SEMINAR DESPRE CALE

George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.  

                                                          Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivatie– Învatatura data de Isus ucenicilor


Biblia consemneaza ca în Saptamâna patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încarcatura istorica si spirituala pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistreaza si aceasta afirmatie a Mântuitorului Isus: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.” (Ioan, 14.4)

Doamne”, I-a zis Toma, „nu stim unde Te duci; cum putem sa stim calea într-acolo?” Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevarul si Viata. Nimeni nu vine la Tatal decât prin Mine.”

Însa, sa observam ca Isus ne spune tuturor: „Stiti unde Ma duc si stiti si calea într-acolo.”. El ne-a deschis drumul pe care trebuie sa mergem. El e calea, nu este alta. Calea e tocmai Crucea Sa, cruce pe unde trebuie sa trecem si noi, identificându-ne cu acel tâlhar aflat pe o alta cruce, lânga Isus, si care L-a recunoscut pe El, ca neprihanit si Dumnezeu, si pe sine ca pacatos:

?i a zis lui Isus: „Doamne, adu-Ti aminte de mine, când vei veni în Împaratia Ta!

Isus a raspuns: „Adevarat îti spun ca astazi vei fi cu Mine în rai.” (Luca, 23.42-43)

Noi nu trebuie sa mai suferim rastignirea si suferinta fizica, deoarece El ne-a înlocuit în moarte (caci plata pacatului e moartea si, fara varsare de sânge nevinovat nu este iertare), ci noi trebuie sa urmam calea pocaintei si a credintei, a rastignirii firii noastre rebele si mândre, pentru ca El sa ne poata apoi ridica la El, la cer.

Apostolul Pavel a scris 13 sau 14 carti canonice ale Bibliei, explicând cum el se identifica cu Calea, deoarece Pavel zice:”Calcati pe urmele mele, întrucât si eu calc pe urmele lui Hristos” si: „În ce ma priveste, departe de mine gândul sa ma laud cu altceva decât cu crucea Domnului nostru Isus Hristos, prin care lumea este rastignita fata de mine, si eu fata de lume!” (Galateni, 6.14).

***

SEMINAR DESPRE DRUM

Iata calea cea buna, umblati pe ea!

Odata trasat drumul, nu se poate sa nu mergi înainte. (Antoine de Saint-Exupery)

M-am întrebat daca nu cumva e nevoie sa suferim ca sa discutam serios despre fericire. Daca nu cumva drumul spre Paradis trece obligatoriu prin Infern. Numai cel ce a cunoscut deznadejdea poate întelege violenta luminii din pictura lui Van Gogh. (O.Paler)

Arta, s-a zis, este cel mai scurt drum de la un om la altul. Probabil, tot ea este si cel mai scurt drum de la om la el însusi. (Octavian Paler)

Pâna acum oamenii nu au gasit un alt drum mai bun spre adevar decât greseala. (Nicolae Iorga)

Pentru fiecare om e un drum catre fericire: acela pe care e chemat sa mearga. Cei mai multi nu-l gasesc niciodata. Cei cuminti încearca pâna la moarte. Cei mai prosti se trântesc la pamânt si plâng ca sunt nenorociti. (Nicolae Iorga)

Omul – cel mai scurt drum de la viata la moarte” (Emil Cioran)

Nu striga nimanui „ratacitule”, fara sa fii gata a-l aduce pe drumul cel drept. (N. Iorga)

Nu te teme ca ai sa ajungi prea târziu un scop, daca ai plecat cu un scop în drumul tau. (Tudor Arghezi)

Fiecare om pe care îl întâlnesc în drumul meu îmi e superior prin ceva. De aceea încerc sa învat câte ceva pe lânga fiecare. (Sigmund Freud)

În viata nu e suficient ca ai ales drumul bun. Daca nu mergi repede înainte te calca în picioare cei care vin din urma. (Will Rogers)

Viata e un grabnic drum spre nefiinta. (Dante Aligheri)

Zâmbetul e ca stergatorul de parbriz, nu opreste ploaia, dar îti permite sa-ti vezi de drum. (Jeanne Wasbro)

De la proiect pâna la realizare este un drum lung. (Moliere)

Gasesc televizorul foarte educational. De fiecare data când cineva da drumul la televizor, ma duc în cealalta camera si citesc o carte. (Groucho Marx)

Ce ma face fericit? Faptul ca-mi duc singur crucea la fel cum si melcul îsi duce cochilia în drum spre marea abandonare? (Ionut Caragea)

Se pot face doua greseli pe drumul spre adevar… a nu merge pâna la capat si a nu începe. (Buddha)

În arta nu e ca la munte. Fereste-te de drumurile marcate. (Valeriu Butulescu)

Daca gasesti un drum fara obstacole, probabil ca drumul acela nu duce nicaieri. (John F. Kennedy)

Moartea oricum vine. Chiar daca nu-i netezim noi drumul. (Vasile Ghica)

Aceeasi filozofie poate fi un armasar zdravan în grajd, dar o gloaba prapadita la drum. (Oliver Goldsmith)

Daca vrei sa gasesti în drumul tau prietenie si gingasie, ia-le cu tine. (Georges Duhamel)

Drumul artelor se întretine prin munca, nu prin patima si vorbe. (Victoria Fatu Nalatiu)

Ce îndeletnicire si-ar mai gasi un om pe acest pamânt, daca nu i-ar sta nimic în drum? (Herbert George Wells)

Cel mai scurt drum spre stiinta e sa stii sa asculti cu atentie. (Joan Lluis Vives)

Moartea este o noapte furtunoasa si un drum nou. (Emily Dickinson)

Asigura-te ca ai dreptate si apoi da-i drumul înainte. (Davy Crockett)

Nu te razvrati împotriva mamei, fiindca coroana onoarei este o pulbere în drumul mamelor. (Anonim)

De Craciun, toate drumurile duc acasa. (Marjorie Holmes)

Ce este Craciunul? Este nostalgie pentru trecut, curaj pentru prezent, speranta pentru viitor. (Agnes Pharo)

Durerea este o tragedie. Niciodata însa ea nu este numai o tragedie. Pentru crestin, ea este întotdeauna o etapa necesara lungului drum spre bucurie. (Larry Crabb)

Zâmbetul este drumul cel mai scurt între doua inimi. (Alexandru Gh. Radu)

Studiati natura si urmati calea pe care v-o arata ea. (Jean Jacques Rousseau)

Idealurile care mi-au luminat calea si din când în când mi-au dat curaj reînnoit de a întâmpina viata cu voiosie, au fost bunatatea, frumusetea si adevarul. (Albert Einstein)

Arta nu este un lucru; ea este o cale. (Elbert Hubbard)

Cea mai buna cale pentru a-ti îndeplini visele este a te trezi. (Paul Ambroise Valery)

Te iubesc fara sa stiu cum sau când sau de unde. Te iubesc pur si simplu, fara complexitati sau mândrie; te iubesc pentru ca nu stiu alta cale… (Pablo Neruda)

Dumnezeu ne da steaua care sa ne lumineze calea, dar noi trebuie s-o aprindem. (Alexandru Gh. Radu)

Acuila si Priscila, când l-au auzit, l-au luat la ei si i-au aratat mai cu de-amanuntul Calea lui Dumnezeu. (Fapte, 18.26)

…orice faptura îsi stricase calea pe pamânt. (Geneza, 6.12)

Domnul este bun si drept: de aceea arata El pacatosilor calea. El face pe cei smeriti sa umble în tot ce este drept. El învata pe cei smeriti calea Sa. (Psalm, 25.8-9)

Ferice de omul care nu se duce la sfatul celor rai, nu se opreste pe calea celor pacatosi si nu se asaza pe scaunul celor batjocoritori! (Psalm, 1.1)

Alerg pe calea poruncilor Tale, caci îmi scoti inima la larg. Învata-ma, Doamne, calea orânduirilor Tale, ca s-o tin pâna la sfârsit! (Psalm, 119.32-33)

Multe cai pot parea bune omului, dar la urma se vad ca duc la moarte. (Proverbe, 14.12)

Toate caile omului sunt curate în ochii lui, dar cel ce cerceteaza duhurile este Domnul. (Proverbe, 16.2)

Sa se lase cel rau de calea lui, si omul nelegiuit sa se lase de gândurile lui, sa se întoarca la Domnul care va avea mila de el, la Dumnezeul nostru care nu oboseste iertând.” „Caci gândurile Mele nu sunt gândurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul. (Isaia, 55.7-8)

Isus a zis: Eu sunt calea adevarul si viata. Nimeni nu merge la Tatal decât prin Mine. (Ioan, 14.6)

Asa vorbeste Domnul: „Stati în drumuri, uitati-va si întrebati care sunt cararile cele vechi, care este calea cea buna: umblati pe ea, si veti gasi odihna pentru sufletele voastre!” Dar ei raspund: „Nu vrem sa umblam pe ele!” – Ieremia, 6.16

Advertisement

Seminar despre Drum (Cale)

 George Danciu

Isus i-a zis: „Eu sunt Calea, Adevărul şi Viaţa. Nimeni nu vine la Tatăl decât prin Mine.  

             Evanghelia lui Ioan, 14.6

.

Motivație– Învățătura dată de Isus ucenicilor

Biblia consemnează că în Săptămână patimilor Domnul Isus are cuvinte de mare încărcătură istorică și spirituală pentru omenire.

Cronicarul, martor al acelor evenimente, evanghelistul Ioan, înregistrează și această afirmație a Mântuitorului Isus: „Ştiţi unde Mă duc şi ştiţi şi calea într-acolo.” (Ioan, 14.4) Continue reading “Seminar despre Drum (Cale)”

Oameni si lacrimi

VAVILA POPOVICI

.

Tristetile lacatuite în sufletele noastre

le deschidem în fata icoanelor sau a cerului;

de cele mai multe ori ele sunt însotite

de plâns înabusit si de lacrimi.

 

 Fiecarui om, indiferent de vârsta, sex sau temperament, lacrimile i-au udat fata macar o singura data de-a lungul vietii, unora chiar de nenumarate ori. Lacrimile de obicei tâsnesc si se rostogolesc cu repeziciune pe obraz, nu pot fi stavilite, indiferent de forta psihica prin care comandam sa le oprim, dar uneori sunt atât de grele încât ochilor le este greu a le plânge si atunci se opresc în unghiul ochiului. Când se pravalesc pe obraji sub forma unor boabe transparente cu gust sarat, sau ca un râu în cascada, elibereaza tensiuni si multa energie. Numai omul plânge cu lacrimi, numai omului i-a dat Dumnezeu lacrimi de bucurie, de fericire, de durere, de dor… Lacrimile tamaduiesc si uneori dau stralucire vietii. Ele sunt cuvinte, fraze, pe care inima nu este în stare sa le rosteasca în anumite momente. Voltaire spunea ca ele sunt limba tacuta a durerii.

Apar ca o reactie la un stimul emotional foarte puternic. În acele momente cuvintele sunt prea lipsite de putere sa vorbeasca despre ceea ce este în sufletul nostru si lasam lacrimile sa spuna… Ele sunt însotite de suspine sau hohote de plâns. De cele mai multe ori, suntem chiar stigmatizati si învinuiti pentru ele; suntem sfatuiti de a ne controla aceasta reactie a organismului; suntem acuzati de slabiciune sau lipsa de demnitate, pe când ele sunt expresia sinceritatii sentimentelor noastre si ne fac sa devenim mai puternici. Când plânsul s-a terminat, inima se petrifica. Lipsa de nadejde ia forma unei mândrii, suntem gata de lupta pentru binele nostru, a celor de lânga noi.

Se spune ca omul la începuturile sale nu cunostea lacrimile, decât fericirea raiului. Când a pierdut aceasta fericire i s-au dat lacrimile pentru a suplini golul lasat în suflet, în urma pierderii fericirii ceresti. ?i de atunci omul îsi gaseste mângâierea în lacrimi.

Oamenii sunt înclinati din fire spre a varsa lacrimi, de aceea despre ele se spune ca sunt lacrimi firesti. Dar mai sunt lacrimile pacatoase pe care le varsa cei fatarnici, prefacuti, din dorinta de a fi pe placul oamenilor, precum si lacrimi varsate din rautate, atunci când cineva nu are putinta de a face un rau pe care-l planuise, si ele sunt numite lacrimi de necaz. Se mai spune ca astfel de lacrimi le avea Nero, împaratul roman homosexual, incestuos, ucigas si nebun, cel pe care crestinii îl vedeau ca pe antihrist.

Plânsul ne zguduie trupul si pricinuieste în el o durere si o suferinta chinuitoare. În faza înaintata, nu mai e un plâns al ochilor, ci devine o forma de „descarcare” psihica. În urma apare o slabiciune, chiar si la cei rabdatori si puternici, dar ea se transforma curând în putere si aceasta creste progresiv, nascând speranta. Ne simtim mult mai bine dupa ce am plâns.

Credinta este ca femeile sunt mai predispuse la aceasta reactie, ele plâng mai usor sau mai mult. Parca Victor Hugo spunea ca femeia este invincibila prin lacrimi, ca ratiunea pe cât este de convingatoare, pe atât lacrimile sunt cele care ne înduioseaza sufletul… Un poem pe care l-am scris cândva se încheia astfel: „Nu râdeti, o femeie nu plânge-n zadar,/ plânge când în suflet îsi face cuib disperarea,/ când simte fiorul singuratatii!/ Pe scara lacrimilor femeia urca spre cer,/ izvorul lacrimilor ei nu seaca, / durerea din adâncul sufletului îl hraneste./ Poate a pedepsit-o, Dumnezeu,/ poate a vrut s-o ajute?

Oamenii de stiinta au concluzionat ca plânsul ajuta fiintele sa se linisteasca, alunga sentimentul de tristete adânca si aceasta se datoreaza eliminarii anumitor hormoni si substante chimice, prin intermediul lacrimilor. De aceea dupa plâns, suntem mai relaxati si parca începem sa vedem lucrurile altfel, judecata ni se limpezeste, tensiunea acumulata eliberându-se prin aceasta supapa a organismului nostru. Nu este rusinos sa plângi, dar se pare ca varsarea de lacrimi cere o oarecare intimitate: plângi în fata icoanei, plângi în fata fiintei iubite care te-a ranit sau pe care ai ranit-o, plângi si ceri mângâiere cuiva din apropiere, pentru a-ti usura durerea pricinuita din cine stie ce cauza. Pentru plâns ca si pentru rugaciunea cu glas tare este nevoie uneori de însingurare. Plânsul apartine omului dar si creatiei necuvântatoare, diferenta facând-o faptul ca atunci când creatia plânge, o face fara lacrimi. Dupa varsarea lacrimilor sufletul si trupul omului se racoresc, se bucura de o liniste si de cele mai multe ori de speranta. Sufletul parca se trezeste la glasul plânsului si parca se patrunde el însusi de simtamântul plânsului, fiindca, dupa cum spunea Emil Cioran: „o lacrima întotdeauna are radacini mai adânci decât un zâmbet”.

Plânsul este dispozitia trista a sufletului, pricinuita de lipsa celor dorite si de constientizarea celor pierdute… Plângem, iata, când vedem natura cum se dezlantuie fara pic de mila si nu putem lupta cu imensa-i forta. Plângem pentru noi si pentru semeni, fiindca îi iubim, fiindca ne pasa… Câte lacrimi au fost varsate în tara noastra, dar nu numai, în zile lunii februarie ale acestei ierni, cu ninsori abundente, temperaturi extrem de scazute? Au fost lacrimi varsate în întunericul noptii din casele oamenilor, în asteptarea zorilor zilei si a minunii unui ajutor din partea lui Dumnezeu si a semenilor. Dar lacrimile celor care si-au îngropat mortii gasiti sub nametii care au pus stapânire pe suprafete mari de pamânt? Case strivite de nameti, drumuri inaccesibile, oameni înghetati de frig în case… „Albul care se întinde cât vezi cu ochii îti provoaca doua iluzii: prima – ca e ceata si te miri cumva ca i-au lasat sa ridice elicopterul de la sol pe vremea asta. A doua, ca vei ateriza într-o mica asezare cu igluuri, piei de foca, gustari din carne de ren si un bun venit într-o limba ciudata. Si, daca n-ai vedea dreptunghiurile negre de padure desfrunzita si contururile gri ale caselor, nu ti-ar fi greu sa crezi ca ai plecat la drum cu un scop polar, nu umanitar, ” scrie Raluca Ion în ziarul Gândul, impresiile avute la traversarea zonelor cu elicopterul. Sigur ca s-a actionat cât s-a putut pentru salvarea oamenilor, din datorie si din iubire de semeni, dar au fost si asteptari din cauza stihiilor vremii, când bolnavii de inima, de diabet, n-au mai avut medicamente, câteva femei au nascut prematur din cauza spaimei; oamenii au iesit din case prin tunelurile pe care si le-au sapat sau li s-au sapat prin zapada, ajungând la magazine si gasind rafturile goale. Când au vazut pe cei ce au venit sa-i ajute, s-au plâns de o multime de nevoi, dar au simtit, ca tot românul si nevoia sa râda. „Uitati-va la omul asta, are nevoie de lame de ras. Nu vedeti cât i-a crescut mustata?”, a glumit o matusa vesela. C-asa-i românul, stie sa faca uneori si haz de necaz.

Închei tot cu cuvintele cinicului Voltaire: „Cândva totul va fi bine, iata speranta, acum totul este bine, iata iluzia!”

 Vavila Popovici – Raleigh, North Carolina

PREMIILE NIRAM ART 2011

DEFESES FINE ARTS AGENCY prezinta:

 

DECERNAREA PREMIILOR NIRAM ART 2011

         „Cultura româna recapata locul

     care îi corespunde în Europa”

                      Michel Houellebecq

Premiile Niram Art 2011, desfasurate sâmbata seara la Madrid, au adus în atentia publicului spaniol mari personalitati ale culturii române.

Evenimentului a fost organizat de Editura si Revista Niram Art, în colaborare cu Universitatea Complutense si Centrul Cultural al Armatei Madrid si s-a desfasurat la Cazinoul Militar din capitala Spaniei. Emil Constantinescu, fostul presedinte al Romaniei a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Ambroise Vollard”. In cadrul discursului sau, Emil Constantinescu a facut referire la intelectualii români si la aportul pe care l-au adus culturii universale.

Scriitorul francez Michel Houellebecq a fost distins cu Marele Premiu Niram Art „Trofeul Mihail Sebastian”. „Primul premiu pe care l-am primit ca scriitor purta numele poetul român Tristan Tzara. Este o bucurie pentru mine sa primesc acum un trofeu cu numele altui mare român. In seara aceasta, am cunoscut, la Madrid, o grupare de artisti si scriitori români de amploarea celei din Parisul interbelic. Ma bucur ca, dupa o lunga dictatura, cultura româna recapata locul care îi corespunde în Europa”, a afirmat Michel Houellebecq în fata publicului spaniol.

Fostul ministru al Culturii din Spania, poetul Cesar Antonio Molina a primit Marele Premiu „Trofeul Tristan Tzara”. Premiul a fost ridicat de scriitoarea, jurnalista si criticul literar, Mercerdes Monmany, sotia lui Cesar Antonio Molina. „Mari personalitati ale culturii universale sunt originare din România. Emil Cioran, Mihail Sebastian, Mircea Eliade si Constantin Brâncusi sunt doar câtiva dintre românii care au creat opere de o inestimabila valoare si fata de care simt o profunda admiratie”, a afirmat Mercedes Monmany.   

Premiul Niram Art pentru Literatura a fost acordat scriitorului român Stefan Mitroi, Premiul Niram Art pentru Poezie autorului Eran Eisen din Israel, iar scriitorul spaniol Diego Vadillo Lopez a fost distins cu Premiul pentru Manuscris, pentru romanul „La cumparaturi în Tzara”, al carui personaj principal este poetul român Tristan Tzara. În cadrul galei de decernare a Premiilor Niram Art 2011, au avut loc cinci lansari de carte.

Anul acesta, premiul pentru Arte Plastice a fost înlocuit cu un omagiu adus vietii si operei pictorului Baruch Elron (1934 – 2006). In timpul galei, a fost lansata cartea Baruch Elron, a scriitorului spaniol Hector Martinez Sanz. Artistul, nascut în România, a plecat în Israel în anul 1963. Multe dintre operele sale au ramas în România, sub semnatura Barbu Teodorescu. Baruch Elron este unul dintre cei mai cunoscuti pictori din Israel. „Sotul meu a facut studiile la Bucuresti si perioada petrecuta în România a fost importanta în formarea sa. A colaborat cu multe publicatii si institutii din România si, dupa revolutie, s-a întors cu placere în tara în care s-a nascut”, a declarat Lydia Elron, sotia artistului. 

Seara s-a încheiat cu un concert de pian. Moderatorul evenimentului a fost Fabianni Belemuski, directorul Revistei Niram Art. Trofeul Niram Art este o creatie a artistului plastic Bogdan Ater.

DEFESES FINE ARTS AGENCY

Madrid, Spania

Duminica, 18 decembrie 2011

SEMINAR DESPRE CONSTIINTA

Constiinta este busola omului

Vincent Van Gogh

Cugetari si aforisme despre constiinta



Desteptarea constiintei e maretia sufletului. (Victor Hugo)

 Constiinta este ceea ce sufera atunci când celalalte parti ale tale se simt atât de bine. Steven Wright

 Constiinta este ochiul lui Dumnezeu în sufletele noastre. (Sfantul Cadoc)

 Cel ce cauta fericirea altundeva decât în propria constiinta e ca melcul care umbla pentru a-si gasi casa. (Constantio Virgil)

Ironia e un excitant pretios: mai curând decât o învinuire, ne sileste sa ne facem examenul de constiinta. (Georges Duhamel)

[pullquote]Când Neamurile, macar ca n-au lege, fac din fire lucrurile Legii, prin aceasta ei, care n-au o lege, îsi sunt singuri lege; si ei dovedesc ca lucrarea Legii este scrisa  în inimile lor; fiindca despre lucrarea aceasta marturiseste cugetul lor si gândurile lor, care sau se învinovatesc sau se dezvinovatesc între ele.

