Tag: Dumnezeu

Pericolul pornografiei

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Natura Umana, TineriLeave a comment

danger computerDomnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit.- Geneza 2.15-17

Dupa secole si milenii de practicare a fumatului, pe google, gasesti informatii numeroase care sa te alarmeze despre nefericitul obicei. Fumatul de tutun este una dintre cele mai frecvente forme de abuz de substante folosite in scop recreational si este cea mai frecventa modalitate de a fuma, fiind folosita de peste un miliard de persoane, in majoritatea societatilor umane.

Despre fumat, astazi, se cunosc multe lucruri. Fumul de tigara contine peste 4000 de substante, incluzand cateva care sunt active farmacologic, antigenice, citotoxice, mutagene si carcinogene. Dintre acestea, una este nicotina, un alcaloid foarte toxic, stimulent si sedativ neuroendocrin si da dependenta.
Pe pachetul de tigari trebuie sa se scrie de catre producatori:
Fumatul dauneaza grav sanatatii!
Fumatul poate ucide! Continue reading “Pericolul pornografiei” →

Atunci cand autenticitatea si prospetimea devin o emblema in rime. Despre poezia Corinei Lupu

On By nelursIn Europe, Inspirational, Interview, literature, Media, Romania1 Comment

Corina LupuPoezia Corinei Lupu este ornamentala, linistita, expresiva. Poeta priveste cu interes constructiv viata, cu imaginile si experientele ei, astfel ca versurile seamana cu un mozaic. Cu o desfasurare de registre tematice si de exprimari cuminti, emotionate si emotionante, lumea din poemele Corinei Lupu este diversa si atragatoare prin varietate, ca o despletire a sufletului ce atrage si stimuleaza imaginatia.

Corina Lupu s-a nascut pe 7 aprilie 1967, la Bucuresti. In iulie 1989, isi ia licenta la Facultatea de Limbi si Literaturi Straine din cadrul Universitatii Bucuresti, iar in octombrie acelasi an, se casatoreste cu Octavian Lupu. Dupa terminarea studiilor, aceasta este profesoara de limbra si literatura romana si apoi, traducator. Pasiunile sale raman neschimbate, aceleasi ca si in anii studentiei. Autoarea este atrasa de arta in general, si in special de literatura, preferandu-i pe Pierre Lotti, Jane Austen, Daphne du Maurier, Aghata Christie si Georges Simenon. In ceea ce priveste poezia, are o adevarata pasiune pentru Sara Teasdale, Emily Dickinson si Ezra Pound, iar in pictura pentru tablourile lui Karl Briulov, Ingres, Emil Munier si Elisabeth Louise Vigee Le Brun.

Pe langa arta, una dintre preocuparile de capatai ale Corinei Lupu sunt lucrurile spiirituale. Dragostea pentru Dumnezeu, studiul Bibliei si inchinarea fac parte din viata ei obisnuita de credinta. Apartenenta la o biserica crestina ii aduce liniste si pace interioara si o sustine pe calea vietii. In afara de Cartea Cartilor, din lecturile Corinei Lupu fac parte scrierile unor autori crestini ca John Bunyan si Charles Spurgeon. De altfel, din literatura religioasa, aceasta a preluat in poeziile sale nota de verticalitate, standardul moral, exprimarea “cu suflet” a ideilor.

“Literatura nu e in genere, o vocatie feminina, ci barbateasca”, spunea Eugen Lovinescu. Minusurile atribuite in general, literaturii feminine (considerata, lirica, subiectiva, imatura, etc.) nu se regasesc in poezia Corinei Lupu, care foloseste un stil cultivat, dar in acelasi timp lejer, degajat, dinamic. Apeland la unelte literare cum ar fi epitetul, comparatia, metafora, pentru a crea imagini estetice de valoare, poeziile Corinei Lupu dau impresia de tablouri, de panze atent lucrate, de pictura in cuvinte, in culori vii, pastelate, insa in acelasi timp diafane. Versurile ei se remarca prin abilitatea de a surprinde in mod clar, fara ezitari si cu detalii pretioase, un anumit aspect din realitate. Corina Lupu are puterea de a transfigura, de a declansa fara ostentatie, emotia generala, sintentizand imagini autentice, ce pornesc de la evenimentul trait. Poemele sale sunt rezultatul unei sensibilitati dispuse la comunicare, necenzurate, care o situeaza sub zodia originalitatii.

Corina Lupu descrie ceea ce vede si ceea ce aude, intorcand totusi privirea asupra propriului continut sufletesc. Ea stie sa ne atraga atentia, cu tact, intr-o demonstratie eleganta si convingatoare, asupra atributului “feminin”. Compozitia sa este autentica, uniliniara, fara alunecari de prisos si fara crispari morale, oferind ragazul trairilor launtrice lucide si pertinente. Fara sa se abata de la obiectivul initial – sa fii sincer la modul absolut, aceasta ne convinge ca dincolo de cuvinte, se afla un om viu, in permanenta miscare. Iar optiunea sa ramane orientarea spre nuante filologice limpezi, cu semne, deprinderi si expresii caracteristice. Iata de ce, meritul poeziilor Corinei Lupu este acela al simplitatii si spontaneitatii unor rostiri elementare.

Autoarea dovedeste o fantezie inteligenta, alegand categorii limpezi in domeniul spiritului si avand vocatia directitatii si gustul pentru propozitiile concise. Chiar daca nu ajunge la concepte, adica la filosofie, poezia sa nu este cu nimic inferioara, intrucat poeta prefera scenariul clasic, insa intr-o rescriere moderna. Formularea frazelor este, in versurile Corinei Lupu, nuantata si riguroasa, iar stilul este controlat, elegant, sobru, fara efuziuni retorice si clisee lenese. Caracterizandu-se prin coerenta si expresivitate, analizele sale sunt atente, migaloase, de o logica impecabila. Lectura ne descopera o autoare cu un spirit liber, deschis, colocvial, echilibrat, cu o atitudine relaxata, dezbarata de orice inhibitie.

Poezia Corinei Lupu se remarca prin capacitatea de a nu anihila intimitatea, inefabilul, visarea, frumosul si alte sentimente, stari si ipostaze care tin de complexitatea persoanei poetice si de autonomia esteticului. Trairile sale sunt intense, ceea ce o determina sa deschida supapa expresiei, in speranta ca marturisirea in versuri ii va aduce eliberarea. Aristotel spunea ca “speranta este visul omului treaz”, iar poezia Corinei Lupu depaseste limitele iluziei, imbratisand intr-un mod miraculos o realitate necosmetizata.
Nu exista monotonie, ambiguitate, lipsa de perspectiva in poemele acesteia. Stihurile sale vorbesc despre semnificatia vietuirii intr-un univers unic, real, insa in acelasi timp, estetic prin sine insusi.

De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris

On By nelursIn Bible, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, literature, Media, Ministry, News, Romania1 Comment

 

Ligia_Seman3Numele Ligiei Seman le este cunoscut iubitorilor de literatura crestina din tara si din diaspora, datorita romanelor “Funiile dragostei“, “Handicapul constiintei“, “Tragedie si triumf” si “Domnind peste imprejurarile vietii“. Succesul de care se bucura si acum, cartile ei, are la baza multe ore de munca, dar si un mesaj universal, ce incorporeaza atat trairi personale din copilarie, cat si experiente unice cu Dumnezeu, ale autoarei.

Se spune ca de obicei, copilaria este cea mai frumoasa si mai fericita perioada din viata. Atunci cand vine vorba de Ligia Seman insa, lucrurile stau cu totul diferit. La varsta la care majoritatea copiilor se bucura de o lume a inocentei, aceasta are parte de o tragedie. Parintii divorteaza, iar ea ajunge in grija uneia dintre bunici, care este nevazatoare. Incet-incet, copilul foarte puternic si curajos care fusese pana atunci Ligia Seman, devine retras si emotiv. Un singur lucru o mai intereseaza, iar acestea sunt cartile. In universul lor, romanciera de mai tarziu isi gaseste un adevarat refugiu. Pasiunea ei pentru condei incepe astfel, sa prinda contur si sa se slefuiasca, in timp. In prezent, Ligia Seman este scriitoare si misionara. 2009 marcheaza un moment important pentru ea si sotul ei, Timotei : aniversarea a 21 de ani de casatorie. Impreuna, acestia au doua fiice, Ruth – Diana, in varsta de 19 ani si Rebeca, de 16 ani. Ligia Seman s-a nascut pe 13 august 1968. Scriitoarea locuieste in orasul sau natal, Hunedoara. Continue reading “De vorba cu Ligia Seman, despre cum este sa le slujesti lui Dumnezeu si oamenilor, prin scris” →

Ultimul cuvant al Lui Dumnezeu

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Inviere, MantuireLeave a comment

“Dupa ce a vorbit in vechime, parintilor nostri, in multe feluri si multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul.”- Evrei 1.1-2

king_james_bibleMarele critic literar George Calinescu a spus si urmatoarele cuvinte:
“Daca Sadoveanu e rapsodul literaturii romane moderne, Rebreanu e romancierul ei.”

Asadar, romancierul  genial LIVIU REBREANU [1885-1944], muncind cu tenacitatea târanului ardelean de pe Somesul Mare a daltuit in litere personaje puternice si memorabile, romane nepereche, cum sunt: Ion, Rascoala, Padurea spanzuratilor, Ciuleandra, care au fost si ecranizate cu succes.

Popasurile lui Liviu Rebreanu in locurile unde a copilarit, apoi acelea in care a trudit la opera sa, s-au materializat in câteva “Case Memoriale”. Prima, la Nasaud, in vechea casa a parintilor sai. Tatal, invatatorul Vasile Rebreanu si mama, Ludovica, o femeie harnica si mare iubitoare de teatru, in tinerete, mama a 14 copii, i-au indrumat pasii spre invatatura. Liviu e primul lor copil. A doua “Casa memoriala”, e in Maieru-judetul Bistrita-Nasaud, localitate unde invatatorul Rebreanu lucra in acea vreme (1888-1895).

“ In Maieru am trait cele mai frumoase si mai fericite zile ale vietii mele. Pana ce, cand sa implinesc zece ani, a trebuit sa merg la Nasaud, la liceu. “ – scria prozatorul.

In 1959, tânarul profesor din Maieru, Sever Ursa, inflacarat iubitor al operei si scriitorului Liviu Rebreanu, dar si al lui Vasile Rebreanu (culegator de folclor, de datine si obiceiuri poporale romanesti), organizeaza un mic muzeu în sala de intrare a scolii, apoi, in anii ‘70, un important muzeu in intreaga cladire cu etaj a Casei muzeu, unde se gasesc peste 300 de obiecte de muzeu din vremea aceea, dar si multe lucruri care au apartinut scriitorului.

De curând, am vizitat “Casa muzeu” din Maieru. Ghidul, nimeni altul decât bravul profesor Sever Ursa, mic de statura, acum cu parul alb-bogat, atragea atentia prin verva de actor si spiritul mereu proaspat in care insira cu maiestrie informatii precise, presarate cu abilitate, astfel ca auditorul sa-l urmeze cu atentie, peste tot.

Muzeografii din Nasaud si Maieru au mentionat ca importanta ora exacta a trecerii in nefiinta a marelui romancier, 2.13 a zilei de 1 septembrie 1944, precizând ca Rebreanu scria numai noaptea, pâna la cinci sase pagini, alteori deloc, si, consuma exagerat de multe cafele, 10… 15, si multe tigari, 40… 60, pe zi, obicei care i-a grabit sfârsitul, inregistrând o boala grava la plamâni. Cuprins de boala, Liviu Rebreanu se retrage din Bucuresti la Valea Mare, judetul Arges, inca din 4 aprilie 1944. Flacara geniului rebrenian s-a stins, cum am mai spus, la 1 septembrie 1944, la ora 2.13, in casa spatioasa din Valea Mare unde adesea se regasea impreuna cu sotia sa Fanny. Aici scrie o parte importanta din opera sa, in cea de a treia Casa Memoriala. Cea de a patra “Casa memoriala” constituindu-se in apartamentul cumparat in 1934 in Bucuresti, pentru fiica lor Puia Florica, lânga Palatul Cotroceni.

Debutul propriu-zis l-a avut in Ungaria, in limba maghiara, dar scria la fel de bine si germana, limbi pe care in acea vreme le stapânea mai bine, deoarece, dupa clasele gimnaziale urmate in Nasaud si Bistrita, a urmat “Scoala reala superioara de honvezi din Sopron”-(1900-1903) si Academia militara “Ludoviceum” din Budapesta(1906-1908). De altfel, in perioada1908-1909, a lucrat in garnizoana din Gyula ca sublocotenent.

Dupa ce in România devenise celebru, intr-unul din interviurile sale din 1927, Rebreanu marturiseste:

“Pe cand eram in clasa a opta s-a intamplat marele eveniment de a-mi vedea tiparita o schita intr-o revista din Budapesta. [ … ] Intr-o buna zi mi-am dat seama de hibriditatea acestei literaturi internationale. As zice c-a fost, daca mi s-ar ierta prezumtiozitatea, mica mea criza pe drumul Damascului, cand am simtit ca, in tot ce scrisesem pana atunci, imi lipsise pamantul sub picioare. M-am intors si am pornit din nou pe o cale mai spinoasa, mai modesta si mai lunga, pe care totusi ma miscam mai cu drag.”

