Vei fi in ceruri stramutat.” (Nu este greu)

Invata de la Isus sa iubesti!

„Iubirea inlacrimata” ne stimuleaza sa privim spre cer, locul unde vom fi stramutati. Pentru ca pe cruce, Iubirea inlacrimata a rostit „S-a sfarsit!”, pentru ca El a platit “cu insusi sangele Sau”, pentru ca „miroase-a flori de rai si-a primavara/ Si a parfum de cer inlacrimat/ Si-n suflete tresalta -a cata oara?/ Mesajul sfant: “Cristos a inviat!” (Cristos a inviat!”), noi, cei pacatosi ne vom bucura de viata vesnica. Pana atunci insa, mai avem ceva de invatat. Iubirea Lui a fost inlacrimata, pentru ca noi sa nu mai trebuiasca sa deprindem plansul. In antiteza cu lacrima Lui, noua ne este adresat un indemn cu valoare de veste buna: “Invata de la toate sa zambesti,/ Invata de la Isus sa iubesti!” (Invata) Sa urmam aceasta chemare si sa daruim la randul nostru, iubire, insa nu o iubire inlacrimata, ci acea iubire insotita de zambet, despre care apostolul Pavel spunea ca „este indelung rabdatoare,… plina de bunatate,… nu pizmuieste,… nu se lauda,… nu se umfla de mandrie,… nu se poarta necuviincios,… nu cauta folosul sau, nu se manie, nu se gandeste la rau, nu se bucura de neleguire, ci se bucura de adevar, acopera totul, crede totul, nadajduieste totul, sufera totul.” Aceasta este iubirea pe care ne-o propune Hristos.

“Intre zambet si suspin” de Petru Lascau – O carte caleidoscop despre nevoia noastra de Dumnezeu

zambet

Motto : « Nu stiu de ce preferam totusi, culoarea gri.”

Un renumit critic literar, Mihail Belinski, spunea ca « arta este gandire in imagini”. Un astfel de exemplu de gandire in imagini este si volumul « Intre zambet si suspin”, avandu-l ca autor pe Petru Lascau. Asemenea unor tablouri dintr-o expozitie, « Intre zambet si suspin” se constituie ca o demonstratie a ceea ce inseamna corespondenta dintre arte. Intocmai unei panze expuse intr-o galerie, fiecare zambet si suspin scris de Petru Lascau in aceasta carte, se distinge prin caracterul sau de sine-statator, prin plasticitate si culoare.

Petru Lascau devine cunoscut in lumea scrisului gratie volumelor de proza “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. Stabilit in Lumea Noua din 1985, Petru Lascau va petrece primii 16 ani la Chicago, dupa care, in 2001, se muta in Phoenix, Arizona, unde locuieste si in prezent. De la venirea sa in capitala Statului Marelui Canion, Petru Lascau slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

« Imagini vazute prin fereastra lumii”

« Intre zambet si suspin” este o colectie de povestiri, cugetari, intamplari, citate, pe care Petru Lascau le-a utilizat ca ilustratii in predicile sale. Baza informativa a acestor pilde este, asa dupa cum afirma chiar scriitorul, viata insasi. Valoarea volumului « Intre zambet si suspin” consta in initiativa de a consemna in mod obiectiv, o serie de invataturi ce au conferit sarea si piperul prezentarilor rostite de Petru Lascau, de la amvon. De asemenea, rolul acestei carti este si acela de a fi o sursa de inspiratie si o influenta pozitiva pentru alti slujitori ai lui Hristos, care la randul lor, impartasesc si se impartasesc din Cuvantul lui Dumnezeu. « Am adunat de-a lungul anilor aceste intamplari pe care unele le-am trait, altele le-am auzit, altele le-am citit. Pe toate insa le-am folosit mereu in predicile mele, pentru ca ele nu sunt decat imagini vazute prin fereastra lumii, imagini care zugravesc o realitate de dincolo de fire, din lumea mirifica a lui Dumnezeu. Fie un zambet, fie un suspin nascut din cititul acestor randuri, este rasplata muncii mele, si o noua speranta in mai bine, si mai frumos a sufletului iubitor de adevar. Am scris aceste randuri si in speranta ca unele din povestirile sau frazele acestei carti vor sluji predicatorilor sau altor vorbitori publici, facandu-le vorbirea mai colorata si mai accesibila ascultatorilor lor, prin forta de etalat a ilustratiilor.”

“Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau”

« Intre zambet si suspin” este structurata pe patru capitole – „In lupta cu noi insine”, “In lupta vietii”, „In viata de familie”, „In familia lui Hristos”. Este interesant de remarcat gradatia ascendenta, ideea de a porni de la particular, de la lupta pe care o avem de dat personal cu firea pamanteasca, eul nerenascut, pentru ca invingand pe plan individual, sa reusim sa fim biruitori si in batalia vietii. De asemenea, trebuie sa fim constienti ca daca fiecare dintre noi ajunge sa fie un exemplu in viata de familie, va fi un model si in biserica, in marea familie a lui Hristos. Povestirile din fiecare capitol au titluri sugestive – „Constiinta”, „Harul”, „Articolele legamantului lui Wesley”, „Curajul”, „Materialism”, „Arca lui Noe – O povestire moderna”, etc.

Cartea se deschide metaforic, cu ilustratii despre adevar, enuntand o idee general valabila, cu valoare de maxima – „Foarte putini oameni aleg in mod voit intre bine si rau. Natura da omului grau, dar omul trebuie sa-l macine. Dumnezeu da omului vointa, dar omul trebuie sa faca alegerea corecta.” Pornind de aici, rezultatul este acela ca „alegandu-L pe Hristos devenim mostenitorii Sai, ai tuturor bogatiilor si ai gloriei Sale.” In povestirea „Oile ascultatoare”, scopul educativ al cartii « Intre zambet si suspin” reiese foarte clar din interogatia finala. „In timpul primului razboi mondial, niste soldati turci voiau sa fure o turma de oi in timp ce ciobanul dormea. Acesta trezindu-se a pus mainile palnie la gura, si a chemat oile la el, asa cum facuse totdeauna. Oile au luat-o la vale pe o rapa abrupta si soldatii le-au scapat din urmarire. Isus a spus: “Oile Mele asculta glasul Meu”. Suntem oare si noi printre ele?”

Soparla

In structura variata si caleidoscopica, insa logica, a volumului, se evidentiaza si povestirea intitulata “Animale necurate”, in care autorul dovedeste o remarcabila putere de sinteza. Petru Lascau se opreste asupra Cartii Leviticului, despre care afirma ca “este cartea preotilor. Paginile ei sunt dedicate celor ce slujeau altarului, reglementandu-le viata si conduita. Ea vorbeste de sfintirea si sfintenia lor, de la imbracaminte si datoriile sacerdotale pana la ceea ce aveau sau nu aveau voie sa manance. Viata nici unei alte fiinte umane n-a fost atat de detailat reglementata de cartea lui Dumnezeu. Tocmai din pricina responsabilitatilor sale, din pricina vecinatatii sale cu vesnicia.” Dupa ce face aceasta precizare, autorul imbina intr-un mod fericit spiritul stiintific cu cel religios si pune in antiteza caracteristicile fiecarui animal necurat cu trasaturile de caracter ce ar trebui sa il defineasca pe adevaratul crestin. Astfel, despre soparla, Petru Lascau ne spune: “Unul din cele mai mici animale, dar cu limba ucigatoare. Este usor de neglijat prin micimea ei, dar periculoasa prin otrava limbii sale. Loveste fulgerator cu exactitate si cu venin. Nu are alte resurse. Corp mic si vulnerabil. Isi lasa coada rupta si fuge la cel mai mic zgomot. Doar limba ucide… Nu se cade omului lui Dumnezeu sa se hraneasca cu obiceiurile soparlei. El este chemat sa dea viata prin cuvintele sale si nu sa ucida cu vorba.”