BibliaEpistola catre romani[/pullquote]

 Este liber cu adevarat omul al carui sef este propria constiinta! (Elena Stan)

 Justitia care judeca dupa “ordin” si nu dupa constiinta, nu exista. (Corneliu Zelea Codreanu, în Însemnari de la Jilava)

 Constiinta este îngerul lui Dumnezeu care îl pazeste pe om. (Paisie Olaru)

 Tribunalul acesta pe care omul îl simte în el este constiinta. (Immanuel Kant)

 Totul începe prin constiinta si nimic nu are valoare decât prin ea. (Albert Camus)

 Numai Mântuitorul a stiut ca destinul nostru era de a fi singuri — si de aceea mântuirea lui vine prin constiinta, si nu prin turma. (Constantin Noica, 1934)

Constiinta este radacina curajului adevarat; daca un om este curajos, el îsi asculta constiinta. (James Freeman Clarke)

 Constiinta este oglinda sufletelor noastre, care înfatiseaza greselile din vietile noastre în forma lor completa. (George Bancroft)

 Alcatuind pe om, dintru început, Dumnezeu a asezat în el legea fireasca. Ce este aceea lege fireasca? Dumnezeu ne-a înzestrat cu constiinta; a facut asa, fara sa ne învete sa avem cunoasterea a ceea ce-i bine si a ceea ce este rau. N-avem nevoie sa învatam ca destrabalarea este o stricaciune si cumpatarea o virtute. (Ioan Gura de Aur)

 Constiinta este una din formele ascetismului. (Friedrich Nietzsche, Antihristul)

 Constiinta – o cetate asezata “în calea tuturor rautatilor”. (Vasile Ghica)

 Constiinta e o carte naturala. Cel ce o citeste cu fapta face experienta ajutorului dumnezeiesc. (Marcu Ascetul)

 Constiinta este lucrul cel mai dumnezeiesc din noi. (Oscar Wilde)

 Costiinta este camera ascunsa a conditiei umane. (Costel Zagan)

 Constiinta – lumina inteligentei pentru a distinge binele de rau. (Confucius)

 Constiinta este vocea interioara care ne avertizeaza ca cineva se uita. (H.L. Mencken)

 Constiinta: Notiune-alunecoasa, Mai labila decât toate, Care are greutate, Doar atunci când te apasa. (Vasile Tacu)

Constiinta este busola omului. (Vincent Van Gogh)

Constiinta este zeu pentru toti muritorii. (Menandru)

Atunci când îti încalci principiile simti nevoia sa te justifici. Daca ai constiinta, o faci fata de tine. Daca n-ai constiinta, e mai simplu: te justifici doar în fata altora.(Emil Dogaru, Oscilograful nocturn,6 iunie 2008)

La început, când eram baietandru, am avut si eu constiinta. Ca sa traiesc, am aruncat într-o zi o halca de constiinta, în alta zi alta halca, pâna când, tot hartanindu-mi constiinta si aruncând halci din ea, ca sa traiesc, m-am pomenit ca nu o mai am. (Zaharia Stancu, Jocul cu moartea)

Nu exista nimic mai silnic decât o constiinta care te acuza si nimic mai îndraznet decât o constiinta care te apara. (Sfântul Maxim Marturisitorul)

De cele mai multe ori atentia si recunostinta ma fac fericit. Sa intru într-o stare de recunostinta fata de ce mi s-a întâmplat si mi se întâmpla, transforma orice situatie în bucurie. Este o chestiune de constiinta. În acelasi timp însa as vrea sa fiu fericit dincolo de constiinta, sa fiu fericit de undeva de unde nici eu sa nu stiu. Sa fiu pur si simplu fericit. (Claudiu Bleont)

În afara de constiinta, totul e bestialitate. (Camil Petrescu,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de razboi)

O constiinta încarcata este un dusman permanent. (proverb indian)

Constiinta, chin tacut al sufletului! (Publilius Syrus)

Mi-am încercat noua constiinta. Ma cam strânge. (Valeriu Butulescu)

Când ai pierdut razboiul cu propria constiinta, ai câstigat. (proverb romanesc)

Stiinta fara constiinta este ruina sufletului. (Francois Rabelais)

Problemele de constiinta nu le rezolva medicamentele, ci pocainta. (Anonim)

În chestiuni de constiinta, legea majoritatii nu-si are locul. (Mahatma Gandhi)

Sfântul numeste sufletul constiinta. (Cuviosul Agaton)

O constiinta împacata nu tine seama de minciunile zvonului. (Ovidius)

Morala e o stare de tensiune impusa de constiinta. (Marius Ghilezan, în Hotia la români, 2008)

Adevarata iubire este o stare de constiinta. (Omraam Mikhael Aivanhov)

Multi oameni încurca lipsa de memorie cu o constiinta curata. (Doug Lars)

O constiinta curata valoreza mai mult decât orice suma de bani. (proverb filipinez)

O stare de constiinta are o existenta absoluta, definitiva, imuabila. (H. Wallon)

Carturarii nostri au dovedit ca e mai usor sa ai stiinta, decât constiinta. (Valeriu Butulescu, din Noroi aurifer)

Medicina înseamna stiinta si constiinta încalzita de iubire de oameni. (Anonim)

Fara constiinta se poate trai, si chiar foarte bine. (Zaharia Stancu, în Jocul cu moartea)

O constiinta încarcata are drept urmare o viata destramata. (Victor Hugo)

Am mustrari de constiinta. Adica, dusmanul interior nu doarme. (Aleksandar Baljak)

Constiinta – o cetate asezata “în calea tuturor rautatilor”. (Vasile Ghica)

O constiinta rea este adesea în siguranta, dar niciodata linistita. (Publilius Syrus)

Luciditatea este punctul de întâlnire dintre constiinta si senzualitate. (Norman Mailer, în Cei goi si cei morti -1948)

Integritatea este lumina care straluceste dintr-o constiinta disciplinata. (James E. Faust)

Prin credinta omul îsi asculta propria constiinta. (Mihai Enachi)

Omul care nu apeleaza la constiinta, ramâne doar un animal.(Mihai Enachi)

Instinctul este inteligenta incapabila de constiinta de sine. (John Sterling)

Adevar: arma indreptata de filozofi împotriva oamenilor cu constiinta. (Victor Rechitian)

Unicul tiran în lume pe care l-as putea accepta este propria mea constiinta.(Mahatma Gandhi)

Mustrarile de constiinta sunt proportionale cu perceperea reala a greselilor facute. (Valeria Mahok)

Prieteni buni, carti bune si o constiinta adormita: aceasta este viata ideala.(Mark Twain)

Constiinta e tot mai rara. Nu oricine îsi poate permite luxul unui examen de constiinta. (Valeriu Butulescu, din Noroi aurifer)

Omul politic renunta la constiinta; singuraticul, la actiune. Unul traieste uitarea (si asta e politica); celalalt o cauta (si asta-i singuratatea). (Emil Cioran, în Amurgul gândurilor)

Banul ramâne cel mai bun detergent. Spala orice constiinta, curata orice mâna. (piesa de teatru, personajul Samson (Valea din Deal), scenariu de Valeriu Butulescu)

Întotdeauna mi-am planuit viata astfel încât sa mor cu trei sute de mii de mustrari de constiinta si cu nici un regret. (Fabrizio De Andre)

De câte ori libertatea se întâmpla într-o constiinta, din interior ea se simte ca libertate, iar din exterior ca iubire. (Osho, în Revolutia interioara)

Suferinta si durerea sunt întotdeauna obligatorii pentru o constiinta larga si o inima profunda. Dupa mine, oamenii cu adevarat mari încearca o mare tristete pe pamânt… (Dostoievski, în Crima si pedeapsa,1866)

Constiinta si reputatia merg mâna în mâna: de obicei, un om cu o constiinta curata are un nume bun. (Anonim)

Cea mai coplesitoare forta majora sub presiunea careia suntem uneori constrânsi sa lucram, este propria noastra constiinta. (Lucian Blaga)

Treziti-va, treziti-va din nebanuitul vostru somn hipnotic la constiinta si constienta… (George Ivanovitch Gurdjieff)

Eroismul este puterea de a ne învinge pe noi însine pentru a face sa triumfe valorile ideale dictate de propria noastra constiinta. (Ion Gavanescu)

Viata omului se zbate între pacate si remuscari. Ar trebui ca el sa nu aiba pacate sau sa nu aiba constiinta. (Vasile Bancila)

Sunt sapte rele în lume: 1. cunostinta fara caracter; 2. bogatie fara munca; 3. placere fara constiinta; 4. negot fara moralitate; 5. stiinta fara omenie; 6. politica fara principii si 7. închinare fara predare. (Mahatma Gandhi)

Prezentul este acel moment din afara timpului care uneste trecutul cu viitorul. În acest prezent pot face apel la constiinta pentru ca momentul sa devina real. Trecutul si viitorul sunt însa iluzii. (Lev Tolstoi)

Nu poti sa-l iubesti pe Dumnezeu si în acelasi timp sa fii rau cu oamenii din jurul tau. Nu poti sa-L iubesti si totusi în inima ta sa mai existe ura. Modul în care te comporti cu ceilati reflecta starea ta de constiinta si conditionarile tale. (Paramahansa Yogananda)

Lumea are frica de ceva tainuit-în ultima analiza, se teme de constiinta proprie! Aceasta constiinta ne spune ca omenirea nu poate fi mântuita decât printr-o singura frica: frica de Dumnezeu. Nu armele vor izbavi lumea, ci constiintele înarmate cu dreptatea! (Arhimandrit Policarp Morusca, Omenirea în fata crucii- 1929)

Nu sunt judecati de constiinta cei care au ajuns în culmea virtutii si cei care au ajuns în culmea pacatului. (Talasie Libianul)

TARA MEA: „CASA MEA”

Gabriela CENUSA – Grupul industrial „Stefan Procopiu” – Vaslui

 

TARA MEA: „CASA MEA”

Tara mea casa mea, locul în care îmi încep si îmi sfârsesc fiecare zi, locul în care îmi serbez an de an închiderea unui subcapitol al vietii si începerea altuia, locul în care m-as întoarce oricând, macar cu sufletul.

 [pullquote]

Daca România vrea cu adevarat sa si croiasca un drum în istorie, tara de la care poate învata cel mai mult este Rusia. (…) Orice popor care intra în istorie, cînd celelalte sînt în maturitate, sufera de un dezechilibru provocat de inegalitatile de nivel istoric. Rusia se nastea la viata, dupa ce dormise — întocmai ca România — secole întregi. Nu i a ramas altceva de facut decît sa arda etapele. Ea n a cunoscut Renasterea, iar Evul Mediu rusesc a fost întunecos, nespiritual. Însasi literatura, pîna la începutul secolului trecut, s a remarcat doar prin fabulisti si creatii moral  religioase. Plaga mare a Rusiei — ca si a noastra — a fost traditia bizantina, suflul spiritualitatii bizantine, care altoit într o cultura straina devine anchiloza, schematism abstract, iar pe plan politic si cultural, reactionarism organizat. Tot ce este gîndire reactionara în Rusia secolului trecut continua — constient sau inconstient — filonul bizantin. Pe Pobedonostev — procurorul Sfîntului Sinod, profet al inculturii maselor într o tara de analfabeti, îl vad descifrînd sensul istoriei dupa o icoana bizantina, iar nu dupa mersul soarelui, cum au facut occidentalii, — dupa o icoana bizantina, simbol al mortii, al uscaciunii si al umbrelor. Nu exista o viziune mai devitalizanta decît aceea care se degajeaza din arta bizantina, arta de ceruri obscure, de monotonie între sfinti, de inaderenta la Eros. Si cînd te gîndesti ca România a vietuit secole sub blestemul spiritului bizantin!”

Schimbarea la fata a României E.M. CIORAN

[/pullquote]

Am doar nouasprezece ani si sunt inca eleva, la scrierea acestui eseu, într-un liceu din provincie, dar vad zilnic o Românie asa cum e ea, nu aceea pe care ne-o prezinta stirile din media. Ma pot numi o nationalista convinsa, uneori chiar ferventa. Îmi iubesc patria si locul în care m-am nascut, sunt mândra de deprinderile pe care le-am capatat într-o tara plina de defecte, cum o concep altii, sunt multumita de omul pe care îl reprezint, într-o tara ce a visat acum multi ani la o democratie autentica, o tara ce nu si-a gasit înca un regim politic adevarat care s-o reprezinte cu cinste, decât unul scris în nenumarate documente. În acceptiunea mea, o tara nu reprezinta altceva decât un loc, pe care îl creeaza oamenii prin obiceiurile, prin stilul lor de viata, prin purtarile lor. O patrie reprezinta imaginea reflectata într-o oglinda a tuturor oamenilor care o compun. Cum o oglinda nu minte niciodata, asa nici o tara nu poate masca purtarile ce o domina, prin oamenii „urâti” ce se încapatâneaza în a pune impedimente sperantei si a îngreuna evolutia. Asemenea proverbului românesc „Omul sfinteste locul”, avem o Românie asa cum ne-am creat-o sau cum o cream în fiecare zi.

 Spre uluirea mea, asist zilnic la discutii din ce în ce mai încrâncenate, în care oamenii îsi detracteaza patria sau, spre stupefactia mea, ajung la a o ponegri. Consider ca nimic nu poate fi mai urât, mai josnic, decât sa îti denigrezi locul în care vietuiesti, locul în care îti ai originile, care te-a format si care l-a dat pe omul pe care îl reprezinti, spatiul natal care îti da identitate. Este un act deliberat de a-ti calomnia familia, de a nu-ti accepta stramosii, prezentul si întreaga existenta. Urmaresc nenumarate emisiuni de tip „talk-show” în care se dezbat diverse probleme nationale, buletine de stiri, si constat aceeasi atmosfera incarcata si poluanta sonor, pe fiecare post TV. Aceeasi oameni înveliti în pesimism, posaci, lipsiti de zâmbet, afectiune sau intelegerea celuilalt, dar carora le lipseste roba judecatoreasca, întrucât mereu stabilesc verdicte, reusesc sa „judece”, dar nu reusesc sa ispaseasca schimbarea pe care o cer. Îmi repugna teribil faptul ca tot mai multi oameni urmaresc astfel de dezbateri si concluzioneaza mereu cu aceeasi idee: „Trebuie sa vina o schimbare de sus, din guvern, noi nu avem puterea sa schimbam ceva”. În principiu, astfel de emisiuni nu fac altceva decât sa ne afecteze latura vindicativa, sa ne înfasoare într-o patura a pesimismului, ne sunt inoculate idei eronate, ce nu fac altceva decât sa ne transmita o stare de inferioritate, de neputinta.

 Ar fi salutar sa constatam ca noi, oamenii, suntem cei care pot face începutul sirului de schimbari. Orice reusita de mare anvergura are la baza o serie de reusite mai mici, poate o serie de esecuri, de deziluzii, dar toate au ca baza un fundament solid. Noi,oamenii de rând, reprezentam fundamentul tarii noastre, în noi stau bazele unui nou început, ale unei schimbari in bine. Când vom fi capabili sa acceptam ca noi ne înfrumusetam sau ne urâtim tara, atunci ne vom putea aseza în rândul tarilor occidentale, pâna atunci suntem la coada si pare ca nu ne lasa nimeni sa înaintam.

 Regimul comunist, ce ne-a dominat decenii la rând, se resimte, din pacate pâna în ziua de astazi când o mare parte a oamenilor nu reusesc sa dea uitarii deprinderile capatate în acea perioada; cred ca ele au ramas în gena multora si sunt transmise mai departe celor ce vin. Bineînteles ca sunt transmise deprinderile negative si nu cele pozitive, deoarece, desi ne este greu sa admitem, regimul comunist a impus si o serie de norme, pe care, daca am fi reusit sa le pastram, am fi dispus de o organizare mult mai elevata, de un comportament mult mai calculat, de aparitii mai distinse, am fi fost straini de tot ceea ce graviteaza în jurul cuvântului neputinciosi. Chiar si în aceasta situatie, nu poate fi judecat nici macar unul, noi am perceput si percepem libertatea într-un mod eronat, nu profitam de aceasta pentru a ne exprima liber si corect, pentru a opina si decide în probleme existentiale majore fara a avea restrictia cuvântului, ci o percepem ca pe o dezlantuire a propriei naturi, ca pe o lipsa a inhibarii, ca pe o lepadare a bunului simt ce îmbraca în mod firesc fiinta umana, în afara oricarei doctrine.

 Întorcându-ne în timp, si la paginile cartilor, feriti în spatiul cultural de vacarmul globalizarii consumiste, literatura ne ofera toata paleta motivelor pentru care trebuie sa ne iubim tara. Chiar de la pasoptisti se punea problema întoarcerii privirii spre istoria si frumusetile naturale ale patriei. Sedusi de mirajul occidentului, modernistii, sunt contracarati de traditionalistii mai atenti la filonul national. În prima jumatate a secolului al XX-lea, în plina tendinta de modernizare, Blaga ne învata sa privim din nou spre cerul acestui pamânt, pentru a întelege astfel legaturile noastre si pentru a ne integra într-o ordine cosmica. România de astazi, mai pastreaza în oamenii ei simpli, în satele ei neatinse de tavalugul industrializarii si instrainarii de sine, o dimensiune spirituala în care pot încolti germenii unei renasteri.

 Tara mea poate depasi fatalismul atât de înfierat de Emil Cioran în „Schimbarea la fata a României”. Nu numai statistic, dar  si economic, ca nivel de trai, de bunastare, Romania e plasata printre ultimele tari europene, situatie care pare ca-si alunga tinerii români din tara, intelectuali sau muncitori obisnuiti, în cele mai îndepartate colturi din lume, stare care poate fi compensata numai de o irupere a vointei nationale.

PRIN LABIRINTUL POEZIEI

Prof. dr. Nicoleta MILEA

 

Dar ce-ti pot spune eu despre poezie? Ce-ti pot

spune despre acesti nori, despre acest cer? Priveste,

priveste, priveste-i, priveste-l si nimic mai mult. Vei

întelege ca un poet nu poate spune nimic despre

poezie. Sa lasam asta criticilor si profesorilor. Nici

tu, nici eu, nici un poet nu stim ce este poezia. Este

aici: priveste! Îi tin focul în mâinile mele. Îl înteleg

si lucrez cu el perfect, dar nu pot vorbi despre el

fara literatura. Înteleg toate artele poetice; as putea

sa vorbesc despre ele daca nu mi-as schimba

parerea din cinci în cinci minute…”  – FEDERICO GARCÍA LORCA


Mi-a venit în minte aceasta definitie surprinzatoare a poeziei, printre multe altele, citind cartile poetului Theodor Rapan, de la Hohotul apelor (în Caietul debutantilor, 1975), pâna la poemele din Evanghelia cerului – Zodii de poet (2011).

Pentru mine cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani, câti aveam când l-am citit prima oara, se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii incontestabile a volumelor scrise si publicate  de el pâna acum .

[pullquote] Cartile lui au fost si ramân un eveniment. Si uimirea de la 17 ani se adânceste si creste mereu. Theodor Rapan este un scriitor original si ipoteza aceasta o exprim pe baza recunoasterii valorii volumelor scrise si publicate. [/pullquote]

Cine este si de unde vine în peisajul literar?

Theodor Rapan vine în literatura din Câmpia Deliormanului, loc magic de unde îsi trag obârsiile si Gala Galaction, Miron Radu Paraschivescu, Marin Preda si Zaharia Stancu. Prezenta sa pe cerul Poeziei a fost si este marcata, azimutal, de atractia catre fior si inefabil, preocupat, ca si predecesorii sai, sa-si exprime la modul sublim trairile afective, profundul inimii si gratia ideilor.

Cuvântul îi este univers, iar poezia îi este credinta: „Poetul însusi paseste cu teama pe treptele Cuvântului! Cu vipera durerii la sold, Marele Vrajitor se ascunde în zilele nedormite, în pipa ocultismului si a melanholiei, cu sângele siroind pe hainele-i mute, adunati deopotriva: pietrarul si dogarul, cizmarul si tipograful, bancherul si cacanarul, îmblânzitorul de cobre si cinteza, fochistul si acarul din gara Balaci, si mierla ciufuta, si primarul cel falcos si fara maniere, toti cei ce au acces la bratul de turba al vietii…”

De mai bine de 40 de ani, poetul trudeste pe tarâmul poeziei cultivând în chilia sa, în singuratate si insensibil la „galerie”… „cuvinte de ramânere!” Matricele sale existentiale devin reguli si obsesii, animat deopotriva de aflarea sensului magic, cât si de secretul iesirii din labirintul Logosului, de miracolul fiintei, de credinta în forta demiurgica a Cuvântului, de libertatea rostirii, de nespusul inimii, de cer si tacere.

Theodor Rapan a debutat publicistic în 1970 (la 16 ani), iar editorial, în 1975, în urma Concursului de debut organizat de Editura „Albatros” din Bucuresti, respectiv, în Caietul debutantilor, cu Hohotul apelor, un ciclu compus din 13 poezii, selectate de un juriu format din Stefan Augustin Doinas, Domnica Filimon, Gabriela Negreanu, Ioanichie Olteanu, Mircea Sântimbreanu si Laurentiu Ulici.

Girul acordat la momentul respectiv a fost confirmat ulterior de cartile aparute la edituri prestigioase de stat sau particulare, majoritatea dupa 1989, cu o cadenta dincolo de legile unui anume calendar al destinului, scrijelind întelesuri sau edicte lirice „cu litere mari, furate din alfabetul vietii”, ajutându-ne sa descifram astfel ceea ce este dincolo de mesajul primordial.

La întrebarea: „Poezia este respiratia lui Dumnezeu pe pamânt?”, premonitoriu, poetul ne raspunde: „Mai mult, este Evanghelia divinului!”

Autor al reflexiei deschise, circulare, Theodor Rapan ne releva, astfel, o ipostaza inedita a limbii române, inventând o noua si originala gramatica a poeziei.

Metafora-titlu a primei aparitii editoriale – Hohotul apelor – sugereaza în sine identificarea eului liric cu destinul colectiv. Înca dintru început luam contact cu jubilatia în fata miracolelor vietii: „Inima, ce rod al nectarului necules îti vorbeste,/ încruciseaza bataia cu semnul meu dinadins,/ nu uita ca mi-e frica si pune diseara sa cânte/ samsarul cuvintelor tale învins…”

Vârsta juvenila pune sub semnul candorii motive lirice predilecte pe care poetul le va cultiva traditionalist si euforic: „Maica a mea, sunt nebun de iubirea ce vine,/ nu mai stiu cât de mult voi fi foc sau venin,/ podoabele sângelui meu se prefac dimineata în roua/ si-nteleg din cuvânt cât sunt zbor si suspin…”

Forma rafinata a poeziei de mai târziu, într-o continua revelatie a limbajului, aici îsi va fi aflat începutul: „Si-mi pare ca, adânco,lumina ma boteaza/ într-o rapire muta în vin si în pocale,/ caci uite trandafirul în sânge cum bureaza/ fara sa muste, lacom vestindu-ma-n petale…”

Limbajul purificat, gratios si meditativ, cu vagi ecouri din vitalismul blagian, marturiseste jubilatia simturilor tinere si caste.

Desi poezia începuturilor sta sub semnul clasicismului/ traditionalismului, ea ne da sansa vederii umbrei regelui Midas: tot ce atinge Poetul se preface în Cuvânt!

La acel moment, al efervescentei Cenaclului „Numele Poetului”, Theodor Rapan era „un impresionist diafan”, lucru sesizat pe buna dreptate de Cezar Ivanescu. Daca în 1983, acesta remarca faptul ca„Theodor Rapan, evoluând nespectaculos, dar sigur, se impune ca unul dintre poetii rafinati si discreti ai tinerei generatii”, în 1984, în aceeasi revista, „Luceafarul”, Artur Silvestri conchidea sec: „Oricum, de Theodor Rapan poezia româneasca nu va scapa!” Ceea ce, o sa vedeti, s-a si întâmplat…

Urmarindu-i parcursul literar, distingem trei etape în evolutia sa.

O prima etapa este cea în care a publicat urmatoarele sase carti: Hohotul apelor (1975), Privind în ochii patriei (1986), Asa cum sunt (1989), Hotarul de foc (1991), La umbra cuvântului (1995) si Schimbarea la fata (2001).

Debutul editorial, în volum singular, s-a produs în 1986, sub titlul Privind în ochii patriei, aparut la prestigioasa editura „Cartea Româneasca” din Bucuresti. Acest prim „chenar liric” s-a bucurat de o grafica aparte, semnata de Mircia Dumitrescu, iar redactor de carte a fost exigentul scriitor Mircea Ciobanu.

Initial, volumul se numea Vestindu-ma-n petale, însa, din considerente ideologice, lesne de înteles la acel moment, editura, fara a-l consulta pe poet, a schimbat titlul cartii!

Poeziile sunt grupate în patru cicluri inegale cantitativ: Încearca sa te-apropii de-un singur fir de iarba!, Interludiu, Tentatia schimbului de anotimp, Asimptota cuvintelor.

Remarcam în acest moment prospetimea poeziei, la baza careia se afla o lectura bogata din creatia „veche”, dar si din poezia contemporana, cultivarea metaforei, a versului insolit, de inspiratie filosofica.

Sentimentul apartenentei la spatiul românesc este rostit cu o convingere fascinanta, plina de prospetime: „Cu o-nflorire de zarzar/ Patria este mai calda!”

Uneori, gândul moralizator se însoteste cu optimismul pe care îl declama cu toata frenezia vârstei tinere: „Eu sunt ecou nespuselor cuvinte,/ o pasare pe somnul ce ma doare./ Sa nu ma confundati cu visul:/ lumina e furata din ninsoare…”

Pe coperta a patra a cartii, poetul Nichita Stanescu îsi exprima dezinvolt gândul: „Citind cu atentie versurile acestui tânar poet, spiritul meu critic mi-a dat o iritare tipica a întâlnirii cu un alt teritoriu.

Contorul Geiger-Müller pe care-l aveam pentru radiatii si-a mutat acul spre radiatia extrema si spre indicatia: «atentie, aici este uraniu!»

Daca credeti pe cuvânt cele câteva versuri bune scrise de Nichita Stanescu, va atrag în mod respectuos atentia ca sunt iritat, ca trebuie din nou si n-am ce face, caci acesta este adevarul, sa cred în poeziile semnate de tânarul meu confrate, Theodor Rapan. Nu trebuie niciodata sa ne descurajam adevaratii nostri poeti, chiar daca în mentalitatea noastra nu au un nume faimos. Singurul repros pe care i l-as putea face marelui nostru bard de la Mircesti, Vasile Alecsandri, daca as avea curajul si talentul sa i-l fac vreodata, nu înainte de a-i fi sarutat Miorita pe inima, ar fi acela ca, din grabire, însusi bardul a scris ca: «românul s-a nascut poet!» Citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic: «poetul s-a nascut român!»

Urmatorul volum, aparut în 1989 – Asa cum sunt (Editura „Eminescu”) exprima autenticitatea creatiei poetului din punct de vedere tematic si stilistic, cultivator frenetic al metaforei, al travaliului liric sub semnul Cântecului: „În sistarul luminii/ cuvintele limbii române/ scânteiaza/ aidoma ciutelor/ care pasc/ în patria viselor./ Scaparatoare vioara,/ inima dorului…/ Înteles/ ce-l asez/ azi,/ în capul mesei/ si spun: pace voua cuvintelor…”

Aflat sub protectia unui Daimon generos, Theodor Rapan este într-o continua însotire cu mirarea, visul, clipa, dezdurerarea, uitarea, neantul, câmpia, femeia, prietenul nimeni, salcâmul, valul, întristarea, sarutul, restristea, moartea, vântul, poezia, melanholia, iubirea, firul de iarba, cântecul, amagirea, singuratatea, silaba, cuvântul.

În pagina de deschidere a volumului amintit, poetul rosteste exclamativ: „Binecuvânt Logosul! Cele de fata sunt scrise cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima cuvântatoare. Ea sa duca greul, în timp ce eu tac desavârsirea lunecarii…”

Descatusarea de sine devine destin creator. Cuvântul dintâi trece rapanian prin „alfabetul tacerii”, încoltind în oul cosmic.

De la primul pâna la ultimul volum, poetul exprima credinta de neclintit în forta Cuvântului divin si a Cuvântului întrupat: „Stiu de la Cântec întelepciunea Cuvântului./ Datoria mea e sa va reamintesc ca traiesc dimpreuna/ fiecare litera,/ sa va citez pe-nserate/ la tribunalul sperantei/ si sa va invit,/ odata cu îngândurarea,/ la marele dans/ ce tulbura melancolia pietrei…”

Intuirea rosturilor cunoasterii, filtrate, desigur, poetic, dobândeste sensuri profunde, complexe, în scrisa lui Theodor Rapan, relevând raporturile ascunse pe care le au lucrurile si starile în ordinea realului sau a sublimului. Chiar si celor mai abstracte categorii ale existentei, acesta le gaseste corespondente directe, sensibile.

Volumul Hotarul de foc, Editura „Europa” (Craiova), 1991, evidentiaza un aer liric proaspat, dens, dublat de ironie si autoironie, în nota generatiei anilor ’60, comentariul livresc, specific generatiei anilor ’70, dar si adresarea directa, în stilul optzecistilor: „Umbra a sunetului/ spune-mi tu,/ ce mirare îmi e ca sunt plop desfrunzit,/ ora grea, secunda timpului mut…/ Slobod întru vocabula/ imnicului zbor – / iata-ma,/ sunt gloria Clipei: Tacerea!”