Profesorul Sever Ursa a captat in intregime atentia noastra, indeosebi in momentul in care a comunicat care a fost ultimul cuvânt al scriitorului Liviu Rebreanu pentru cei dragi – la data de 1 septembrie 1944:

“Sa nu se rupa crucea familiei!”

Cei dragi formau familia sa. Sotia sa, Fanny, de profesie actrita, fiica, Puia-Florica si sotul acesteia.

Descifrand mesajul, batrânul profesor a spus ca Rebreanu dorea ca familia sa ramâna unita. Familia sa nu renunte la cruce, sa lupte impreuna contra furtunilor vietii care vor sa rupa unitatea familiei.

Ce iubesti mai mult, doresti sa ramâna intreg, sa nu se rupa, sa nu se farâmiteze.

Aceasta dorinta L-a animat si pe Domnul Isus Cristos, in drumul Sau hotarat spre Cruce: urmasii Lui sa fie una, uniti, in Dumnezeu.

“ Ma rog ca toti sa fie una, cum Tu, Tata, esti in Mine, si Eu in Tine; ca, si ei sa fie una in noi, pentru ca lumea sa creada ca Tu M-ai trimis.”- Ioan 17.21

Multi oameni mari au cautat sa vada care a fost ultima vorbire a Lui Dumnezeu pentru noi, oamenii. Care a fost ultimul Lui Cuvânt. Apostolii Domnului au scris despre aceasta.

Acest cuvant il gasim in Epistola catre Evrei, dar il vom descifra putin mai tarziu.
Tot in aceasta epistola, autorul, Duhul Sfânt al Lui Dumnezeu, ne dezvaluie un fapt extraordinar:

“Cuvântul lui Dumnezeu este viu si lucrator, mai teietor decat orice sabie cu doua taisuri: patrunde pâna acolo ca desparte sufletul si duhul, incheieturile si maduva, judeca simtirile si gândurile inimii“

Ati observat, nu-i asa, ca oamenii intelepti vorbesc cu mare greutate, cu chibzuinta, rar, fara graba. Acest obicei il are  Creatorul nostru, Atotputernicul Dumnezeu, dupa cum gasim in Cuvântul Sau.

“Tânarul Samuel slujea Domnului inaintea lui Eli. Cuvântul Domnului era rar in vremea aceea, si vedeniile nu erau dese.” (1 Samuel 3.1).

Cei care cunosc cartea “1 Samuel”, stiu ca preotul Eli nu avea o inima predata in intregime in slujba Domnului. Preotul Eli nu s-a straduit ca toata energia si destoinicia sa-i fie indreptata in implinirea rânduielii lasate de Domnul, prin Moise. Si consecinta dureroasa a fost ca “Cuvântul Domnului era rar in vremea aceea, si vedeniile nu erau dese.”

Nu exista zi, poate secunde, in care cineva sa nu se intrebe de ce tace Dumnezeu. De ce Dumnezeu ingaduie sa se intâmple cutare sau cutare lucru. De ce nu intervine prin autoritatea si bunatatea Sa proverbiala in a opri groaznicele intâmplari pe care le auzim la tot pasul.

Pastorul german Busch, povesteste, in una din conferintele sale dinainte de 1966, cum in vremea hitlerista, pe strada, a intâlnit pe un baiat de 16 ani cu care se cunostea. Acesta, foarte tulburat si zguduit, i-a marturisit pastorului: ”M-au dus cu forta la spital si m-au facut steril, pentru ca mama e evreica. Si când am venit acasa, parintii mei fusesera ridicati”. Nu i-a mai revazut niciodata. Tatal, dus la inchisoare, mama, dusa in lagarul de concentrare si exterminare din Auschwitz. Pastorul l-a ajutat sa ajunga in Olanda si de acolo in America.

Milioane de oameni au avut intâmplari asemanatoare in Germania acelor ani, ca si in alte tari. Se putea auzi mereu: ”Mi s-a intamplat asta si asta, pentru ca sunt evreu, sau pentru ca nu sunt german. Pe cei din familia mea nu i-am mai vazut niciodata”. Atunci apare intrebarea: “Si Dumnezeu?” “Unde-i Dumnezeu?” “De ce tace Dumnezeu?”

DE CE TACE DUMNEZEU?
La stirile de la ora 5.00 p.m., un post TVdin România  transmite zilnic o duzina de intâmplari groaznice, ucideri din te miri ce motive, accidente rutiere sau alte catastrofe la care omul devine victima neajutorata. Mame ramase fara copii, copii ramasi fara parinti, infirmitati si boli incurabile. Iar Dumnezeu tace. De ce tace? De ce tace El la toate aceste lucruri groaznice?   “Poate ca nu exista nici un Dumnezeu?! Poate ca cerul e gol?! Poate ca ateismul e totusi adevarat?!”

Insa, cui îi vin aceste gânduri trebuie sa se infioare. Caci daca ar fi asa, daca n-ar exista un Dumnezeu adevarat, atunci ar fi ceva ingrozitor. Atunci noi oamenii – noi fiarele – am fi lasati singuri. Atunci am fi ca niste copii rataciti, care nu mai gasesc drumul spre casa. Sa nu existe Dumnezeu? Atunci ar fi groaznic! Cand oamenii zic “Sunt ateu!” sau ca “Nu exista Dumnezeu!”. Nimic deasupra noastra! Lsati singuri! Singuri unii cu altii! Nimic mai groaznic! Romanii aveau un proverb: “Homo homini lupus”- “Omul este un lup pentru celalalt”- groaznic!

Si pentru ca se pune atât de des aceasta intrebare, “De ce tace Dumnezeu?” Sa vedem de ce.

Sa constatam cu totii, ca, Dumnezeu nu e ca un decan de universitate, sau ca un mare episcop, deasupra multora. Daca pe Dumnezeul l-am intelege ca pe un decan sau ca pe un episcop, n-ar fi cu nimic mai presus decât acestia. Pe ei îi putem inelege, insa acela n-ar fi Dumnezeu, daca l-as intelege.

“Caci gandurile Mele nu sunt gandurile voastre, si caile voastre nu sunt caile Mele, zice Domnul.” (Isaia 55.8).

E clar. Pastorul german atrage atentia ca intrebarea e pusa complet gresit, “De ce tace Dumnezeu?”, e invers pusa pe rol, nu in desfasurarea normala.  Ca si cum pe scaunul judecatorului dintr-un tribunal ar sta doamna Schulze sau pastoral Busch iar pe banca acuzatilor Dumnezeu. Iar Dumnezeu este luat la rost: “Inculpat Dumnezeu, cum de poti sa ingadui toate acestea? De ce taci? Oare nu e treaba ta sa ne ocrotesti? Oare nu trebuie sa fii la dispozitia dorintelor noastre?” Dar trebuie sa intelegem foarte clar: un Dumnezeu care ne-ar lasa sa sedem pe scaunul de judecator si S-ar lasa asezat pe banca acuzatilor, n-ar mai fi Dumnezeu!

Unii se inchina la icoane, nu trec fara sa-si faca cruce prin anumite locuri “sfinte”, dar nu uita sa si injure in diverse situatii cand sunt suparati, chiar si pe Dumnezeu, aceleasi personae care in alte ocazii se inchina si-si fac cruce. Ma intristez de aceasta situatie, dar nu ma tem de acesti dumnezei, care sunt intotdeauna muti, deoarece sunt creati de om, de mâna lor, sau de inchipuirea si imaginatia lor!

Unii, in disperarea lor si in nestiinta lor, spun: ‘Dupa ce voi muri, desi nu cred ca exista Dumnezeu, dar daca exista, ma voi duce inaintea Lui sa-I strig in fata, “Cum ai permis sa moara in razboi, accidente, catastofe, atatia oameni? Cum ai permis sa moara atatia copii de foame? De ce ai permis ca oamenii sa fie chinuiti de boala si sa moara?” Jos cu tine! Sterge-o! ‘ Da, putem spune, jos cu un asemenea dumnezeu!

Ascultati! Dumnezeul inaintea caruia ai putea sa mergi astfel si sa-i spui ce s-a zis mai inainte, care se lasa tras la raspundere, tu ca judecator si el ca acuzat – acela exista numai in imaginatia unor oameni nestiutori. Acelora putem sa le spunem: “Jos cu acest dumnezeu! Jos cu acest dumnezeu prost, pe care si l-a construit epoca noastra, pe care-l putem acuza, sa-l dam deoparte sau readuce inapoi la nevoie! Sa stiti, dumnezeul acela nu exista!

Dar vreau sa va spun, ce exista: Exista un alt Dumnezeu adevarat. Inaintea Lui vei sta ca acuzat si nu vei putea deloc sa deschizi gura cand te va intreba: “De ce nu M-ai cinstit? “De ce nu M-ai chemat? De ce ai trait in necuratie? “De ce ai mintit? “De ce ai urat pe altii? “ De ce …?” Asa vei fi intrebat. Atunci vorba ti se va opri in gât. Dintr-o mie de intrebari, nu vei putea raspunde la nici una! Nu exista nici un dumnezeu caruia sa-i poti spune “Jos cu tine!”. Ci exista un Dumnezeu sfant, adevarat, care El ne-ar putea spune odata: “Jos cu tine!”.

Deci, daca auzim pe cineva reprosând lui Dumnezeu: “Cum poate Dumnezeu sa permita toate aceste lucruri? De ce tace Dumnezeu?”, atunci le puteti spune: “ Acela ar fi un dumnezeu prost si infumurat, acela pe care l-am putea noi acuza! Exista numai un Dumnezeu sfânt si Atotputernic, care ne acuza pe noi, pe voi si pe mine!”

Ati pazit poruncile Lui Dumnezeu? Ce va inchipuiti atunci? Dumnezeu ia in serios poruncile Lui. Noi suntem acuzati, si nu El!
Da, Dumnezeu tace deseori. Si tacerea Sa e cea mai teribila judecata asupra noastra. Sunt convins ca e asa cum spune Biblia: exista iad. Iadul va fi cand Dumnezeu nu mai are nimic de spus omului. Atunci , cel care nu-L cheama acum, pana mai e har, poate sa-L cheme, sa-L strige, sa-L roage. El nu va mai raspunde. Dostoievski scrie undeva ca iadul e locul spre care Dumnezeu nu se mai uita” si unde , am scapat definitiv de El, unde suntem intr-adevar parasiti de Dumnezeu. Da, tacerea Lui Dumnezeu, e judecata Sa! Cu asta incepe iadul de aici, ca tace Dumnezeu.

Biblia vorbeste cum, impotriva rautatii si depravarii grosolane a oamenilor din Sodoma si Gomora, Dumnezeu, dupa ce, la rugamintea lui Avraam, l-a scos de acolo pe neprihanitul Lot care-si chinuia sufletul, a lovit cu foc si cu pucioasa aceste localitati, si, in cele din urma, le-a sters de pe fata pamantului. Atunci, e posibil, ca oamenii, când afara ploua cu foc si cu puciasa, sa inceapa sa strige cu mainile ridicate, catre “bunul Dumnezeu”, catre “Dumnezeu dragutul”, la inceput mai timid, apoi tot mai tare, tot mai cu adresa si continut:

“Doamne, fie-ti mila! Am pacatuit! Te-am dispretuit! Dar opreste totusi prapadul! Tu esti totusi ‘bunul Dumnezeu! ‘, esti totusi indurator, ca un tata! Dumnezeule, fie-ti mila!”
Apoi bratele le-au cazut jos, si au strans pumnul: “Dumnezeule, de ce taci?” Si tacerea a ramas tacere! Puteau de-acum sa blesteme sau sa se roage, Dumnezeu nu mai raspundea.

Exista o granita, pe care un om, niste oameni sau un oras sau un popor o poate trece, o granita a indiferentei fata de Dumnezeul cel viu. De aici incolo Dumnzeu nu mai asculta sau nu mai raspunde. De aici puteti sa va rugati sau sa blestemati, El nu mai raspunde. Tacerea de peste Sodoma, era judecata Sa. Dumnezeu nu mai avea nimic sa le spuna.

http://www.youtube.com/watch?v=HL2rZRmwwAY&NR=1

“Si acum, fiindca ati facut toate aceste fapte, zice Domnul, fiindca v-am vorbit dis-de-dimineata, si n-ati ascultat, fiindca v-am chemat si n-ati raspuns, voi face [ … ] intocmai cum am facut lui Silo.”- Ieremia 7.13-14

Tacerea Lui Dumnezeu, nu odata a prevestit o grozava pedeapsa.

“Pocaieste-te dar. Altfel, voi veni la tine curand, si Ma voi razboi cu tine cu sabia gurii Mele.”- Apocalipsa 2.16

Vorbind unei familii de pensionari, am adus vorba despre pocainta, despre pacat, despre Cuvântul lui Dumnezeu. Doamna, mi-a spus: “Ei, uite ce e, toate ca toate, dar nu cred ca mi-ar putea demonstra cineva ca am pacat!”. “ De ce sa ma pocaiesc?”. “Nu inteleg de ce trebuie sa ma pocaiesc.” Zic: “aceasta e mai usor s-o explic!” Dar n-am reusit, n-a primit cuvantul, ca omul se naste in pacat, cum zice David, ca in pacat m-a zamislit mama mea. (“Iata ca sunt nascut in nelegiuire, si in pacat m-a zamislit mama mea.”, Ps. 51.5).