Cameleonul

Un alt animal interzis de Cartea Levitic a fi hrana oamenilor este cameleonul, care se remarca „prin puterea extraordinara de a se schimba, de a se adapta la culoarea mediului inconjurator. Este greu de observat, din cauza artei sale desavarsite de a se camufla. Pe fundalul frunzelor verzi, devine verde. Cand frunzele sunt rosii, devine rosu. Dragostea sa cea mai mare este sa fie in armonie cu lumea din jur. Nu are nici un alt principiu decat acela de a fi atat de schimbator cat cer conditiile externe. Vai de omul fara principii. El nu este un semn de circulatie, ci mai degraba dispozitivul ce indica directia vantului. El are parerile celor mai puternici, uniforma lor. El nu are propria sa culoare. Are doar culoarea altora.” Cu alte cuvinte, crestinul care isi “schimba culoarea” asemenea cameleonului, este iubitor de compromis, adaptabil, flexibil. Un astfel de crestin induce in eroare, pentru ca telul sau suprem este acela de a fi “in armonie cu lumea din jur.” Petru Lascau stabileste delimitari clare – “Vai de omul fara principii” – si ne lasa pe noi sa creionam in minte, portretul crestinului autentic.

„Oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput”

O povestire in care ni se sugereaza printr-o intrebare, ideea ca ar trebui sa cantarim bine caracterul celor cu care ne asociem, este “Presupunere”. Aceasta pilda ne atrage atentia asupra importantei practice a relatiilor pe care le legam. Exista posibilitatea ca din lipsa de discernamant spiritual sau din superficialitate sa ne legam viata – indiferent ca este vorba de casatorie, de afaceri sau de credinta – de oameni care reusesc sa ne insele tocmai prin felul lor de a fi cameleonic. Petru Lascau considera ca fiind o nesabuinta initiativa crestinului de a le da credit acelor semeni care „sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput.” Apostolul Pavel ne avertizeaza ca nu este bine sa luam asupra noastra un jug nepotrivit, pentru ca intre lumina si intuneric nu exista asemanari, ci doar deosebiri.

“Un fotograf de la unul din ziarele nationale a primit sarcina sa fotografieze un incendiu care decima mii de hectare de padure dintr-o zona muntoasa. I s-a spus ca un mic avion il astepta la aeroport pentru a survola locul dezastrului. A ajuns la aeroport cu o ora inaintea asfintitului. Micul avion Cessna il astepta. A sarit cu tot echipamentul in avion si a strigat pilotului: “Da-i drumul!” Pilotul a pornit motorul si curand avionul decola spre cer… “Zboara la nord de incendiu” i-a spus fotograful… “De ce?”, a intrebat pilotul ingrijorat. “Pentru ca am de gand sa fac cateva fotografii!”, i-a raspuns fotograful. “Sunt fotograf”, si fotografii fac fotografii!” Dupa o pauza destul de lunga, pilotul l-a intrebat: “Vreti sa spuneti ca nu sunteti instructorul de zbor?” Nu credeti ca manifestam nesabuinte asemanatoare atunci cand pornim la drum in viata, in afaceri sau in noi experiente spirituale cu oameni care sunt cu totul altceva decat ceea ce banuim la inceput?”

Un simplu gest

Relatiile interpersonale sunt un capitol important al vietii de credinta. Nevoia de partasie a omului este veche de cand lumea. S-ar putea ca de multe ori, sa trecem indiferenti pe langa semeni pentru care un simplu gest din partea noastra ar putea face o mare diferenta. Povestirea de mai jos este cel mai bun argument in favoarea faptului ca indiferenta nu ar trebui sa isi gaseasca loc in apanajul crestinului. A te opri din drum pentru a te bucura cu cei ce se bucura si a plange cu cei care plang inseamna pana la urma, a fi capabil sa iti asumi o responsabilitate personala. Prietenia este o responsabilitate personala si presupune depasirea acelor bariere impuse de teama de a nu trece printr-o noua dezamagire ori de riscul de a experimenta noi dorinte de partasie neimplinite. Adevarata prietenie incepe in mintea si in inima noastra. Iata de ce, schimbarea trebuie sa se produca mai intai cu noi si numai dupa aceea vom reusi sa vibram la nevoile celorlalti. Dumnezeu are un plan si in ceea ce priveste legaturile dintre noi, ca oameni, si cel mai bun exemplu in acest sens este chiar prietenia dintre David si Ionatan.

“Mark mergea spre casa cand a observat ca un baiat s-a impiedicat si a scapat pe trotuar un brat de carti pe care le cara, doua pulovere, o bata de baseball, o manusa si un mic casetofon. A ingenuncheat alaturi de baiatul acela si l-a ajutat sa adune lucrurile. Pentru ca si asa mergeau in aceeasi directie, l-a ajutat sa care unele din lucruri. A aflat ca pe baiat il chema Bill, ca-i placeau jocurile electronice, baseball-ul si istoria, ca avea o groaza de necazuri cu celelalte materii si, ca tocmai atunci rupsese prietenia cu o fata. Au ajuns la Bill acasa si Mark a fost invitat sa intre sa bea un Coca-Cola si sa se uite putin la televizor. Dupa-masa aceea a trecut placut, printre rasete si cateva jocuri electronice. Mark s-a dus acasa. Au continuat sa se mai vada pana cand amandoi au intrat la acelasi liceu. S-au intalnit de cateva ori de-a lungul anilor. In ultimul an, inainte de graduare, Bill l-a cautat pe Mark si a vrut sa-i vorbeasca. Bill i-a adus aminte de ziua cand s-au intalnit ei pentru prima data. “Nu te-ai intrebat de ce caram atat de multe lucruri cu mine?”, l-a intrebat Bill. “Vezi, in ziua aceea mi-am facut curatenie in dulapul meu pentru ca nu voiam sa las mizerie pentru altul. Pusesem deoparte mai multe pastile de dormit pe care le-am luat de la mama si mergeam spre casa ca sa ma sinucid. Dupa ce am petrecut catva timp impreuna in ziua aceea, vorbind si razand, mi-am dat seama ca daca ma omoram, nu voi mai avea parte niciodata de prietenia unor oameni ca tine. Asa ca, Mark, atunci cand m-ai ajutat sa adun cartile de pe jos, ai facut ceva mult mai important pentru mine. Mi-ai salvat viata.” (“Un simplu gest”)

Care este cel mai mare predicator?