Multe poeme stau sub semnul dedicatiei. Iata, un prim poem închinat lui Nichita: „Nu râd, nu plâng,/ plictisit îndelung/ sub ceardacul divin neaflat./ De aceea te blestem/ sa-ti fiu/ bietul popas/ sub cuvânt, necuvânt./ Doar atât…/ Neaflat…” Altele sunt dedicate lui Homer, Brâncusi ori fiicei sale, Raluca: „Sub Cântec/ tainuire îmi e disperarea/ si soarele noptii,/ cârtita-n lanul de stele,/ scormone-n zodia fara de moarte…”

Pe coperta a patra a cartii sunt consemnate aprecierile lui Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei, pe care gasesc de cuviinta sa le reproduc, având în vedere epuizarea stocului de carte sub semnatura lui Theodor Rapan, dar si valoarea acestor „edicte” pentru istoria si critica literara: „Acestei carti pe care o si vad mergând de una singura în inimile singuratice ale cititorilor ei, îi doresc nu drum bun, ci zbor înalt! Carte esentiala în pasul nou facut de noua generatie spre adevarul poeziei sau cum mai bine decât noi toti se-ntreba mirabilul Eminescu: «unde e cuvântul ce exprima adevarul?», remarc cu târzia mea vedere un adevar ce exprima Poezia.” (Nichita Stanescu)

Si, alaturi de „Îngerul Blond”: „Primul ar fi Theodor Rapan, pe care i l-am dus de mâna lui Nichita Stanescu, zicându-i despre poeziile lui precum ca… si Acela, Nichita, nu numai ca a confirmat diagnosticul pus de mine, dar l-a declarat bolnav incurabil de poezie, laudându-i metafora mirabila, fluenta «discursului» si frumoasa sanatate a credintei în verbul românesc” (Gheorghe Tomozei).

La umbra cuvântului (1995), a cincea carte a poetului Theodor Rapan, structurata în patru parti (Riscul tacerii, Încoltirea cuvintelor, Tentatia schimbului de anotimp si Pe cord deschis) ne propune un poet stapân pe alchimia cuvintelor, capabil sa modeleze în creuzetul spiritului darnicia unei existente ale carei ferestre au stat totdeauna deschise.

Un poet, pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta frumosului. Profund lirica prin natura sa, riguroasa prin formatie si cultura, poezia lui Theodor Rapan este aici, în somptuosul si atât de firescul decor al cartii, o autentica sfidare pe care Poetul, chemat de absolutul ideii, o arunca efemerului covârsit de meschinaria clipei.” (Vladimir Alexandrescu)

La umbra cuvântului este volumul care individualizeaza vocea poetului Theodor Rapan, dezvaluita în nesfârsite sensuri: „Nu ma vreau decât umbra cuvintelor./ Sopotul lor./ De veti avea curiozitatea/ sa simtiti cum bate inima/ acestui bolnav de cântec/ n-o sa va vina a crede ca-s eu.”

Metaforele ventilate, inovative si deloc la îndemâna oricui, rezista trecerii în materializarea si receptarea poemelor sale: „Doar ochii sunt orbi. Restul e lumina./ Cearsafuri de patimi întinse la uscat./ Dintr-o întâmplare,/ inima mea buna/ într-o fântâna de lacrimi/ s-a înecat./ Du-te!”

Fiecare noua lectura înseamna o alta descifrare a semnificatiilor continute. Practic, autorul ne deschide un univers al oglinzilor prin care se reflecta realitatea din noi. Labirintul fictiunii prin care poetul îsi plimba cuvintele nu este altceva decât geometria pura a spiritului poeziei: „Se spune: drumul întelesului/ trece descult marea cea mare a vorbelor./ Asa se explica/ priveghiul la usa cuvântului,/ retezând dintr-o miscare/ beregata celui mai tandru poem./ Se spune: înteleapta bautura/ e somnul cuvintelor…/ Ele se tac pe îndelete,/ unele pe altele/ si nici nu se stie/ care dintre ele/ va bate toaca întelesului./ Tac!

Ca în Marea Poezie, Theodor Rapan ne ofera gânduri spre reflectie si delectare care cuceresc gustul cititorului: „Întrucât mâine ma voi naste,/ ma închid în tine,/ nemuritor alfabet al tacerii…” […] „Veti fi cu totii umbra Cuvântului!” […] „Mai singur decât sunt/ e doar Cuvântul!” […] „Ce crima perfecta sunt toti trandafirii!”

Schimbarea la fata (2001) este volumul care marcheaza încheierea primei etape a creatiei poetului, „ajuns la o anumita decantare poetica”, dupa cum el însusi marturiseste în textul de deschidere. În structura compozitionala a cartii distingem urmatoarele cicluri: Elegii vieneze, Condamnat la mirare, Hemograme, Alfabetul tacerii si Tentatia schimbului de anotimp. Noutatea o aduce ciclul de„elegii vieneze”, scrise între 1997–2000.

Încarcatura lirica evidentiaza o constructie temeinic elaborata, esentializata, minutios cizelata, expresie a constiintei artistice pe deplin asumate. Motivele predilecte sunt: dorul, dragostea, melancolia, timpul, însingurarea, visul, tristetea, lumina, tacerea, sfiirea, dezdurerarea, mirarea, cuvântul purtator de valente spirituale sporite. Acum poetul e „lacrima care îsi pierde umbra dincolo de tristete” si se îmbata „de iubirea de moarte/ de dor,/ de zborul ce-ntârzie Clipa”.

Asemenea poetilor Nichita Stanescu si Gheorghe Tomozei – frati buni de „drum lung” – si Theodor Rapan, în felul sau, cauta Calea spre Înalt: „Cu sufletul mi-am gândit mângâierea înspinata/ a scrierii./ Cu mâna-nmanusata în patima si speranta./ În vis nevisat./ Cutezând sa trec hotarul de foc/ n-am gresit aflându-te pe tine,/ pe tine, vesnic Cuvânt/ de întors pe înserate la pruncii mei…”

Traieste sincer, cu sfintenie, în credinta Poeziei, bântuit de frisonul incertitudinii: „Sunt fericit! Dupa trei decenii de asteptare în anticamera proprii-mi fiinte, am reusit sa tai, în sfârsit, cu briciul jugulara Cuvântului, ca apoi, sa las sa curga-n tipar roua acestor confesiuni: îndoieli trecute si prezente, cazanii lirice jurnaliere, în mare parte, rescrieri necesare. Am, în schimb, o singura dilema: se va recunoaste cineva în Poet? De-ar fi macar unul!”

Cea de-a doua etapa distincta a creatiei lui Theodor Rapan cuprinde patru carti inedite, în care experimenteaza noi formule literare: Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003), Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004), Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Dincolo de tacere – Jurnal de poet (2009). Toate, tiparite la aceeasi editura – „Semne”!

Potentarea trairii eului creator, spiritualizarea universului, prezentarea unor aspecte ale conceptiei despre literatura, arta, mitologie, cultura, releva nevoia de adecvare a formei la noile continuturi ale cartilor ce marcheaza destinul literar al scriitorului.

Taurul lui Falaris – Marturisitorul – Jurnal de poet (2003) este volumul care face trecerea la

a doua etapa a creatiei poetului, marcând iesirea din sfera poeziei si intrarea într-o zona mai greu de explorat, în care aforismul si comentariul se asociaza, baza de lucru constituind-o lecturile esentiale.

Este o „carte de învatatura”, în care temele fundamentale corespund starilor divine: credinta, Dumnezeu, adevarul, binele, frumosul, poezia si poetul. Practic, Theodor Rapan nu face nimic altceva decât se marturiseste… pe sine!

Cartea unui mit – Taurul lui Falaris – ne învata frumosul curat, simplu, caci, dincolo de aparente, aceasta este un jurnal „de poezie traita”, la înaltimea sensibilitatii creatorului ei: „Daca vrei sa ma vezi, nu trebuie sa ma privesti. Daca vrei sa ma întelegi, nu trebuie sa ma cunosti. În rest, e dreptul meu la tacere”.

Søren Kierkegaard, Lucian Blaga, Miguel de Unamuno, Mircea Eliade, Constantin Noica, Cesare Pavese, Jules Renard, Jean-Paul Sartre, Emil Cioran, sunt numai câtiva dintre însotitorii poetului, adevarati „provocatori” de meditatii lirice.

De la T.S. Eliot selecteaza un citat despre cunoasterea limbilor straine de catre omul de arta: „Poezia este o arta care cere multa munca si asiduitate. Un poet care ignora poezia altor limbi decât a sa e la fel de prost echipat ca si un pictor sau ca si un muzician care n-ar cunoaste decât operele propriei tari. Un poet trebuie sa fie mai constient de limba sa decât alti oameni, mai sensibil la semnificatia si savoarea cuvintelor, la realitatea istoriei limbii si a fiecarui termen folosit. El trebuie sa cunoasca, de asemenea, cât mai bine posibil multe limbi straine, ceea ce-l va ajuta, între altele, sa-si înteleaga mai bine propria-i limba”.

E o maiestrie sa transmiti informatia, dupa ce ai selectat-o, sa-i însotesti drumul cu propriul crezamânt! Iar Theodor Rapan o face cu vocatia omului de cultura: „Într-un fel, l-am ascultat pe Eliot: am învatat cu multa placere limba germana de drag de Kant, Schopenhauer, Hegel si Goethe, limba rusa de drag de Esenin, Dostoievski, Pasternak, Suksin, Maiakovski si Evtusenko, limba latina, de drag de Ovidiu si Vergiliu, iar un strop de maghiara, de drag de Petöffi si Meliusz Jozsef, la un loc… Azi, îmi doresc sa fi stiut araba, chineza, hindusa, ebraica… Dulce nestiinta, sfânta ignoranta… Sunt batrân!…”

Taurul lui Falaris, marturiseste autorul, „este o carte traita. Duruta. E o parte din viata mea!”

Cu Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret (2004) intram propriu-zis în a doua etapa a creatiei lui Theodor Rapan, „o carte stranie, marturisitoare si alegorica, tiparita în numele credintei sale în poezie”.

Acesta este momentul determinant în evolutia poetului care începe sa-si poarte lira orfeica sub forma „poemului în proza”, de o aparte frumusete lirica.

Despre aceasta carte Tudor Opris scria: „Ca la niciun alt scriitor, la Rapan legendele, miturile, Biblia si alte carti sacerdotale, personaje mitice cu destine tragice intra în substanta si simbolistica profunda a lucrarii sale, transfigurate si supuse propriilor viziuni filosofice.

Dându-si seama ca nu are sanse majore ca prin poezie sa evadeze din climatul si patul procustian al stereotipului estetic al recentului sfârsit de secol concurat de postmodernismul de import, Theodor Rapan se decide sa experimenteze o noua formula literara care a produs, initial, o oarecare opozitie în rândul unei critici literare prea putin pregatita sa recepteze un text aparent hibrid, exprimând o experienta interioara inedita, având ca reper aventura lirica a unui alt diplomat, Saint-John Perse, cel care între periplurile «ulyssiene» si între «anabasicele» perindari îsi fura timpul sa regaseasca «talazurile» egeice ale poeziei cea îmbogatitoare a unor strigate de bucurie la zarirea tarmurilor dorite spre care te întorci întotdeauna”.

Cele douazeci de grupaje (Solilocvii, În fata usii – Mirarea, Epifanii, Visul lui Quasimodo, Natura moarta cu poet, Efemeride, Divagatii si alte magii, La cap de pod, Joc de doi – Incantatii rebele, Rai gol, Arpegii interzise, Crestomatia Melanholiei – Semne de apa, Catharsis, Extaze, Stante infidele, Exil de voie, Praf lunar, Uitaria, Sintaxa ploii, Ante finis) exprima forma de traire înalta a unui „poet pentru care actul creatiei reprezinta deopotriva bucuria daruirii de sine si suferinta celui care taie în carnea propriilor silabe pâna la radacina unde respira, unica, esenta Frumosului.” (Vladimir Alexandrescu).

Rostiri si taceri îsi dau întâlnire în acest topos presarat cu îngândurari, incertitudini, bucurii, ispite, amagiri, ispasiri, penitente, melanholii, imagerii.

Poemele poarta încarcatura afectiva pe care numai Theodor Rapan o particularizeaza în felul sau prin Cuvântul ales, captivant, revelatoriu: „Doamne, cât suflet risipit ca sa cioplesc un singur Cuvânt… Câte splendori ucise ca sa nu devina Cuvinte… Ca sa patrunzi în tacere, câte ispite întoarse din drum!”

Muzeul de pastravi este un „epistolar al însingurarii”, o carte în care metafora îsi sacralizeaza drumul spre desavârsire: „Pe sub chiparosii deznadejdii, viata, spune-mi, în piept ce m-apasa?”

Aflam din Istoria adevarata, dupa Lucian din Samosata, ca „aici, la ceas sorocit, gândurile poetilor se întrupeaza în pesti învesmântati cu solzii de argint ai versului, pentru ca, risipiti prin oglinda fara de sfârsit a timpului, sa aminteasca oamenilor, cu stralucirea lor, de adevarata bucurie a firii.”

În spiritul credintei în forta Cuvântului, poetul ni se confeseaza: „Sunt drumul catre Poezie, nimic mai mult, si mai aproape astazi ma simt de departare, duc solia mortii si strig, cât înca-s viu pe zarea ce ma doare, în ploi de frânghii negre si ancore amare! Elicea ma absoarbe, viata trece, cuvintele îmi amutesc pe gura!”

Cu acelasi har cu care a dat un plus de nemurire unor ilustre nume ale poeziei universale, Damian Petrescu – „staroste de Paris”, „graphist” genial si profesor unic de Arta imaginara, ilustreaza

Muzeul de pastravi – Scrisori din lazaret.

În urmatoarea carte, Postalionul de seara – File din jurnalul unui heruvim (2005), Theodor Rapan continua tripticul poematic, încredintând cuvântului scris, în chip de spovedanie lirica, toate formele trairii, de la înfrângeri si sovaieli, asteptari si îndurerari, sperante, pâna la biruintele frumosului etern, caci, asa cum spune poetul: „Cuvântul prin care voi (re)naste nu are glas! Are doar simtire! Jertfirea prin Poezie e tot ce mi-a mai ramas!…”

Mesajul de comunicare se transmite, uneori, printr-o forma speciala de corespondenta cu „însotitorul” sau din aceasta carte: „Draga Damian! Viata? Apocalipsa a apocalipsei! Ce ne desparte, azi ne uneste! Ce ne-nfioara, doar moartea zideste! Pasarile tale, reptile nebune, îmi slutesc asternutul! Inima, în galop pe strazile de purpura cruda, calus haituit noaptea în somn. Deliormanul? Sa suspine! La Courneuve? Nu ma stie!”

Postalionul de seara este o carte a întrebarilor si a mirarilor, a clipei si a vesniciei, a dorului nesfârsit de Dumnezeu: „Lumina, ai curaj sa-ti înfrunti linistea? Dar trecerea? Sa raspunzi provocarii cercurilor strivite? Nicidecum! Peste dunele lunii, ciocârlii în raspar rasucesc fuioare de triluri neauzite…”

Reflexele gândurilor nasc alte reflexe: „Si rasaritul soarelui se face ca necheaza! De-atâta vis, nici visul nu crede ca ma voi preface în noapte, într-o noapte a începuturilor uitate sa ramâna eterna lumina…”

Marturisirile poetului sunt ca un mir vindecator pe meterezele unui razboi oniric: „Liniste! Sunt poetul cazut într-un razboi dintre o rostopasca si o papadie, fara a sti vreodata cine-i învinsul si cine-i strigoiul…”

Dincolo de tacere – Jurnal de poet, cu opere grafice tot de Damian Petrescu (2009), întregeste „tripticul” rapanian. Este o carte de maturitate, „scrisa cu acel colt al inimii muiat într-o lacrima vorbitoare.”

Cele 55 de poeme, cu leganare si structura de psalmi si cu accente pasionale de «Cântarea Cântarilor», constituie, în ansamblu, vastul si emotionalul panopticum al unei existente cosmice, sociale si intime, marcata în secvente învaluite în cele mai transparente valuri de imagini si cuvinte. Lumea din afara cade în interiorul eului, se presara ca o zapada de stele peste toate viroagele simtirii si muncelele gândurilor.

Poemul rapanian nu poate fi comentat estetic, sopteste ori murmura, se învolbureaza în teama ori se îndulceste în resemnare.” (Tudor Opris)

Lirismul ingenuu se reflecta în fiecare poem: „Da, mirare sunt toate! Aidoma credintei în umbra cea vesnica si neînteleasa, fraged sub chiparosul rostirii, iata-ma într-o noua si nesperata ipostaza a inimii, temator si îndumnezeit ateu…”

De dincolo de cuvântul scris se aud voci profetice pe care artistul le încorporeaza în esenta omeneasca: „Pentru tine plâng, Poezie, mireasa a neavutului dor, cu genunchii inimii rasuciti ca o salcie batrâna, fara de seaman, cu patima ochiului strafulgerata, atât de dulce, atât de tainic! Asadar, acest cântec de iarba si lacrima de codobatura azi, ti-l închin, desfatare, în pântecul mintii mele ascuns, mar neaflat.”

Fiecare vocabula vibreaza de o armonie interioara izvorâta din preaplinul poeziei: „Fiica a mirarii, Poezia ma învinge! În oglinda de aburi, a visului, amnarul de lut scapara în noapte.” […] „La tarmul din mine, Poezia renaste!”

Timpul, viata, tacerea, iata trei coordonate printre multe altele din substanta acestei carti care-si schimba mereu pozitia si sensul: timpul devine viata, viata devine tacere, tacerea se contopeste misterios cu timpul. Dar undeva, într-un spatiu ideal si himeric, poetul se lasa devorat de umbra propriei taceri.

O carte speciala, o carte surpriza, care înseamna altceva decât scrisul cu care ne obisnuise Theodor Rapan este Dansul Inorogului – Elogiul Melanholiei (2010), „o noua încercare a firii de Poet”, dupa cum marturiseste autorul, întru împacare cu inima sa, cea mult simtitoare si bolnava de Cântec!

Aflându-se în timpul propriei sale vieti („nu a altora!”), daruieste cititorilor „un basm cât o lume! Si o lume, cât un basm! Si inima sa, toata, „strecurata sub saua Inorogului, întru dezdurerare si alint binefacatoriu!”

Si aici, poezia sa „emana, deopotriva, si forta, si gingasie, si subtila întelepciune, dublate de maiestria artizanului pentru care arabescurile cuvântului sunt slefuite cu migala si dragoste. Redescoperind mitul, Theodor Rapan construieste un univers capabil sa germineze etern, din sâmburele initial în care Eros si Thanatos, într-un antagonism nevestejit prin vreme, îsi contopesc energiile izvoditoare de întunecata lumina.” […] „Chenarul poeziei sale vibreaza de o armonie interioara, izvorâta firesc, fara efort aparent, în virtutea unei forte de atractie singulare care determina o pastrare laolalta a contrastelor, într-o decantare ce aduce, în final, cititorului, bucuria lecturii.” (Vladimir Alexandrescu)

Exemplul, în acest sens, constituie o proba: „Melanholia fata îsi întoarce, puterea, vesnicia, vor sa-mbrace nadirul clipei în lumina-adânca, sub cetina de foc rostesc porunca, sa fie acest cântec rugaciune pe fluturi, pe iubire si pe rune. Iar când durerea mortii va strabate, sa nu ramâna-n noi poftiri uitate, nici lacrimi, nici durere, nici venin, doar înclestare muta în suspin. Uitarea, usa vietii va închide si arunc cheia, cheia nu deschide!”

Omul si dublul lui, iata o posibila interpretare a subtextului cartii – motiv care depaseste granita realului pentru a deveni principiu existential. Si noutatea rezida în inventica „basmului în dublet”, vazând prin acesta o forma de nostalgie imanenta a tuturor virtutilor ce se recompun în conceptul arhetipal.

Ineditul expresiei se bucura de amploarea verbului rostit, virtute pe care proza rapaniana o cultiva,subordonând-o ritmului implacabil al discursului liric: „Cine poate rezista tentatiei de a sti tot ce gândeste lumea? Ce poate fi mai atragator decât sa fii stapân pe gândurile oamenilor?”

Pictorita Aurora-Speranta Cernitu a transfigurat metaforic lumea cartii, îmbogatind mesajul cuvântului cu cel al culorii.

A treia etapa a creatiei lui Theodor Rapan este marcata de seria „evangheliilor”: Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet (2010), Evanghelia cerului – Zodii de poet, volumul de fata, urmând ca în viitor, Poetul-Mag sa smulga din „bezna inimii” sale Evanghelia tacerii si, în final, Evanghelia apocalipsei, ultima din aceasta serie!

Evanghelia inimii – Anotimpuri – Jurnal de poet este o ofranda adusa credintei sale, nu întâmplator asezata pe pilonii trainici ai unor simboluri în care identificarea poetului cu frumusetea, cu plenitudinea realului, cu lumea, este aproape absoluta: „Titlul, în aceste conditii nu este rezultatul unei inspiratii întâmplatoare, ci împlinirea fireasca a unei încercari întemeiate pe descifrarea minutios cautata a unui cod ce are la baza filonul subtil al semnificatiei oculte, acea febrila aplecare spre deslusirea misterelor si atingerea Tainei, prezent la toti marii initiati de la Pitagora si Iisus încoace.” (Vladimir Alexandrescu)

Poetul îsi imagineaza trecerea prin cele patru anotimpuri: Primavara – Floralia, Vara – Iubitor, Toamna – Melanholia si Iarna – Ultima Thule, ca anotimpuri ale sufletului. Fiecarei „secvente lirice” – omenesti metaforice, îi dedica un ciclu de 33 de poeme (vârsta de gratie a lui Cristos!)

Ce trebuie înteles de aici? La nemurirea Clipei are dreptul sa acceada numai cel ce reuseste sa fie el însusi! În descifrarea întelesurilor profunde ale existentei, Rapan este însotit de un prieten („prieten în spirit”) – poetul Juan Ramón Jiménez, dar si de graficianul Damian Petrescu.

Nu poetul Theodor Rapan, ci omul din el, se întreaba: „Chiar sunt?” El se simte doar „o fantasma cocotata pe turle de biserici”, are „inima pacatoasa” si vocea i-a „ragusit de-ntristare.” Toate aceste stari ne sunt comune! Ele sunt cele care ne apropie si care ne fac sa empatizam cu descrierile atente de sentimente cuprinse în carte.

Chiar din titlul ei, Evanghelia inimii se dovedeste a fi un spatiu artistic al întrebarilor sensibile, vitaliste si al raspunsurilor sincere, gândite cu inima, cu sufletul, cu amintirile si cu fragmentele de pasiune. Caci numai inima nu minte! Toti stim asta, dar nu o recunoastem!

Cartea sondeaza abisul omenescului, devenirea pasilor încaruntiti, asteptarile, regretul, încrederea si neîncrederea, o radiografie a ceea ce suntem, de fapt: egali în moarte!

Marturisirile cartii îsi au originea în experiente autentice! Ele constituie scheletul pe care se sprijina cuvintele, fiindca ele pot raspunde oricarei provocari cu sinceritatea si puritatea de a fi fost traite, cu puterea de a fi fost asumate si netezite spre a fi daruite mai departe cititorului. Ele sunt întrebarea nascuta din nevoia de a fi existat si de a fi conceput ceva durabil, dincolo de prezenta fizica…

Abandonând orice forma de cenzura sentimentala, poetul Theodor Rapan sintetizeaza o adevarata biografie umana: „În viata mea înspaimântare a fost totul! Mort nu mi-a placut niciodata! Am circulat între râs si surâs cu un funicular nevazut al candorii. În genunchi am plâns, în genunchi m-am rugat! Uneori am râs cu lacrimi de roua, alteori m-am lasat mistuit de Cuvânt. De moarte mi-e teama si-acum. De vesnicia ei, niciodata! Ceea ce este viu în mine a murit la nasterea ploii. Ceea ce este mort în mine va înflori pe-nserate.”

Ilustratiile realizate de Damian Petrescu sunt cele care apropie cititorul si mai mult de universul cartii, ele având puterea de a crea/recrea si de a sustine/resustine o conexiune reala între sentiment si reprezentarea sa fizica.

Dependent de starile relevate de vocea nuantata a poemelor, ilustratiile se înfatiseaza grav, ca niste martori care stiu mai mult si pot spune infinit mai mult, numai daca sunt privite asa cum se cuvine.

Orice am face, orice am spune, între Theodor Rapan si Damian Petrescu exista o chimie magica inexplicabila, benefica Artei lor!

Chiar daca de vârste diferite, chiar daca traiesc unul departe de altul, exista un „ceva” care îi uneste: poezia Deliormanului sfânt!

Chiar parasit si de unul si de altul, neuitata, Padurea Nebuna scormone si vântura în sângele si carnea inimii lor, cu gheare de foc, complinirea Frumosului!

Cartea în sine marcheaza expresia unei viziuni originale asupra existentei prin iubire. Estetica speciala a cartii evidentiaza, prin forta cuvântului si prin sugestia grafica, structura euritmica a creatorului ei.

Între dorul trairii si puterea lui de ardere, de realitate imediata ce se desavârseste sub semnul iubirii, cautatorul de simboluri ascunse, exploratorul în stele necunoscute se confeseaza cititorului când sfielnic, când tunator: „Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte! Ah, dulce si ultima primavara! Prima îndoiala a nasterii mele spre moarte, ultim copârseu al poemului tandru, nescrisul, nepipaita diata a iubirii, nescrisa evanghelie a inimii, a întâmplarii ca sunt, a splendorii ca esti! Iata-ma!”