Am spus, vezi, copiii mici, nimeni nu-i invata sa minta, iar ei mint de mici, microbul minciunii e sadit din nastere in copil. Au sarit ca arsi, amandoi, nici vorba sa creada, sau sa fie de acord cu asa ceva. “Nepoata noastra de 6 ani” , ziceau ei, “departe de a fi contaminata de minciuna. Ea nu minte!” Am incercat sa spun, la ea, se observa mai greu, sunt unii pe care Dumnezu i-a creat mai cu har. Degeaba! N-au primit, au contestat.
De fapt Biblia spune  ca Duhul Sfant va dovedi lumea vinovata in ce priveste pacatul, judecata si neprihanirea (Ioan 14.8).  Nu omul, ci Duhul Sfant va dovedi omului ceea ce trebuie sa dovedeasca. Numai omul sa vrea sa primeasca cercetarea Duhului! Doamne ajuta! Doamne da izbanda!

Se stie ca, mai intai, cu mult inaintea lui L.Rebreanu, a fost un drum al Damascului pe care calatorea prigonind crestinii, apostolul Pavel, cand, deodata a stralucit o lumina din cer in jurul lui. Pavel a cazut la pamant, si a auzit un glas, care-i zicea: “Saule, Saule, pentru ce Ma prigonesti?” “Cine esti Tu, Doamne?” a raspuns el. Si Domnul a zis: “Eu sunt Isus, pe care-L prigonesti”. Pavel, tremurand si plin de frica, a zis: “Doamne, ce vrei sa fac?” Pavel, a ascultat de Domnul, a devenit copilul lui Dumnezeu, devenind unul din cei mai faimosi apostoli ai Domnului!.

Se stie, nu-i asa, ca si pentru Fiul Risipitor a fost o zi cand si-a revenit din betia placerilor de o clipa ale pacatului, dar si din durerea lipsurilor de care suferea departe de casa tatalui, unde era belsug de hrana. Si s-a intors acasa. Si a zis: “Tata, am pacatuit impotriva cerului si impotriva ta” Tatal l-a vazut de departe, i-a iesit in intampinare. Fiul spune: ”Tata, am pacatuit!” Atunci tatal il ia in brate, il strange la piept cu drag, si striga: “Aduceti cea mai buna haina, puneti-i un inel in deget si incaltaminte in picioare!”

Cand se afla departe, nu mai auzea glasului tatalui. Dar acum il aude din nou. Daca nu auzi glasul tatalui, inseamna ca te-ai departat prea mult de El! Trebuie sa te intorci numaidecat!

CARE E ULTIMUL CUVANT AL LUI DUMNEZEU?

“Dupa ce a vorbit in vechime, parintilor nostri, in multe feluri si multe chipuri, Dumnezeu, la sfarsitul acestor zile, ne-a vorbit prin Fiul.”- Evrei 1.1-2

Stiti cine este Fiul? Este Fiul lui Dumnezeu. Acesta este Isus. Acest Isus este, cum a fost numit, Cuvantul lui Dumnezeu devenit Om.

“Cuvantul S-a facut trup si a locuit printre noi”. (Ioan 1.14).

Cand rostim un cuvant, s-a si dus, ca rasuflarea noastra din acel moment. Dumnezeu a lasat ca un cuvant al Sau sa devina trup, in Isus. Isus e ultimul cuvant al lui Dumnezeu!

V-ati prins? V-ati prins cum sta treaba? Ultimul cuvant al celui care a fost marele romancier Liviu Rebreanu, e ffff important pentru familia sa si pentru natiune, deoarece cand l-a rostit era directorul Teatrului National din Bucuresti si era membru al Academiei Romane . Era si romancierul literaturii romane, cum spusese Calinescu.

Dar, cu cat mai important si demn de a-I acorda toata gloria cuvenita, este ultimul cuvant al lui Dumnezeu, ISUS, care este Creatorul Universului, Creatorul si sustinatorul tuturor lucrurilor?

Biblia vorbeste de leprosi. In antichitate, omul era invatat ca la vederea acestora, sa se indeparteze, strigand: “Necurat!” “Necurat!” Lepra e asemanatoare pacatului, e urata si se ia foarte usor. Trebuie sa ne indepartam de pacat. Sa fugim. Nu e deloc de glumit.

Intr-o zi, un lepros a strigat, el, spre ultima promisiune a lui Dumnezeu, Isus, zicand: “Doamne, daca vrei, poti sa ma curatesti”, iar Domnul Isus i-a raspuns: “Da, vreau, fii curatit.”
Cine are lepra putezeste de viu. Asa e si cu pacatul, omul putrezeste, incet-incet, de viu. Biblia spune ca un asemenea om, pacatos, e mort spiritual, “iti merge numele ca traiesti, dar esti mort!” (Efeseni 2.1, Apoc. 3.1). Nu se poate pune mana pe un lepros fara un mare risc de a te imbolnavi. Dar Isus l-a atins, si, acest lepros s-a vindecat. Nici o murdarie nu e prea dezgustatoare sau prea mare pentru Mantuitorul Isus. Pe El, care e Creatorul, nimic necurat nu-l atinge, nu-l contamineaza!
Oamenii adesea striga “Necurat!” “Necurat!” Dar Domnul Isus, plin de mila si iubire, se atinge de neputinta, de boala noastra, de pacatul nostru si ne da vindecare deplina daca venim din toata inima la El si ramanem alipiti de El pentru totdeauna.

Si pe femeia pacatoasa, prinsa de farisei in preacurvie, El a iertat-o, si i-a spus: “Nici eu nu te osandesc. Du-te si sa nu mai pacatuiesti.” In alta ocazie Isus zice: “Du-te si sa nu mai pacatuiesti sa nu ti se intample ceva si mai rau.”

Unui miner, pe nume Amsel, in timp ce lucra in mina, i-a cazut o piatra pe coloana vertebrala si a paralizat. Si era fara nici o nadejde in scaunul cu rotile in ziua in care pastorul Busch s-a dus sa-l viziteze. Masa era plina de sticle de rachiu, iar Amsel, inconjurat, de alti mineri plini de bautura si ura, a strigat: “Popa, afara cu tine! Unde era Dumnezeul tau cand mi-acazut piatra pe spate? De ce tace Dumnzeu?” Apoi au inceput injuraturile, era iadul pe pamant. De cealalta parte, tacere! Dupa cateva zile, niste prieteni ai pastorului, la intrunirea barbatilor credinciosi, cu mare galagie, il aduc fortat si pe Amsel in scaunul cu rotile! Pastorul Busch a avut ocazia sa vorbeasca din tema sa favorita: “ISUS – destinul nostru”, folosind cuvantul care spune: “Fiindca atat demult a iubit Dumnezeu lumea incat a dat pe singurul Sau Fiu.” A vorbit, despre ultimul cuvant al lui Dumnezeu, ISUS.

“ Pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica”.

Si omul (de obicei) nu asculta ultimul cuvant al lui Dumnezeu. Si, ce e si mai grav, nu-L crede!
Amsel auzea pentru prima oara de Isus. Si dintr-o data a vazut lumina si dupa trei luni a devenit al proprietatea Domnului, fiu al lui Dumnezeu. Casa lui s-a curatit de toata murdaria, ca si inima lui. Vechii lui prieteni, au plecat, a primit altii noi, au disparut sticlele cu rachiu, dar pe masa a aparut Biblia. Inainte de plecarea la cele vesnice de pe acest pamant, a fost intrebat, de Busch: “Amsel, cum iti merge?”. “Ah, de cand viata mea apartine lui Isus, de cand am iertarea pacatelor mele, de cand sunt copilul lui Dumnezeu, in casa mea este” – dupa ce se gandise cateva clipe, continua – “in fiecare zi e ca in ajun de Craciun”. Apoi, a continuat Amsel: “Cand voi ajunge in fata lui Dumnezeu ii voi multumi ca mi-a rupt sira spinarii!”. “Cum poti zice asa ceva?”. “Stiu ce spun. Vezi, daca nu s-ar fi intamplat asta, paralizia, daca Dumnezeu m-ar fi lasat sa merg mai departe in nelegiuire, atunci as fi mers direct in iad, in osanda vesnica. A trebuit ca Dumnezeu sa actioneze dur si sa-si arate marea Sa dragoste salvatoare, sa-mi rupa sira spinarii sa-L pot intalni pe Fiul Sau Isus. Prin El, prin Isus, am devenit un copil fericit al lui Dumnezeu. Si vreau sa-I multumesc pentru aceasta!”

In biserica noastra, avem un tanar, Viorel, acum are poate 35 de ani. Dar in urma cu circa 10 ani era politist, o meserie frumoasa, care-i placea. Se bucura de respect. Era inconjurat de prieteni, de parintii si fratii sai, plin de viata. Avea tot viitorul inainte. Dar, intr-o zi, acum 10 ani, a avut un foarte grav accident de motocicleta. A intrat in coma, cateva luni. Si-a revenit partial, treptat, dar mult timp avea o stare de paralizie. Apoi, era mai mult os, extrem de putina carne, aproape deloc: os si piele, deoarece pe timpul cat a fost in coma, din neglijenta, a ramas neintors, mult timp, putrezandu-i carnea. Cu timpul, dupa cativa ani, a inceput sa umble ajutat de o bota, cum ii spune el (carja). In urma accidentului si a vindecarii treptate, a avut ocazia sa auda care e “ultimul cuvant al lui Dumnezeu” –Isus, si L-a primit in inima lui, a devenit copilul lui Dumnezeu. Zi si noapte ii multumeste lui Dumnezeu pentru accident, ca doar asa a ajuns sa-L cunoasca, sa primeasca iertarea pentru pacate si sa aiba o viata curata, in care sa-L preamareasca pe Domnul. GLORIE DOMNULUI!
Dumnezeu e Acela care stie ce e mai bine pentru noi si ne iasa in intampinare chiar si prin imprejurari neplacute, daca e cazul, dar, in schimb ne da o viata noua, o relatie cu El!

“Atrage-ma o, Tata, catre Fiul
Ca si Fiul sa ma atraga spre Tine;
Duhul Sfant sa locuiasca in inima mea
Iar mintea si gandul meu sa stie
Ca am gustat si am simtit pacea Ta
De aceea-Ti cant si joc din inima.”

Parafrazand spusele lui Liviu Rebreanu, as dori, ca Dumnezeu sa cerceteze pe multi doritori de El, doritori de Isus, doritori ai ultimului Cuvant. Dumnezeu Sa-i cerceteze, in dragostea Sa nemarginita, prin Duhul Sfant, sa vina ziua sa poate si ei vedea, ca si lor le este randuita o “ criza pe drumul Damascului, cand am simtit ca [ … ] imi lipsise pamantul sub picioare. M-am intors si am pornit din nou pe o cale mai spinoasa, mai modesta si mai lunga, pe care totusi ma miscam mai cu drag”.

Doamne ajuta! Doamne da izbanda!

Glorie Domnului Isus!

http://www.youtube.com/watch?v=NDBUwXulmO0&feature=related

http://www.youtube.com/watch?v=U5uKSxEig2I&feature=related

 

Sfintirea noii biserici penticostale din Baita de sub Codru

On By nelursIn Christian Life, Ministry, News, Romania1 Comment

by Zaharia Bonte

Bruxelles, Belgia

baitaN-am mai fost din vremuri uitate in satul de unde incepe sau unde se gata codrul, maria sa. Mici ca intindere, josi ca inaltime si redusi ca importanta Muntii Codrului s-ar putea lauda doar ca vara improspateaza aerul cu frunzisul lor bogat si ca iarna isi imprastie cu generozitate multi, multi… metri steri de lemn uscat sa incalzeasca mii de camine din zeci de sate zise codrenesti de prin preajma, sate cu oameni harnici si gospodari, indeobste o populatie imbatranita si secatuita. Atunci cand inaltimile impadurite incep la Poiana Codrului se termina – parca, parca asa ziceau si localnicii – se termina la Baita, iar de jur imprejurul culmilor cu cantec vesel de cuci si cerbi si mistreti si latrat inselator de vulpi se insiruiesc sate cu oameni blanzi si veseli si patimasi… si credinciosi. Dar am putea socoti si ca lantul ”jos-muntos” numit Codru incepe aici si apoi se duce si se tot duce, fara sa intre adanc in niciunul din cele trei judete pe care le infrateste, ori le margineste : Maramures, Satmar si Salaj.

Pe vremuri codrul era masurat la pas si trecut mult mai des de la Barsau la Marius, ori de la Asuaj la Chilia, de la Baita la Bicaz… si nu lipseau nici povestile cu lupi, cu cerbi si mistreti, ori macar cu nelipsitele rataciri de la drumul ”bine stiut” asa cum ii place fiecarui codrean sa se laude ; ca pe vremea lui tata nu exista un om din toate satele acelea ”de peste codru” sa nu-si doreasca sa-l strabata inainte de zori ca sa duca de vanzare in targul de la Ardihat, astazi Arinis, doi cai nazdravani, ori sa se intoarca a doua zi tarziu si la pas ‘catingan’ cu un bivol tocmai cumparat din targul de vite, acelasi din vremi nestiute, cu care sa strabata apoi in toiul noptii cu luna acelasi codru frematand si sa asculte huhurezul cantand.