Poate ca ar trebui sa ne intrabam ce anume il determinase pe Mark sa se opreasca din drumul sau si sa ii dea o mana de ajutor lui Bill? De ce nu a trecut mai departe, lasandu-l pe acest necunoscut sa se descurce asa cum putea? Unul din posibilele raspunsuri ar fi acela ca familia a fost pentru el cea dintai scoala la care a deprins impreuna simtire. Poate ca mama sau bunica a vegheat asupra lui pentru a-l invata ce inseamna onestitata, demnitatea, cinstea, intelepciunea, prietenia, darnicia. Mama este cel dintai predicator, iar Petru Lascau stie foarte bine acest lucru, atunci cand ii rezerva mamei o serie de pilde-ilustratii, in volumul « Intre zambet si suspin”. „Doctorul G. Campbell Morgan a avut patru fii care au devenit cu totii mari predicatori ai Evangheliei. Cu prilejul unei sarbatori a familiei, unul dintre oaspeti a intrebat pe cei patru evanghelisti: “Care este cel mai mare predicator din familia dumneavoastra?” “Mama”, au raspuns cei patru, fara nici o ezitare.” (“Cel mai mare predicator”)

Mama

Ramane sugestiva in acest sens, povestirea intitulata “Mama”, care ne prezinta un moment important din viata sculptorului Bortholdi, cunoscut pentru a fi realizat celebra Statuie a Libertatii.

“De peste douazeci de ani maiestuoasa Statuie a Libertatii, ce “lumineaza calea libertatii din lume” cu forta ei, strajuieste peste Insula Beldow, la intrarea in portul New York, ca un simbol al libertatii pentru toti cei ce se bucura de ospitalitatea acestor tarmuri americane. Faimosul sculptor Bortholdi si-a daruit douazeci de ani din viata sa efortului gigantic de a realiza aceasta capodopera a artei monumentale. Si-a daruit munca, alaturi de cei peste 4 milioane de dolari pe care Franta i-a colectat pentru a face acest dar Statelor Unite. Nu numai munca sa de douazeci de ani a daruit-o acest nobil sculptor francez, dar chiar si intreaga sa avere, pentru a produce nemuritoarea statuie. La inceput, cand sculptorul Bortholdi cauta un model pentru acest simbol al libertatii, a primit multe sfaturi contradictorii. Unii ii recomandau actrite celebre, altii personalitati politice ale vremii. O autoritate din lumea artei i-a recomandat sa-si aleaga “figuri marete prin ele insele”. Examinand toate propunerile si figurile eroilor zilei, sculptorul a decis ca cel mai bun model pentru a ilustra visul de libertate al lumii este insasi mama sa. Mama sculptorului a pozat ca model pentru Statuia Libertatii. Cu greu am putea gasi un omagiu mai frumos, model al dragostei si respectului cuvenit unei mame, platit de fiul ei.”

Sa inchizi toate usile!

Ce bine ar fi daca am invata sa ne cinstim parintii si daca am intelege ca ei sunt un dar pretios facut noua de Dumnezeu, una dintre cele mai mari binecuvantari oferite de El. Alaturi de parinti, bunicii sunt de asemenea, o binecuvantare primita de la Creatorul nostru, iar pilda al carei titlu metaforic este “Sa inchizi toate usile” poate fi considerata un adevarat tezaur de intelepciune crestina. Autorul ei, preotul Iosif Trifa, ne ofera un sfat practic si util de viata, ce are la baza o invatatura a lui Hristos. Biblia insasi ne prezinta o bunica model – Lois, bunica lui Timotei, subliniind astfel, rolul femeii crestine in camin.

“Un elev ispravise liceul si se pregatea pentru continuarea studiilor intr-un oras mare. “Dumnezeu sa-ti ajute, dragul meu, sa poti inchide usile!” – ii zise bunica la despartire. “Ce usi, bunica draga? Doar n-o sa ma fac portar la terminarea liceului?” “Pe unde vei merge, baga de seama sa-ti inchizi mai intai usile urechilor tale. Sa le inchizi fata de toate soaptele si ispitele diavolului. Sa-ti inchizi apoi usile ochilor tai. Sa nu citesti carti rele, pline de otrava si sa nu te duci nicaieri unde inima ta se poate otravi cu privelistea ochilor. Sa-ti inchizi apoi usa gurii tale, ascultand de sfatul psalmistului: ‘Pune Doamne paza gurii mele si usa de ingradire buzelor mele!’, gandindu-te neincetat la cuvintele Mantuitorului, ‘ca pentru orice cuvant nefolositor omul va da seama in ziua judecatii’. Si mai presus de toate, dragul meu, sa-ti inchizi usa inimii tale fata de toate ispitele cele rele. Sa o lasi deschisa numai pentru Domnul. Asa facand, bine vei umbla in viata.” Experienta religioasa a celor care ne sunt parinti si bunici reprezinta o mostenire de care ar trebui sa invatam sa profitam!

Despre darnicie

De altfel, cea mai buna metoda de a ne cinsti parintii este aceea de a dovedi un caracter crestin. Alaturi de onestitate, demnitate, cinste, intelepciune si prietenie, darnicia este una din trasaturile fundamentale ale inchinatorilor lui Hristos. In povestirea “Corbul”, Petru Lascau ne invata pe langa lectia darniciei si pe aceea a credintei. Este important sa dobandim acea credinta curata si inocenta, asemenea celei a copiilor. Sa nu uitam ca Mantuitorul a spus: “Lasati copilasii sa vina la Mine, caci Imparatia Cerurilor este a unora ca ei.” A avea credinta unui copil inseamna a avea credinta cel putin cat un bob de mustar, a nu lasa loc indoielii in inima. Daca asemenea micutului din aceasta povestire, vom nutri in suflet o astfel de credinta, va fi suficient sa deschidem usa si minunile lui Dumnezeu se vor produce in viata noastra.

“O vaduva saraca nu mai avea nimic sa dea de mancare copilasilor ei, intr-o seara de iarna grea. Crezand ca vor uita de foame pana a doua zi, a inceput sa le citeasca din Biblie. Pasajul s-a nimerit sa fie despre Ilie care a fost hranit de catre corbi in pustie. Cel mai mic a fugit repede si a deschis usa. – De ce deschizi usa? Este foarte frig si asa in casa, a zis mama suparata. – Deschid sa intre corbii, a spus mezinul. Nu mai avem nimic de mancare in casa. Dumnezeu va trimite corbii Sai. Primarul satului care tocmai trecea pe acolo, a ascultat discutia dintre vaduva saraca si copiii ei, a intrat in casa si le-a spus: – De azi incolo, eu sunt corbul lui Dumnezeu pentru voi.”