Poetul Theodor Rapan îsi manifesta, ca o constanta, intensitatea placerii de a scrie, de a crea: „Pe un perete de primavara scriu. Scrijelesc omonimul mortului viu si îndragostit. Neîmplinit! Dezdurerare divina! Am vârsta poetului la tinerete si în fata numai licheni somnorosi, doar restriste!” Sau: „Furisata pe calcanul de-ardezie, noaptea va muri împacata precum timpul pe pragul unui cimitir doldora de pacate, în vreme ce eu, Poetul, voi aseza majestuos limba rostirii pe vicleana pana a vietii!” De aici, singura dragoste continua a vocii lirice regasite în carte, singura pasiune neîntinata ramâne Poezia.

Ceea ce izbeste din prima clipa la contactul cu aceasta noua carte este stilul unic, de o rara bogatie lexicala, cu frazarea ampla, retorica si colorata, alternanta de simplitate, rafinament si pretiozitate, fara îndoiala o contributie de seama la intelectualizarea limbii române, stapâna pe nebanuite nuante si capabila de cele mai subtile asociatii, contrastând cu fenomene tot mai îngrijoratoare de argotizare, vulgarizare naturalista si flux de barbarisme, prezente în beletristica actuala.” (Tudor Opris)

Citind Evanghelia inimii, simtim ca multe dintre experientele pe care le-am intuit în cuvintele atent alese ne-au fost daruite si noua, dar, pe de alta parte, avem certitudinea ca, undeva, în anotimpurile vietii noastre, ne vom regasi si pe noi, prin taria lor de a sensibiliza si de a crea repere de urmat.

Astazi, aici, poetul Theodor Rapan vine în fata Mariei Sale, Cititorul, cu o noua carte, a treisprezecea, creatie a maturitatii depline – Evanghelia cerului – Zodii de poet.

Spre deosebire de Evanghelia inimii, care este o adevarata radiografie a spiritului uman, o calatorie în adâncul Fiintei, Evanghelia cerului se îndeparteaza înca din titlu de sfera sentimentelor care surprind tocmai prin faptul ca sunt atât de naturale si obisnuite. Conexiunea dintre cele doua carti se realizeaza, totusi, gradat, ca o scara spre însiruirea de emotii ce stau la baza crearii lor si prin autenticitatea conferita de rezultatul deschiderii în fata unor lumi ce ne stau foarte aproape, dar pe care nu îndraznim sa le abordam.

Chiar si motto-urile cartii, bine selectate de poet, demonstreaza ca, daca s-ar îndrazni, daca s-ar ridica mâna si s-ar ciocani usor în cerul noptii, daca s-ar sapa putin mai adânc, s-ar gasi „alt cer” […] „alte stele” […] „si acolo, între ele, alt pamânt…” (Nichita Stanescu)

Este vorba de o reinventare si, mai ales, de o reinterpretare nu a operelor unor scriitori, ci o reinterpretare a situatiilor în care poetul s-a aflat în momentul lecturarii si receptarii mesajelor acelor opere. Si spun reinterpretare, pentru ca am în fata poeme clare, grave si mature, care nu ar fi putut fi concepute în afara traversarii unei perioade de informare si cautare, ajungând, în final, la binemeritata pozitie a reîntâlnirii, dintr-o alta perspectiva, a poetilor care au însemnat ceva pentru devenirea artistica a lui Theodor Rapan, dar si pentru dezvoltarea personala, acestea doua mergând mâna în mâna.

Subtitlul cartii aminteste înca o data de planul Înaltului. Desi nu exista informatii certe despre istoria aparitiei zodiacului, se poate considera ca, observând miscarea corpurilor ceresti, s-a format ideea ca aceasta mobilitate se datoreaza unor forte divine pe care astrii le detin. De aceea, omul si-a subordonat destinul stelelor, determinându-se pe sine ca efect al pozitiilor pe care acestea le ocupa pe cer.

Raportând legenda la arhitectura cartii, se poate ajunge la concluzia ca lumea poetica este, de fapt, un macrocosmos de relatari succesive de poeme, poetii grupându-se dupa anumite criterii, asa cum si zodiile se clasifica. Fiecare simbol, semnificatie, fiecare rima sau metafora este, de fapt, un indiciu al destinului pe care poetul detinator îl va urma. Poemele sale constituie zodia sa, iar aceasta încorporeaza semne despre trecutul si viitorul lui artistic.

Se poate spune ca, în esenta, fiecare opera a poetilor alesi, este un astru, iar toate alcatuiesc un sistem care se misca deloc conventional fata de noi, cititorii, asa cum si planetele par a se misca privite de pe pamânt. Traiectoria lor este dependenta de sensibilitatea si empatia fiecaruia dintre noi. În Evanghelia inimii, fiecarui anotimp i se asociaza o anumita etapa din viata cu trairile, starile si impresiile ei; în Evanghelia cerului Poetul-Mag îsi priveste confratii de lira din perspectiva zodiacala.

Începând cu primavara, deci cu Berbeci de diamant, Theodor Rapan alege câte 12 poeti pentru fiecare semn zodiacal, tinând seama de data lor de nastere si confirmând ca simbolurile numerice sunt un aspect pozitiv si însemnat al creatiei sale, asa cum este si aplecarea sa spre detaliu, în conexiune!

Pas în doi! Asa poate fi rezumat cel mai bine continutul cartii, pentru ca aici întâlnim parca niste priviri complice pe care autorul le împartaseste cu poetii alesi, ca un joc de cuvinte între prieteni sau ca între parinte si copilul devenit adult sau ca între profesor si elevul care ajunge la întelegerea sistemului de gândire al magistrului sau.

Structura cartii este una atent realizata, inedita, la fel cum este si conceptul pe care ea se bazeaza. În paginile ei, îsi gasesc locul poeti de la Shakespeare, pâna la Edgar Allan Poe, fiecare fiind surprins printr-un fragment, printr-o strofa. Fiecare primeste acelasi spatiu, ca un avertisment al autorului, ca fiecare poet îsi are însemnatate de sine statatoare, care nu poate fi masurata, ci poate fi doar simtita si traita. Nu este vorba de o organizare cronologica sau dupa un criteriu al apartenentei la un anumit curent! Nu!

Poetul demonstreaza, astfel, ca poezia exista si respira frumos dincolo de barierele conformismului, dincolo de conventiile rationale.

Abandonând toate aceste lucruri, poezia devine pura libertate, patrundere în noi însine si depasire a imediatului.

Motivul poetic se construieste ca un dialog: mai întâi, se citeaza textul ce îl declanseaza, apoi, se da raspunsul. De cele mai multe ori, se remarca vocativele care creeaza reuniunea dintre opere, interactiunea lor.

Replica se naste dintr-o necesitate de a imagina si de a rememora stari. Pâna la urma, la baza ei sta capacitatea de a intui si de a identifica atmosfera lirica, apoi de a si-o asuma, pentru ca, în final, sa o poata exprima printr-un filtru propriu, adaugând memoriei si afectiune.

Pâna la un punct, se poate considera ca volumul de fata este un manifest al respectului si al recunostintei, al iubirii fata de poetii inclusi: „Vino, Fauritorule de gheata si foc, credinciosule mut! Întru maretia ta, fictiunile mele se-apleaca! Întru cinstea ta sorb «Elogiul umbrei»! Întru numele tau, «Poemul darurilor» rostesc!

Vocea lirica a creatorului depaseste omagiul, ea devine ecoul propriei arte, a Poeziei: „Eu sunt Întrebatorul. Ca un «bivol în mlastinile Universului» îmi pândesc zorii. Mi-e frica sa ajung «un centaur siluind arborii poemului», mi-e frica sa urc scara Supremei Judecati. Prostul de mine, am înfruntat uneori albastrul cerului, de aceea, «fiecare dimineata e o rufa rosie la orizont.» În teaca baionetei mele s-a furisat un vers salbatic. El ma priveste cu îndurare si asteapta sa-l agat în streangul singuratatii lui. Vai, lumea aplauda! Scâncetul i-l aud din departare, cu silabele atârnându-i pe gura ca niste lampadare vorbitoare.” (Replica lirica la Gellu Naum!)

Deseori, se poate remarca familiaritatea adresarii: „În sfârsit, Bukowsky, iata-ne fata în fata. Tu, «asteptând moartea ca pe un pisoi care-o sa-ti sara pe pat», eu, fugarit de-o fantoma în somn.”

Ceea ce este surprinzator la Evanghelia cerului este usurinta cu care opereaza insertiile, stabilind o reala conexiune ce este resimtita atât la nivel emotional, cât si intelectual. Poeziile deja consacrate devin, acum, provocarile unor poeme sublime, originale.

Cei 144 de poeti ai „zodiilor lirice”, toti universali, sunt prezenti în carte în sistem reflex!

În chip firesc, propun denumirea acestei specii lirice poetice postmoderniste, pe care o cultiva în acest volum poetul Theodor Rapan, REFLINTEXT (reflex literar intertextual). Îmi asum inventia sintagmei!

Reflintextul devine, astfel, un mod de receptare profund subiectiv al sentimentului filtrat liric, înteles ca modalitate de „a fi” a eului, situarea lui în centrul unui univers pe care îl reconstruieste din temelii.

Harul si cultura literara i-au permis poetului Theodor Rapan realizarea unui dialog deschis cu cei 144 de „alesi”, replica sa pornind din sufletul lor catre Poet si de la Poet catre cititor.

Universul tematic, modalitatile de expresie si formulele prozodice ale acestui volum releva din plin o înnoire a formelor poetice cultivate de Rapan. De aceea recunoastem în aceasta ipostaza inedita gândirea aforistica a sa: „Toata viata e o calatorie prin cartile altora!”

Acest adevar sta, de fapt, la baza lucrarii de fata: 144 de poeme, cu 144 de opere grafice de Damian Petrescu! Un cerc perfect, desi concret el nu poate fi nici vazut, si nici cuantificat! Cum sa cântaresti emotia, sufletul?…

O fascinatie, dar si o chestiune de temeritate lirica unica pentru care poetul s-a pregatit mai mult de 40 de ani pentru aceasta „calatorie” printre atâtea stele nemuritoare, nepretuite, unice!

Cine stie sa pretuiasca, primeste!

Poetul – ochiul cerului, Poetul – ochiul Cuvântului, Poetul – ochiul ciclonului, Poetul – ecoul nespusului cuvânt, ei bine, asta se întâmpla în cartea de fata!

O remarca de bun-simt trebuie sa fac însa! Theodor Rapan scrie pentru cititorul care are rafinamentul si puterea întelepciunii, pentru ca fiecare cuvânt poate avea forta lui numai daca e pus lânga un altul în logodna fericita, ca într-un cuplu, ca într-o familie cumva, sa nu se stârneasca vreun curent strâmb.

Fiecare traire e speciala în felul poetului zodiei si filtrata în spirit propriu. Cine stie sa vada, cine stie sa se apropie, cine cu cine rezoneaza, cine stie sa le asculte, cine stie ce este vietuirea, cine stie „dezdurerarea” – acesta este perimetrul de atac confesional.

Autorul se lasa pe sine deoparte, acum poarta în suflet patimile tuturora, le retraieste viata afectiva mângâind si nemurind moartea lor „cu moartea pre moarte calcând”. Ca si Umberto Saba, el iese din el însusi, pentru a trai viata tuturora.

Mai mult decât patima este curiozitatea de a o izbândi la etajele cele mai înalte ale vazduhului. Numai în acele creuzete înalte simte ca se plamadeste adevarata Poezie. Nu întâmplator i-a ales pe acestia.

Ar mai fi putut selecta si dupa alte criterii, dar fiecare intrare într-o stare nu e decât pasul catre urmatoarea.

Se simtea dorul de o asa calatorie, o calatorie initiatica, în care înaltarea înseamna purificare: avea nevoie de acest pelerinaj divin si Clipa a sosit! Iat-o! Asa cred ca trebuie privit „Cerul” sau!

Pentru a întelege de ce a plecat Poetul-Mag pe drumul acesta al stelelor, Cititorul trebuie sa-si clarifice o serie de concepte specifice, corespunzatoare cuvintelor-cheie: calatorie initiatica, cer, stele, frumos, credinta, religiozitate si multe altele…

În Biblie, cuvântul „evanghelion”, tradus „evanghelie”, se refera la un mesaj al lui Dumnezeu, care anunta planul si scopul sau pentru omenire, figura centrala a întregii geneze fiind Iisus.

Cerul este „o manifestare directa a transcendentei, a perenitatii, a sacralitatii, ceea ce nicio fiinta de pe pamânt nu o poate atinge.”

Aceasta este cheia Evangheliei cerului – Zodii de poet , o adevarata Biblie a Poeziei!

Asa întelegem mai usor ca nici oamenii nu privesc toti si nu prea des catre cer: doar când le e frica si atunci când iubesc, aceste doua ipostaze îi mai cutremura…

Echilibrul dintre liric si divin este bine temperat si asta tine nu doar de harul, ci si de mestesugul creatorului.

Fiecare poet are cararile lui proprii. A plonja pe starea poeziei altui poet nu e usor! Theodor Rapan chiar are curajul sa îmbrace camasa fiecaruia în parte, sa îl cânte si, mai ales, sa îl descânte!

Nu în ultimul rând, remarcam viziunea înnoitoare în ceea ce priveste modul de a recepta poezia confratilor de condei, dar si creatiile originale inspirate de acestia, oferindu-ne sansa unei alte întelegeri.

De la William Shakespeare la Ion Barbu, de la Umberto Saba la Nichita Stanescu, de la Octavio Paz la Boris Pasternak, de la Juan Ramón Jiménez la Rainer Maria Rilke, de la Lucian Blaga la Saint-John Perse, de la Salvadore Quasimodo la Eugenio Montale etc., îi întâlnim pe cei 144 de confrati care l-au calauzit pe poet în anii lui de formare, iar acum compun „inima” acestei carti de poeme, parcurgând împreuna spatii lirice si temporale, în stil propriu, rapanian.

Niciodata un poet nu este „prea modern” pentru ceea ce este Poetul-Mag, cum nu e deloc usoara nici pozitionarea fata de un Apollinaire sau un Borges! Borges este destul de complex ca arhitectura si echilibrat liric. Rapan nu se trage din Borges, ci din sine însusi, desi pe „Marele Orb” l-a asimilat pâna la lacrimi, întelegând prin arta compozitiei, ca Borges e Borges, unic de altminteri, cum si Rapan e, inconfundabil, Rapan!

La ultimul, fiecare rostire de cuvânt are o anume simbolistica, o anume conotatie mitologica, dar si o candoare si gingasie dezarmante, totul fiind tras catre Divin.

Borges are si el momente divine, si el a închinat multe poeme marilor personalitati literare, dar ceea ce îi uneste îi si desparte!

Iata, bunaoara, pentru Apollinaire, gaseste o formula-soc. Reflintextul este realizat tot în cheie onirica, dar totul este îmbracat în limbajul învechit al lui Gala Galaction, pe care nu si-l mai amintesc decât filologii-specialisti.

Theodor Rapan a scris despre Apollinaire asa cum a scris si Marquez despre Macondo al lui, numai ca poetul teleormanean asaza poemul sau în cheie onirica si, în chip surprinzator, folosind slova limbajului stravechi. Nimeni nu s-a mai aplecat asupra acestor cuvinte. Sigur ca e socant, dar poetul a vrut sa dea o pata de culoare. E un omagiu local pentru Apollinaire si pentru Galaction al nostru.

Nu trebuie sa întelegi nimic, trebuie doar sa simti taina cuvântului. Poetul stie, desigur, ce înseamna fiecare cuvânt în parte, dar daca te tii de logica lui nu pricepi mai nimic. Secretul sta în ansamblul liric si în presararea cu elemente sfinte din locul nostru de obârsie. În plus, întregul reflintext e tras prin limbaj arhieresc, acesta având locul lui în „Evanghelie”, cu masura lui.

Miguel de Unamuno îi e foarte aproape de suflet. Theodor Rapan traieste înaltimea credintei divine ca nimeni altul. Poetul a avut o adevarata revelatie când a citit despre mitul lui Don Quijote si Sancho Panza, ca poezia nu e lumina, e flacara, caci nimeni nu moare de întuneric, ci de frig. Frigul inimii e cumplit!

Se simte arta lirismului în reflex. Fiecare sens frumos daruit de Dumnezeu a fost platit cu o jertfa. Nimeni nu stie asta, pe hârtie par a fi risipite cu usurinta cuvintele, dar nu e deloc asa. Stie mai mult Poetul!

Împacarea cu Dumnezeu e totul, întelesul lucrurilor poate ramâne în subsidiar. Problema lui Dumnezeu e si o chestiune de etica, de morala, dar si de înteles spiritual, sufletesc. Nu poti crede în tine ca om, daca nu te clarifici pe acest palier al gândului. De aici pâna la poezie nu mai e decât un pas. Poezia nu e ratiune, e o stare!Fiecare scrie dupa legile sufletului sau!

Dumnezeu îti da si alte încercari, te pune la probe daca ramâi în curtea Poeziei si nu te razgândesti sau nu tradezi. ?inta e aceeasi. Desi este atât de nevazuta, nepipaita, inefabila! Nimeni nu a pus mâna pe inima Poeziei! Nimeni nu a vazut-o la fata!

La un poet ca, de exemplu, Mario de Andrade, continutul, forma, expresivitatea lingvistica si cuvântul, cu toate functiile lui de comunicare, transmit, certamente, fior!

Misticismul viziunilor poeziei lui Andrade ramâne la un anume stadiu, la Theodor Rapan „strigatul liric” taie respiratia cititorului.

Dezvoltarea comparatiei Patrie–femeie, compasiunea uneori delicata, alteori tumultuoasa, acuratetea lirica etc. sunt puncte forte ale poemului rapanian. Nu mai vorbim de curajul rostirii crudei realitati într-o invocatie a cerului „golit”, sodomizat. Tonul când liric, când violent, când sonor, vine în deplina consonanta cu mesajul poetic!

Alt caz: Rumi e un poet persan, altceva decât Khayyam sau Tagore, poet indian, deosebit pentru cum cânta iubirea! Nu întâmplator A.E. Baconsky îl surprinde într-un mod cu totul aparte în „Panorama” sa. A încercat sa faca ceva asemanator si Stefan Augustin Doinas, dar clasicizând.

La Theodor Rapan e diferit, totul e vazut prin pasiunea calatoriei, e o mare aventura a simtirii sale de poet, care este obsedat de fiorul marilor poeti. Fiecare e atât de diferit, dar ceva, totusi, îi uneste! Ce anume?

La Arthur Rimbaud, Theodor Rapan este impresionat de iluminatiile acestuia (poeme în proza) din finalul carierei sale literare, pe care le simte cu mai multa acuitate, dupa gustul sau, si i-a raspuns în aceeasi cheie, fiindu-i mai aproape de suflet.

Neîndoielnic, Rapan este atent la toate detaliile, constient fiind ca el poate fi ca ei, dar ei nu mai pot fi ca el, de aceea sporeste si mai tare semnificatia cuvântului, chiar pâna la o adevarata litanie.

În spatele celor 144 de poeme sunt sute si sute de carti de poezie ale celor 144 de autori, citite, talmacite, rastalmacite. E o provocare inteligenta, originala, sensibila, delicata, la lectura, pe care nimeni nu a mai facut-o pâna acum la noi, asa cum o face Theodor Rapan.

La fiecare poet identificam unicitatea, dar si singularitatea Poetului-Mag. Exemplu, la Kostis Palamas e un reflex doar de atmosfera, nu de idee sau de maiestrie artistica.

Deosebit de complexa este Povestea magului calator în stele a lui Mihai Eminescu, de fapt cheia cartii, mai modernizata la Theodor Rapan, din sansa perspectivei si a trecerii timpului: „Ghiceste-ma si saruta copilul de iarba,/ cât de mult, cât de ’nalt am crescut,/ ciresii floarea interzisa sa-si cearna,/ frunza sub trunchiul prefacându-si-l scut.”

Nu e usor sa dai replici la Byron, Poe, Rimbaud, Shakespeare etc. Fiecare în parte e o lume, un univers! Toti sunt diferiti, de aceea i-a si ales asa, si câti nu ar mai fi meritat înca, infinita lista!

Bunaoara, îl putea arata lumii pe Jacques Prévert în fel si chip, dupa starea momentului! Oglinzile sufletului sunt infinite, desigur…

Dar Evanghelia cerului îi arata în felul trairii Poetului-Mag! Aici intervine harul sau, aparent simplu, dar diferit de al celorlalti prin marca originalitatii.

Nordicii si sud-americanii îi sunt pe inima lui Theodor Rapan. Pleaca din ei, dar ajunge tot la el. În el urla Deliormanul peste tot. Asa, îl universalizeaza!

Prin „poetii zodiilor” se arata pe sine si invers, prin sine îi arata pe ei, în poeme de un ritual solemn!

El da un sens întregului din care tâsneste o filosofie lirica ce îngândureaza prin fascinatie cititorul si-l face sa ajunga unde niciodata n-a ajuns. Totul este altfel decât în alte carti.

Theodor Rapan parcurge toate formele lirismului, de la fervoarea renascentista la expresia clasicista, de la baroc la romantism, de la neoromantism la postmodernism etc., filtrându-le

prin propria-i simtire.

El cultiva un stil al paradoxului verbal, al bogatiei metafizice, al celor mai neasteptate alternante ritmice, al efectelor lingvistice (omonimie, sinonimie, polisemie, etc.), prin care vocea lirica se unicizeaza.

Arta juxtapunerii disparate, ambiguitatea verbala alterneaza cu aceea a întruparii celor mai abstracte idei.

Cu riscul de a ma repeta, Evanghelia cerului – Zodii de poet, carte singulara de lectura si compozitie, conceputa într-o maniera inconfundabila de poetul Theodor Rapan, aduce în peisajul literar un text nou, pe baza intertextualitatii, pe care îl numim „reflintext”, o forma de introspectie a sinelui, în care privirea în oglinda, referentialitatea, redefinirea poeticului, subtilitatea metaforei, plasmuirea unui univers propriu, insolitul imaginilor artistice dobândesc noi valente estetice.

Parcurgând etapele creatiei autorului de fata, remarcam „zestrea” universului sau literar (13 volume, peste 3.000 de pagini tiparite), temeritatea deschizatorului de drumuri noi, inovatia

limbajului si a retoricii discursului liric. Ceea ce nu-i putin lucru…

El se distinge, eminamente, prin energia creatoare, prin vitalitatea ideilor, prin originalitatea imaginatiei, prin prospetimea stilului, ca si prin forta lirica proprie, creatia sa fiind una a simtirii, ca mod de a fi si de a supravietui!

Laudabil este, totodata, si atasamentul Editurii „Semne” fata de poetul Theodor Rapan, care, iata, îi tipareste cea de-a noua carte, neîntrerupt, sub sigla sa!

Neîndoielnic, viitorul poeziei sale e scris în stele!

 

OMULE, TREZESTE-TE ÎNAINTE DE A FI PREA TÂRZIU

Lansare de carte:

Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” de MIHAI ANDONE

 

Recenzie: de Mihai STIRBU

 

 

La începutul festivitatii, fiindca asa s-a dovedit a fi, d-ra Cristina Panaite, directoarea – gazda primitoare în vechiul si binecuvântatul plin de har local al Bibliotecii „Radu Melidon” din Roman, si-a aratat bucuria ca-n aceeasi zi de 21 martie s-a nascut George Topârceanu, iar în 1989 UNESCO a hotarât sa sarbatoreasca ,,Ziua internatinala a poeziei’’, tot acum fiind si echinoxul de primavara în care ziua este egala cu noaptea. Parafrazând, considera ca-n aceasta zi, primavara este egala cu poezia. Nu a ales întâmplator aceasta zi pentru a lansa ultima, dar nu cea din urma carte a domnului profesor Mihai Andone. Despre domnul profesor o sa va spun în linii mari câteva repere biografice. S-a nascut în satul Homiceni; este si motivul pentru care de la un timp asa-si semneaza lucrarile, MIHAI ANDONE DELAHOMICENI. A urmat cursurile primare în localitatea natala, a absolvit Liceul Roman-Voda, si este licentiat al Universitatii Alexandru Ioan Cuza din Iasi, Facultatea de Istorie si Filosofie.

Are peste patru decenii de apostolat, a fost un dascal cu o prodigioasa activitate didactica si pedagogica. Este o persoana foarte implicata în viata sociala, culturala dar si politica a municipiului Roman. Sa nu uitam ca domnia sa a militat pentru reînfiintarea judetului Roman, a fost între anii 1990 si 2004 consilier local, a fost presedintele comisiei de cultura, a publicat peste 12 volume, dintre care: „Cu cartile pe masa” – Roman în 2004, „Între adevar si eternitate” – o carte de meditatii reflectii si cugetari, aparuta la ed. Grafit din Bacau în 2005, „Doi metri patrati de pamânt” – Bacau 2007, „Monografia comunei Ion Creanga”. Domnia sa a scris peste 600 de articole în presa locala, regionala, nationala. Este o pezenta activa la toate manifestarile culturale organizate la Muzeul de Arta, la Centrul militar si Biblioteca Municipala. Este un familist convins, un sot desavârsit si tatal a doua fete, are doi nepoti minunati.