Dar m-am luat cu vorba, cu gandul la targurile de vite din Arinis, la cel de cepe, ori de fete din Asuaj si la folclorul si portul atat de bogat si pestrit al locurilor ce strabatem, ca trilul pasarilor pe care nu il mai uiti vreodata de il asculti in apropierea unui izvor in revarsatul zorilor intr-o sfanta zi de mai, la noi in codru, bineinteles.

Dar noi am si ajuns in Baita, desi nu am pornit dimineata devreme, iar praful de pe drum il rascolesc una dupa alta zeci de masini si limuzine, ca dinspre Baia Mare curge multime de popor, multi dintre ei, cei mai multi, sunt fiii satului ce vin acasa la sarbatoare sfanta. Suntem in unul dintre cele mai mari sate codrenesti, atat de rasfirat ca nu ne-ar ajunge o jumatate de zi sa-l strabatem la pas. Am aflat ca se imparte simplu ardeleneste in trei parti : Deal, Groapa si Peste Vale.

Oamenii iti raspund la orice ii intrebi, iti dau orice fel de explicatii fara sa fie banuitori, ori rauvoitori, dar atat de scurt si simplu de ai zice ca a cantat cucul. Asa aflam ca de vreme ce in satele noastre indeobste oamenii deveniti varstnici se lasa biruiti de patima betiei, si cad in descurajare, satenii din Baita traiesc o puternica revigorare spirituala : exista in sat si biserica ortodoxa si greco-catolica si preot la fiecare si turlele lor se inalta semete si cladirile sunt renovate si enoriasii sunt evlaviosi, dar pocaitii s-au inmultit atat de mult, incat au devenit mai numerosi decat toti ceilalti la un loc. Au fratii, pocaitii adica, au de ani buni o casa de rugaciune, mare de vreo 500 de locuri, dar uite ca si-au mai construit una, avem de acum patru biserici in sat imi spune un satean cu mandrie, sau poate cu talc. Toti satenii sunt insa de aceeasi parere : e mai bine ca au mai construit o casa decat sa o fi largit pe cea devenita neincapatoare. Pana « peste vale » unde au prima casa de rugaciune e drum de un ceas de vreme pentru cei batrani, greu sa-l strabati si asta mai ales in iernile lungi si bogate in ingheturi si zapezi, dar si in sezoanele ploioase. Aici « pe deal » unde si-au construit noul locas de inchinare fratii sunt mai multi si cam toti varstnici ; asa se face ca n-au fost nici un fel de disensiuni in infaptuirea a-cestui vis al lor despre care sunt cu totii de acord ca este o necesitate adevarata, bucurandu-se de el.

?i iar sunt nevoit sa imi opresc sirul povestirii pentru ca iata incepe slujba sfanta de « Sfintire a noii biserici – Consacrarea casei de rugaciune » asa cum s-a incetatenit la noi expresia aceasta in ultimii ani. ?tiati probabil ca pentru fruntasii Cultului Penticostal din Romania acest cuvant este dintre cele mai des utilizate ; am aflat cu prilejul de fata ca avem pana acum in tara 2746 de case autorizate ca lacasuri de inchinare pentru fratii penticostali, evident special construite in scop de inchinare, ca in duminicile urmatoare, unul dupa altul, vor fi dedicate noi asezaminte penticostale de cult…

Spre bucuria si cinstea baitenilor lista invitatilor la aceasta sarbatoare sfanta, a personalitatilor prezente este mai mult decat onoranta. Pentru prima data este prezent in satul lor chiar presedintele Cultului penticostal, fratele pastor Pavel Rivis Tipei. Dar in acelasi timp sunt prezenti primarul localitatii, preotul catolic, supraveghetorul comunitatii penticostale regionale de care apartin, un pastor romano-american, pastori si lucratori penticostali din Baia Mare, si satele de primprejur, grupul vocal Bethel din Sarbi, corul, pastorul si un grup numeros veniti din Banat, orasul Sanicolau Mare, multi dintre ei urmasi ai fiilor satului, ca pe vremuri tinerii plecau sa-si caute rostul prin zonele mai bogate ale tarii asa cum astazi ‘incercam marea cu degetul’ prin Spanii si Italii…

Rugaciunile rostite au fost fierbinti si pline de patos, cantarile armonioase, vesele si patrunzatoare, iar predicile miscatoare si imbracate intr-un vesmant ceremonios si foarte cucernice.

Ma asteptam la o procesiune lunga si bogata in repetitii, asa ca dupa un timp am incercat sa fac cativa pasi pe ulitele satului. Atmosfera de duminica molcoma, fetele zambitoare ale oamenilor, ‘te-deum-ul’ placut si totusi cam sec ce razbatea de sub cupolele impozante ale bisericilor traditionale si mai ales sarguinta cu care unul dintre sateni se indrepta spre noua casa de rugaciune m-au facut sa nu zabovesc pe alaturi. Doar ca am retinut cuviosia cu care oamenii care mai erau ramasi pe acasa aveau ferestrele deschise si privirile indreptate spre locul din care difuzoarele imprastiau peste sat cant de pace si vestea buna a manturii ; masina politiei revenea si ea destul de des prin preajma.

Toate vorbele rostite, desi am pierdut o parte din mesajul evanghelic in timpul cat am zabovit pe ulitele satului de sub codru, toate cuvintele au fost de multumire adusa Tatalui ceresc si de incurajare a obstii crestine sa traiasca in pace si in armonie, sa fie buni gospodari, sa cultive omenia, sa pazeasca credinta, sa nu slabeasca in credinciosie.

S-au facut dese referiri, fara sa se pomeneasca vreun nume si la cei care au daruit din prisosul visteriei lor pentru ca aceasta casa de rugaciune cu circa 200 de locuri sa poata fi pusa la dispozitia credinciosilor in timpul scurt de numai un an si trei luni ; oare de ce le-o fi zicand « sponsori » ? Asa cum bine baga de seama unul dintre diaconii ce m-a insotit in aceasta placuta misiune, inaltii nostri ierarhi au preluat si preiau cu mare usurinta cuvinte si denumiri cu conotatie politica, chiar si de ar fi usor vulgare, dar se feresc ”cu sfintenie(!)” de cele ‘traditional-crestine’ : Asa se face ca nu zicem « Sfintirea Bisericii » desi cunoastem si recunoastem si aceasta valenta a cuvantului, a expresiei ‘’sfant – pus deoparte pentru Domnul” si am putea sa o folosim cu folos si acoperire pentru « dedicarea-consacrarea » locasurilor de inchinare si a barbatilor care ‘oficiaza’ in ele. In schimb avem presedinte in loc de episcop, avem secretar general (oare de ce, sau pentru ce ?) si pana nu demult am avut si inaugurare, ca la ”ceapeu”, atunci cand se dadea in folosinta o noua casa sfanta!

Apropo, am aflat tot aici ca au avut bietii sateni si CAP in sat si ca in trei saptamani de la darea edictului de demolare nu a ramas urma nici de vita nici de vaioaga, nici de ceapisti ; numai ca impartirea prazii nu s-a facut frateste cum a fost vorba la inaugurare. La drept vorbind nici nu aveau ce imparti.

De aici as trece direct la frumoasele cuvinte bine ticluite prin care inaltul ierarh penticostal a incheiat serviciul divin proclamand autoritatea divina asupra locasului de inchinare si asupra credinciosilor din el : loc unde Dumnezeu sa fie glorificat, unde Evanghelia sa se vesteasca in dimensiunea ei pura si insotita de putere, unde Duhul Sfant sa se exprime prin semne vadite, oamenii sa fie luminati si transformati si mantuiti. In rugaciunea rostita de dumnealui a staruit si in a cere protectie divina impotriva dezbinarilor, impotriva duhurilor rautatii, a descurajarii, a influentelor demonice…

Bine si intelept au procedat toti cei care au rostit aici in public Numele Domnului in aceasta zi de minunata sarbatoare, iar punctualitatea cu care a inceput, s-a desfasurat si incheiat procesiunea, mult mai repede decat ma asteptam, i-a surprins placut pe toti cei 500-600 de participanti, fie ca au reusit sa se inghesuie inauntru, fie ca am participat de afara in acelasi duh al inchinarii si smereniei crestine.

Nu as vrea sa raman dator, cu o scurta referinta macar desprinsa din cuvantul pe care l-a rostit pastorul Vasile Campian venit din Portland, Oregon, dupa cum am inteles in calitate de trimis al unor fii ai satului traitori pe pamant american si probabil « sponsori » de nadejde, dupa regula bine stiuta si aproape sigur epuizata. L-am reascultat cu placere dupa ce il intalnisem cu ceva timp in urma si in capitala UE. De data aceasta a confirmat printre altele si faptul ca America este zguduita de criza, ca acolo oamenii isi pierd cu gamada, locurile de munca, veniturile, casele, averile ; si romanii plecati de zeci de ani peste ocean, nici ei nu sunt scutiti…

Presedintele lor, atat de vartos ales, despre care s-a vorbit atat de mult si care vorbeste atat de mult… nu face de fapt nimic pentru omul de rand supus recesiunii ; de face ceva o face in favoarea bogatasilor, a bancherilor si miliardarilor care l-au sustinut si pe care se bizuie si acum. Ne-a asigurat insa – si asta ne-a bucurat mult – ca credinciosii romani de acolo in vremuri de prosperitate ca si in cele de criza, in bogatie sau in lipsuri isi pun nadejdea in Imparatia care va veni, ca il asteapta pe Mesia Ceresc, nu un conducator omenesc ce ar putea sa indrepte vremile si caile oamenilor…

In biserica romaneasca penticostala din Portland, poate cea mai mare din toata diaspora noastra, unde dumnealui este pastor asistent, Duhul Sfant se revarsa ca si peste apostoli la inceput, oamenii si tinerii urmeaza calea credintei ; acum o saptamana fratii de acolo au organizat un botez in apa : 60 de persoane au fost botezate in raul Columbia…

Nici pe ”fratele presedinte” Lutu Tipei nu l-am mai vazut de mult ; ne-a impresionat ravna cu care ’slujeste’, impetuozitatea si ingeniozitatea cu care isi prezinta mesajul, modul intelept in care imbina citatele biblice cu experienta dumnealui si cu traditia penticostala pe care o respecta, o cultiva chiar.

Speram ca la ‘agapa – masa de dragoste’ ce s-a servit la caminul cultural sa ne putem saluta, sa aflu si cateva din preocuparile si grijile si povetele dumnealui, dar acolo n-a mai venit…

O echipa foarte harnica de ospatari ai comunei ne-au servit repede si cu multa bucurie pe cei, pe putin, 400 de frati meseni pe care mirosul patrunzator si imbietor de sarmale ne-a readus mai aproape de pamant. L-am intrebat pe unul dintre ei – si m-am straduit sa il ghicesc pe cel care sa fi fost seful – cum ar explica in satul lor cu putin tineret o crestere atat de mare a numarului credinciosilor penticostali ? « Nu stiu !» a fost raspunsul raspicat, aidoma cantului acelei pasari ce isi striga numele doar pana la sfarsitul primaverii si pe care mi-ar fi placut sa o aud si astazi, ca nu degeaba am strabatut zeci de kilometri pe sub poalele codrului! ”Dar vad ca ne serviti cu mult zel, cu zambet larg… cred ca ne respectati, ne iubiti chiar !?” am continuat…

« Respect pe toti oamenii » a venit prompt si al doilea si ultimul raspuns, dupa care a fugit sa mai aduca o strachina de sarmale. Sunt convins ca a spus adevarul asa cum tot ce s-a spus si propovaduit in acea zi la Baita de sub Codru nu numai ca mi-a placut si am ascultat cu incantare, dar chiar martuirisesc ca a fost adevarat si vrednic de primit, Domnul merita toata lauda pentru fericitul prilej ce mi-a harazit !

In schimb grupul de tineri adunati in preajma dirijorului de cor din oraselul banatean cu care am stat iarasi de vorba au fost mult mai imbelsugati in a-si destainui impresiile, in ciuda faptului ca e stiut lucru : cel care crede si se tine de sintagma ca ”Eu mi-s banatean” si se da si lat in frunte, ca doar ”Banatu-i fruncea” nu vorbeste multe. Au admirat si le-a placut mult peisajul deluros din aceasta parte a tarii, Maramuresul, nu cel istoric ; le-a placut casa de rugaciune in care au cantat si s-au inchinat, iubesc cantarea sfanta, cuvantul de invatatura crestina si partasiile fratesti si sarmalele romanesti si munca si viata si vesnicia pentru care se pregatesc cu sarg si elan tineresc…

Ei cred ca e adevarat ce spun batranii lor truditori pe campia incinsa de caldura verii de unde au pornit de doua zile, ca daca fiii satului s-ar intoarce toti acasa atunci adunarea din Sanicolau care numara la 500 de membri ar creste pana pe la 2500. Poate ca-i drept, ii stiu si eu pe cativa dintre ei.