Cele zece porunci

Dorinta lui Petru Lascau de a ne invata ravna pentru credinta, astfel incat sa atingem perfectiunea ceruta de Hristos, este evidenta. Chiar daca pe calea vietii vin ispite, avand Biblia ca far si implicit, cele zece porunci, vom reusi sa evitam orice tentatie si sa mergem mai departe, in siguranta. “In unul din romanele sale, Sara Orne Jewett povesteste ca pe drumul spre casa unui capitan de vas, a vazut o multime de bete colorate in rosu si galben, care erau infipte intr-un ogor, aparent fara nici o logica. Curioasa, l-a intrebat pe capitan, atunci cand a ajuns, care era rostul acelor bete ciudate. Acesta i-a explicat ca atunci cand a arat prima data ogorul, aproape ca si-a distrus plugul, lovindu-l de niste stanci ce sunt pana aproape la supratata ogorului. Pentru a ocoli pe viitor, acele zone periculoase, a fixat betele colorate. “Intr-un sens, Dumnezeu a facut la fel, atunci cand ne-a dat Cele Zece Porunci…” – a zis el. “Ele semnalizeaza zece domenii periculoase din viata omului. Evita-le si nu-ti vei prinde plugul.” (“Cele zece porunci”)

El va veni in ceasul in care nu va ganditi

Finalul volumului “Intre zambet si suspin” ne aduce mai aproape de momentul revenirii lui Hristos. Avem cu aceasta ocazie, revelatia faptului ca intreaga carte este un adevarat manual de pregatire, in vederea momentului cand Mantuitorul lumii va reveni pe norii cerului. Scopul acestei carti este acela de a ne oferi calauzire in viata de zi cu zi, pentru a fi gata sa Il urmam in patria cereasca. Faptul ca El Se va intoarce atunci cand nu ne gandim ar trebui sa ne determine sa acordam atentia cuvenita formarii unui caracter dupa voia Lui. De altfel, “Intre zambet si suspin” se si incheie cu o ultima povestire al carei titlu – “Cand nu va ganditi” – are darul sa ne avertizeze asupra faptului ca sfarsitul este aproape si ca datoria noastra de crestini este de a fi constienti de aceasta realitate. “McCheyne a fost un predicator scotian care a intrebat un grup de prieteni: “Credeti ca Isus Hristos va veni in noaptea aceasta?” Unul dupa altul, acestia au raspuns: “Cred ca nu va veni in noaptea aceasta”. Dupa ce toti au dat acelasi raspuns, predicatorul a citat cuvintele Bibliei: “El va veni in ceasul in care nu va ganditi”.

Nu ne mai ramane altceva de facut decat ca rugaciunea noastra, dupa ce ne vom imapartasi din lectiile de viata oferite de cartea lui Petru Lascau, “Intre zambet si suspin” sa fie – “Amin! Vino, Doamne Isuse.”

„Pasi spre lumina” de Petru Lascau – O carte indemn la credinta si slujire crestina

PasiSpreLuminaMotto: „Intoarcerea la valorile iudeo-crestine pentru renasterea spirituala a neamului inseamna intoarcerea la Biblie pentru a ne lasa schimbati, renascuti de ea.”

„Pasi spre lumina” de Petru Lascau este o culegere de proza si eseuri crestine care de la inceput, impresioneaza prin sinceritatea exprimarii si prin modalitatea plastica, vizuala, de a reda sentimentele traite in anii grei de dinaintea caderii comunismului in Romania. Evocand o perioada tulbure si marcata de multa suferinta cauzata de represaliile regimului totalitar impotriva celor care Il cautau pe Dumnezeu, aceasta carte se constituie ca o colectie vie de marturii traite in acea perioada. Printre eseurile si povestirile din volumul „Pasi spre lumina” se numara „Dar cea mai mare dintre toate este Dragostea…”, „Mereu o noua apa curge-n vaduri”, „Abisul”, „Lumina”, „Tricolorul”, „Noapte de Ajun”, „Intrusul”, „Noaptea preasfintita”.

Petru Lascau devine cunoscut in lumea scrisului gratie volumelor de proza “Pasi spre lumina”, „Biserica in asediu”, „Intre zambet si suspin”, „In racoarea diminetii”. Stabilit in Lumea Noua din 1985, Petru Lascau va petrece primii 16 ani la Chicago, dupa care, in 2001, se muta in Phoenix, Arizona, unde locuieste si in prezent. De la venirea sa in capitala Statului Marelui Canion, Petru Lascau slujeste ca pastor al bisericii „Elim” (www.elimarizona.com).

Din intuneric la lumina

Odata cu volumul „Pasi spre lumina” remarcam talentul deosebit al lui Petru Lascau de a ingemana intr-o singura expresie, credinta in Dumnezeu si sentimentul suferintei in fata unei realitati crude si nemiloase – realitatea comunista – ce cauta sa inabuse orice dorinta de libertate. Iata de ce, prin eseurile scrise in acea perioada, ne este oferita sansa de a retrai o epoca „de aur” care din fericire, avea sa apuna la scurt timp dupa aceea. Pentru cei care au trait in acea perioada, cartea „Pasi spre lumina” va fi o ocazie de intoarcere in timp, un fel de remembering al unei vremi cand afirmarea credintei in Dumnezeu te-ar fi costat in mod sigur, libertatea. Prin nenumarate fire de povestire ce se impletesc cu descrieri simbolice, autorul reuseste sa proiecteze fragmente de timp si spatiu ce iti insufla dorinta de a nu lasa ca astfel de lucruri sa se mai repete vreodata. Poate ca tocmai acesta este mesajul central al cartii, si anume, ca prin marturii ce au fost prinse din memoria timpului in aceasta carte, nimeni sa nu uite ca actuala libertate de care ne bucuram cu totii, a fost castigata cu multe jertfe anonime sau ale unor comunitati care au stiut sa lupte atunci cand a sta pentru Dumnezeu insemna de fapt, sa ramai singur in fata unui dusman necrutator. Amestec de lumini si umbre, cartea „Pasi spre lumina” ne calauzeste in final, conform celebrului dicton Per aspera ad astra, din intunericul necredintei, la lumina libertatii de a ne inchina lui Dumnezeu. Persoane si momente se detaseaza astfel, din galeria intunecata a vremii cand a fi crestin insemna sa fii un tradator al „cauzei”, in scopul de a ne oferi deopotriva marturie si exemplu, de a da o pilda pentru cei care fie nu au stiut, fie nu au avut ocazia sa traiasca experienta oamenilor credintei.

Iosif Trifa si Oastea Domnului

Din randul acestor persoane se remarca in mod deosebit, personalitatea parintelui Iosif Trifa, caruia in memoriam prilejuita de centenarul nasterii sale, i se ofera un consistent articol ce ne atrage atentia asupra unui om care a stiut sa traiasca si sa moara pentru Dumnezeu. Astfel, aflam cum Iosif Trifa „s-a nascut in satul Certege, din judetul Turda, la 3 martie 1888. Era al patrulea fiu din cei sapte ai familiei Dimitrie si Ana Trifa. In anul 1900, isi incepe gimnaziul la Beius, iar in 1907, devine student la teologie, la Sibiu. La terminarea studiilor de la Sibiu, in 1910, acesta ajunge invatator in Vidra de Sus, azi comuna Avram Iancu.” Originea umila a lui Iosif Trifa nu prevestea cu nimic destinul de exceptie pe care avea sa il implineasca. Un om din popor, dar simtind impreuna cu cei de un neam cu el, un om de jos, dar inaltat printr-o credinta vie in Dumnezeu, Iosif Trifa ne uimeste ori de cate ori ii citim biografia si ori de cate ori avem ocazia sa-i vedem lucrarea pe care a inceput-o pe pamantul romanesc. Viata a fost cruda cu Iosif Trifa, astfel ca „incepand din 1912, cand i se naste primul copil, o fetita pe nume Olimpia, pentru tanarul preot incepe calvarul unei cumplite suferinte. Fetita ii moare in anul urmator. Al doilea baiat, Gheorghe-Titus se stinge la fel, la varsta de un an, lasand zbucium si lacrimi, tinerei familii. In anul 1916, familiei Trifa i se naste cel de al treilea copil, care in amintirea celui de curand mort, primeste tot numele de Gheorghe-Titus. Titus este singurul copil ramas in viata. In anul 1918, se naste Augustina, fetita care ar fi trebuit sa fie mangaierea primului rod pierdut. Izbucneste in acea perioada o epidemie de gripa, se imbolnavesc grav, atat fetita, cat si sotia. Moare mai intai mama, apoi fiica.”