În ce priveste cartea lansata azi, ea are un titlu imperativ. Despre ea, si despre multe altele, o voi ruga pe doamna profesoara Minodora Ursachi sa ne vorbeasca”. Ca orice scriitor care se respecta, domnul Andone rânduieste permanent pe rafturile cartilor sale o opera de larga respiratie. O carte, daca nu i-ar purta numele, i l-ai identifica cu rapiditate, întrucât dumnealui etaleaza în scrieri acea frumusete a expresiei poetice, clara si de mare acuratete. Asa întâlnim si-n acest volum de poezii, al carui discurs poetic capata greutate si impresioneaza prin densitatea continutului de idei, si prin maturitatea mijloacelor de expresie. Este dialogul grav al autorului cu sine însusi si cu universul. Poetul nu se multumeste numai sa noteze evenimente, fapte sau dramele destinului omenesc. Se implica, poezia îmbraca haina stilistica a discursului retoric, versurile au claritatea dezamagirii si o retorica a mâniei; este mânia poetului, a sufletului insultat de mizeriile morale, de incapacitate, de ignoranta, de nepasare, de lene. De aici acea chemare, acel strigat catre spirit: Trezeste-te pâna nu-i prea târziu. Si, spune poetul ca vrea sa traiasca într-o societate cu dragoste de patrie, de limba stramoseasca, de respect fata de înaintasi, într-o societate cu precepte si cu valori morale de repect fata de parinti si profesori, de pretuire a valorilor autentice nationale. Vrea sa se bucure de armonie si pace, de frumusetea si de mireasma naturii vegetale, de creatiile artei. Poeziile sale se hranesc dintr-o credinta profunda, dintr-o comuniune cu sacrul, relevate de poet în cotidian, în gesturile simple, în lucrurile umile, pâna la trairile cele mai înalte ale fiintei umane.

Expresivitatea si forta lirica reliefeaza, potenteaza sentimentul crestin al iubirii, ideea ca Iisus Christos este permanent alaturi de noi ca un simbol, ca un semn al adevarului. Imaginilor de suferinta, de durere, de apocalipsa, poetul opune seninatatea regasirii credintei, a încrederii în bunatatea si în puterea Dumnezeiasca. De aici si acea adoratie, elogiul adus unui mare patriot, aparator al credintei si al normelor si valorilor morale, Dan Puric. Citindu-i poeziile, gasesti nu numai profunzimea gândirii poetului, dar si frumusetea expresiei retorice a acelor întrebari mestesugite, si raspunsurile date. Ele impresioneaza, te misca, te îndeamna la meditatie, la cunoastere, împodobite cu aerul sinceritatii si al autenticului, dar si cu vigurosul talent al autorului, aceste poezii se recomanda de la sine. Cu siguranta, curgerea cuvintelor în mod firesc, cu sonoritati clare, îmbinarea lor în imagini plastice percutante, ca si neastâmparul fiintei sale, dau garantia întruparii a noi creatii literare. Noi le asteptam.

Implicat nu doar în mentinerea si adâncirea adevarului convingerilor credintei, parintele protopop Florin Tuscanu nu putea lipsi de la o festivitate care-l viza, nu numai pe domnul profesor Andone Mihai, ci si tema abordata. Tema apropiata omului care gândeste, poate mai mult slujitorului bisericii care întelege altfel existenta spirituala, ceea ce este dincolo, unde nu trebuie sa ajungi oricum, ci urmând o cale, poate trasata de autor. ,,Este prilej de bucurie, asa cum ati remarcat din mesajul gazdei nostre, d-ra Cristina care ne-a spus ca nu întâmplator în 21 martie, ziua echinoxului de primavara, este lansata aceasta carte. Dar acest volum apare astazi, când este si ziua poeziei. Este frumos si bine-venit acest dar, pe care domnul profesor îl face poeziei noastre românesti dar si poeziei crestine, literaturii noastre religioase, pentru ca în paginile acestui volum de versuri am regasit mesajul unor mari duhovnici, mesajul unui parinte al bisericii noastre, mai putin cunoscut românilor, Teofan Zavorâtu, care încearca sa raspunda întrebarilor fundamentale ale vietii crestinilor. Aceasta simbioza, aceasta frumoasa transpunere în versuri a mesajului crestin de catre domnul profesor, care se exprima cu mare usurinta în versuri, si orice predica, orice cuvânt de folos, este versificat cu rapiditate de domnia sa.

A transmis în paginile acestei carti un mesaj pentru sufletele tuturor, si a celor mari si a celor mici, si a celor mai apropiati de biserica, de credinta, dar si a celor care n-au descoperit îmca un drum, o cale catre cer. Titlul acestui volum este un mesaj, este glasul unui crestin care si-a pus întrebarile acestea esentiale: cine suntem, de unde venim si încotro ne îndreptam. Si gasind raspunsurile curate si sincere la aceste întrebari, domnul profesor si-a ales un titlu ca o voce adresata semenilor, si asa cum el însusi marturiseste în cuvântul înainte, în introducerea la acest volum, spune ca obiectivul a fost unul de ordin pragmatic, acela de a împartasi semenilor experienta unei vieti. Într-adevar, ca dascal de la catedra câteva decenii, a acumulat asemeni unei albine, cu fiecare cautare, cu fiecare lectie, o experienta deosebita care-l ajuta astazi sa împataseasca semenilor din învataturile vietii sale. Dar este si un mod de a prezenta simtirea sa, trairea sa, ca un simplu crestin, pentru ca în întreaga sa viata a fost ghidat si orientat de principiile moralei crestine, de adevarurile noastre de credinta. În încercarea de revigorare morala a acestei societati românesti care se afla astazi într-o deriva, în acesta criza materiala prelungita, care parca nu mai are un final, remarcam o altfel de criza, care ne întristeaza si ne îngrijoreaza pe toti, criza aceasta spirituala, când lumea traieste ca si cum Dumnezeu n-ar fi. Acesta este secularismul despre care se vorbeste, secularizarea întâlnita în occident, si iata, ea se infiltreaza si-n viata popoarelor majoritar crestine, ortodoxe, cum este poporul român. Unii traiesc, ca si cum Dumnezeu nu ar fi, nu-i neaga existenta, dar traiesc indiferenti. Când lipseste rugacinea, când lipeste aceasta prezbie, când lipseste starea de comuniune cu Dumnezeu în rugaciune, omul se înstraineaza si devine un fiu risipitor, un om ratacit, care poate fi salvat, si titlul acestui volum, omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu, credem noi ca este plin de semnificatii si sugereaza, asemeni unui verset din Sfânta Scriptura la care ma gândeam, glasul Ioan Sfântului Ioan Botezatorul: pocaiti-va, treziti-va, ca s-a apropiat împartia cerurilor.

Este o lucrare recomandata tuturor generatiilor, tuturor celor care iubesc frumosul, care se orienteaza în acesta lume dupa principiile moralei crestine, dupa aceste traditii sanatoase si viguroase în care neamul românesc, numit asa de frumos un popor purtator de cruce si iubitor de înviere, a stiut tot de atâtea ori sa se ridice din suferintele lui, din caderile pe care le-a avut de-a lungul celor 2000 de ani de crestinism. Este o lucrare structurata pe trei parti, pe care autorul o sa le prezinte asa cum se cuvine. Am remarcat ultimul capitol, foarte frumos inspirat din viata si din opera unui sfânt: Teofan Zavorâtul, Domnul profesor a reusit sa scoata din mesajul acestui sfânt câteva idei crestine, idei duhovnicesti, spirituale, pe care le-a redactat într-o forma noua, versificata. Aceste idei au o arie tematica diversa, si sunt foarte necesare pentru lumea aceasta în care traim, asemanata atât de frumos de un ierarh de al nostru, cu un labirint în care fiecare crestin încearca sa caute iesirea, sa gaseasca drumul si întâlnirea cu Hristos. Este o aparitie care ne aduce bucurie.

Un profesor, truditor pentru raspândirea învataturilor limbii si a – pâna la urma – culturii românesti oriunde, domnul Nicolae Culbec de la Liceul din Halaucesti, a subliniat faptul ca-l pretuieste pe domnul profesor Andone, în aceeasi masura ca si pe parintele Mihaita Popovici, amândoi tinând niste cursuri deosebit de interesante la Colegiul National Roman-Voda, la care el însusi a participat, în calitate de cursant. Ati sesizat toata lumea, parintele protopop, antevorbitorii mei, au scos în evidenta faptul ca domnul profesor a avut de unde sa daruiasca celor din jur, orasului in primul rând, constiintei sociale a contemporanilor, niste lucrari fundamentale. Dumnealui ne mai ofera înca un esantion din preaplinul dumnealui, aceasta interesanta carte. Nici nu cred ca si-a propus s-o faca pe-a poetul, dar în mod sigur, în constiinta domniei sale a vrut sa ne etaleze ce însemna o constiinta treaza.

Cartea aceasta este un document al unei constiinte revoltate, a unei constiinte care a fost lezata în ceea ce are ea mai sfânt, si domnul profesor, într-un lant de întrebari retorice, încearca sa raspunda la aceste lucruri care tulbura ceea ce este sfânt, ce este curat în fiinta noastra nationala. Daca ar fi sa-l încadrez pe autor, l-as încadra în acele constiinte care existau cu vreo suta si ceva de ani în urma, în perioada pasoptista, care doreau sa materializeze acel sâmbure de identitate. Domnul profesor a raspuns la doua întrebari fundamentale, si probabil de aceea s-a identificat cu Dan Puric, cine suntem si, mai avem oameni frumosi sau cam asa ar trebui sa arate un om frumos. Ne-a aratat ca izvorul nostru „cine suntem” este adânc înfipt în istoria nemului nostru, dar nu mai avem acea pietate, acea responsabilitate sa o cunoastem si sa o constientizam, pentru ca degeaba stim ce este istoria, daca nu devine un fapt, adica o exprimare de zi cu zi. Istoria trebuie sa fie, de fapt, fiecare clipa pe care o traim – asta este de fapt istoria. Nu acea lectie care ni se preda la scoala, nu acele festivitati pe care le facem cu atâta pompa, istoria este faptul de a demonstra ca suntem români. Si sa ne aducem aminte ca acest român ar fi fost atât de greu rostit, încât deranja prin secolul al IX-lea ideea de român – România.

Este adevarat, treceau foarte greu cartile prin Austro-Ungaria, atunci când cuvântul român se afla în cartea respectiva. Nu mai spun ca imperiul de la rasarit nu facea decît sa stigmatizeze orice element românesc. Pâna si un cuvânt ca ,,propasirea’’ devenea subvresiv, dar sa mai spui ca esti român! Faptul ca autorul constientizeaza ca suntem români, ca ne revendicam niste elemente demne de pretuit, arata o constiinta care merita pretuita. Si dovedeste ca avem ce arata, si mi-a placut caracterizarea frumoasa a lui Dan Puric. Sunt nelinistile dumnealui, este sinceritatea, este constiinta dumnealui atât de treaza, si vrea ca acest semnal sa-l transmita si-n jurul sau. Deci sa rostim impreuna: Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu.

Toti cei prezenti in sala bibliotecii, au fost de acord ca noua aparitie este o carte de învatatura în spiritul credintei ortodoxe, a românismului. Cartea este versificata, toate poeziile fiind un strigat, o implorare de urgenta fireasca fata de evolutia negativa a societatii contemporane. Pentru tineret este un îndreptar educativ care-i înfiereaza pe pe cei rai, necredinciosi, hoti, clevetitori, trândavi, betivani, tradatori ai datinilor stramosesti.

Autorul a multumit celor care i-au facut posibila exprimarea în acel cadru, personalului bibliotecii si Editurii Papirus Media, dar si celor care l-au onorat cu prezenta acolo. ,,Am sa spun câteva cuvinte în legatura cu aceasta carte, dar mai înainte câteva fraze despre celelalte lucrari ale mele. Marea majoritate sunt cu caracter monografic; patru din ele se refera la Roman, doua la Liceul Petru Poni. Din 1992 este ,,Istoria Romanului’’ din care am cinci capitole, iar a doua, la care am lucrat vreo 10 ani, am scris-o singur, cu mari eforturi cât am fost consilier municipal, presedinte al comisiei pentru cultura. Alte monografii sunt dedicate localitatii în care am functionat aproape 20 de ani, Ruginoasa din Neamt, una este pentru satul meu natal, alta despre un preot de la Stejaru – parintele Moraru care avea un har deosebit. Alta carte este de meditatii de la efemer la eternitate, pentru ca eternitatea este vesnicia de dupa moarte, fiindca eu cred în asa ceva. As putea prezenta argumentele concrete dincolo de cele care apar în biblie, comparând biblia cu stiinta, si stiind ca Dumnezeu exista si exista palpabil. Eu când va privesc pe dumeavoastra toti, il vad pe Dumnezeu, în ipostaze deosebite. Si stiti de ce? Pai, scrie clar în biblie: omul este dupa chipul si asemanarea lui Dumnezeu. Multi spun „dar cine l-a vazut pe Dumnezeu?”, ei uite, eu spun „l-am vazut pe Dumnezeu”. Dumnezeu nu apare ca un mosnegut, el este peste tot, unde nici nu ne gândim noi, ca spirit si ne vegheaza întreaga existenta.

De aceea, iertati-mi modestia, dar am citit câteva mii de carti în viata mea, si asta a fost problema centrala care m-a framântat: ce este dincolo. Oricât am spune noi ca ne este teama de capatul acela al vietii, e bine ca nu stim când este. Putem muri întotdeauna, de aceea este valabila acea maxima care spune „lucreaza si activeaza ca si cum ai muri mâine, gândeste si munceste ca si cum ai trai 100 de ani”, fiindca nu stim când ni se rupe firul vietii. Daca vreti, aceasta carte la asta se refera. Societatea româneasca este acum strabatuta de o criza economica, nu chiar asa de mare, de grozava, dar cea mai mare criza la care este supusa societatea româneasca este criza morala, criza existentiala, sub aspectul acesta al spiritualitatii noastre. N-ar trebui sa uitam ca, de undeva, de acolo de sus, chiar din acest an s-a hotarât sa se treaca la buletinele pe baza de cip, pana la anu’ sa se treaca obligatoriu la cardurile de sanatate, tot pe baza de cip. Asta-i unealta satanei, sa nu credeti ca-i altceva; cititi biblia, în ultima ei parte, Apocalipsa. Se arata clar acolo ca acel 666, este semnul Anticristului, al satanei. Vom fi obligati pâna la urma (sper sa nu prind timpurile acelea, dar mi-e groaza pentru urmasii mei), sa ne facem semnul acela cu laserul pe mâna dreapta sau pe frunte. În clipa aceea am pierdut tot ce a fost crestinesc, ce a fost bun.

Am auzit ca România este prima tara care experimentaza asa ceva. Cititi va rog Apocalipsa, sa nu credeti ca va spun eu ceva inventat. Aceasta carte, care este scrisa cu aprope 2000 de ani in urma, vorbeste despre acest 666 si abia acum se pune în aplicare. Dumneavoastra stiti ca multi dintre noi îl purtam pe satana în buzunar? Si când spun asta, ma refer la card, deci c a r d. Cititi invers, cum fac evreii si veti vedea ca iese drac. Nu s-o fi gândit nimeni sa-i spuna altfel? De aceea eu spun „trezeste-te omule”, adica sa fii atent la pericolele care si pe acest plan ne pândesc.

Se vorbeste despre globalizare, si multi spun ca poate este buna, dar globalizarea înseamna taierea tuturor natiunilor, însemna un fel de ghiveci din toate religiile lumii, înseamna tot ce este mai rau posibil. Prin ea am pierde enorm, toate popoarele. Practic, acest trezeste-te din titlul cartii, se refera la starea noastra de spirit, trebuie sa gândim si sa analizam daca ceea ce fac unii sau altii este în avantajul nostru, pentru ca sunt lucruri care ne vor depasi la un moment dat, si de aceea este bine sa urmati luminatorii, în special din rândul preotilor, si ma bucur sa am în preajma mea doi preoti (pr. Tuscanu Florin si Paiu Cornel) care înteleg pericolul urias ce se abate asupra tarii noastre, si nu numai, asupra omenirii întregi. Acestea sunt întrebarile retorice pe care le-am pus în primul capitol, si le pun în continuare, întrebari la care mi-am raspuns singur, si indirect va invit si pe dumneavoastra sa va raspundeti.

Capitolul doi l-am dedicat lui Dan Puric, dupa parerea mea, o constiinta extraordinara, cum n-am mai vazut demult. Imediat dupa revolutie a aparut o alta personalitate remarcabila, Petru Tutea, care era într-un dialog cu Emil Cioran – pe care multi literati îl ridica în slavi ( nu si eu). Acest Dan Puric este un mirean, nu este preot dar are vocatia unui mare preot, asa cred eu. V-as recomanda sa nu pierdeti ocazia de a-l auzi, fiindca peste tot pe unde se duce, salile sunt arhipline la conferintele lui, desi-i cu plata intrarea. Numai ca banii nu-i foloseste pentru el, ci pentru manastiri, pentru biserici. El, pe când traia înca, îl considera un sfânt pe acel staret de la Petru Voda, Iustin Pârvu. I-am citit cartea „Cum, cine suntem” si am versificat-o. Iar acel sfânt Zavorâtu, si el fost fecior de preot, care a ajuns la mijlocul sec. XIX la Ierusalim, apoi în Rusia si la Constantinopole. A fost ridicat la rangul de mitropolit, dar pâna la urma si-a dorit o viata tihnita, sa fie singur, si s-a dus la manastire. Si-a facut o chilie, si vreme de douazeci si doi de ani îsi tinea singur slujbele acolo, fara sa aiba credinciosi, dar a scris carti, primea sute de scrisori din strainatate.

Si toate astea am vrut sa vi le aduc la cunostinta, fara a avea pretentia ca ce scriu eu va ramâne în istoria literaturii, pentru ca daca eu scriu în versuri, fac un fel de proza versificata pentru a fi mai usor receptata de catre cei care citesc, iar pe mine ma intereseaza ideile pe care le scriu, si daca din toate ideile mele, în inima dumneavoastra, macar una sau doua prind radacini, înseamna ca nu mi-am pierdut timpul degeaba. Este foarte greu acum, nu sa scrii o carte, cât s-o publici, este foarte, foarte greu. Eu mai am o carte, scrisa de doi ani si jumatate, care sta, pentru ca mi-ar trebui doua mii de lei si nu-i gasesc nicaieri. Nu mai vreau sponsorizari, fiindca-i penibil sa te duci la cineva sa-i ceri sa te sprijine, si el sa refuze. Cartea se numeste „Predicile Sfântului Ioan Gura de Aur” în haine ritmate…

Editorul, preotul Cornel Paiu – datorita caruia exista cartea, a sesizat si ineditul, poate cu semnificatii firesti: ,,Omule, trezeste-te înainte de a fi prea târziu’’ este prima aparitie a Editurii Papirus Media cu sediul în Roman, fiindca fiintase pâna acum la Bucuresti. Domnul profesor Andone este o personalitate complexa, care stie foarte bine ce alegeri a facut pe parcursul unei vieti dedicate pedagogiei si educatiei, culturii si spiritualitatii. Este o persoana care detine o zestre informationala si culturala, pe care doreste s-o dea mai departe, simtind nevoia imperativa de a se exprima prin cuvânt oriunde, cu volubilitatea pe care ati cunoscut-o si astazi. Simte nevoia sa se exprime într-un fel, poate arborescent, tocmai din nevoia de a comunica foarte, foarte mult.

Zesterea culturala, spirituala, traditionala, acumulata pe parcursul unei vieti, se reliefeaza si-n cartea de fata. Domnul profesor postuleaza si ideea unei amortiri, sau a unei adormiri sau a unui somn, în care ne-am afla. Si pe buna dreptate cred, pentru ca în contextul actual, cultura, spiritualitatea, credinta adevarata, sufera de tot felul de anomalii. Si mai ales, sufera de un fel de adormire, de un fel de angoasa somnolenta, si mai ales de deviatii de tot felul. Si-n cultura au aparut voci care denigreaza, sau vin cu estetica urâtului si a subculturii, iata se vorbeste de subcultura nu de cultura. În spiritualitate exista multe deviatii de tot felul, desi poate-n contextul actual omul ar trebui sa se apropie mai mult de spiritual, parca viata mai grea si mai complicata ne îndepateaza mai mult. Invitatia domnului profesor, si preocuparea sa în toate cartile, nefiind doar cea de fata cu un asemenea mesaj, induce dorinta de a puncta ce este biblic, ce este frumos, ce este autentic ce este curat, si se înscrie în traditia românului dintotdeauna, traditie pe care am primit-o si noi de la mosii si stramosii nostri. De aceea „Omule trezeste-te înainte de a fi prea târziu” este o carte care se adreseaza omului de rând, omului care vrea sa înteleaga mai bine, pentru ca fenomenul de uitare a traditiilor, a culturii autentice sau a spiritualitatii nu se manifesta doar în spatiul omului intelectualizat sau a intelectualului, ci se manifesta chiar si în paturile care nu au prea multa scoala. Chiar si cei care îsi stiau traditiile, pentru ca si le practicau la biserica sau le practicau în casele lor, încep sa le uite. Domnul profesor, prin aceste versuri, prin aceste exercitii de versificatie, dovedeste ca detine o tehnica desavârsita de a versifica, are o vocatie a rimei. Pâna si în proza prefera sa se exprime folosind rima.

Iasi

 

EMINESCU ÎN ETERNITATE

de Elena ARMENESCU

 

Mi-au venit în minte, aduse de un gând razlet, urmatoarele versuri despre demnitate scrise în urma cu peste o suta de ani:

Din zei de-am fi scoborâtori,

C-o moarte tot suntem datori!

Totuna e dac-ai murit

Flacau ori mos îngârbovit;

Dar nu-i totuna leu sa mori

Ori câine-nlantuit.

(G Cosbuc – Decebal catre popor)


Acest mesaj a lui Decebal, regele dacilor m-a purtat fulgerator pe tunelul istoriei, si scanner-ul memoriei cauta, cauta acea rugaciune a unui dac, cu siguranta un întelept cu a carui gânduri numai Eminescu a putut intra în rezonanta anulând veacurile, aducându-l în prim planul presei sfârsitului de secol nouasprezece, ca prin intermediul acesteia sa ajunga la popor, sa-l trezeasca, pentru ca Eminescu a fost un trezitor al neamului sau! Redau doar prima parte a acestei poezii si propun ca nimeni sa nu mai citeasca partea a doua, cea cu blestemele, pentru ca se stie ca energetic, putem atrage fortele raului. Ele nu asteapta sa fie de doua ori invocate, pentru ca salasuiesc printre oameni, în oameni.

 

Rugaciunea unui dac

 

Pe când nu era moarte, nimic nemuritor,

Nici sâmburul luminii de viata datator,

Nu era azi, nici mâine, nici ieri, nici totdeuna,

Caci unul erau toate si totul era una;

Pe când pamântul, cerul, vazduhul, lumea toata

Erau din rândul celor ce n-au fost niciodata,

Pe-atunci erai Tu singur, încât ma-ntreb în sine-mi:

Au cine-i zeul carui plecam a noastre inemi?

El singur zeu statut-au nainte de-a fi zeii

Si din noian de ape puteri au dat scânteii,

El zeilor da suflet si lumii fericire,

El este-al omenimei izvor de mântuire:

Sus inimile voastre! Cântare aduceti-i,

El este moartea mortii si învierea vietii!

Si el îmi dete ochii sa vad lumina zilei,

Si inima-mi umplut-au cu farmecele milei,

În vuietul de vânturi auzit-am al lui mers

Si-n glas purtat de cântec simtii duiosu-i viers,

Si tot pe lânga-acestea cersesc înc-un adaos:

Sa-ngaduie intrarea-mi în vecinicul repaos!

S-a trezit oare acest popor? Acest neam caruia i-au fost dedicate atâtea pagini de catre toti gânditorii nascuti din el, din miezul lui, purtând în fiecare celula a corpului lor fizic genomul originar din aceste locuri, indiferent unde si-au petrecut fiecare pâna la urma viata: Mircea Eliade în America, Emil Cioran în Franta, Petre Tutea în închisorile din România, Pan Vizirescu în hruba casei din Slatina si lista ar putea continua pe sute de pagini.În oricare dintre acestia, fie în glorie si libertate, fie în poienile interioare ale spiritului neîncatusat a fost prezent mereu Eminescu, atât cu poezia sa flozofica, cu setea sa de alsolut –magistral analizata de Rosa del Conte*, ori cu poezia sa devenita rugaciune!

S-a vorbit mult si s-a scris despre credinta ortodoxa a poetului. Impresionante sunt relatarile supravietuitorilor din închisorile comuniste. De pilda, în urma cu câtiva ani, am ascultat cu profunda emotie pe doctorul Mija Teofil** – Teo-fil, nume predestinat sa-l iubeasca pe Dumnezeu – fost detinut politic povestind despre efectul întaritor al poeziilor lui Mihai Eminescu pentru psihicul celor aflati în iadul închisorilor comuniste.

Generatii întregi, în perioada comunista nu au cunoscut decât ceea ce a permis cenzura acelor vremuri, subliniind doar geniul sau poetic care culmina în Împarat si proletar cu revolta poetului împotriva celor avuti. Despre opera sa politica, despre caracterul profund nationalist în sensul bun al cuvântului pentru ca scria totul din dragoste de adevar si de neamul despre care –dupa îndelungate dialoguri cu Densusianu – aflase cât de vechi este pe acest pamânt, chiar de la facerea lumii! Cine stia în acele vremuri de dictatura, (în afara celor ce apartineau generatiei interbelice) poezia care a devenit rugaciune pentru cei întemnitati?

Copiii erau învatati de profesorii lor ca Eminescu a fost ateu, nu un cautator, nu un om care este strabatut de îndoieli, framântat de a gasi raspunsuri, asa cum se întâmpla cu multi pâna îsi gasesc calea cea dreapta spre Dumnezeu. Dupa ce trecuse prin toate treptele cunoasterii, nefiind strain de marile religii ale lumii, inclusiv cea indiana care promoveaza credinta în metempsihoza, în migrarea eterna a sufletelor pâna la desavârsire, dupa ce suferise ca un orfan de dumnezeu considerându-se „Bolnav în al meu suflet”, se întoarce la matca credintei practicata de parintii, mosii si stramosii sai.