Pe drumul spre casa ne mai asiguram inca o data ca a fost inaltator momentul, ca o adunare crestina nu seamana cu un ’sediu de ceapeu’, ca Domnul binecuvanteaza straduintele celor mai neinsemnati credinciosi si le asculta rugaciunile le implineste nazuintele. Raman si semne de intrebare… De ce oare multi tineri codreni nu urmeaza in credinciosie calea si pilda si credinta parintilor ?

Insa cea mai noua si staruitoare pare a fi intrebarea : cum ii vor primi fiii gliei de ar fi sa se intoarca in satul lor, la vatra lor, pe toti fiii pribegiei ? De ar veni acasa toti plecatii nostri din Italii si din Spanii si Britanii, de s-ar prezenta la portile cetatilor de obarsie spasiti americanii, intre ei si acei pastori cu toiag slab sau stramb de care unii au facut atata vorbire in ultima luna, oare cum s-ar invesmanta iubirea crestina din noi ? Oare cum ar vorbi glasul sangelui de frate ce apa nu se face ? Ar exista si batjocotitori si neprimitori si hulitori ?

Oare Domnul care carmuieste vremurile si alege, ori leapada popoarele, oare sa aduca El timpul cand vom aduna colecte, cand vom face ’sponsorizare’ pentru cei care in anii ce au trecut au strans averi in America de ne-au construit si noua sute si sute de lacasuri de inchinare ? ?i de va veni vremea sa se intoarca roata, oare vom sti sa gasim echilibrul, masura dreapta ?

Dar casele noastre de rugaciune, tot mai multe, mai frumoase si mai trainice sa aibe oare ceva in comun cu sediile CAP-urilor ? Ca intr-o vreme fratii ziceau ca le inaugureaza ; auzi ‘inaugureaza’ biserica !? Eu cred ca Domnul o sfinteste, ca El iubeste si binecuvanteaza Biserica Lui vie, dar si casele in care ne adunam, ne inchinam si invatam despre El si Calea Sa.

WHY ARE THE PEOPLE RUNNING AWAY FROM THE CHURCH ?

On By nelursIn Bible, Children, Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Interview, Media, News, Parenting, Romania, Theology, YouthLeave a comment

by John Urs

This week I was shocked to read in the news the story of a 7 years old boy who stole his dad’s car and drove as fast as he could being chased by police just to skip going to the church.

hypocriteThe story made a media world tour and I don’t know how may people paid attention to it, but for me it was like a cold shower.

Why?

This is the question that we all ask? How can you compare this situation with the past and present martyrs who are laying their own life for Jesus’ sake?

Oops, I forgot to tell you that this happened in America…

What is happening with our country ? What is happening with the Christians in America ? Or it’s only America, what about Europe ?

Is this happening in the historical Christian areas, why ?

This reminds me of the people of Israel and the times of Joshua. It reminds me of Joshua’s bold declaration to obey and serve the Lord and is also reminding me of what happened only one generation after that when Israel turned away from the Lord.

Somebody said that Christianity endures only one generation and that is why we have to live a life through which to make sure that we pass on the Christian values.

But why are the people running? Why do they prefer rather to surf on My Space, share on Twitter and Facebook than going to the House of the Lord?

There few answers that I have, not all of them but some…

Here we go:

Family is no longer a family. The church is so much affected by the divorce and remarriage phenomenon that sometimes you think if it still should be named church or a social club. If we read the Scriptures the children should be educated in the Christian values in the family and if you don’t have a normal family… you think about it.

Bible is no longer the Word of God and ultimate authority. The most successful preachers today are not the ’’conservative’’, limited and old fashioned preachers who are basing all their messages on the truth of the Scriptures, but the ’’innovative’’, free thinkers and pleasant to hear, messengers of a life without barriers and without pains, the preachers of the relative truths and the ones who fit the culture. The Bible is no longer dictating us how to live it is just our source of false comfort and delusional peace.

Most of the Christians don’t have a genuine relationship with Jesus Christ. We are the result of a ’’cheap Grace’’ gospel, we are the hypocrites of our days. Zacchaeus could not see the Lord because of the people around him and seems like today the most people around Christ are stopping even their children from seeing the Lord.

What do we need to do?

REPENT NOW!

Peste deal de lumea materiala

On By nelursIn Family, Inspirational, literatureLeave a comment

by Angela Monica Jucan

Si chiar daca-ti va gresi de sapte ori intr-o zi si de sapte ori se va intoarce la tine zicand: Ma pocaiesc, iarta-l (Luca 17, 4).

Ar fi lipsit de onestitate sa prezint cartea Funiile dragostei, scrisa de Ligia Seman, ca pe o descoperire a mea. Am ajuns la ea via Imaginea lui Dumnezeu reflectata într-un roman al cautarilor la vremea descoperirii sensului vietii – ampla si profunda analiza semnata de Octavian D. Curpas. Daca ar fi sa pun o „eticheta” textelor lui Octavian Curpas, as scrie pe ea: întelegere. El are, totdeauna, o privire înalta asupra problemelor si ceea ce, si cu mult talent literar, ne prezinta, este linia dreapta a lucrurilor (oameni, fapte – orice) – conturul lor, curatat de porozitati sau false podoabe. Cine citeste recomandarea pe care o face el romanului Ligiei Seman, va citi si cartea pentru ca Octavian Curpas ne convinge ca, în Funiile dragostei (care – ne asigura el – nu are nimic de-a face cu fictiunea), vom gasi o actiune aparte, un subiect capitalizat în iubire, o pledoarie pentru compatibilizarea vietii civile cu credinta, un conflict bine condus, într-un stil literar atractiv, autoarea stapânind atât arta narativa, cât si cea a instrumentarii dialogului sau arta mijloacelor de caracterizare a personajelor. Toate acestea, nu pot sa nu trezeasca interesul iubitorilor de literatura, cu atât mai mult al celor pentru care sensul vietii (pe care Octavian Curpas îl evidentiaza începând chiar cu titlul recenziei sale) e orientat, indiferent de carare, spre Dumnezeu. Cartea Ligiei Seman este o confirmare. Într-adevar, sensul vietii organizeaza textul, în câteva linii calitative. Nemaifiind, acum, ceva nou de spus, voi schimba doar „regnul” interpretarii.

Funiile dragostei pleaca de la constanta: „Balul bobocilor” si de la un pachet de uniformitati: locul de desfasurare, care, de câtiva ani, este acelasi; concursul, nelipsit, de la acest eveniment, pentru titlul de miss; probele – egale, pentru toate concurentele; atmosfera si amenajarile de receptie neprotocolara (cu accent pe binele fizic: mese, scaune, sandvisuri, prajituri, apa, bauturi racoritoare) – asemanatoare, de la an, la an si, de la universitate, la universitate. Ne putem închipui vacarmul (obisnuit, si el, la asemenea festivitati) din sala, totusi, aceste componente de mediu sugereaza, prin regularitatea lor, armonie. Suntem introdusi, deci, înca de la început, în registrul idealismului.

Ni se prezinta o incinta intens populata, din care, evident, nu poate lipsi nici variabilitatea. Este, acolo, o masa de studenti, fiecare, din ei, cu caracter, temperament, preferinte proprii, nemaivorbind de aspectul exterior, unic, absolut personal. Miss frumusete este alta, în fiecare an. ?i, în ansamblu – polifonie si o cromatica pestrita. Sala aduna si stiutele atribute fundamentale si complementare, între ele, ale „hotarului”: închidere si deschidere. Ambianta sala-public este sub semnul virtualului – al posibilitatii: contacte, influente, ocazii, primejdii. Un virtual în planul celei mai neîndoielnice realitati.

Este un loc „lumesc”, de viata frenetica – prin excelenta, pasionala. Un pas spre dreapta – e pasionalul virtutii (?i acum ramân: credinta, nadejdea si iubirea, acestea trei; dar cea mai mare din ele este iubirea – 1 Corinteni 13, 13), unde se situeaza Lia, Florin, Relu si multi altii. Un pas spre stânga – e pasionalul pacatului, cu zadarnicia si pierzania lui (?i am vazut eu ca toata osteneala / si toata barbatia / nu sunt decât invidia omului fata de aproapele sau; aceasta este, si ea, desertaciune si vânare de vânt – Ecclesiastul 4, 4). Pasul de invidie îl fac, chiar în mijlocul acestei sali (nu prin contactul imediat cu Securitatea, ci prin ideile care le încoltesc si pe care, apoi, le ruleaza în minte), frustratul, din punct de vedere material, Mircea si egocentricul Mihai, care are totul, dar o vrea, pe deasupra, pe Lia (nu pentru ca o iubeste, cum crede, ci pentru ca se iubeste pe el – cum nu-si da seama). Dar sunt oameni, si ei – cu suferinte, tentatii, decizii neinspirate.

Din primele pagini, sunt aduse în fata cititorului aproape toate personajele cartii. Ele, ca si cele care vor aparea mai târziu, se înfiripa, în imaginatia lectorului, reale, în carne si oase. Paradoxal, perceptia aceasta, a realitatii vizibile, este cea mai subiectiva. Autoarea, însa, cauta – poate intentionat, poate, intuitiv – sa realizeze o corespondenta între subiectivitate (partea prosopografica – descriptiva, picturala – a portretului) si obiectivitate (realizata prin mijloacele proiective ale etopeei). Acesti eroi frumosi, dintre care, unii calca foarte strâmb, au ezitarile lor si interogatiile lor în fata optiunii pentru rau, ceea ce releva un interior esentialmente frumos – lucru conform cu frumusetea lor exterioara. Ligia Seman fixeaza, în felul acesta, o capacitate latenta de redresare care se poate activa în orice moment, fara prea mare merit personal, din partea protagonistilor sau al celor cu rol secundar, deoarece, în natura ei, Creatia lui Dumnezeu este buna. Cu atât mai mult este bun omul creat tocmai dupa chipul si asemanarea Lui. Asezarea, de catre autoare, a tuturor figurilor, într-un fel de estetica primordiala, se încadreaza, dupa cum se vede, în firea lucrurilor. Totusi, daca nu e fictiune, beletristica este. Toate personajele sunt echipate cu un bagaj, clasic, de armonie, dar intervine un joc, romantic, de lumini si umbre. Vocea nu mai poate fi lirica si se despica în suvoaie cu tempouri diferite, iar actiunea se va exprima, de-acum, în note dramatice. Eroii se polarizeaza repede, dupa toate regulile naturii create de Dumnezeu, ceea ce implica existenta unei funii de dragoste între ei, chiar daca ea are si capacitatile urii. Prin aceeasi axa, dupa legile universului, se propaga atractia si respingerea dintre poli; de-a lungul ei, al funiei-axa, vor fi posibile convertirile din roman – ca schimbare a obiectului atractiei sau al respingerii. Binele este fundamental si îl are, ca prototip, pe Dumnezeu. Raul este relativ, accidental si pasager. Este firesc ca niciunul din personaje sa nu ramâna, definitiv, „rau”. Persistenta în eroare nu va înregistra timpi egali. Dar, atât departajarea, cât si solidarizarea eroilor vor decurge din caratele iubirii. Unii întind, aproapelui, coarda, dar si el trebuie sa vrea sa o prinda. Afectiv, momentul poate fi extrem de tensionat. ?i exista, în Funiile dragostei, si o combinatie între materie si emotie: lacrima. Teren riscant, pentru autoare, dar în care ea se încumeta si da drumul multor lacrimi, în carte. Din cauza lor, romanul ar putea fi taxat – gresit – ca melodramatic. Ce legatura e – spunea, iata, Blaga – între lumina si lacrimi? Nu stiu. Dar dat fiind ca exista ochiul, organ al luminii si în acelasi timp al lacrimilor, legatura e dovedita chiar daca esenta ei nu o vom întrezari niciodata. Legatura e dovedita si în cartea Ligiei Seman, unde lacrima apare totdeauna o data cu limpezirea vederilor, cu luminarea mintii.

Finalul romanului este în simetrie-asimetrie cu începutul lui. Apare, înainte de epilog, o alta delimitare – un salon de spital, dar ocupat, de data aceasta, bineînteles, doar strictul necesar. Un loc al iregularitatii, al realizarilor diferentiate, unde fizicul, sub eroziunea bolii, pierde teren, unde sufletul îsi face simtita valoarea. Acum, când durerea datorita mortii lui Florin înca mai persista, e o usurare sa stiu ca, mai presus de o viata materiala, conteaza mântuirea unui suflet. Un loc care nu mai e al virtualului, ci al realizarii ori, ori.

Oricât ar fi fost ea de sfânta, de milostiva, de buna, era imposibil sa-l poata ierta. Aceasta depasea limitele conditiei umane. Sunt, e adevarat, hotare ale conditiei umane: concretizate, între altele, în dorinte. Daca dorintele iau directia interesului personal, nesocotindu-l pe al altuia, ele produc închideri si, de aici, autodevorare; daca sunt altruiste, realizeaza deschideri – spre o lume, cu siguranta, populata. Niciodata […] Mihai nu-si închipuise ca va putea lua parte la înmormântarea Liei. Nu tinea minte sa fi vazut vreodata atât de multa lume cu un asemenea prilej.