„Slavit sa fie Domnul! Amin”

Ne putem gandi cata durere a indurat Iosif Trifa si bineinteles ca parea greu de crezut ca dupa astfel de pierderi sufletesti, el avea sa inceapa marea lucrare de redesteptare spirituala din Romania acelor vremuri. Rememorand perioada respectiva, Iosif Trifa consemna: „Domnul ne atrage in diferite chipuri la pieptul Sau. O, cum nu inteleg oamenii ca si necazurile si suferintele, incercarile si izbelistile vietii ne sunt o atragere a Domnului, ca sa ne aplecam la pieptul Lui, sa-L aflam pe El si sa ne rezimam in El si in odihna Lui.” Astfel, moartea celor dragi l-a urmarit toata viata, ca un indemn sfant de a trai pentru cer. „Incepand din 1919, Iosif Trifa incepe sa scrie si sa publice la o serie de reviste si ziare, tot felul de scrieri, plin de credinta si dragoste pentru Isus Hristos Domnul.” Mai aflam cum in anul 1922, a aparut primul numar al revistei „Lumina satelor”, publicatie crestina destinata promovarii si regenerarii spirituale a natiunii romane. Prin intermediul acestei lucrari, in cursul anului 1923 se contureaza o miscare de trezire spirituala si „renastere duhovniceasca a societatii romanesti”, care avea sa se numeasca Oastea Domnului.

Cuvintele lui Petru Lascau se intretes in mod armonios cu diferitele cugetari ale lui Iosif Trifa si astfel, avem ocazia sa retraim o vreme plina de tumult din istoria Romaniei si sa intelegem ca Dumnezeu a urmarit in acea epoca sa inalte sufletele romanilor catre El, inainte de incepe perioada cea mai trista din istoria Romaniei, cea a comunismului ateu. In acest sens, Petru Lascau ne propune o tema de meditatie profunda, spunand: „In nemasuratul Sau har, Dumnezeu pregateste adapostul inainte ca furtuna sa se dezlantuie. Oastea Domnului a fost o asemenea poarta deschisa spre victorie.” ?i mai departe, autorul pune o intrebare retorica: „Ce s-ar fi intamplat in istoria noastra, daca nu se respingea sansa divina de pregatire prin trezirea Oastei Domnului pentru marea confruntare cu ateismul militant comunist?” In orice caz, cuvintele lui Iosif Trifa strabat peste timp, prin salutul ostasesc „Slavit sa fie Domnul! Amin.”

Rusia, octombrie 1988

In caleidoscopul subiectelor din cartea „Pasi spre lumina” se distinge evocarea unei calatorii a autorului, in Rusia lui Gorbaciov, intr-o perioada de avant a perestroikai, care a marcat inceputul sfarsitului sistemului comunist. Astfel, intr-un articol intitulat sugestiv „Cu Biblia in Rusia sau impresii de calatorie in U.R.S.S.”, scris in octombrie 1988, avem ocazia de a culege pareri la prima mana, dintr-o perioada acum uitata, cand insa, incepeau sa se intrezareasca zorile unei noi epoci. Calatorind la Moscova si dupa aceea, la Leningrad, autorul ne reda prin cuvinte bine alese, acel gust dulce amar din vremea de sfarsit a comunismului. O evocare ce ne este in mare masura familiara, a Rusiei Sovietice din acea perioada, suna astfel: „Strazi aglomerate, oameni cu pungi, genti, plase, troleibuze, autobuze, tramvaie, metrou. Militieni la colt de strada, masini grabite, care nu acorda nici o prioritate pietonilor, ci trec printre ei, ca la circ. Magazine aglomerate, murdare si fara reclame sau vitrine. Pardoseli de dusumea mirosind a motorina, dale de marmura, date de curand cu talaj, usi unsuroase de miile de maini ce le deschid si inchid toata ziua. Pereti afumati si murdari. Galantare neluminate si cu marfa putina.” Ne dam seama ca Rusia lui Gorbaciov nu era din punct de vedere economic, departe de Romania. Pe de alta parte, existau diferente substantiale. Astfel, daca in Romania, crestinii erau vanati de securitate, iar Bibliile confiscate si transformate in „hartie igienica”, glasnostiul sovietic permitea distribuirea de Biblii si oferea ocazia desfasurarii de evanghelizari chiar in locurile cele mai neasteptate.

„Ingerii calauzitori” din Cernauti

Calatorind din Leningrad pana in Cernauti, Petru Lascau are ocazia de a se impartasi de binefacerile oferite de caile ferate sovietice si de a cunoaste oameni de toate felurile, dar mai ales, intelege faptul ca nevoile celor din marea Uniune Sovietica erau aceleasi cu ale tuturor oamenilor de pretutindeni, cu referinta directa la nevoia de a-L cunoaste pe Dumnezeu.

O experienta tulburatoare avea sa traiasca in Cernauti, unde ajunge sa gaseasca biserica din localitate, identificandu-i pe cei care mergeau la adunare, folosind o metoda foarte simpla. „A doua zi, am pornit in cautarea fratilor. Singura speranta o aveam de la o adresa pe care reusisem sa n-o pierdem si mai ales, in clasica metoda de a-i gasi pe credinciosi, aceea de a lua Biblia sub brat si a merge in statiile de autobuz. Am aplicat pe cea de a doua si a dat rezultate imediate. De la distanta, am identificat o pereche si ne-am spus: „Oamenii acestia sunt credinciosi.” Am intrat in vorba cu ei. Nu stiau nici engleza, nici romana, dar cunosteau Biblia noastra, asa ca au spus: „Sobranie”, aratand cu mana intr-o anumita directie. Aceasta insemna ca mergeau la adunare. Acesti „ingeri calauzitori” ne-au dus la biserica dupa ce am schimbat mai multe autobuze si troleibuze.”

Sensibilitatea deosebita a lui Petru Lascau iese la iveala din impresiile pe care le consemneaza cu acea ocazie, cand a ajuns la o biserica arhiplina. Astfel, el a constatat asemanari si diferente fata de comunitatile din Romania. „Diferenta am simtit-o imediat, dupa modul cum au cantat, dupa felul cum au ascultat Cuvantul lui Dumnezeu, cum s-au rugat, cum au patruns si au stat in cladirea bisericii. Nascuta din suferinta unei istorii, cantarea rusa are inflexiunile unei doine de jale, acordurile minore ale unei lacrimi ce nu se poate plange altfel. Cand a fost anuntata o cantare in limba romana, cantare pe care o stiam atat de bine, mi-a fost aproape imposibil s-o cant. Gama majora fusese inlocuita cu una minora, versul indulcit cu inegalabilele meandre ale sufletului rus, durerea unui neam asuprit irumpea prin aceasta fereastra deschisa a inimii.”