Pentru ca este mai putin cunoscut, transcriu poemul: Bolnav în al meu suflet, în inima bolnav,/ Cu mintea depravata si geniul trândav,/ Închin a mea viata la scârba si-ntristare/ si-mi târâi printre anii-mi nefasta aratare,/ Prea slab pentru-a fi mare, prea mândru spre-a fi mic/ Viata-mi, cum o duce tot omul de nimic./ Nascut far’ de-a mea vina, traind far’ mai s-o stiu,/ Nu merg cum merg alti oameni, nu-mi pasa de-unde viu,/ Supus doar, ca nealtii, la suferinte grele/ Unesc cu ele stirea nimicniciei mele./ Sfânt n-am nimic, în bine nu cred si nici în rau./ Viata mea aceasta nici vreu si nici n-o vreu:/ A vietii osteneala o simt si n-o combat,/ As râde doar de-o viata, dispretuind-o toata,/ Muncind cu mii de chinuri suflarea ei spurcata,/ Muncind în mine însumi, vointa-n orice nerv,/ Peirea cea eterna din mine sa o serv,/ Dar vai! nici siguranta n-o am ca mor pe veci,/ – si daca oare – a mortii mâni palide si reci/ În loc sa sfarme vecinic a vietii mele norma/ Ar pune al meu suflet sarman în alta forma?/ La sorti va fi pus iarasi, de catre lumi din cer,/ Ca cu acelasi suflet din nou sa reapara,/ Migratiei eterne unealta de ocara?/ Nimic, nimic n-ajuta – si nu-i nici o scapare./ Din asta lume – eterna ce trecatoare pare,/ Gonit în timp si spatii, trecând din forma în forma,/ Eterna fulgerare cu inima diforma,/ De evi trecuti fiinta-mi o simt adânc ranita,/ Pustiu-alergatoare, cumplit de ostenita…/ Si-acum din nou în evu-mi, lui Sisif cruda stânca/ Spre culmea mortii mele ridic s-ast’ data înca./ S-ast’ data?/ Cine-mi spune ca-i cea din urma oara?/”

Despre aceasta poezie, Zoe Dumitrescu Busulenga avea sa afirme: „Nu cunosc pagina existentiala mai disperata în toata poezia lumii. Se îmbina aici atâta durere, atâta spaima de viata, atâta groaza de posibilele reveniri (migratia eterna) preconizate de filosofia indiana, atâta dorin’a, neputincioasa însa, de a distruge voin’a de a trai (aceea în care Schopenhauer vedea izvorul vietii), dar si atâta umilinta si dispret de sine (nimicnicia lui) încât existentialistii secolului al XX-lea apar, pe lânga el, ca niste snobi dezgustati de o viata odioasa. Deznadejdea concentrata aici, atât de cumplita, nu e crestina, însa izbucneste dintr-o sinceritate sfâsietoare”.

Acesta sinceritate, deschiderea sufletului ca la o spovedanie, este caracteristica totusi omului crestin, trasatura împregnata copilului Mihai care copilarise în tara de vis si de basm a Bucovinei (Tara fagilor), tara colindelor care ne încânta si azi, asa cum cu siguranta l-au încântat si pe viitorul poet, acum o suta cincizeci de ani.

Spre sfârsitul scurtei dar luminatoarei sale vieti, dându-si seama asemeni Fericitului Augustin care afirma patruns de adevar: „Unde sa te caut Doamne, daca eu ma aflu chiar în pântecul Tau?”, sub imperiul amintirii slujbelor de liturghie si a cântarilor slavitoare ascultate în copilarie în bisericuta din curtea casei parintesti, ori a corului calugarilor de la Mânastirea Neamt, patruns de dorinta de apropiere fata de Dumnezeu, scrie o invocare devenita nemuritoare, recitata ori cântata acum de multe corale: „Rasai asupra mea, lumina lina,/ Ca-n visul meu ceresc de-odinioara;/ O, Maica Sfânta, pururea fecioara,/ În noaptea gândurilor mele vina./ Speranta mea tu n-o lasa sa moara/ Desi al meu e un noian de vina./ Privirea ta de mila calda, plina,/ Înduratoare – asupra mea coboara./ Strain de toti, pierdut în suferinta Adânca a nimicniciei mele,/ Eu nu mai cred nimic si n-am tarie./ Da-mi tineretea mea, reda-mi credinta si reapari din cerul tau de stele,/ Ca sa te- ador de-acum pe veci, Marie!/”. Poezie învatata ( pentru ca acea generatie o memorase înainte de a intra în acel iad!) stiuta, recitata cu smerenie de oricare dintre supravietuitorii închisorilor comuniste.

Eminescu se roaga scriind, ori scrie rugându-se: „Privirea ta de mila calda, plina, Înduratoare – asupra mea coboara”, culminând cu acceptarea (sub influienta lui Creanga) a tratamentului sau din perioada ultima a bolii, la Mânastirea Neamt, unde se spovedeste si primeste si sfânta împartasanie. Aceasta atitudine vine sa confirme întoarcerea sa definitiva la credinta mântuitoare.

Amintindu-ne ca Eminescu facea, cu privire la iubirea de patrie precizarea: „Oare n-am uitat cumva ca iubirea de patrie nu e iubirea brazdei, a tarânei, ci iubirea trecutului” sa nu uitam nici îndemnul sau profund crestinesc cu privire la înlaturarea dezbinarii: „Nu merge la mormintele Domnilor tai cu samânta desbinarii în inima, ci precum mergi si împartasesti cu sângele Mântuitorului, astfel împartaseste-ti sufletul tau cu reamintirea trecutului; fara patima si fara ura între fiii aceluiasi pamânt, cari, oricât de deosebiti ar fi în pareri, frati sunt, fiii aceleiasi mame sunt.”

Tendinta actuala este ca cititorul sa devina egal cu autorul într-un sistem de valori legat de trairea în aceeasi gama, de rezonanta, de recunoastere, dovedind aceasta prin propria ardere pâna la incadescenta, cum ne-a sugerat poetul, ardere metaforica interioara a propriei fapturi, asa cum scriam – închinând un poem lui Eminescu – în urma cu câtiva ani:

Flacara gândului bun

Vesnic arzator, plinitor

Alearga prin univers

într-o credincioasa dezvaluire

a sacrului

Întru Adevar”!

Poetul a dat operei sale sansa de durata – alaturi de operele nemuritoare ale literaturii universale care s-au scris înaintea sa ori dupa – cel putin cît va exista si neamul omenesc, pentru ca Eminescu se înscrie, mai bine zis a fost înscris de Dumnezeu în cartea celor vii, ai Cuvântului.

Scrierile lui Eminescu ramân alaturi de cele ale altor luminatori ai neamului, adevarate torte aprinse la lumina carora, noi si generatiile care urmeaza, favorizati de era schimbarilor în care am intrat sa putem împleti gândul cu fapta, sa reliefam si sa ne regasim partea aceea ascunsa din noi responsabila cu armonia, blândetea, dreptatea si echilibrul, trasaturi pe care le avem înscrise în codul nostru genetic. Procesul extraordinar de trezire a Omenirii, pe care l-am trait pe parcursul primilor zece ani din secolul al XXI-lea, a fost miraculos! Se vorbeste mult despre transformarea constiintei care va avea drept rezultat unirea a milioane de oameni.

Sa nu uitam ca Eminescu a început aceasta lucrare în urma cu peste o suta de ani, si acest interval de timp ar trebui sa conteze mult în devenirea noastra.

———————————————-

* Rosa del Conte, critic si scriitor italian care în anul 1956 l-a propus pe Lucian Blaga pe lista nominalizatilor la Premiul Nobel pentru literatura.

** Doctorul Mija Teofil – iubire demonstrata conform îndemnului cristic, prin iubirea aproapelui concretizata de domnia sa prin înfiintarea si organizarea Azilului pentru batrâni din Sacele, judetul Brasov

Elena ARMENESCU

Bucuresti

15 iunie 2011

 

EUGÉNE IONESCO, ÎNTRE OROAREA DE A TRAI SI OROAREA DE A MURI

de Andrei OISTEANU

 

 

Cum comemoram un scriitor clasic?

Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului?

[pullquote]

Cum comemoram un scriitor clasic? Slefuindu-i lespedea de pe mormânt? Lacrimând patetic la poalele monumentului? (Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

[/pullquote]

(Re)citând nostalgic câteva clisee uzate si abuzate? Sau încercând sa aflam mai multe despre viata si opera lui, despre sperantele si nefericirile lui, despre eventualele lui traume si despre modul cum a stiut sa le depaseasca?

 

Într-un text programatic din 2003, intitulat Mai e nevoie de biografii?, Mircea Cartarescu – intrigat de sablonizarea si falsificarea biografiilor scriitorilor români – scria urmatoarele: „Biografia autorilor era plicticoasa si greu de suportat în istoriile literare clasice nu numai datorita acumularii seci de date, ci si sentimentului ca ti se vinde o butaforie, sentiment pe care l-am avut de-atâtea ori ca student ascultând cursuri despre olimpianismul lui Odobescu (fara sa se sufle o vorba despre sinuciderea lui din dragoste si despre morfinomania sa)”.

Se împlinesc o suta de ani de când, la 13/26 noiembrie 1909, s-a nascut la Slatina Eugen Ionescu. Cu acest prilej, public un fragment dintr-o carte în curs de aparitie la editura Polirom, intitulata Narcotice la români. Istorie, religie si literatura.

 

Ionesco diagnosticat de Cioran

Lui Cioran i-a placut sa-i diagnosticheze si sa-i doftoriceasca pe altii. „Ca orice bolnav care se respecta – observa inspirat Marta Patreu –, [Cioran] a început sa faca pe doctorul. Nu numai cu sine, ci si cu altii”. În ceea ce-l priveste pe Eugène Ionesco, diagnosticul dat de Cioran este de domeniul psihiatriei: „În fond [Eugen] e foarte nefericit, vesnic pândit de crize depresive, de accese insuportabile de apatie”, îi scria Cioran prietenului Arsavir Acterian la 13 martie 1979. O criza severa de depresie psihica a traversat Eugène Ionesco în primavara anului 1967, când a plecat în Elvetia pentru tratament. Ca sa-si depaseasca depresia, dramaturgul bea alcool, care evident îi accentua criza. Nu putea iesi din acest cerc vicios si cauta alinare, telefonându-i lui Cioran la Paris. Paradoxal, proverbialul propovaduitor al sinuciderii a devenit psihiatrul care îl alina pe depresiv.

Ceea ce-si noteaza Cioran în Caiete în aprilie 1967 pare incredibil: „E[ugen] îmi telefoneaza din Lucerna, unde ar trebui sa faca o cura într-o clinica. E ora 10 dimineata si îmi spune ca nu mai rezista; ca nu poate iesi din crizele de depresie si ma întreaba cum fac ca sa traiesc. Îi raspund ca exact aceeasi întrebare mi-o pun si eu, si ca ma admir ca pot sa continui. Eu însa nu beau, si i-am spus lui E[ugen] ca alcoolul e diabolic, ca atâta vreme cât o sa bea nu va putea iesi din infern […]. E[ugen] telefoneaza taman la miezul noptii de la Zürich. Plânge, suspina, miorlaie aproape, îmi spune c-a baut în cursul serii o sticla de whisky, ca e în pragul sinuciderii, ca-i e frica […]. Îl implor sa nu mai bea, sa plece din Elvetia si sa se interneze într-o clinica la Paris, ca sa poata fi vizitat. […] I-am spus ca trebuie neaparat sa se abtina de la alcool; îmi spune ca nu poate; c-a încercat si stie ca-i e cu neputinta. […] I-am spus ca daca nu renunta macar o saptamâna-doua la alcool, e pierdut. Astazi i-am spus: nu bea, daca simti ca ai pofta sa bei, ia o carte de rugaciuni, spune o rugaciune. Îmi spune ca nu mai poate sa se roage, ca a încercat mai de mult, dar ca acum îi e cu neputinta. Si începe iarasi sa se plânga si sa protesteze: Nu mai sunt jucat în Germania etc. […]. E[ugen] îmi telefoneaza de doua ori pe zi de la Zürich. Dimineata îmi promite ca nu bea, seara e beat si-mi vorbeste despre sinucidere. Iar eu, care am facut apologia sinuciderii, încerc sa-l împiedic s-o faca”.

Principalul motiv al deprimarii dramaturgului era impresia ca nu mai este jucat si ca celebritatea lui apune. Impresia lui Eugène Ionesco era falsa, având în vedere faptul ca în acei ani piesele lui erau foarte jucate în toate teatrele din Europa (din 1964 chiar si în România comunista). Dar, cum stim, perceptia unui fenomen poate sa fie complet diferita de fenomenul însusi. „Gloria lui morbida, absurda, nefasta, – scrie Cioran – nu a facut decât sa-i agraveze starea si problemele. O glorie ce are chipul blestemului.”

Diagnosticul lui Cioran este de nivelul unui autentic psihiatru. Celebritatea are asupra lui Eugène Ionesco efectul unui drog periculos, care produce dependenta. Este un soi de „elixir al diavolului”. Când doza acestui narcotic scade, dramaturgul îl înlocuieste cu un alt narcotic, alcoolul, care este însa si mai periculos. “«Celebritatea» – noteaza Cioran în Caiete – este o otrava pentru el, un drog ce i-a adus [lui Ionesco] doar neajunsuri, din care nu se-alege cu nici o bucurie adevarata: o tortura, o pedeapsa, o veritabila agonie, de care însa nu s-ar putea lipsi. […] Alcoolul si celebritatea sunt lucrari ale diavolului. Sa nu cazi în patima celui dintâi, sa n-o cauti pe cea de-a doua. Doua primejdii care nu ma pândesc, chiar daca în tinerete am trecut foarte aproape de prima”.

 

Uitarea de sine

De regula, se stie despre alcoolofilia lui Eugène Ionesco. În dimineata de 2 iulie 1966, de pilda, Cioran se întorcea „beat crita” dupa un pantagruelic chef nocturn cu Ionesco: „Este incredibil cât poate E[ugen] sa manânce si sa bea”, îsi noteaza Cioran în jurnal. Putem oare sa dam totala crezare notatiilor de jurnal semnate de Cioran? Sunt notatii cvasi-caricaturale în ceea ce-l priveste pe Ionesco. Stim ca Emil Cioran era excesiv în scris si ca ar fi putut sa exagereze si în cazul depresiei dramaturgului. „A gândi înseamna a exagera”, îsi nota el în jurnal în 1963. „Exagerez, fara îndoiala”, îi scria Cioran lui Arsavir Acterian într-o epistola din 1974.

Ar trebui deci sa coroboram informatiile provenite de la Cioran cu altele. Ar fi unele semnale din tineretea bucuresteana a lui Eugen Ionescu. Mihail Sebastian, de pilda, îsi nota în jurnal, în februarie 1941, ca într-o dimineata Ionescu (atunci în vârsta de 31 de ani) s-a îmbatat repede, dupa câteva cocktail-uri”. Foarte agitat psihic si „ametit de bautura”, Ionescu s-a confesat prietenului Sebastian ca mama sa „a ramas evreica pâna la moarte, când el – Eugen – cu mâna lui, a botezat-o”. Ionescu s-a destainuit „ca si cum l-ar fi apasat [o taina], ca si cum s-ar fi înabusit”, noteaza Sebastian în jurnal. Trebuie sa tinem cont de conjunctura momentului. Scena se producea la circa doua saptamâni dupa rebeliunea legionara si pogromul de la Bucuresti (21-23 ianuarie 1941), când cripto-evreitatea lui Eugen Ionescu era într-adevar în masura sa produca angoase. Informatia nu este complet relevanta, dar este un simptom ca, atunci când trecea printr-o tulburare psihica, Eugen Ionescu încerca sa se echilibreze bând alcool.

 

Informatiile provenite din jurnalul lui Cioran din anii ‘60 pot fi coroborate cu cele provenite de la Eugène Ionesco însusi, din aceeasi perioada. Sa luam un text confesiv, „Présent passé, passé présent”, scris de Ionesco chiar în anul 1967. Dramaturgul se plânge ba ca a ajuns „la capatul succeselor”, ba ca îl doare cumplit capul dupa ce s-a îmbatat, ba ca – la nici 58 de ani – îsi pierde complet memoria din cauza bauturii: „Când beau prea mult, nu-mi mai amintesc ce s-a întâmplat, ce am spus, ce mi s-a spus, ce am facut. Mi se povesteste a doua zi. Nici o amintire, doar o pata neagra”. Este declaratia unui om caruia îi este groaza de uitarea de sine „ca de moarte”: „Mi-e frica de uitare ca de moarte. Ma uit pe mine. Ma pierd pe mine. Ma înstrainez de mine”. Într-un cunoscut studiu (Mythology of Memory and Forgetting, 1963), Mircea Eliade a comentat mitologia si simbolistica „uitarii”, a „betiei” si a „pierderii de sine”.

 

Fericit nu eram decât beat”

Concludent este si un alt text confesiv al dramaturgului, Journal en miettes, publicat la sfârsitul anului 1967. Din pacate, intrarile în jurnal nu sunt datate. Volumul este compus din pagini de confesiune tinute de scriitor în anii ‘60, pâna în vara anului 1967. Jurnalul cuprinde deci si episodul internarii în clinica de la Zürich, din aprilie 1967. Era probabil vorba despre celebra Clinica psihiatrca a Universtatii din Zürich, unde a lucrat dr. C.G. Jung la începutul secolului. „Betia nu rezolva nimic, dar nici psihologia elvetiana”, conchide pesimist Ionesco.

Problema „celebritatii” („parte placuta, parte insuportabila”), ca motiv al depresiei dramaturgului (“nu mai sunt jucat”), transpare si în acest caz: „Administratorul Comediei Franceze m-a chemat chiar adineaori la telefon spunându-mi ca îl intereseaza ultima mea piesa. Ce putin îmi trebuie ca sa ma reechilibrez în dezechilibru”. Totusi problema gloriei personale apare în jurnalul tinut de Eugène Ionesco într-o forma mai putin obsesiva decât o prezinta Emil Cioran. Autorul Rinocerilor nu risca sa devina “marioneta propriei vanitati”, cum prevazuse cu trei decenii înainte Pompiliu Constantinescu („Eugen Ionescu – sau marioneta propriei vanitati”, 1934). Poate doar „un clown singuratic si trist”, cum l-a descris cu drag Michael Finkenthal: „Iubitul nostru clown, Ionesco”.

Aevaratul motiv al depresiei lui Eugène Ionesco este, simplu spus si cu propriile sale cuvinte, „frica de moarte”. El supravietuieste dilematic, „sfâsiat între oroarea de a trai si oroarea de a muri”. Paradoxal, frica de moarte poate sa dea nastere gândurilor suicidare. Este vorba de o spaima terorizanta în fata misterului mortii si o povara strivitoare de a trai în bezna emanata de „Soarele negru al melancoliei”, în celebra formulare a lui Gérard de Nerval, citata în jurnal chiar de dramaturg. „Am fost chinuit, sunt si acum, deopotriva de frica de moarte, groaza de vid, si de dorinta fierbinte, nestapânita, presanta de a trai”, noteaza Eugène Ionesco. Melancolia lui Ionesco se confunda cu nefericirea de-a se simti “pierdut în lumea asta sortita mortii”. Printre altele, alcoolul este considerat un remediu împotriva melancoliei si a spaimei patologice. Iata câteva “farâme” din jurnalul intim al dramaturgului, în care “uitarea de sine” este provocata de pierderea memoriei, provocata la rândul ei de betia alcoolica: „N-am stiut sa uit de mine. Ca sa uit de mine, ar fi trebuit sa uit nu numai de propria mea moarte, ci sa uit totodata ca cei pe care îi iubim mor si ca lumea are un sfârsit. Ideea de sfârsit ma înspaimânta si ma scoate din minti. Cu-adevarat fericit n-am fost decât când eram beat. Din pacate, alcoolul ucide memoria, si n-am pastrat din euforiile mele decât niste amintiri încetosate”. Sau: „Fericit nu eram decât beat. Din pacate, a doua zi uitam aproape tot, nu mai aveam habar din ce fusese facut acel soi de fericire.”. Sau: „Frica asta cumplita, panica asta. La caderea noptii, navaleste peste mine. Doresc singuratatea, nu o pot suporta […] Bautura îmi lipseste. Un pahar e deajuns ca frica sa dispara.” Scris într-o clinica de psihiatrie din Elvetia, ultimul pasaj pare sa fi iesit din mantaua melancolicului Bacovia: “Singur, singur singur… / I-auzi cum mai ploua. / Vreme de betie / Ce melancolie !” (poezia Rar, 1906).

Imaginând un pseudo-jurnal post-mortem tinut, chipurile, de Eugène Ionesco însusi, eseistul Adrian Mihalache îl face pe dramaturg sa-si remenoreze spaima de moarte si remediile care o “anesteziau”: „Mie, alcoolul si tutunul mi-au anesteziat, macar pe moment, angoasa în fata mortii”.

Injectii sa dea la cap spaimei”

Este greu de crezut ca Eugène Ionesco, având probleme depresive si trecând prin câteva clinici de profil, nu a fost tratat cu preparate farmaceutice psihoactive. În aprilie 1964, Emil Cioran îsi nota în jurnal faptul ca prietenul sau “X” (foarte probabil Eugène Ionesco) era în “degringolada”, plângându-i-se ca un doctor psihiatru “i-a recomandat stupefiante ce-i dau o stare de euforie, urmata de crize de depresie”. Cioran i-a replicat ca stupefiantele (“fericire cumparata”) „nu fac doua parale” si ca un psihiatru „nu va reusi niciodata” sa-l vindece. Este clar ca Cioran ura visceral azilurile psihiatrice si pe doctorii „jalnici” care bântuiau pe culoarele lor. Nu si Eugène Ionesco. Internarea într-un astfel de stabiliment era pentru el placuta abandonare într-un spatiu în care se simtea complet scutit de responsabilitate. „Mi-ar place sa traiesc toata viata într-o clinica, – îsi noteaza dramaturgul – într-o camera luminoasa, curata, de clinica. Din moment ce tot suntem în închisoare mi-ar place macar sa mi-o aleg pe asta.” Elogiul adus parintelui pshiatriei este si el simptomatic. Pentru Eugène Ionesco, Sigmund Freud a fost un „alt mare evreu”, un „mare rabin, din cea mai pura traditie a rabinilor”, un „doctor de suflete” care “a vrut sa exorcizeze ura”.

Dar despre ce fel de “stupefiante” putea fi vorba în cazul lui Ionesco? Ce remedii psihoactive i-au fost recomandate? Unele date transpar chiar din “jurnalul oniric” pe care l-a tinut dramaturgul. Iata un vis din acea epoca (mijlocul anilor ’60), când Eugène Ionesco era internat într-o clinica psihiatrica si se plângea ca îi lipseste alcoolul cu care ar putea sa-si atenueze traumele provocate de spaime. În vis, Eugène Ionesco ajunge la un birt în care cere “ceva de baut”. „Nu pot sa va dau de baut – spune cârciumarul din vis – decât daca îmi prezentati certificatul dumneavoastra de sanatate mintala. […] Se pare ca sunteti nebun, vi s-au facut injectii, sunteti drogat.” „Injectiile acelea mi le-a facut un doctor, ca sa dea la cap spaimei”, explica Eugène Ionesco în vis. Dar nu reuseste sa-l convinga pe cârciumarul din vis, asa ca pleaca la un alt birt, unde comanda acelasi lucru: bautura. „Astept zadarnic, astept si visul se sfârseste în asteptarea asta.” Dimineata, dramaturgul îi povesteste visul rezumat mai sus psihiatrului din clinica în care era internat (probabil doctorului care i-a prescris “drogurile”). Este profund nemultumit de explicatia simplist freudiana data de psihiatru si ajunge la concluzia ca visele lui sunt de fapt reflectari foarte directe, nesublimate, ale realitatii. În aceste conditii, este rezonabil sa banuim ca lui Eugène Ionesco i-au fost într-adevar prescrise injectii cu medicamente psihotrope, menite – cum spune chiar el – „sa dea la cap spaimei”.

Nevoia de euforizante”

Undeva, în „Jurnal în farâme”, tinut pâna în anul 1967, Ionesco noteaza urmatoarele în privinta modului cum îsi percepe propriul corp: „Am avut întotdeauna o proasta cenestezie: nu mi-e bine în pielea mea. De unde si nevoia de euforizante sau de bautura…”. Ne putem întreba din nou despre ce “euforizante”, “medicatii”, “injectii” si “droguri” ar putea fi vorba. Eugène Ionesco a fost discret în aceasta privinta.

Exista totusi în jurnal un pasaj care îl tradeaza pe dramaturg. El noteaza acolo despre stari de “euforie”, dar nu ca urmare a ciclotimiei, ci provocate de „alte medicatii” care îl „descarca de toxine [psihice]”. Iata pasajul in extenso: „Când si când, [simt] o oarecare euforie. Datorata cui? Singuratatii, regimului alimentar strict si altor medicatii care fac ca organismul meu sa se descarce de toxine? Faptului ca ma descarc de toxine scriindu-le, adica azvârlindu-le afara din mine? Sa fie pur si simplu isidonul pe care-l iau de vreo zece zile si al carui efect trebuie ca începe sa se simta? Cu toate astea, noaptea trecuta, ieri seara si pâna azi dimineata, eram prabusit, în plina disperare. Se pare ca vântul rau de la Zürich provoaca astfel de deprimari; pesemne ca exista si vânturi euforice. Nu filozofia ne vindeca sau ne îmbolnaveste. Suntem la cheremul vânturilor”.