Frumusetii proprii a eroilor i se adauga, în încheierea volumului, noi calitati, rezultate dintr-un transfer de iubire. Nu era atât de frumoasa [Madalina] cum fusese Lia, însa lui [lui Mihai] i se parea – de fapt era pe deplin convins de aceasta – ca nu era o fiinta mai frumoasa decât ea – frumusetea care întrece materia: constanta, acum, în pereche inversa cu schimbatoarea, de la bal, la bal, miss. Este un transfer pe care Mihai nu l-a reusit niciodata în relatia cu Lia. Nu este o carenta a raportului dintre ei din cauza ca Lia ar fi avut nevoie de niste frumusete în plus, ci pentru ca Mihai nu si-a revarsat iubirea (ci numai admiratia) asupra ei, iubirea, pastrându-si-o, devoratoare, pentru el însusi. Este o carenta mai mult a raportului cu Dumnezeu. Cât timp fierea geloziei otraveste constiinta, ochii nu se pot ridica spre Cer si ramân fixati de scoarta trecatoare a pamântului. Pâna în ultima clipa de viata a Liei, Mihai l-a considerat pe Florin rivalul lui. As vrea sa-i demonstrez ca sunt capabil s-o fac mult mai fericita decât putea Florin. ?i Mihai si-a trimis gelozia, sustinuta de putrede ate, pâna în largul cerului, dar ochi pentru Cer, înca, n-a avut. În acest caz – spune Mihai, într-un monolog interior, redat la persoana a treia -, Florin câstigase. El era deja în cer si Lia va merge la el, iar el, Mihai, va fi mistuit în iad nu de flacarile lui, ci de durerea de a o sti departe, a altuia pe ea… pe care o iubea [crede] cu atâta intensitate. Mihai a ramas mult timp cu privirea aceea, din ziua balului, ratacita, ajungând, cu greu, numai peste înaltimea capetelor studentilor si negasind ceea ce cauta, negasind nici fiinta cautata. Replica iubirii adevarate sta în capatul somatiei ajunse, din vina lui Mihai, pe biroul lui Florin: Lia, vreau sa ma ajute Dumnezeu sa te pot face fericita […] Indiferent peste cât timp te vei întoarce, eu voi fi tot aici. Sau în atitudinea din momentul de rautate al Ancai (înca atee), când Relu îsi pleca fata senina si o mângâie cu privirea desi fata ramase neclintita în intentiile ei. Mihai va avea de lustruit mult la diamantul sufletului lui (scapat, cândva, la balul acela, în mocirla), dar va reusi, pâna la urma, sa-l faca sa se reflecte, stralucitor, în al Madalinei – sora lui Dani, studentul ucis într-un accident înscenat de securisti si pe care Mihai încercase sa-l salveze. Romantios? – Deloc. E o demonstratie practica a posibilitatii, oricare ar fi conditiile. ?i o dovada stiintifica a indispensabilului iubirii aproapelui (cu iertare, daca e cazul).

Romanul e construit în spirala – în cercuri semiînchise, deschise mereu cu o treapta mai sus. Absenta motivata a Liei de la petrecerea studentilor facuse o legatura între idealitate si obiectivitate (Dumnezeu se aplecase spre creatura lui si o chemase). Absenta tot atât de motivata a Liei din realitatea palpabila (alta petrecere) creeaza tangenta obiectivitatii cu idealitatea (Lia merge definitiv în Împaratia lui Dumnezeu). În idealism (trasat, la începutul cartii, în spatiu închis) este, acum, la sfârsit, Ziua Portilor Deschise. Spre Suprema Realitate. O sarbatoare „organizata” pe o spira superioara. De fapt, e un început al povestii de viata pe care si-o poate compune fiecare cititor. Oricum, prietena mea era prea putin interesata în deslusirea acestei asa-zise „enigme”: pentru ea cel mai important era faptul ca acele cuvinte fusesera insuflate de Dumnezeu, si nu numai atât… era nespus de fericita ca le întelesese ca fiind adresate ei PERSONAL.

Registrul idealismului n-a ramas ancorat în prima pagina, nici închis între peretii cantinei. ?i nici ea n-a fost orice sala de mese. A fost încapatoarea si primitoarea cantina a studentilor de la Chihlimbar. Substanta magistralei pamânt-cer. NEMO CONTRA DEUM NISI DEUS IPSE. Nimeni si nimic n-ar putea înfrânge pe Dumnezeu decât Dumnezeu însusi. Principiul acesta mi se pare valabil si în domeniul poftelor noastre primare. Nimic nu le poate înfrânge decât propria lor energie… convertita în altceva (Lucian Blaga).

În rostogolul evenimentelor, pâna la ultima pagina, toti au ajuns pe culme. Pasilor pe-alaturi, li s-a sters urma.

O constanta. Cu atâtea variabile.

Despre iubire

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Devotional, Inspirational, Life and Health, Parenting, TheologyLeave a comment

de Preot Arhimandrit Teofil Paraian

Manastirea Brancoveanu Sambata de Sus:

Iubirea… iubirea este cuprinzatoare si de aceea ni se recomanda si chiar ni se cere din partea lui Dumnezeu. Iubirea, in acelasi timp, este fericire, si e bine sa-i cuprindem in iubirea noastra si pe cei care ne sunt dusmani. Niciodata nu-i mai fericit omul decat atunci cand iubeste si cand se stie iubit. si, daca putem sa inmultim iubirea, in intelesul de a cuprinde pe cat mai multi si chiar pe toti in iubirea noastra, indiferent de raporturile pe care le au oamenii cu noi, si, daca ne stim cuprinsi in iubirea celor ce ne iubesc si in iubirea lui Dumnezeu, avem o asezare pe care sigur o binecuvanteaza Hristos. Continue reading “Despre iubire” →

Dialog cu poetul crestin Ionatan Pirosca despre stihuri de reintoarcere catre frumos si sensibil

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Inspirational, Media, Ministry1 Comment

Pentru Ionatan Pirosca versurile pe care le plasmuieste sunt o exprimare a întregii sale vieti. Nu l-a “ajutat” nimeni, niciodata sa faureasca stihuri, ci s-a trezit pur si simplu facând acest lucru de îndata ce a deprins literele. Avea doar opt ani când a asternut primele rime pe hârtie, fara sa stie ca se apucase de ceva special, de o activitate complexa. Poeziile lui se remarca printr-un stil literar inconfundabil, în care calitatea se împleteste cu mesajul izvorât dintr-un autentic fundament ideatic crestin. “Le stil c’est l’homme”, de aceea poetul nu crede în conceptul de “arta pentru arta” si nici nu depinde de anumite conditii pentru a scrie. Ionatan Pirosca s-a nascut în 1958 la Braila, este licentiat în teologie si este casatorit cu Sorina.

– Cum si cand ati inceput sa scrieti in mod serios poezie? In ce an ati debutat si cu ce ? Care au fost volumele urmatoare si cand au aparut ? Cate poezii ati compus pana la ora actuala?

– Niciodata nu am scris poezie în mod neserios. E ceva neserios în a respira ? De fapt, totul a decurs cât se poate de dramatic, as spune. Întreaga mea biografie poate fi privita ca o corabie plutind pe o mare. Numiti marea aceasta poezie, apoi imaginati-va toate furtunile si toate pânzele care poarta aceasta corabie pâna se rup si furtunile, dar si pânzele… Numai susurul blând si subtire al Duhului lui Dumnezeu m-a adus la un liman linistit.

Am debutat publicistic cu doua grupaje de poezie publicate în anul 1984 de revista Astra, de la Brasov. Tot în acel an, luam si primele mele doua premii la concursuri literare nationale. Abia dupa zece ani, în 1994, dupa mai multe premii si recunoasteri publicistice prin diverse reviste literare, debutam editorial cu placheta Cu fata la cruce. Era o cartulie alcatuita din poezie scrisa de-a lungul anilor, dar schimbata si regenerata astfel încât sa reflecte o mare modificare ce se petrecuse la nivelul sufletului meu: anume, întoarcerea cu fata catre Hristos si catre crucea Sa mântuitoare.

Nu pot spune câte poezii am scris, asa cum nu numar niciodata câte linguri de mâncare manânc la o masa. Pot doar sa va spun ca am publicat pâna acum sase volume de poezie si ca am pregatite înca vreo patru, pentru a le publica în urmatorii ani.

– Ce fel de poezie scrieti? Ati scris mai multe categorii de poezii? V-ati format deja un stil al dvs., inconfundabil? Dintre poemele pe care le-ati scris pana in prezent, aveti unul preferat?

– Îmi place sa cred ca ceea ce fac eu se cheama poezie crestina. Asta înseamna sa fie o poezie de doua feluri: de o buna calitate literara, ca poezie, si cu un autentic fundament ideatic crestin, ca si mesaj. Aceste doua aspecte trebuie sa se împleteasca în cel mai armonios chip si cu cel mai viguros impact atunci când se apropie de sufletul iubitor de frumos. Despre stil, ce sa va spun… “Le stil c’est l’homme”. E ceva ce s-a format dintr-un mine trecut prin sumedenia de lecturi, cenacluri, încercari mai bune sau mai putin bune de a scrie ca unul sau ca altul dintre marii poeti ai lumii… Daca e ceva inconfundabil la mine, nu scrierea poeziei este, ci modul cum interfereaza ea cu propria-mi biografie.

Nu am un poem preferat. Dar am o carte preferata. Vorbesc despre volumul Ferestrele Împaratiei, aparut în 2006.

– Descrieti-ne procesul aparitiei unui poem. Preferati sa fiti singur atunci cand scrieti sau sa ascultati muzica? Petreceti un anumit timp pentru a rescrie un vers sau va iese din prima?

– Scriu când am timp si când sunt suficient de odihnit ca s-o fac. Nu stiu dinainte ce voi scrie. Asta îmi sugereaza cuvintele însele, pe masura ce se tes în diverse sintagme. Asa se contureaza ideea, care preia apoi curgerea întregii constructii. Cuvintele care urmeaza momentului de cristalizare a ideii se subscriu acesteia, dar îsi pastreaza si un teritoriu de autonomie formala, îngaduindu-mi sa ma joc cu ele, la fel cum aranjam cubuletele colorate, în copilarie. Ba chiar îmi permit sa inventez cuvinte sau încarcaturi gramaticale noi, care prin aportul lor semantic si eufonic, creeaza sonoritati si sugestii noi, surprinzatoare, frumoase.

Nu depind de anumite conditii pentru a scrie. Îmi place sa ascult muzica, dar asta nu ma conditioneaza. E adevarat ca prefer sa fiu singur, dar ma stimuleaza la fel de bine prezenta alaturi de mine a cuiva drag. Nu încerc variante formale diferite pentru a definitiva un vers. Acest lucru se face în minte, în mod automat, în timpul procesului de scriere. Apare de obicei, forma definitiva a poemelor.

– Cum procedati pentru a ajunge de la o foaie de hartie alba la un poem finalizat? Cand si cum va dati seama ca un poem e finalizat, sa spunem ca traiti un anumit sentiment de calm, sau considerati ca un poem nu e niciodata cu adevarat incheiat?

– Nu am mai scris de multa vreme pe o foaie. Doar pe calculator. Si asta fiindca, din cauza bolii de care sufar, mâna mea refuza sa poarte pixul pe hârtie. De multi ani sunt ceea ce se numeste “persoana cu handicap”. Scriu foarte greu, dar scriu foarte mult. Ma instalez la computer si chiar daca trupul meu nu poate sa hoinareasca prea mult în lumea asta, imaginatia pleaca la cautat de comori. Curând dupa aceea, am un început, un cuvânt sau poate mai multe… Experienta îmi spune ce se poate face cu aceasta comoara. Ma las în seama ei, fiindca stiu ca e ceva ce se cheama talent si care nu îmi îngaduie sa pierd nici o comoara. Asa ca în ciuda bolii si a handicapului, fac exact ceea ce faceam si înainte de instalarea handicapului, ba se pare ca o fac chiar mai bine decât înainte. Scriu numai poeme “la gata”. Nu revin niciodata asupra vreunui text încheiat.

– Ce rol are cititorul atunci cand scrieti? Cum reactioneaza cititorul la poeziile dvs.? Cine este cel mai mare critic al dvs. (in afara de dvs. insiva)?

– Daca nu ar fi cititorii, dimensiunea orizontala a motivatiei scrisului meu s-ar pierde. Nu cred în conceptul de “arta pentru arta”, iar cel de “lucrare pentru Dumnezeu” este fals, daca nu ne gândim ca orice lucrare a noastra trebuie sa treaca pe la si sa fie în folosul semenilor, ca sa ajunga la Dumnezeu. Deci, un barometru natural pentru masurarea “presiunii” poeziei mele – si a oricarui altuia – sunt reactiile cititorilor. Tot cititorii îmi dau si nota. Fiindca, daca ar fi dupa sotia mea – care e cel dintâi cititor al meu – as merita mereu zece! Asa ca, de obicei, mai astept si alte pareri.

– Exista in poemele dvs. adevaruri care risca sa se piarda atunci cand lectura se face in gand? Aveti si poeme scrise pentru a fi citite in gand, poate ca o meditatie in tacere, poeme care nu trebuie recitate?