Ultima parte a acestui articol este consacrata vizitei la Chisinau, capitala Moldovei, unde autorul are ocazia sa vada marile miscari populare in favoarea unirii cu tara si deopotriva, are sansa de a intalni „poeti ca Vieru, Matcovski, scriitori ca Ion Druta si Nicolae Dabija.” In acea perioada, crimele lui Stalin si ale securitatii ruse erau demascate una cate una si toti romanii din Moldova simteau ca se apropie momentul marii uniri cu tara. Nimic nu mai putea opri dorinta de liberate a „fratilor de peste Prut”, iar cu acea ocazie, autorul constata ca „numai in ultimii doi ani, in Moldova sovietica se deschisesera 324 de biserici”, lucru fara precedent pentru epoca respectiva.

„Fiti sfinti”

Trecand dincolo de caderea comunismului, Petru Lascau exploreaza problema sfinteniei in societatea contemporana, cand se pare ca ne raman la dispozitie doar niste optiuni extreme, in genul „culturismului spiritual” sau „sportului de masa”. Preluand cuvintele apostolului Pavel, in articolul „Fiti sfinti” suntem provocati la o adanca meditatie asupra notiunii de sfintenie, asupra intelegerii corecte a faptului ca mantuirea prin credinta presupune o schimbare din temelii a vietii sau, asa cum spunea J. C. Ryle, episcop de Liverpool, „Scripturile ne invata ca in urmarirea sfinteniei, adevaratul crestin are nevoie de stradanie personala si de fapte, la fel cum are nevoie de credinta.” De aceea, Petru Lascau adauga: „Multa invatatura despre „trairea prin credinta” a infuzat multora ideea ca nu mai este nevoie de nici un efort personal in atingerea sfinteniei, a separarii, a punerii noastre deoparte pentru slujirea lui Dumnezeu.” Nimic nu este mai fals decat a crede ca religia crestina se rezuma doar la crezuri si cuvinte frumoase, ca o asteptare pasiva a unei mantuiri ce vine de sus.

De aceea, prin contrast, „Pavel, apostolul, vede viata crestina ca o cursa sportiva de alergare. De dragul premiului, alergatorii se supun voit la diferite infranari. Ei sunt intr-un continuu exercitiu al renuntarii. Antrenamentul zilnic cere efort si lupta aspra cu tine insuti. Trebuie sa te depasesti, sa te obligi la disciplina. Viata ta este diferita de a celorlalti, la fel cum este regimul tau alimentar, economia timpului zilei, stilul vietii, in general.” Prin aceste cuvinte, de fapt, ne reintalnim cu ceea ce spunea parintele Iosif Trifa, care ii chema pe oameni la un razboi sfant impotriva pacatului de orice fel. Profilul unui crestin este acela al unui om care se lupta cu pacatul, cu tendintele catre rau si in puterea lui Hristos, invinge. Aceasta putere este atat de mare, incat a zamislit in timpurile cele mai intunecate ale istoriei, oameni ai credintei care au purtat flacara vie a nadejdii in Isus Hristos si ale caror cantari de lauda au facut sa fie zdrobite lanturile inrobitoare ale ateismului, necredintei si mortii. Petru Lascau ne propune un drum catre cer, o ridicare din mijlocul unei realitati ostile, ce cauta sa ne abata de la calea cea dreapta, prin pasirea pe treptele sapate de acei anonimi antemergatori ai drumului credintei, ce s-au sfarsit poate, in bezna istoriei, dar care sigur, au trait si vor trai prin faptele lor, precum si prin momentul cand vor fi adusi la lumina in Imparatia lui Dumnezeu.

Billy Graham sau cum a ajuns Evanghelia mantuitoare in intreaga lume

Nu in ultimul rand, Petru Lascau aduce un elogiu deosebit marelui predicator Billy Graham. Articolul in cauza a fost scris in 1990, cu ocazia implinirii varstei de 70 de ani, de catre marele predicator. Petru Lascau trece in evidenta mai multe aspecte importante din viata „acestui om al lui Dumnezeu, care a exercitat o influenta covarsitoare asupra generatiei sale. Despre Billy Graham se spune ca a predicat Evanghelia Domnului nostru Hristos, mai multor oameni decat a facut-o orice persoana din istorie. Un raport estima numarul lor la 104 milioane in 60 de tari ale lumii, printre care si Romania. Cruciadele sale au adus la picioarele crucii Mantuitorului peste 2,2 milioane de convertiti.”

Din multe puncte de vedere, Billy Graham ne-a lasat un exemplu cu privire la ceea ce inseamna folosirea mijloacelor moderne de comunicatie in predicarea Evangheliei. El nu a asteptat ca aceste mijloace sa se maturizeze, ci prin „folosirea de timpuriu a mijloacelor moderne de comunicatie, cum sunt televiziunea si radioul, a raspandit Evanghelia mantuitoare in intreaga lume.” Partea cea mai de seama a acestui om al lui Dumnezeu este faptul ca pe masura ce „popularitatea sa a crescut, el nu s-a lasat flatat de ea, ramanand acelasi om modest si disciplinat cu sine insusi, concentrat cu totul spre munca sa de a raspandi Evanghelia mantuitoare si nu pentru a-si consolida propria imparatie.” In acest articol omagial, Petru Lascau ne ajuta sa privim asa cum se cuvinte la lucrarea marelui predicator Billy Graham, pentru a lua exemplu cu privire la modul in care trebuie desfasurate astfel de campanii de evanghelizare in masa.

Mielul a biruit balaurul

Lucrul cel mai important se concretizeaza in date si cifre care vorbesc de la sine despre ce fel de om a fost Billy Graham. Astfel, autorul spune: „Cu toate ca Billy Graham conducea un adevarat imperiu evanghelic, care genera un venit de peste 64 de milioane de dolari anual, el era salarizat cu o suma fixa de 59.500 de dolari anual si o indemnizatie pentru locuinta si calatorii de 19.700 dolari.” Ne punem intrebarea, ce date ar fi raportate in acest sens, de catre multi dintre cei care au astfel de pozitii de raspundere sau sunt „stele de televiziune”, in lumea evanghelica? Desi pe coordonate americane, totusi in persoana lui Billy Graham distingem elemente comune cu alti oameni ai credintei, de pe alte meridiane si ne putem gandi ca in final, fie ca este vorba de parintele Iosif Trifa, fie ca este vorba de Billy Graham, fie ca este vorba de orice alt om al credintei, totusi, modelul ramane de fiecare data, acelasi: Omul Isus Hristos.