De fapt, nu exista un medicament numit Isidon. Eugène Ionesco (sau cel care i-a transcris jurnalul) a notat incorect numele remediului. Este vorba probabil despre Insidon – un produs al industriei farmaceutice germane, un antidepresiv menit sa vindece bolile „insidioase” (de aici numele medicamentului), care apar fara simptome, din categoria Generalized Anxiety Disorder (GAD), cum este melancolia. Un alt nume comercial al acestui preparat anxiolitic este Opipramol. I s-a dat si acest nume pentru ca este un opioid. În termeni farmaceutici, opioid nu este un medicament care contine opium sau care provine din el (cu alte cuvinte, nu este nici un opiat, nici un opiaceu), ci este un narcotic sintetic al carui efect seamana cu cel al unui opiat.

 

Picto-psiho-terapie

Dupa cum am vazut, starea lui Eugène Ionesco nu s-a îmbunatatit nici peste 12 ani, la sfârsitul anilor ‘70. Eugen este „foarte nefericit” – îi scria Emil Cioran lui Arsavir Acterian în 1979 –, fiind „vesnic pândit de crize depresive”. La batrânete, în perioada 1980-1988, Eugène Ionesco a fost invitat de doi colectionari de arta elvetieni, Franz Larese si Jürg Janett, sa îsi petreaca verile la St. Gallen, un orasel la est de Zürich. Acolo, într-un atelier pus la dispozitia sa, Ionesco participa la sedinte de picto-psihiatrie, dupa cum declara cei doi colectionari. Era vorba de sedinte de picto-psiho-terapie neinstitutionalizate, cum mi-a precizat Ion Vianu, care l-a vizitat în acei ani pe dramaturg la St. Gallen si l-a vazut pictând în atelier. Aceasta metoda de diagnosticare si tratament psihiatric a avut succes în epoca, mai ales în Elvetia, tara lui C.G. Jung.

În patrimoniul fundatei din St. Gallen, Larese und Janett Stiftung, au ramas câteva zeci de lucrari de arta (litografii si guase) realizate de Eugène Ionesco. În 2003 acestea au fost donate, unele la Muzeul de Arta din Basel, iar altele la New Europe College din Bucuresti. Aceste surprinzatoare tablouri, realizate de Eugène Ionesco în anii ’80, pot fi vizionate la sediul NEC, din strada Plantelor, nr. 21. Îi multumesc lui Andrei Plesu, rectorul NEC, pentru ca mi-a oferit aceste informatii.

——————————————————————–

Nota:

Ddin lipsa de spatiu s-a renuntat la notele bibliografice.

Andrei OISTEANU

http://www.revista22.ro

Bucuresti

 

DOI FRATI…ÎMPARATI!

de prof. dr. Adrian BOTEZ

 


…A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI, pe care-i nascuse zbaterea apelor si luncilor Siretului si Trotusului…Unul era Alb, altul era Negru. Unul era „înalt, blond, frumos, si zâmbetul lui era peste putinta de descris (de statuie? de femeie? de copil trezit dintr-un vis cu animale cuvântatoare?)” – Dan Botta – cf. Mircea Eliade, Fragment pentru Dan Botta, text aparut în “Prodromos“, nr.7, iulie 1967, p. 19-21 – celalalt era Duhul “Întunecatului April”… – Emil Botta.

…Asa ar putea începe o poveste, care sa le si placa, cine stie, adjudenilor, vrâncenilor, românilor. Dar noi nu vrem “sa placa”, ci “sa se tina minte”!

…Deci, în mod poate prozaic (noi zicem : MINUNAT!) – Dumnezeu Cel Mare si Bun a vrut ca, în aceeasi casa, din aceeasi localitate, Adjud – sa se nasca doua Duhuri de Înalta Lumina ale Neamului Românesc: fratii DAN si EMIL BOTTA.

S-au nascut într-o familie de medic – tatal fiind Theodor Botta – si al unei misterioase femei-directoare de orfelinat – Aglae – al carei tata, Francesco Maria Franceschi (stabilit în Moldova în 1872, tehnician la Fabrica de zahar, din Sascut!) – era corsican de origine. Adica, din patria unei Mari Furtuni Planetare: Împaratul Napoleon I Bonaparte (cel care, din nascare, s-a numit, destul de vaticinar, desi se tragea din nobilimea marunta : Napoleon BUONAPARTE – “partea cea BUNA!). Din câte stim azi, totusi, Francesco Maria Franceschi era din familia/clanul lui Filippo Antonio Pasquale di Paoli – DUSMAN al lui Napoleon…Cine stie daca bejenia familiei Franceschi nu a început chiar de pe acele vremi…?!

…Dar sa ne întoarcem pe malurile Siretului nostru…

DAN BOTTA este fratele cel mare. Se naste, însa, într-o zodie a discretiei ucigase de renume – dovada ca, azi, putini români stiu ca Emil Botta a avut un frate. Un frate nascut pe 26 septembrie 1907, în Adjud, mort pe 13 ianuarie 1958, la Bucuresti…Doar 51 de ani de epifanie… – “îsi începe studiile liceale la Liceul Unirea din Focsani, continuându-le la Colegiul Sf. Sava din Bucuresti. Urmeaza, apoi, studii universitare clasice (limba latina si limba greaca) la Facultatea de Litere a Universitatii din Bucuresti, fiind dublu licentiat în Educatie Fizica si Sport. Publica în diverse reviste: Rampa, Gândirea, Vremea, La Nation Roumaine etc. Participa la conferintele grupului Criterion si este cooptat în comitetul de redactie al revistei, apoi va face parte, sub conducerea sociologului Dimitrie Gusti, din comitetul de directie al Enciclopediei României, proiectul debutând în 1938”…Apoi, dispare din ochii oamenilor preagrabiti, pe când cadeau zapezile cataclismice, cosmice, ale anului 1958…” în urma unui atac de cord”, cum îl expediaza frivol si abandoneaza misterului cosmic, ziarele vremii, pe Pontiful Frumusetii, Incantatiei si Fervorii:

(…)Straluceste în orgia
Viorie de pe mare
Luna palida, în zare,
Luna din Infern, sotia
Sufletelor în pierzare.

Tipa-n volburi largi lastunii,
Umbra creste ca o floare,
Ca o floare-ametitoare,
Apa, -n gemetele lunii,
Jos pe stînca alba, moare.

De departe suna cornul,
Cornul serii, cornul marii,
Cornul surd al întristarii,
Cornul marii, cornul serii,
Cornul jelei si-al pierzarii!

(Cornul marii, cornul serii)

… Cât de repede îi expediem noi, înafara planetei Terra, pe cei care “nu mai sunt”. “Unde sunt cei care nu mai sunt?” – întreba, îndurerat, Nichifor Crainic, despre toata generatia tânara interbelica…”Sunt, TOTI, în vesela si iresponsabila uitare a românilor!” – ar trebui ecoul sa raspunda. Pentru ca nu este drept ca sa fie dat uitarii, numai pentru ca a avut adânci si sincere crezuri si întelegeri legionare – sa fie aproape complet dat uitarii un atât de sever si iluminat Poet, un eseist eremit, întelept precum Sfântul Buonaventura, cel vindecat de Sfântul Francisc – …si un Înger Traducator, din greaca zeilor Sofocle (Oedip Rege) si Euripide (Troienele), din franceza vagantului regal, François Villon (Balade si alte poeme), sau din engleza magului Shakespeare (Regele Ioan, Richard al III-lea)… – din americana onirica a lui Edgar Allan Poe si din germana diamantina a lui Goethe sau din portugheza conchistadorica a lui Ferreira de Castro… – …un mare si harnic savant tracolog (în anul 1944, Dan Botta începe lucrul la un laborios studiu filologic asupra genezei limbii române ca sinteza thraco-romana-bizantina, care dureaza 14 ani si însumeaza 1200 de pagini.) – ba chiar sanscritolog! – în fine, ARHEUL ARTISTULUI ROMÂN, pentru ca Dan Botta a înteles ca Scrisul este o Religie, ca nu trebuie sa-ti masori opera cu…camioanele (de maculatura, fireste!), ci ca orice scrie Artistul Arhetipal, de fapt sculpteaza pe Stânca Eternitatii, din Paradisul Lui Dumnezeu.

…Mai mistic: Dan Botta (ca si fratele sau, Emil, fireste!) este DESCENDENT DE VOIEVOZI SI MAGI AI CETATII DACICE A MARAMURESULUI: “(…)descendentul unei vechi familii nobiliare ardelene, stramosii sai Martin si Mihail Botha fiind recunoscuti, la 1579, drept voievozi ai Cetatii si Tinutului Chioarului, din Maramures” – cf. Horia Brad, Dan Botta. 50 de ani de la moarte. Nobilitate neamului sau dupa tata a fost confirmata de Christofor Bathory (în 1579), înrudita fiind familia sa cu episcopul Ioan Bob, co-autor la Supplex Libellus Valachorum!!!

Dan Botta este, alaturi de Eminescu, N. Densusianu si Blaga, printre extrem de putinii români care au înteles, cu clarviziune, ca Neamul Românilor, ROMÂNII, ca expresie de Duh! – nu alcatuiesc, în existenta lor de sute de mii de ani, ca stramosi ai Europei si ai Lumii întregi – o…”cultura minora”, cum s-a înselat un alt român major, contemporan cu Dan Botta – rasinareanul Emil Cioran: “Credea (alaturi de alti câtiva, printre care ma numaram) ca daca o cultura îsi reveleaza constient esentele – într-o creatie poetica, în filozofie, într-o opera spirituala – devine prin însusi acest fapt o CULTURA MAJORA; chiar daca, datorita limbii în care au fost exprimate, valorile ei literare nu se pot bucura de o circulatie universala” – cf. Mircea Eliade, idem.

Si, tot din marturia extrem de pretioasa a lui Mircea Eliade, aflam ca Dan Botta era VÂNATOR DE ARHEI : “De aici, pasiunea lui Dan Botta pentru esente. De aici, de asemenea, convingerea lui ca numai “clasicismul” (orice tip de clasicism, nu numai cel greco-latin) poate constitui sursa exemplara de inspiratie. Pentru ca, spunea Botta, familiarizându-te cu valorile clasice, îti revelezi esentele si înveti sa le descoperi acolo unde nu le vedeai mai înainte. (Numai un “clasicist”, credea Dan Botta, putea identifica marile creatii ale poeziei populare. Ceilalti cercetatori ramâneau la nivelul filologiei, folklorului sau istoriei literare)”.

Si, iata dezvaluirea eliadesca, despre Dan Botta, pe care l-a înteles cum nimeni nu l-a înteles si l-a vazut înconjurat de Lumina Taborica a Fixarii Arheilor, într-un Nou Paradis, cel mai sever si mai straluminat Paradis – cel al ARTEI:

Nu stiu daca în afara de <<Eulalii>>, Dan Botta a mai publicat un alt volum de poezii (n.n.: da, au mai fost, Maestre Eliade – …dar publicate postum, de parca, în timpul vietii ar fi fost lepros: ciclurile Rune, Epigrame, Cununa Ariadnei si Poem în curs – 1968) . Pâna în 1942, când l-am vazut ultima data, nu publicase. Îmi spunea ca nu vrea sa publice mai mult de patru volume: unul de poeme (<<Eulalii>>), unul de eseuri (<<Limite>>), o drama (<<Alkestis>>) si un dialog platonicean (pe care nu stiu daca l-a publicat) (“…dialogul platonicean” nu poate fi decât Charmion sau despre muzica, publicat în <<Gândirea>>, octombrie 1934 / mai 1935, apoi în volum, 1941 – n. red. Rost). Desi admira pe Proust si iubea pe Stendhal, suspecta romanul ca gen literar. I se parea inutil si necuviincios sa scrii, bunaoara, ca cineva, personaj literar, a taiat o bucata de brânza si a mâncat-o cu pâine. Chiar daca ar fi încercat, Dan Botta n-ar fi putut scrie niciodata o asemenea fraza. Nu credea în realitatea literara a obiectelor si actiunilor de toate zilele.

În fond, pentru el, reale – si deci susceptibile de a interesa un artist – nu erau decât arhetipurile, imaginile exemplare, modelele ideale. De aceea, asa-zisul clasicism al lui Dan Botta, cu toata eruditia greco-latina pe care o implica, nu era rezultatul unei “învataturi” – ci, înainte de toate, un mod de a fi în lume.

Pentru Dan Botta, lumea devenea reala când începea sa-si reveleze structurile ei profunde; adica, atunci când ochiul mintii începe sa desprinda, înapoia aparentelor, imaginile eterne, figurile mitice. Patrundeai misterul unei nopti de vara când izbuteai sa ti-o revelezi ca în aceste versuri din Cantilena: “Pe vânturi ascult/ Orficul tumult,/ Când si-ardica struna/ Fata verde, Una,/ Duce-i-as cununa…

Cosmosul întreg îsi dezvaluia atunci întelesurile lui adânci. Nu era vorba de o simpla cunoastere a fenomenelor cosmice – caci vântul, luna erau doar cifrul unor mituri si drame stravechi, care faceau deja parte din istoria spirituala a omului. Mai precis: a omului balcanic, întelegând prin acest termen etnic-geografic toata Europa rasariteana, din Marea Egee pâna în Muntii Tatra. Dan Botta avea mare slabiciune pentru acest teritoriu în care se înfruntasera de-a lungul secolelor egeeni: grecii, thracii, ilirii si romanii. Era într-un anumit fel o geografie sacra, pentru ca pe plaiurile si muntii acestia oamenii întâlnisera pe Apollo si Dionysos, pe Orfeu si Zamolxis. Timpul încremenise, acolo – si odata cu el, peisajul. Lumea aceasta, care asteapta vrajita de mii de ani, era si lumea poetului” – Mircea Eliade, idem.

…Cu putin înainte de despartirea de Eliade si, nu mult, si de lume, l-a luat deoparte pe Magul Eliade si i-a soptit: „<<… Dar mai lin, dorule, lin,/ Ca p-aici îi loc strein…>>.

Si iata dovada alduirii ca initiat zalmoxian, ÎMPARAT AL DUHULUI! – a lui Dan Botta, de catre Magul Mircea Eliade: “<<Loc strein>>, relua el dupa câteva clipe, loc de verdeata si de odihna…>>. August 1942. Era printre cei care întelesesera” – cf. Mircea Eliade, idem, Chicago, 1960.

***

…Fratele Negru…Ei, Fratele negru, EMIL BOTTA, a avut parte de recunoastere publica generoasa, fie si numai prin faptul ca a dat numele celui mai vechi liceu din Adjud…! Dar Fratele cel Negru a avut parte de o dezvoltare sociala incomparabil mai larga decât Fratele cel Alb, DAN BOTTA: dincolo de Poetul Întunecatului April, nimeni nu-l poate uita, daca l-a vazut, pe ACTORUL Emil Botta, cu o voce care parca venea de la Mumele si Vâlvele Pamântului. Rolurile Ion Nebunul, din Napasta lui Caragiale – precum si Regele Ondinilor, din Ondine, de Jean Giroudoux – nu pot fi nici imitate, nici repetate! Niciodata, de nimeni altul: doar sa…”înconjori”, reverentios, pe lânga Imperiul Dramatic-Interpretativ al lui Emil Botta…!

…Se naste, cum am zis, în aceeasi familie de medic si de urmasa a corsicanilor vendettei, ca si Dan – …se naste, pe 15 septembrie 1911, la Adjud – si prinde ceva mai multa viata decât Dan: pleaca “pe partea cealalta”, în 24 iulie 1977, începutul calatoriei mistice fiind la…Bucuresti!

… Visând, de mic copil, sa devina actor – fuge de acasa, la vârsta de 15 ani.În 1929 se înscrie la Conservatorul de arta dramatica din Bucuresti, pe care îl va absolvi în 1932. Dupa ce joaca pe scenele mai multor teatre bucurestene si din provincie, devine actor al Nationalului bucurestean. Interpreteaza rolul unor personaje majore, din dramaturgia lui Shakespeare, Goethe, Cehov, Caragiale.

Apoi, lumea cinematografica, din epoca asa-numit “comunista”, îi va oferi destul de multe sanse expresive, pentru a-si valorifica talentul si maniera de interpretare unica (Se aprind facliile(1939), Viata nu iarta, 1958, Eruptia, 1958, Când primavara e fierbinte, 1961, S-a furat o bomba (regia Ion Popescu Gopo), 1961, Pasi spre luna( tot în regia lui Gopo), Padurea spânzuratilor (regia Liviu Ciulei), 1964, Rascoala, 1965, De-as fi… Harap alb, 1965, Sah la rege, 1965, Dacii, 1966, Faust XX, 1966, Subteranul, 1967, Columna, 1968, Mastodontul, Reconstituirea (regia Lucian Pintilie),1969, Premiera, 1976.

Voce lirica unica, pusa, mereu, sub semnul tragicului, dar si al mastilor unui actor cu teatrul în sânge.

…Ca poet, a debutat, cu poemul Strofa ultima, în revista lui Tudor Arghezi,”Bilete de papagal”.

Poetul a facut parte din grupul intitulat „Corabia cu ratati”, din care s-au desprins si filozoful Emil Cioran sau dramaturgul Eugen Ionescu. A fost poetul preferat (fiind mai putin orfic decât Dan – si mai mult ludic, dar, în niciun caz, nu pâna la…Minulescu!) al generatiei Criterion: pentru versurile sale, Emil Cioran-Apostatul cu Teancuri de Masti, Nicolae Steinhardt Cel Naiv si Blând… – aveau un adevarat cult.

…Este autorul unei poezii negre, existentialiste, dar, totul, prins într-o hora carnavalesca, de Sabat Negru…a jocului de cuvinte (uneori profund, alteori facil! – dar, totdeauna, impresionant, rostit întru gravitate!) – cu personaje dintr-o mitologie proprie a mortii, în consonanta cu filosofia Trairismului interbelic. E un poet al mastilor, eul lyric se devoaleaza prin toate aceste personaje, rezultând o comedie a mortii si a neputintei.

…Orice actor de geniu (si EMIL BOTTA a fost!), care traieste în mijlocul harmalaiei teatrale, este extrem de SINGUR! De aceea, credem ca Fratele cel Negru se autodefineste ireprosabil, dincolo de mistica Nordului, dincolo de metafizica Blestemului catre Simion Dascalul si catre Bureti… – prin CUC, pasarea singuratatii, dar si a reversibilitatii metanoice – …dar si “ondina” fascinanta si pururi misterioasa, a Mareelor Codrului, “stima” care atrage (daca ar putea, LUMEA ÎNTREAGA!), catre Misteriile Funebre si Regenerator-Soteriologice ale Codrului si ale lui Isis-Cybelle.

Dinspre “sleirea” si “frigul” tenebrelor infernale – spre “FOCUL” SI “VÂNTUL-FURTUNA” ORFICA A REVELATIEI, prin LOGOSCuvânt-cu-Cuvânt si “fluieratul” Noului Orfeu, deci ORÂNDUITUL SINE, ÎNTRU NOUL PARADIS, PRIN REVELATIA STIHIILOR ARTEI-CA-LOGOS…dinspre SÂNGELE BLESTEMAT-BINECUVÂNTAT AL GRAALULUI/Ulciorul cu Cucuta” – spre “…stele fumegânde si FOCURI CRESCÂNDE…”!):

am înlemnit
la vederea
cucului,
un cuc de pripas
la casele noastre.
ce mai cuc sarac
i-am vazut si fata
slabita, sleita.
eu jonglerii,
eu cu clovnerii
încerc sa-l încânt
cu vânt cucu vânt.
sa-l distrez cu nimic
pe Fluiera Vânt
Frig în ochi îi arunc
din ulcioare de cucuta
îi dau sa bea,
ulcioare de foc îi întind
pe pat cu cuie îl culc,
fac din cuc fachir,
lopeti de pamânt
arunc peste el
si stele fumegânde
si focuri crescânde …
eu cu
clovnerii,
eu cu jonglerii
” (Fachir)

…”FAQR” înseamna, în araba, si “sfânt”, si “sarac cu punga si bogat cu Duhul” – adica, ÎNTELEPT! ÎMPARAT AL DUHULUI…!!!

…Românul, de etnie evreiasca, Andrei Oisteanu – face un studiu despre…ne-întelepciunea lui Emil Botta (cf. Andrei Oisteanu, în rev. Arta Sport: EMIL BOTTA  SI “LECTIA DE OPIUM” – 14 mai 2008), dar tonul articolului (care-l vizeaza si pe un alt legionar, pe genialul Ion Barbu/Dan Barbilian) este atât de insinuanto-insidios, întru demolarea zeilor valahi, încât, pur si simplu, nu ne intereseaza: si Edgar Allan Poe era dipsoman si narcoman, dar, prin asta (ca si Baudelaire, Rimbaud, Verlaine, Gérard de Nerval, Tristan Corbière, Jules Laforgue, Francis Joseph Thompson, Émile Verhaeren, Oscar Wilde, Fernando Pessoa etc. etc..…deci, o întreaga generatie, aceea a simbolistilor “romantico-postromantici”!), si-a dovedit, mai curând, dispozitia martirica fata de Arta, decât vointa de autodegradare prin viciu!

Este, fireste, si cazul lui EMIL BOTTA!

…Nu-l putem parasi, pe Emil Botta, în mâinile lui Oisteanu – deci, ne vom resorbi, taumaturgic si soteriologic, în Dorul lui fara Satiu, pentru a fi si ramâne, noi si tot Neamul Nostru Românesc, alaturi si “trairind” întru Magii nostri adjudeni:

De un dor fara satiu-s învins
si nu stiu ce sete ma arde.
Parca mereu din adînc,
un ochi rapitor de
Himera
ar vrea sa ma prade.
Si pururi n-am pace,
nici al stelei vrajit du-te-vino în spatii,
izvoare sub luna, ori dornica ciuta,
nimic nu ma stinge, nimic nu ma alina
si parca-as visa o planeta pierduta.
E atîta nepace în
sufletul meu,
batut de alean si de umbre cuprins…
Un dor fara satiu m-a-nvins,
si nu stiu ce sete ma arde mereu
…”

…Speram ca aceasta “sete meree”, de necuprins, sa nu se stinga, niciodata, pentru noi, “Vechea Garda” (dar cu Credinta în Dumnezeu si în Viitorul Neamului Românesc!) – si, mai ales, tragem nadejdea sa-i “învinga” si “pururi n-aiba pace” si “nimic nu-i stinga, nimic nu-i aline”, pe aceasta “planeta de TESTARE A DUHULUI UMANO-DIVIN”, care este Terra… – decât Nestinsul si Nealinatul DOR DE ABSOLUT! – pe cât mai multi dintre cei ce vin, dupa noi, sa…”schimbe Garda”!!!

A fost odata ca niciodata…Au fost doi frati-ÎMPARATI AI DUHULUI… – …si, cine stie, poate vor mai fi!

 

 

Scriitorul VASILE ANDRU

 

Interviu realizat de Angela BACIU

 

[pullquote]

MOTTO: Într-o vreme m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte”

Destinul de a fi scriitor are un substrat tainic”

 

[/pullquote]

 

Domnule Vasile Andru, care este cartea care v-a chinuit cel mai mult? Si care este cea pe care o iubiti cel mai mult?

Scrierea unei carti, d-na Angela Baciu, oricât ar dura, oricâte înaripari sau înfrângeri ar presupune, nu te chinuie, ci te înviaza. Chiar când scrisul este un canon – adica devine ca un travaliu zilnic, ascetic, mortificator (vazut din afara) – eu îl resimt ca pe o sansa, ca pe o extatica mânare dinlauntru.

Dar înteleg, buna doamna Angela Baciu, ca ati vrut sa întrebati: care-i cartea ce v-a chinuit dulce cel mai mult. Mult ca durata, mult ca intensitate.

Este romanul Gradinile ascunse (aparut recent). M-a chinuit dulce si mult: ca durata întâi. Romanul acesta are o vârsta notabila. Are deja un curriculum! Într-o forma embrionara, a fost schitat prin 1973, când eram asistent universitar la Suceava. Într-o forma structurata, capitolata, romanul s-a nascut în 1984, la Bucuresti: s-a nascut în acelasi an cu fiica mea, Tamara. De altfel, nasterea fiicei a dat un alt sens proiectului initial. La început, aceasta proza era un exercitiu de supravietuire, în vremi siluitoare. Dupa nasterea fiicei, s-a mai adaugat un sens: l-am simtit ca pe o poveste pentru ea, jucaria ei, zestrea ei.

Romanul acesta are subiect, intriga, are personaje, în­tâm­plari. Este vorba de pataniile unui om ajuns în „tara hazardului”, în tara dresajului total, în tara dictaturii perfecte, a dictaturii desa­vârsite – la concurenta cu Dumnezeu! as zice.

În aceasta „tara” (la început, un oras: o Suceava concentrationara; apoi extinsa la un continent, la o planeta!) – un om cauta gradinile. Un om urmat de alti oameni. Un om cu statut antropologic enigmatic (ca noi toti) cauta gradinile ascunse. Cititorul va vedea cum si unde le-ar gasi.

Am terminat cu regret acest roman. În sensul ca scrisul la el devenise nu doar un „canon”, ci si „ratia” de bucurie zilnica.

În 2004 am zis: „Gata, îl public!”; si am angajat cu doua edituri aparitia cartii. Dar am vazut ca nu-i gata; si l-am mai rescris de doua ori, lucrând la el ceva mai intens în 2005. Daca compar prima si ultima varianta, vad ca, dupa decenii, din prima varianta au mai ramas circa 10 capitole (din cele 46 capitole ale cartii). Iar propozitiile ramase de atunci sunt parca atavisme…

Cartea a aparut în aprilie 2006, la editura „Paralela 45”, chiar în saptamâna patimilor. Ziceam, având o oarecare tristete ca l-am terminat. As fi vrut sa mai scriu la el, înca un an macar… Cred ca scrisul la o carte nu are sfârsit. Dupa cum omul nu este terminat, ci se afla înca în lucru, în atelierul Creatorului. Dar, desi neterminat, omul „functioneaza”. Cu toate sucelile lui, cu toate neroziile lui, cu toata cruzimea lui, cu toate dizabilitatile lui, omul „functioneaza”. Dumnezeu îl lasa sa functioneze asa neterminat. Poate cu oarecare amuzare… caci eu simt ca Dumnezeu se amuza un pic de nevolnicia si infantilismul omului; dar El stie ca a pus Legea în toti atomii omului si ca Legea îl va îndrepta pe om, în timp… Asa zicem si noi, când publicam o carte: ar mai fi de lucru, dar s-o lasam sa functioneze asa neterminata si-n faza aceasta… La anu’ ce vine, as vrea sa scriu o varianta restrânsa a „Gradinilor”. O varianta de circa 120 de pagini.