– Pierderea vreunui adevar în poezie sau revelarea vreunuia înseamna ceva foarte relativ. Aspectul acesta depinde de atât de multe variabile, încât nu m-as aventura sa apreciez când are cel mai valabil impact poezia mea. Îmi place, e adevarat, sa-mi recit poeziile proprii, conferindu-le o rezonanta deosebita prin tonalitatea vocii sau accentuarea anumitor lucruri, dar nu pot spune ca se schimba ceva în structura de profunzime a poemelor, astfel. Meditatia în tacere precede scrierea, nu o înlocuieste. Cât despre procesul de receptare a gândurilor, trairilor expuse sau a ideilor, acesta este descoperit de fiecare cititor în momentul lecturii.

– Ce obiectiv urmariti in poeziile pe care le scrieti? Ne puteti vorbi despre influenta crestinismului in poezia dvs.? Ce alte concepte, in afara celui crestin, v-au mai calauzit in ceea ce ati scris?

– De obicei, scriu ca o exprimare a întregii mele vieti. Ca o reîntoarcere catre frumos si sensibil a tot ceea ce Dumnezeu a lasat desavârsit si curat pe pamânt si care a fost pervertit de pacat. A propriilor mele simtiri, care nu pot fi recuperate de adevar decât prin Cel ce poate recupera toate lucrurile. De aceea, nu pot renunta la a ma închina lui Hristos, cu poezia mea. Din punctul meu de vedere, crestinismul nu este numai o influenta în poezie, ci însasi conceptia mea despre lume si viata, care sta la baza întregii mele existente si a tuturor manifestarilor mele. O alta dimensiune definitorie care trebuie sa caracterizeze o poezie crestina este, asa cum mai spuneam, aceea de… poezie, de excelenta literara.

– Ce poet crestin cititi in prezent? Ce parere aveti despre poezia crestina contemporana? Ce plusuri si ce minusuri are? Exista in prezent, o miscare poetica crestina?

– Daca privesc la apartenenta confesionala a autorilor, pot spune ca nu citesc altfel de poezie decât din cea crestina. Dar se întâmpla sa regasesc atât de putin din crestinism în operele imensei majoritati a scriitorilor de azi, ca nu pot spune cu mâna pe inima ca acum citesc vreun poet crestin. Poezia de azi se umple de postmodernitatea haosului în care traim, a unei realitati al carei stapân este cel rau. Unele opere poetice stralucesc de frumusete literara, dar “vâna” lor spirituala e de tot nula, daca nu daunatoare, desfigurata moral.

Am initiat în 2001, un grup literar crestin pe Internet, intitulat Cuvinte la schimb. Aceasta pare a fi unica reprezentare de acest gen a crestinilor evanghelici din România.

– Se spune ca sunteti cel mai mare poet crestin in viata. Pe ce credeti ca se bazeaza aceasta afirmatie? Cum se raporteaza tinerii la creatiile dvs.? Care este cea mai recenta recunoastere pe care ati primit-o din partea celor in bransa?

– Discutabila, aceasta afirmatie. Probabil ca sunt lideri de opinie care considera aceasta ca fiind adevarat. Nu spun ca nu-mi face placere sa aud asa ceva, dar credeti-ma: mare “e unul singur, Dumnezeu”. În ce ma priveste, Îi multumesc ca înca sunt “în viata”.

Tinerii încearca si ei sa-si gaseasca un drum în hatisul ofertelor acestei lumi. Unii iubesc poezia si încearca sa scrie. Ajung astfel, ca uneori sa citeasca si ce scriu eu. Tare m-as bucura daca ar gasi ceva care sa-i ajute sa vada pe ce drum au apucat-o, citindu-ma. Poate ca le-ar folosi mai mult ce scriu eu, daca ar sti ca recent am devenit membru al Uniunii Scriitorilor din România, cu (pentru întâia data!) poezie crestina de inspiratie evanghelica.

– Ati fost incurajat de cei din jur sa continuati sa scrieti sau se poate vorbi mai degraba de o incredere in Dumnezeu si in capacitatile proprii? Ce anume v-a ajutat sa va concentrati pe scris? Au existat si momente cand ati fi vrut sa abandonati?

– Încurajat!? Dimpotriva! A fost un moment, dupa aparitia primei mele carti, când afirmatia unora care erau obisnuiti cu un anume fel de predicute rimate, care si azi se practica prin biserici, ca poezia mea “nu este poezie crestina”, ar fi putut fi de natura sa ma demobilizeze. Am fost însa atât de suparat pe o astfel de abordare, ca am vazut-o ca pe o provocare. Asa ca am mers înainte, convins fiind ca am dreptate, ca Dumnezeu nu m-a înzestrat degeaba si ca nu m-a chemat degeaba la un astfel de razboi. Nu am avut niciodata de gând sa abandonez scrisul, dimpotriva, am considerat ca trebuie schimbat ceva în modul de a întelege poezia al fratilor mei crestini evanghelici, asa ca am luptat si în acest sens.

– Care a fost cea mai mare provocare de pana acum, ca poet? Cum va promovati poemele? Ce surse de inspiratie aveti in prezent?

– Cea mai mare provocare ca poet si nu doar, este aceea de a-mi depasi propriile limitari fizice impuse de starea sanatatii mele. Nu sa scriu îmi este greu, ci sa-mi promovez si sa-mi vând cartile. De aceea, am deschis un blog pe Internet, la adresa http://ionatan.wordpress.com, unde îmi postez unele dintre lucrari. Este cel mai bun mijloc de deplasare pentru cineva pe care nu-l ajuta picioarele. Cât despre sursele de inspiratie, nu-mi fac probleme. Întotdeauna se gaseste ceva demn de iubit. Cea mai importanta sursa de inspiratie pentru mine este dragostea lui Dumnezeu. Dar în aceasta dragoste a Lui încap atât de multe feluri de sentimente înaltatoare si atâtea frumuseti de împartasit încât, începând de la dragostea fata de firul de iarba alintat de racoarea din roua, pâna la dragostea pentru parinti, prieteni, sotie si copii, totul ma poate inspira.

– Sunteti multumit de statutul dvs. de poet sau v-ati dori sa fiti altceva? Ati fost implicat si in publicistica? Ce altceva vi se pare relevant in experienta dvs. de pana acum si ati dori sa ne impartasiti?

– Sa scriu poezie consider a fi ceea ce vrea Dumnezeu de la mine. Chiar si boala mea, o privesc ca pe o punere speciala de o parte. Dumnezeu ma obliga sa scriu. Nu pot sa fac altceva. Asadar, cum sa nu fiu multumit cu asta?

Apoi, tot ce consider relevant în experienta mea, trece automat în poezia mea. Tot ce-mi ramâne de facut este sa va provoc sa o cititi.

– Unde va vedeti in viitor, ce aspiratii aveti? La ce lucrati in prezent? Ce i-ati sfatui pe cei care abia acum incep sa scrie? Unii sunt de parere ca a scrie poezie este o “pierdere de timp”. Ce le-ati spune celor care gandesc astfel?

– De fapt, nu în viitor ma vad eu, ci în vesnicie. De când Hristos m-a asigurat de posibilitatea asta, nu-mi doresc mai putin. Aspir catre El cu toata fiinta mea, cu tot scrisul meu. Lucrez pentru asta, chiar si prin cartile mele. Acum am gata înca patru manuscrise, doua de poezie si doua de proza si am înca alte câteva carti începute, pe care ma rog sa-mi dea Dumnezeu putere si timp sa le termin! Astfel, am acoperit viitorii sapte ani cu câte doua aparitii – poezie sau proza – pe an.

Daca sunt tineri atrasi de poezie, îi sfatuiesc sa citeasca mult, sa vada ce este si cum se face poezia buna. Sa citeasca multa poezie si multa critica de poezie. Apoi, sa exerseze, sa nu se sperie de esecuri si sa exerseze iar. Fiindca a scrie poezie este ceva de foarte mare importanta. Poate cineva sa spuna ca el însusi este o pierdere de timp, din punctul de vedere al lui Dumnezeu, care si-ar fi irosit timpul creându-l? Suntem creatia lui Dumnezeu. Poezia este o creatie a noastra. Ea nu este o pierdere de timp pentru noi, asa cum nici noi nu suntem o pierdere de timp pentru Dumnezeu…

Naturalete si forta epica intr-un roman de referinta despre oameni obisnuiti care lupta si ajung sa invinga

On By nelursIn Christian Life, Christian Perspective, Family, Inspirational, Media, ParentingLeave a comment

„Fetita padurarului”, „Portret de fetita”, „Catiusa lipoveanca”, „Portret de copil” sunt tot atâtea chipuri de copii ce te privesc expresiv, din tablourile pictorului Nicolae Toniza. “Ochii lui Tonitza”, ochii mari, rotunzi, inocenti, melancolici, naivi si plini de poezie ai micutilor zugraviti de el ne urmaresc cu lumina lor profunda. De-a lungul timpului, copiii au fost o veritabila sursa de inspiratie nu doar pentru artistii plastici, ci si pentru scriitori si compozitori. Daca în arta, acestia au un loc bine delimitat, în religie ei fac subiectul unei recomandari de exceptie din partea Mântuitorului lumii. Cu mai bine de doua mii de ani în urma, Isus a spus – ” Lasati copiii sa vina la Mine.” Câti dintre noi ne-am întrebat de ce Fiul lui Dumnezeu a poruncit sa nu îi oprim pe copii sa ajunga la El? De câte ori am vazut în ei un model de desavârsire, de dragoste, de nevinovatie? Parinti fiind sau educatori, cât de des am meditat asupra responsabilitatii pe care o avem cu privire la odrasle? Ne-am pus vreodata, problema ca un copil poate fi un model crestin pentru un adult? Cum ne îndeplinim ca indivizi, dar si ca societate, datoria ce ne revine fata de micutii nostri? Iata tot atâtea interogatii la care raspunde cu succes romanul crestin al Ligiei Seman, “Tragedie si triumf”. Daca în romanele obisnuite scriitorul urmareste sa proiecteze cât mai bine anumite aspecte din realitate – sentimente, framântari, experiente, toate acestea vazute din perspectiva umana – romanul crestin are menirea de a-i arata cititorului ca dincolo de experienta omeneasca limitata, se afla divinitatea. De altfel, romanul crestin are o veche traditie. Inspirata în general, dintr-o întâmplare adevarata, o astfel de creatie îsi propune sa aduca la lumina framântarile si cautarile noastre, în dorinta de a-l descoperi pe Dumnezeu si de a începe o viata noua, alaturi de El.

Ligia Seman debuteaza în anul 1995 cu romanul “Funiile dragostei”, urmat de “Handicapul constiintei” (1999), “Tragedie si triumf” (2004) si “ Domnind peste împrejurarile vietii” (2006) – ultima, un volum de eseuri cu adresabilitate feminina, îmbinate cu psihoterapie, propunând solutii biblice. Primele doua carti mentionate prezinta pe lânga experienta crestina a personajelor, si o poveste de iubire bine conturata, ce aduce un plus de umanitate si da o nota romantica naratiunii. Prin antiteza, în “Tragedie si triumf”, registrul tematic se schimba radical. Actiunea este extrem de complexa si construita cu o migala deosebita, Ligia Seman dând viata unor povesti încarcate de dramatism, relatate într-o nota grava, dureroasa. Asistam la scene violente, lipsite de moralitate, care uimesc prin notele descriptive naturale, sfâsietoare. Eroii au parte de necazuri, de încercari, de situatii limita, pe care nu le pot depasi decât prin harul lui Dumnezeu. Poate ca tocmai de aceea, în finalul romanului, unul dintre personaje, capelanul Edi, afirma : « Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Dincolo de elementele zguduitoare care predomina, cartea are un deznodamânt apoteotic. Biruinta binelui asupra raului aduce cu sine regasirea sensului initial, primordial al vietii. Se asterne pacea si asistam în sfârsit, la triumf, ca la un element ce tine de prezent si de viitor.

Cu toate ca în carte are întietate tragismul, rasturnarea de situatie careia îi suntem martori la final, defineste si contrabalanseaza întâmplarile zguduitoare ce marcheaza întreaga scriere, de la prima pâna la ultima pagina. O familie ramasa pe drumuri, cu multe guri de hranit, acesta este tabloul de debut al romanului scris de Ligia Seman. Copiii sunt trimisi la cersit, tatal se îmbata, mama, Valeria, traieste undeva, la limita dintre dementa si normalitate. Dintre atâtia prunci, se detaseaza doua figuri, Ana, fiica mai mare si Vlad, imediat urmator ca vârsta, de care ea are grija. Destinele lor se despart de îndata ce se produce ireparabilul: Valeria este ucisa de sot, iar odraslele iau drumul orfelinatelor. Si astfel, începe cu adevarat, tragedia.

Casa de copii unde nimereste Vlad, un baietel cu o sensibilitate exacerbata, îi ofera un mediu complet ostil. Personaje precum Doroftei sau Miron Gura vin sa îi amplifice spaimele, nelinistile, durerile. Anii trec si dupa multa suferinta, umilinta si traume greu de descris, Vlad alege sa depaseasca faza institutionala, încercând sa “zboare” spre un nou tarâm – strada. Alaturi de Cristi, un micut adus de pe drum la caminul de orfani, acesta se decide sa încerce. Cu atât mai mult cu cât în mintea lui persista cuvintele spuse cândva, de fostul vagabond. “Eu eram domn pe strada. Acolo faci numai ce vrei tu, nu ce zice altul. Vrei sa dormi? Dormi. Vrei sa manânci? Manânci. Si acolo nu te bate nimeni. E rai viata când nu te bate nimeni.”