Asa cum mentiona Petru Lascau in articolul „Sculati-va, alauta si harpa!”, in care ni se descrie un episod evanghelistic intr-o Romanie post-decembrista, „privind frontul dintre cioporul mieilor si haita lupilor, cu greu poti intrevedea o posibila victorie a gingasiei si puritatii impotriva coltilor inraiti ai urii. ?i totusi, Mielul a biruit balaurul. Iar Mielul era injunghiat. El biruie intotdeauna.” Cuvantul final al cartii „Pasi spre lumina”, care se recomanda de la sine prin ceea ce sta scris, este urmatorul: „Intoarcerea la valorile iudeo-crestine pentru renasterea spirituala a neamului inseamna intoarcerea la Biblie pentru a ne lasa schimbati, renascuti de ea, inseamna dobandirea spiritului de toleranta a iubirii aproapelui nostru, inseamna intoarcerea la Dumnezeu, la Tatal ce ne asteapta ca pe niste fii ratacitori. Inseamna sa lepadam atitudinea neprimitoare a fiului mare, inseamna „desteapta-te romane, din somnul cel de moarte!”” Sa urmam acest indemn!

“Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan

SlavomirPoetul si eseistul Slavomir Almajan, originar din Zlatita, judetul Caras Severin, si-a descoperit pasiunea pentru scris pe cand era elev de liceu, la Resita. Ani mai tarziu, acesta a inceput sa frecventeze cenaclul “Semenicul”, care   se  aduna in vestita “camera albastra” a casei de cultura din acelasi oras. Aici, Slavomir Almajan are ocazia sa intalneasca oameni uniti de o pasiune comuna – creatia literara. Dragostea pentru cuvantul asternut pe hartie, Slavomir Almajan i-o datoreaza profesorului sau de romana de la scoala generala, Mihai Colac, cel care l-a incurajat la vremea primelor sale incercari artistice. Un alt autentic model pentru scriitor au fost parintii sai. Marturie sta faptul ca Slavomir Almajan s-a decis sa imbratiseze aceeasi profesie ca si tatal sau – contabilitatea. Despre mama, Razumenca, Slavomir Almajan spune ca era o femeie curajoasa si harnica, mare iubitoare de muzica. In 1987, scriitorul si sotia sa, Florica, parasesc definitiv Romania pentru Canada. In prezent, cei doi locuiesc in Kelowna, British Columbia (BC). Slavomir si Florica Almajan au impreuna, doua fiice. Scriitorul s-a nascut pe 2 aprile 1953.   Continue reading ““Cred ca a scrie este o chemare interioara”. Interviu cu scriitorul Slavomir Almajan”

„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu

cristina francuCristina Francu a debutat la sfarsitul anului 2008, cu volumul de versuri “Iubirea inlacrimata”. Creatiile ei sunt rodul educatiei crestine primite in copilarie de la parinti, care de altfel, au si incurajat-o in permanenta, sa scrie. Asa se face ca fiecare dintre poeziile Cristinei Francu are in centru dragostea de Dumnezeu, de adevar si de frumos si promoveaza invataturile morale ale Bibliei. Cristina Francu s-a nascut pe 18 ianuarie 1984 la Galati. Aici a crescut, a mers la scoala, apoi la liceu, aici s-a casatorit si tot aici locuieste si in prezent. Poeta este licentiata in Stiinte ale Comunicarii, la Facultatea de Filosofie si Jurnalism, din cadrul Universitatii “Spiru Haret”. In prezent, aceasta isi pregateste masteratul – Mass-media si comunicarea – la aceeasi institutie de invatamant. Cristina Francu este casatorita cu Petrica Francu.

„Poezia e o parte din mine”

– Sa vorbim pentru inceput, despre puterea poeziei in viata ta. Ce relevanta are poezia pentru tine?

– Pot spune, fara sa exagerez, ca nu pot trai fara poezie. M-as simti goala pe dinauntru daca ar trece zile la rand in care sa nu fi citit ori sa fi scris versuri. Poezia e o parte din mine, este o lucrare spirituala care ma defineste si ma completeaza. Prin ea, imi exprim cel mai bine trairile interioare, framantarile mintii, durerile si bucuriile deopotriva… In peisajul liricii crestine, in vremea in care traiesc, nu stiu cata nevoie are poezia de mine; stiu cata nevoie am eu de ea!

– Esti absolventa a Facultatii de Filosofie si Jurnalism. Cum este sa fii jurnalist si poet, in acelasi timp?

– Nu-mi pot da seama acum, intrucat nu profesez ca jurnalist, ci am doar o licenta in domeniu. Totusi, cum amandoua tin de tainele scrisului, cred ca ambele cer, in aceeasi masura, timp si inspiratie. Multa inspiratie.

– Iti mai amintesti care a fost primul poem pe care l-ai scris? Continue reading “„Scriu despre cum sunt si despre cum as vrea sa fiu pe plan spiritual.” Interviu cu poeta Cristina Francu”

Omul Dincolo de Sine (5)

by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
SlavomirIn marile momente de criza ori de instabilitate politica, unul din drepturile cel mai des atacate ale fiintei umane era dreptul de asociere. Asocierea semenilor in momentele de criza era deseori sursa unor furtuni sociale de proportii, culminand in revolutii mai mult sau mai putin violente, dar intotdeauna ele generau puterea necesara unor schimbari de miez in structura societatii. Cand spun asta, nu am in vedere spiritul de gloata, miscat de o scanteie… Nu ma gandesc la vreun fel de emotie primara manifestata intr-o multime usor de manipulat. Asocierea, in felul in care ea este sursa unor profunde schimbari, este cu mult mai profunda, cu ramificatii deosebit de complexe, genereaza o complexitate de efecte asupra spiritului societatii. Omul dincolo de sine, prin mecanismul asocierii, devine omul integrat in ansamblul menirii lui, devine o forta cu greu de invins sau chiar invincibila in realmul nostru tridimensional. El devine o nota deseori imperceptibila individual, dar parte vitala intr-o simfonie de o frumusete de neexplicat… El devine un torent distrugator sau un fluviu generator de viata pe malurile lui. Da, intr-adevar, „nu este bine ca omul sa fie singur”… Continue reading “Omul Dincolo de Sine (5)”

Omul Dincolo de Sine (4)

by Slavomir Almajan
Kelowna, British Columbia, Canada
SlavomirBeneficiile de neinchipuit ale unitatii se dezvaluie in cuvantul lui Dumnezeu si originile acestora se gasesc cu mult dincolo de primele scrieri. Principiile acesteia au salasluit in inima lui Dumnezeu din dincolo de timp. Efectele distructive ale singuratatii, asa cum am mentionat in capitolele precedente, nu numai ca submineaza eficienta omului in societate, ci se opun in mod direct ordinii si intentiilor lui Dumnezeu. Înca din Eden, unde conditiile vietuirii atingeau idealul, Dumnezeu a spus ca „nu este bine ca omul sa fie singur”. Apoi, odata cu deteriorarea acestor conditii, nevoia unitatii se amplifica atat de mult incat Dumnezeu spune prin Eclesiastul: „…dar vai de cine este singur…”(!!!)
Cu mult mai mult azi, cand „inmultirea faradelegii” este la ea acasa, sansele omului de a-si conserva natura spirituala, deci tanjirea dupa absolut, se reduc la minimum. Am mentionat de tertipurile diavolului in a distruge unitatea, in a faramita familia pana la decimare… „Civilizatia” moderna nu a dus niciodata lipsa de teoreticieni de toate „orientarile” inspre trambitarea „avantajelor” lipsei de „prejudicii” ale omului atunci cand este vorba de a deraia de la principiile divine ale Creatorului nostru, iar atunci cand e vorba de unitate, uneltele lui sunt cele mai eficiente. Dar, haideti sa revenim la Eclesiastul…

„Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor. Caci, daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul; dar vai de cine este singur, si cade, fara sa aiba pe altul care sa-l ridice! Tot asa, daca se culca doi impreuna, se incalzesc unul pe altul, dar cum are sa se incalzeasca, daca e singur? ?i, daca se scoala cineva asupra unuia, doi pot sa-i stea impotriva; si funia impletita in trei nu se rupe usor.” (Eclesiastul 4:10-12)

Observati, va rog, ca sublinierile si accentuarile din text sunt ale mele. Pe baza lor as dori sa va aduc la cunostinta cat de importanta este ideea unitatii in ochii lui Dumnezeu, care sunt implicatiile ei asupra starii noastre de prosperitate sau saracie. Nu va lasati dusi de ideea ca eu as fi heraldul „prosperitatii” care in zilele noastre a devenit o alta evanghelie! Ceea ce vreau este doar sa ne oglindim prin adevarul lui Dumnezeu, cercetandu-ne in acelasi timp prin prisma roadelor pe care le-am adus de-a lungul calatoriei noastre terestre.
Eclesiastul spune: „vai de cine este singur(!)” Singuratatea este germenul disperarii, este viermele ascuns al departarii de Dumnezeu, este factorul covarsitor in formula caderii, este durerea pierderii, este strigatul mut al intristatului, este bocetul lucrului pierdut inainte de a-l avea macar… Singuratatea este dusmanul cresterii noastre in Domnul, este samanta cu strigatul rodirii incatusat. Singuratatea este cuibul gandului ascuns, este plumbul depus pe aripi, singuratatea este mormantul nobletei sufletesti, este groparul visului, este dusmanul nadejdii, este inceputul tuturor neimplinirilor… Fugiti de singuratate cum ati fugi de pacat! Singuratatea este vindecabila, este un rau care poate fi smuls din radacini dar (bagati de seama!) cheia vindecarii este in Dumnezeu! Spun ca este in Dumnezeu pentru ca lupta impotriva ei este in acelasi timp lupta impotriva firii noastre pamantesti. Este nevoie de puterea Duhului in a infrange singuratatea!

Primul fruct al unitatii subliniat de Eclesiastul este rasplata. „Mai bine doi decat unul, caci iau o plata cu atat mai buna pentru munca lor.” Am analizat acest pasaj prin prisma catorva traduceri. KJB spune ca cei doi vor lua o rasplata buna pentru munca lor. În traducerea in limba sarba, Karadži? foloseste termenul „dobanda”. De fapt, atat rasplata, cat si dobanda se refera la a primi ceva pe deasupra. Sa presupunem ca cineva este angajat pe un dinar pe zi si, la sfarsitul zilei de lucru, primeste doi dinari. Întelegem ca a fost nu platit, ci rasplatit… Plata este remuneratia unui serviciu prestat, pe cand rasplata este plata plus recunoasterea unui merit special care poate fi tradus printr-o plata cu mult mai mare. Încerc sa inteleg la ce fel de munca se refera eclesiastul cand spune de cei doi care vor lua o plata cu atat mai buna. Cred ca putem vedea acest cuvant prin doua unghiuri… Poate fi vorba strict de munca lor ca o prestare de serviciu contra cost sau de o munca mult mai roditoare; munca in domeniul relatiei lor de unitate. Unitatea nu se obtine usor, ea cere munca, ea cere sacrificiu, ea cere putere de sus… În „Omul Dincolo de Sine (2)” urmarim cele doua personaje, Ion si Marin, in doua scenarii diferite. Observam ca atunci cand unul se decide sa-l sprijine pe celalalt, roadele lor se multiplica in progresie geometrica. Ei sunt rasplatiti pentru unitatea lor de tel… Aici, dupa ce am decis sa platim pretul pentru obtinerea unitatii, vedem ca munca devine rasplatita pentru ca intervine factorul divin pe care il putem numi BINECUVÂNTARE. Aici vorbim despre omul dincolo de sinele lui, despre omul in uitare de sine! Binecuvantarea este fructul promis de Dumnezeu prin cuvantul Lui.
Asa cum putem vedea in Genesa 2:18, Domnul a creat unitatea prin crearea unui „ajutor potrivit”. Adam era deja in existenta, si resursele erau acolo, dar era nevoie de un sprijin pentru ele, pentru ca aceste resurse sa aduca rodul dorit de Dumnezeu. ?i asta pentru ca Dumnezeu Însusi este o Unitate! ?i ce deplina unitate! Cand Pavel apostolul indemna Biserica la unitate, expresii de genul „unul pe altul”, „unul altuia”, „unul pe celalalt” erau deseori repetate. Versetele din Eclesiastul subliniaza acelasi lucru. Omul are nevoie de un altul pentru a nu cadea, pentru a supravietui, pentru a invinge.
„Daca se intampla sa cada, se ridica unul pe altul”.
Aici nu este vorba ca unul singur cade si celalalt il ridica. Putem sa ni-i imaginam pe amandoi cazand intr-o groapa. Unul il va impinge pe celalalt in sus apoi cel de sus il va trage si pe celalalt afara. Unul singur nu ar fi avut nicio sansa sa iasa chiar daca puterea lui s-ar fi triplat. De ce? Lipseste sprijinul!
Apoi textul se refera la faptul ca doi se vor incalzi unul pe celalalt… La fel se intampla si in acest caz; amandoi sunt reci. Cuvantul spune „dar cum are sa se incalzeasca, daca e singur?” Dar eu ma intreb cum se incalzesc in doi? Bunul simt ne va spune ca intre doua obiecte fizice de aceeasi temperatura nu se produce un schimb termic. Dar aici este vorba de o alta lege care lucreaza inspre binecuvantarea unitatii. Una dupa alta, atat Cuvantul lui Dumnezeu, cat si viata de zi cu zi ne spun ca „nu este bine ca omul sa fie singur”. Cu cat mai mult ne apropiem de apusul final al lumii, asa cum o cunoastem acum, mediul ne devine din ce in ce mai ostil. „În lume veti avea necazuri” le spune Domnul Isus ucenicilor sai.

Iubite cititor, vedem sub ochii nostri schimbari profunde in dinamica gandirii. Heralzii luciferici ai societatii fara Dumnezeu nu isi gasesc odihna in efortul lor de a ne indoctrina cu minciuna diavolului cum ca omul isi este suficient lui insusi. Omul s-a ridicat pe piedestalul autoinselarii. El si-a devenit propriul lui idol… Vom vedea in articolele ulterioare care este antidotul singuratatii si care sunt lucrurile pe care diavolul nu voieste sa le stim. Fie ca, din clipa in care ai citit acest articol, sa incepi sa intelegi cat esti de singur si cat de multa nevoie ai de prezenta semenului tau in preajma ta.