 

Gradinile ascunse este alt gen decât romanul non-fiction, care s-a vazut ca va este specific? Ce loc va avea acest roman în creatia D-vstra? Dar în peisajul literaturii de azi? Va rasturna clasamentele conventionale ale zgomotosilor critici care fac piata literara? Este acel roman-eveniment pe care-l asteapta un scriitor în cariera sa? Cum îl definiti?

Este ceva nou în scrisul meu. Un critic l-a si inclus în genul utopie (Al. Cistelecan). Este o utopie, prin idealismul sau total, prin geografia sa carpatica dar trans-pamânteana. „A-topos”, adica loc/ tara imposibile… Si totusi, usor de recunoscut sursa inspiratiei: „lagarul socialist” estic, cu dictatura cea mai „perfec­tionata” din câte a cunoscut istoria. Parabola concentra­tionara si utopia se întâlnesc, se îngemaneaza. Caci si în istorie, comunismul începe ca o utopie, sfârseste ca o crima; si din el mai supravietuiesc cioburi psihice, epigrame mintale.

În al treilea rând, sau mai presus de planurile semnalate, este vorba de un roman sapiential (sa-i zicem: initiatic), al unui autor care iubeste Ecleziastul si considera Ecleziastul o culme a romanului sapiential. Si un autor care iubeste Filocalia si considera Filocalia o culme a genului paideic. Aici romanul s-ar deschide spre revelatoriu, spre râvnita „întâlnire” cu Dumnezeu. Acel Dumnezeu care exista cu adevarat, si care va exista chiar si dupa ce omenirea va fi atât de sus, atât de nazdravana încât se va iluziona ca se poate lipsi de EL…

Nu uit ca m-ati întrebat ce loc are acest roman în scrisul meu. Desi are o factura aparte, Gradinile ascunse sta în continuitatea romanului Muntele calvarului (ducând mai departe teza precaritatii legii) si a romanului Pasarile cerului (si acolo este vizibila parabola concentrationara).

Dar, mai ales, Gradinile ascunse are un loc aparte prin aceea ca îl simt ca pe ultimul meu roman. si având în vedere ca a mijit prin 1973, se poate spune ca este si primul, si ultimul…

Asa, câte o proza scurta voi mai publica. Voi publica si acel jurnal Amintiri din jurul lumii, care-i gata de tipar. Dar un alt roman-roman, coerent si filimonez, nu cred ca voi mai scrie. Mapele continând minereul romanului indian Jagat nitya (adica Parelnica lume, sau Buna ziua, iluzie) va ramâne un conglomerat de nuclee narative si atât. Gradinile ascunse este ultimul, este un final de „cariera” literara.

 

Cum apreciati pozitia si locul pe care-l aveti în literatura? E vorba si de „imaginea” care s-a format despre Dvs – dupa carti, dupa aparitii publice, dupa ureche, dupa ecou, uneori cu rezerve, alteori cu nuante chiar „legendare”. Pentru unii existati ca prozator, autor al romanului istoric Noaptea împaratului sau al romanului postmodern Turnul; pentru altii ca redactor asezat pe viata la „Viata Româneasca”. Pentru altii ca îndrumator de scoala sapientiala (ipostaza în care multi va urmaresc scrierile, si multi va urmeaza; ipostaza în care sunteti azi invitat la biblioteca „V.A. Urechia”, Galati). Sunt oameni care au citit din Dvs. doar Terapia destinului sau Isihasmul, si care ignora ca aveti si romane! Dar sunt altii, si ma refer în primul rând la critici, care va iau în considerare doar romanele, doar proza. Asadar, sunteti multumit de LOC, sau de ROL? Când spun rol, ma refer la îndrumatorul de practici sapientiale. Când spun loc, ma refer la pozitia în plan literar. Sunteti multumit de acest „loc” în ierarhie?

Nu stiu exact ce loc am, dar sunt multumit de el. Joaca de-a numerotarea treptei pe care stai (joaca foarte serioasa în plan imediat), sau joaca de-a excelarea – tin de o solida gândire arhaica, straveche, când era absolut vital sa obtii un loc de frunte în hoarda primara: eventual sa devii „tatal hoardei”.

Ce loc detin eu în „hoarda literara”? Cred ca, într-o vreme, m-am lasat si eu prada ispitei de a fi în frunte… La alegerile din 1990, am fost ales seful sectiei de proza, Bucuresti. Si m-am complacut sa fiu vreo trei mandate „tatal” micro-hoardei prozatorilor din Asociatia Bucuresti (vreo 300 prozatori legitimati). În romanul Turnul, pe junii optzecisti îi numeam chiar „hoarda de aur a literaturii române”.

Dar, drept sa spun, n-am grija competitiei. Scriu elaborat, cu exigenta, dar fara grija competitiei. Ma bucur tare de performantele altora, de parca prin ele m-ar scuti pe mine de o truda. Ma bucur ca Svetislav Basara (un sârb optzecist) a scris romanul subconstientului balcanic mai bine decât puteam s-o fac eu în Pasarile cerului. Si ca Anton Doncev (bulgar saptezecist) a scris Cavalerul cartii de taina – depozite din subconstientul crestin al Europei. Simt continuitate, nu competitie.

Stiu bine, însa, ce loc am eu în ansamblul spetei umane: un atom din cei sase miliarde. A-tom, pre greceste; in-dividus, pre latineste. Dotat cu (sau daruit cu) „gena multumirii”. Sunt o suma de celule gânditoare; în continuitate buna cu alte celule gânditoare ale spetei. Un episod (românesc) din dorul materiei de a se povesti pe sine.

 

V-am trimis prin posta înca 12 întrebari, as vrea sa raspundeti macar la una-doua, la temele în care sunteti mai implicat. Stiu ca aveti legaturi cu diaspora literara. Ce destin au acesti scriitori? Mai sunt ei astazi vitregiti?

Am legaturi cu diaspora, cu scriitorii din exil, din emigratia fortata dinainte de 1989, si cu emigratia libera de dupa 1990. Ei nu mai sunt vitregiti, acum. Dar altadata, oare erau mai vitregiti scriitorii din exil, decât cei ramasi în „lagarul” de-acasa? Scriitorii din exil au stiut sa-si transforme trauma smulgerii în sansa de creatie. I-am cunoscut în Occident pe Emil Cioran, pe Virgil Ierunca, pe Matei Visniec, pe Dumitru Tepeneag. Acum am o buna relatie cu scriitorii românii din America. Chiar acum merg pentru lansari si dezbateri la New York, San Francisco, Atlanta. Am scris despre diaspora literara si neliterara, în volumul Viata si Veac, secventa „Povestind suflet românesc la românii de departe”. În revista „Viata Româneasca”, recent, vorbind despre viitorul lite­raturii române, am scris ca vad posibil „un viitor anglo-a­merican” al literaturii române.

 

Dar despre viitorul romanului românesc, ce parere aveti?

Romanul românesc de azi este în forma. Se scrie prea lung, prea valmasit, dar merge! Se scrie fluvial, dezgradit, dezlânat, mâlos, dar merge!

În fond, si ultimele succese internationale: Naipaul (premiul Nobel) sau Arundhati Roy (premiul Booker) – sunt dezgradite, mâloase, dar merg! (Nici o aluzie la faptul ca, în latina, mergere înseamna „a cufunda, a îneca”…)

Dupa ora poeziei, care se încheie cu Cezar Ivanescu, Mihai Ursachi, Liviu Ioan Stoiciu, Mircea Cartarescu, – vine ora prozei. Sau macar minutul prozei. Vine cu Constantin Virgil Negoita, Mircea Sandulescu, Adrian-Christian Kuciuk, Dan Stanca, Marius Marian Solea, Alexandru Ecovoiu, Marian Ilea, Cecilia Stefanescu.

Si mai adaug doi autori, buni, dar nemediatizati, cvasiimolati: indianista Oma Stanescu, prin romanul Arsita Karmei (1997) este la fel de frapanta ca belgianca „nipona” Amelie Nothomb, cu care are în comun o energie a demitizarii Orientului.

Alexa Gavril Bâle publica romanul etno-psihologic America de dincolo de gard (2003). Proza aceasta are un firesc, o acuratete si o polifonie cum de la Cuptorul de pâine al lui Mircea Nedelciu eu n-am mai citit. Alexa Gavril Bâle atesta si o mondializare a ruralului carpatic – fara precedent în scrisul nostru, cred.

Uneori simt totusi o neadecvare (trecatoare?) între noi si veac, între noi si chemare. Nu-i vorba de diferenta de viteza dintre plaivaz si computer (deja rezolvata de unii). Ci vad autori predestinati unei carti mari care însa ard ca si „în treacat”, facând în principal altceva, ca sa subziste.

Oricum, „destinul de a fi scriitor”, sau de a da „the book of the century” are si un substrat tainic. Si, personal, singura certitudine pe care o am în privinta rezultatului este bucuria lucrului la o carte. Restul se decide dincolo de noi.

 

În încheiere, as vrea sa discutam despre împlinire profesionala. În ce consta împlinirea Dvstra? În cartile publicate (circa 25 de volume), sau în discipolii care urmeaza cercul D-vstra de „stimulare mentala”? Sau în amândoua? Sunteti, evident, înainte de toate scriitorul Andru. Ati lasat cândva o catedra universitara – pentru a scrie, sau pentru o alta perspectiva de împlinire?

Împlinirea profesionala înseamna pentru unii sa devii bogat, pentru altii sa devii vedeta. Este acceptia populara a împlinirii, sau acceptia salbatica a împlinirii, dupa care suntem clasati, distribuiti în functii, capatuiti… Pentru mentalitatea salbatica (generala azi) vedetele sunt mai graitoare decât modelele. Vedetele sunt exhibate de mass-media, sunt masini de facut bani. Vedetismul se extinde, de la artisti la politicieni, pâna la clerici… Am vazut un cleric care, foarte roditor în asceza lui, a fost împins usurel pe panta vedetismului si a fost transformat într-o masina de facut bani la manastirea lui… Marile vedete politice, mai ales, dar si artistice, fascineaza multimile. Vedetele întorc spatele oamenilor, totusi oamenii le iubesc foarte tare, pentru ca ele sunt un fel de reparator (iluzoriu) al frustrarilor imense, sunt o proiectie a setei universale de a tâsni din cenusiul existentei… Am lasat cândva catedra universitara pentru scris, dar mai ales pentru a trai altfel.

Sa vorbim de împlinirea umana, – cea profesionala fiind doar un aspect, un instrument de etapa. Adevarata împlinire o da trecerea de la înrobitoare griji la eliberare; de la conditia nefericita la liniste; adica trecerea de la simturi la duh; si aceasta este cu putinta chiar în vremea noastra.

 

DINCOLO DE OCEAN, CUVINTELE DE ACASA ÎNSETEAZA

Într-o lume în care internetul ia locul tipariturilor, a investi în lumea cartilor nu pare o idee geniala. Dar accesul la cartile românesti, la atâtea mii de kilometri departare de tara natala, ar putea sa însemne o punte de legatura între românii din America si ceea ce au lasat în urma, acel personal si inconfundabil „acasa” cu tot ce înseamna el pentru fiecare emigrant – copilarie, familie, cultura.

Multi copiii ai românilor din America, nascuti sau veniti la vârste fragede pe pamântul fagaduintei, pierd contactul cu România si nu mai stiu sa scrie si sa citeasca româneste. Copiii din România care au început scoala în Statele Unite, dar care pentru ca nu au carti românesti, nu stiu sa scrie si sa citeasca în limba româna. În America, ei îsi doresc sa învete istoria si geografia României.

Cine nu a avut, macar o data, nostalgia dupa-amiezilor petrecute în fosnetul unor pagini de carte, în orasul în care ne-am nascut, am trait sau am învatat? Sa oferim si copiilor nostri aceasta sansa. La aceste lucruri ne-am gândit în 2008, atunci când am hotarât sa aducem carti românesti pe Pamântul Fagaduintei. În anul 2008, agentia de presa Mondo News a initiat campania „Carti pentru românii din America”. În cadrul acestui proiect, românii din tara erau invitati sa doneze carti pentru înfiintarea unei biblioteci românesti în SUA.

Copiii români nascuti în America, sau veniti aici la vârste fragede, vorbesc limba româna dupa ureche, pentru ca o aud vorbita în casa si la televizor (daca familia are programe românesti la TV). Problema cea mare este ca ei nu stiu sa scrie si sa citeasca în limba româna daca n-au facut scoala deloc în România, pentru ca nu sunt familiari cu alfabetul si pronuntia româneasca a diferitelor sunete. Ei învata din start alfabetul si pronuntia engleza si petrec foarte mult timp în care vorbesc, scriu si citesc în engleza. Chiar si cei care au facut 2-3 clase primare în tara, dupa 8-10 ani în America, au dificultati la citit si scris în limba materna si vorbesc limba româna cu un pronuntat accent englezesc.

Cu toata bunavointa, parintii nu pot face prea multe pentru copiii lor, mai ales ca unii parinti nu au talente si pregatire pedagogica. Copiii din America stau foarte mult la scoala, câte 7 sau 8 ore/zi (de la ora 8,00 AM pana la 3,00 sau 4,00 PM), iar cei care au sub 12 ani nu au voie sa stea singuri acasa sau pe strada si ca urmare, daca parintii lucreaza, ei petrec înca 2 -3 ore/zi la un Day Care dupa orele de scoala sau cu un baby sitter, care le vorbeste în engleza. Temele pentru acasa le mai ocupa 1-3 ore/zi, iar pentru cele 2-3 teste saptamânale, copiii au de învatat pâna la ore târzii în noapte. Ca urmare, timpul acestor copii este extrem de limitat. În cursul saptamânii, copiii de scoala nu au timp nici sa se joace. Ei pot citi si învata în limba româna doar în weekend, la scoala duminicala de la biserica româneasca (daca ea exista în zona, la o distanta rezonabila fata de casa, adica sub 100 km). De asemenea, putine biserici au spatiu suficient si profesori pentru a organiza o scoala de duminica. Uneori, seara târziu sau la sfârsit de saptamâna, copiii ar avea timp pentru citit, daca ar avea carti din ce sa citeasca.

Parintii lucreaza adesea zi lumina sau ajung târziu acasa din cauza blocajelor din trafic si a distantelor foarte mari pe care le au de parcurs. Majoritatea se trezesc zilnic la 3,00 – 4,00 AM ca sa mearga la munca si se întorc acasa seara la 7,00 – 8,00 PM. În aceste conditii e destul de greu sa-i mobilizezi pentru “lectia de limba româna” sau sa convingi copilul, la ora 9,00 PM, sa mai faca un efort sa citeasca ceva despre România.

Cred ca fiecare familie de români din SUA are acasa cel putin 10 carti în limba materna, carate în geamantane la sosirea din România si de câte ori fac vizite în tara la rude. Dar vizitele în tara se fac destul de rar, sunt familii care n-au fost deloc în România în ultimii 10-15 ani; companiile aeriene accepta bagaje tot mai mici, asa ca posibilitatile de împrospatare a bibliotecii personale în limba materna sunt limitate. Copiii se plictisesc sa tot reciteasca aceleasi carti românesti si atunci prefera sa citeasca o carte noua în engleza, sa se joace pe computer sau sa stea la TV.

O biblioteca le-ar da acces acestor copii la o colectivitate 100% româneasca, la carti românesti diverse, o ocupatie placuta si utila, în timpul în care parintii lor merg la slujba de duminica într-o biserica româneasca. Aceasta a fost ideea donatiilor si a bibliotecilor românesti din SUA. Copiii nostri merg des la biblioteca, în timpul programului de la scoala. Noi putem folosi aceasta obisnuinta deprinsa în sistemul de învatamânt american, daca avem ce sa le dam de citit în limba româna.

Multumesc tuturor celor care au decis sa ne ajute donând carti pentru copiii românilor din America. Emil Cioran spunea: „Noi nu ne-am nascut într-o tara, ne-am nascut într-o limba”. Din pacate, au trecut mai bine de doi ani si proiectul nostru nu a avut finalitate.
M-am gândit atunci la identitatea colectiva a comunitatilor de români care traiesc în afara tarii, peste ocean. Câte modalitati posibile cunoasteti pentru a-i ajuta si încuraja învatarea limbii române? Spun aceasta, nu doar datorita importantei sale culturale si spirituale, ci si datorita valentei practice, aceea de a cunoaste o limba „în plus”. Dialogul poate aduce idei si îndemnuri constructive pentru toti cei care traiesc în afara tarii. Noi ne-am gândit la o biblioteca, dar poate ca exista variante mai bune. Eu cred ca un rol strategic îl joaca mediile de comunicare, fie publicatii, fie posturi de radio si televiziune, care au rolul de a informa, dar si de “a forma”. Nu mai putin semnificativ este apelul adresat românilor din tara pentru a sprijini moral diaspora. Centrele Culturale Românesti din strainatate, cred ca ar trebui sa încurajeze coeziunea sociala între români, dar si între români si societatea gazda, în acelasi timp punând în relief cultura fiecarui popor ca si factor de integrare si de „îmbogatire” reciproca.

Am vorbit si cu români care locuiesc în alte tari. Problema pastrarii limbii materne exista peste tot. Parerea unui lingvist flamand: „Cel mai important este ca parintii sa se adreseze copiilor în limba materna, chiar si în cazul în care ambii parinti vorbesc aceeasi limba. În felul acesta comunicarea cu cei mici se poate realiza la capacitate maxima. Indiferent cât am vorbi de bine o limba straina, starea de spirit si sentimentele ni le putem exprima cel mai bine în limba materna. Cunosc si cazuri de parinti români care vorbesc olandeza sau franceza acasa cu copiii, însa din nefericire olandeza sau franceza lor este atât de proasta încât la un moment dat si copiii încep sa vorbeasca în acelasi mod. Mereu dau exemplul unei prietene românce din Belgia, casatorita cu un japonez. Cam asa este la ei: mama le vorbeste copiilor în româna, tata le vorbeste japoneza, parintii între ei vorbesc engleza, iar copiii învata la o scoala de limba franceza. Acum copilasii au 8 si respectiv 5 ani. Dupa 3 ani de vorbit în acest stil, ghiciti ce vorbeau copilasii – le stiu pe toate, mai putin engleza, pe care doar o înteleg, nu pot sa o vorbeasca înca”.

Sunt foarte multe aspecte si situatii specifice familiilor mixte. Ideea de baza a proiectului nostru a fost pastrarea limbii române, indiferent de situatie. Studii de specialitate arata ca acei copii care în primii ani de viata (aproximativ 8 ani, numiti perioada critica) sunt expusi la 2 sau 3 limbi diferite, vor procesa sunetele si vocabularul limbilor respective în aceeasi zona a creierului, ceea ce va face ca acesti copii sa vorbeasca cele 2-3 limbi fara accent si influente de la una la alta. În plus, ei vor putea vorbi într-o limba cu mama, în alta cu tatal (daca este cazul) sau pot „comuta” de la una la alta fara probleme. La nastere, fiecare dintre noi este capabil “teoretic” sa auda si sa reproduca sunete din orice limba, dar pierde aceasta capacitate pe masura ce foloseste doar sunetele unei limbi, limba materna. Cu cât un individ foloseste mai mult limba materna, cu atât aceasta preia în posesie toata aria din creier, care teoretic este destinata învatarii mai multor limbi, simultan.

Un individ care începe sa învete o limba straina la maturitate, va procesa informatiile (vocabular, scriere, citit) într-o alta regiune a creierului decât limba materna si va avea dificultati în a „auzi” si reproduce sunete din limba respectiva. Asa ca este normal ca noi, adultii, sa vorbim limbi straine cu accent, iar copiii nostri fara. Este anormal sa nu profitam de capacitatea fantastica pe care o au copiii mici în a acumula informatii si implicit, capacitatea lor de a învata limba materna si mai multe limbi straine în acelasi timp. Din acest motiv, insist pe efortul pe care trebuie sa-l depuna parintii din diaspora si organizatiile românesti din tara si din strainatate, pentru a ajuta copiii sa învete si sa pastreze zestrea culturala si limba româna ca limba materna.

Bibliotecile americane din SUA sunt impresionante. Organizeaza multe activitati pentru copii, spectacole, vizionari de filme sau scenete bazate pe romane celebre. Au o baza de date computerizata foarte bine pusa la punct si accesibila publicului – practic, poti sa cauti în biblioteca orice ce ai nevoie si sa prelucrezi informatia la fata locului. Poti sa scanezi, sa copiezi carti sau pasaje, sa trimiti informatiile prin e-mail etc. Au foarte multe carti pe DVD sau CD si au carti pentru învatarea limbilor straine, pe care le iei din biblioteca în format scris plus suportul audio si CD-ul sau DVD-ul pentru PC-ul de acasa. Chiar si bibliotecile din orasele mici sunt la cele mai înalte standarde, au dotari de ultima ora si arata ca si bibliotecile universitare de la noi. În bibliotecile americane sunt cafenele literare foarte dragute, la fel si în librarii. În celebrele lor librarii Barnes&Noble functioneaza cafenele si ceainarii, dar exista si locuri de joaca pentru copii. Este o ambianta placuta, deosebita.

Din nefericire nu exista biblioteci românesti în SUA (sau nu stiu eu sa existe vreuna). Nu exista interes din partea autoritatilor române, a Institutului Cultural Român, iar ca initiativa privata este foarte greu sa deschizi o biblioteca. Ar fi nevoie de carti, pentru ca multi copii ai românilor din SUA nu stiu sa scrie si sa citeasca româneste. Multi nici nu mai vorbesc limba materna, mai ales daca s-au nascut aici. Ar fi bine sa stie si cei din tara de ce „uita” românii din diaspora limba materna. Bietii copii nici macar nu au de unde si din ce carti sa o învete. Eu am avut o tentativa în 2008, dar am renuntat. Costurile erau imense, desi cartile urmau sa fie colectate din România gratuit, printr-o campanie a trustului de presa „Mondo News” (pentru care eram colaborator extern) si „Jurnalul National”. Din pacate, totul s-a oprit la stadiul de proiect: „Doneaza o carte pentru copiii din America”, fiindca nu am gasit sponsori pentru a acoperi cheltuielile cu transportul cartilor în SUA, închirierea si întretinerea unui spatiu destinat bibliotecii, nici pentru plata unui salariu de bibliotecar s.a.m.d.

Singurele locuri în care se fac eforturi reale pentru pastrarea limbii materne sunt bisericile. Pe lânga bisericile românesti din SUA, acolo unde exista spatiu (sali anexe, sali sociale), functioneaza scoli de duminica. Practic, în timpul slujbei de duminica, preoteasa si câteva mamici cu daruri pedagogice aduna copiii românilor prezenti la slujba si se straduiesc sa-i învete câte ceva despre limba româna, putina literatura, gramatica, istoria si geografia României. E destul de greu daca n-ai nici macar abecedare sau alte manuale scolare românesti.

Cineva din Montreal, Canada, a reusit performanta de a deschide o librarie, în care vinde exclusiv carti românesti. Este o mare realizare pentru continentul American, dar si asa accesul la cartile românesti ramâne dificil. Daca locuiesti la mii de mile distanta si nu poti sa mergi la librarie personal, libraria are nevoie de o logistica impresionanta – un site actualizat la zi; un sistem sigur si eficient de plati online; un sistem de livrare a cartilor prin posta pentru întreg teritoriul SUA si Canada, deci este destul de complicat si costisitor.

Am întâlnit un român la Detroit, anul trecut, care avea în jur de 50 de ani, nu vorbea deloc româneste si n-a fost niciodata în România. S-a prezentat în engleza si mi-a spus cu mândrie ca este român pentru ca mama lui a fost românca, emigranta în SUA. Cu toate astea, nu stia o boaba româneste! E si normal, într-o familie mixta, daca nici macar carti n-a avut sa învete sa citeasca; abia daca întelegea câte ceva din ce mai vorbeam noi româneste, dar, de vorbit… absolut nimic!

Mai stiu asemenea oameni. Am scris odata despre o fata, care a fost adoptata, la vârsta de 9 ani, dintr-un orfelinat din România, de o familie americana. Traind ani de zile rupta total de România, a uitat aproape complet limba româna. Acum s-a maritat cu un român si reînvata limba româna, dar deocamdata vorbeste mai bine în engleza decât în limba materna.

Am întâlnit un domn, în vârsta de 70 de ani, la Ambasada României din Washington în 2010, cu ocazia vizitei ministrului de externe Teodor Baconschi în SUA. La acea întalnire erau prezenti cetateni americani de origine româna. Domnul a cerut permisiunea sa ni se adreseze în limba engleza, pentru ca locuind de 50 de ani în SUA, dintre care 30 de ani fara posibilitatea de se întoarce în tara, i-ar veni mai usor sa se exprime în engleza. A fost o situatie paradoxala, desi cei prezenti vorbeau si limba engleza.

Am citit o lunga polemica pe site-ul unei biserici protestante românesti din SUA. Tinerii cereau sa se oficieze slujbele în limba engleza. A cui este vina? De ce exista români în strainatate, carora le este mai simplu sa se exprime în limba tarii adoptive decât în limba materna? Exista solutii? Bibliotecile si librariile românesti în diaspora ar putea deveni o solutie.

Simona BOTEZAN
Washington DC
15 aprilie 2011