Vlad încearca sa se apropie de “rai”. Un rai în care un copil lipsit de parinti are macar sansa de a nu lua bataie. Cei doi evadeaza si, în drumul lor spre libertate, înteleg ca mai este nevoie de înca un element pentru reusita: “Eu ma rog, zicea Cristi, si se oprea din când în când, pupa pamântul în fata lui Vlad si zicea: Doamne ajuta, Doamne ajuta sa nu ne prinda. Fa si tu asa, îi zicea lui Vlad.” Iar Dumnezeu îi ajuta. Si astfel, cei doi învata sa traiasca de azi pe mâine, în canal. Nu singuri, ci alaturi de alti nefericiti, la fel ca si ei. În fond, moda copiilor strazii nu a început azi si nici ieri. Sa ne gândim la “Fetita cu chibrituri”, din basmul omonim al lui Hans Christian Andersen, la Gavroche, micul erou din “Mizerabilii” lui Victor Hugo, la Oliver Twist, personajul principal din romanul cu acelasi nume scris de Charles Dickens, ori la Remi din “Singur pe lume” sau Romain Kalbris, din cartea cu titlul similar, ambele apartinându-i lui Hector Malot.

Vlad evolueaza pe strada. Ajunge unul dintre cei mai de temut sefi de gasca. Pentru ca iadul în care traieste nu îi poate oferi altceva. Si totusi, el plecase spre rai. Exista însa, si raiul, caci are sansa sa o întâlneasca pe Magda, o fetita de familie buna, educata, pe care o cunoaste din întâmplare. Cum reactioneaza Vlad, la întâlnirea cu un personaj desprins din acest rai spre care nazuieste de când se stie? “Îi venea sa plânga, se dezobisnuise sa plânga în public. La insitutie, tuturor lacrimilor adunate si neplânse le dadea voie sa curga numai când se retragea în padure, unde era sigur ca nu-l vede nimeni plângând. Ciudat ca aici, în mijlocul acestei aglomeratii, acestei civilizatii frematatoare pentru care era ca inexistent, se simtea mai singur, mai izolat chiar decât în padurile din împrejurimile institutiei.”

Pe lânga lipsuri, ura, încrâncenare, Vlad are ocazia sa traiasca si alienarea produsa de marele oras. Oras care îl transforma într-o specie ce poarta un nume inconfundabil – aurolac. De fapt, chiar Cristi, tovarasul alaturi de care fugise, îi spusese: “De la aur vine aurolac.” Si atunci, “lumea în care traia era vinovata de durerea si rautatea lui? Erau vinovati cei mari, care aveau resurse sa-l ajute pe el si alte suflete aflate în situatia lui, dar nu o faceau? Era vinovata societatea? Era vinovat Însusi Dumnezeu?”

La rândul ei, singura fiinta ce îl protejase pe Vlad, în copilarie – Ana, sora sa mai mare, trece printr-o experienta similara. Cei doi sunt despartiti imediat dupa moartea mamei, iar Ana, aidoma lui Vlad, traieste în canal. Se prostitueaza. Are o fiica abandonata la spital. Visul ei dintotdeauna, acela de a-si cladi o familie, lucru banal în conceptia multora, nu se împlinise pâna atunci. Destinele paralele ale celor doi frati se intersecteaza, iarasi. Vlad si Ana se întâlnesc într-o noapte, pe strada, si se recunosc. Iar revederea îi trezeste celui dintâi bruma de sentimente umane uitate undeva, în adâncul inimii sale chinuite. “Amintirea iubirii ei din copilarie îl încalzea, îi dezmortea sufletul, degerat în noptile când sorbea aurolac. Daca o întâlnise, în sfârsit, dupa atâta timp si ea nu-l mai iubea, simtea ca s-ar fi prabusit.” S-ar fi prabusit, din simplul motiv ca relatia aceasta de rudenie, suplineste pentru el o alta lipsa. Aceea a dragostei pe care numai mama si tata ti-o pot oferi. “Legatura copil parinte, una dintre reflectiile cele mai pregnante ale necuprinsului încredintat de Dumnezeul infinit cuprinsului; maretie a exprimarii chipului Tatalui în spiritele în care El a suflat viata-I pentru a da primului contur de lut forma dumnezeirii. Zâmbet, mângâiere, vorba cu alin, învatate de Adam de la Dumnezeu Însusi în racoarea diminetilor edenice.”

Vlad creste pe strada si pe masura ce anii se scurg, în inima îi încolteste dragostea pentru Magda, singura fiinta coborâta din raiul adevarat, nu din cel contrafacut. Aflati la vârsta întemeierii propriului camin, o relatie între ei se dovedeste imposibila. Mai mult, Magda este pe cale sa se casatoreasca cu Raul Oprea, misionar. În viziunea Ligiei Seman, Raul reprezinta acel tip de slujitor care se bazeaza pe abilitatile proprii si chiar se mândreste cu ele. El este tipul crestinului dornic a face lucruri înalte pentru Împaratia lui Dumnezeu, dar care nu e înca zdrobit. Oamenii nezdrobiti actioneaza prin puterea intelectului si a abilitatilor proprii. Ei au rezultate în misiune, chiar extraordinare, dar caracterul lor nu se remarca prin blândete, iar lucrul acesta se vede în relatiile cu semenii. Raul dovedeste abnegatie fata de cei pierduti, dar are si o anumita doza de aroganta. Nu îi trateaza pe toti cu aceeasi masura, ci le ofera mai mult interes si timp persoanelor pe care le considera mai importante. „Raspunsese cu mai multa atentie si meticulozitate întrebarilor puse de personalitati din conducerea orasului, pe când celor pe care nu-i considera atât de însemnati le acorda mai putin timp, uneori chiar fara sa-si dea seama, era chiar expeditiv cu ei.” În antiteza cu el este Adrian, prietenul lui. Oamenii, toti, indiferent de statul social sau slujirea lor în biserica – simteau ca se afla în fata unui om care îi întelege, care le va spune cu blândete cuvintele lui Dumnezeu, de aceea aveau curajul sa-i destainuie esecurile lor, fara teama ca ar putea fi judecati.”

Mai mare însa, decât contrastul dintre Adrian si Raul este cel dintre Raul si Vlad. Sperantele ultimului se naruie înca o data, atunci când afla de relatia dintre Magda si Raul. La ce altceva ar putea sa se gândeasca decât sa îsi faca singur dreptate?De ce sa nu repete gestul tatalui sau – acela de a ucide? “Nenorocirile îi transfigurasera inima într-o rece si neînduplecata stânca. În noapte, Vlad astepta ca Raul sa iasa de acolo, din casa de unde împreuna cu Magda se bucurase de frumusetea cerului… Vlad planuise sa se razbune cumva pentru a-si alina durerea ca el nu poate si nu va putea vreodata sa traiasca o asemenea bucurie.” Sa comiti o crima pentru ca nu îti este dat sa cunosti bucuria! Are loc confruntarea. Fostul copil al strazii îl ataca pe cel ce aduce vestea buna a mântuirii. Se reia o lupta ancestrala, ce a început probabil, cu multe milenii în urma, în ceruri. Lucifer atenteaza asupra Fiului lui Dumnezeu, deoarece îsi doreste fericirea. “Acum erau fata în fata… Raul – o icoana reala a ceea ce poate pune Dumnezeu mai frumos si minunat într-un tânar: calitati fizice, energie, inteligenta, vitalitate si Vlad – o relicva diforma, o imagine distorsionata a ceea ce ar fi putut fi un tânar si nu era… Se auzeau doua inimi batând în acelasi timp, dar atât de diferit ca si cum ar fi fost din doua lumi, ca si cum n-ar fi avut acelasi Creator Atotputernic, Stapân peste toate, desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire.”

Dar tocmai pentru ca Dumnezeu este “desavârsit în bunatate si dragoste pentru orice pamântean, fara deosebire”, tragedia lui Vlad nu mai are când sa se extinda si asupra lui Raul si a Magdei. Creatorul Atotputernic intervine si îl opreste pe Vlad sa ucida. Dreptatea si dragostea lui Dumnezeu nu se contrazic. Oricât ar suferi un om, oricât ar fi de traumatizat, nu îi lipseste puterea de a constientiza binele si raul. În sufletul lui Vlad mai exista înca intacta o farâma de iubire si astfel, reuseste sa-si învinga gelozia si dorinta de razbunare, renuntând în ultima clipa la ideea diabolica de a înfaptui omorul. Raul însa – cu toata masura înalta de iubire pe care o primise de-a lungul vietii – nu este capabil sa-si învinga „egoismul de a-si trai tineretea si a face lucruri mari pentru Dumnezeu” , alegând sa se protejeze. În consecinta, îl paraseste pe Vlad, desi acesta ranit, se zbate între viata si moarte.

La început – aceste lipsuri ale caracterului lui Raul nu ies la suprafata si nu par atât de însemnate în fata oamenilor, pâna la momentul incidentului din Afganistan, în urma caruia Adrian îsi pierde viata. Dumnezeu este suveran, Stapân peste viata si moarte, si abia în acest context se evidenteaza în mod special orgoliul lui Raul, astfel ca el se simte vinovat de moartea prietenului sau. Dar toate acestea, constientizarea caracterului sau în Lumina lui Hristos pe care Îl vede în dedicarea sincera pâna la moarte a lui Adrian – îl vor schimba pe Raul. Inima lui este transformata, zdrobita, iar poeziile si eseurile pe care le scrie, dar mai ales faptele lui vorbesc despre schimbarea petrecuta. Întâlnirea cu Vlad ramâne un episod de referinta, din acest punct de vedere. „Acum, la lumina zilei, atacatorul, bicisnicul din noapte se mira de umilinta acestui tânar dotat si elegant, care cutremurat de plâns, îl îmbratisa cu nespusa iubire, tocmai pe el… Raul insista ca Vald sa-l duca si pe el sa vada în ce conditii traieste. În canal mirosea oribil: a urina, a haine si trupuri nespalate, dar Raul, desi Vlad insistase, nu se dadu înapoi…”

Vlad se recupereaza, atât fizic, cât si psihic. Începe sa îsi faureasca de acum înainte, altfel de vise. Iar acestea se leaga de biserica si de Cuvântul lui Dumnezeu. Si astfel, vagabondul de pe strada intra în lacasul unde se predica salvarea. Vlad deschide la propriu, usa si iata-l în Casa Domnului. “Fascinat de melodie si cuvinte, biata fiinta nestiind ce înseamna conformismul, mânat doar de noua lui descoperire a iubirii pe care o cautase de atâtia ani, înainta si mai mult. Deja aproape toti ochii îl descoperira. Unii îl priveau cu mila, altii cu dispret, altii cu teama, gândind ca venise sa tulbure.”

Cine sa înteleaga de ce oamenii au numai dispret fata de cei ce mai încercati de viata? Tragedia lui Vlad este perfecta. Zbaterile lui se finalizeaza în moarte. Aparent, o înfrângere. Doar aparent, pentru ca din aceasta tragedie se naste triumful. Vlad întelege ca nazuintele sale nu trebuie sa se îndrepte spre ceea ce aleg oamenii – bogatie, faima, orgoliu. El îsi da seama ca sansa autentica înseamna o viata desavârsita în Hristos, în care nu ti se interzice sa traiesti bucuria. Judecata doar din unghiul dimensiunii perceptibile si efemere – viata lui pare a fi o catastrofa, iar Dumnezeu ar putea fi considerat nedrept favorizând-i pe unii în detrimentul altora, prin faptul ca a îngaduit sa se nasca într-o anumita familie, prin oportunitatiile oferite, prin inteligenta sau frumusete… În carte, modul în care Dumnezeu judeca si semnificatia pe care o da El adevaratelor valori sunt sugestiv descrise în visul capelanului Edi.

La rândul ei, Ana ia hotarârea sa renunte la traiul de pâna acum. Înmormântarea lui Vlad, la care asista împietrita de durere, marcheaza un moment de rascruce în viata acesteia. Întoarcerea Anei la Dumnezeu se produce ca un triumf suprem. Pâna aici a fost tragedia. Creatorul Atotputernic i-a pus capat. Ana si fiica ei nu mai au de ce sa se teama.

« Cu cât visam mai mult, …, cu atât visurile au sansa sa devina realitati. Si, nu suntem îndreptatiti sa visam visuri marete când avem un Dumnezeu atât de mare? » Un început trist, o evolutie dramatica si un final prin care se celebreaza victoria. “Daca nu ar exista Acest Cineva – Dumnezeu”, afirma Ligia Seman, “care sa ofere un cadru de referinta, omul ar fi ca o corabie purtata de valurile vietii, aruncata de pe un mal pe altul, fara o busola dupa care sa se îndrepte, fara o tinta spre care sa navigheze.” Toata aceasta tragedie, tot ce s-a întâmplat în roman a avut ca scop tocmai acest final, pentru ca oamenii sa înteleaga ce simte Dumnezeu pentru ei. Cartea se transforma într-un adevarat apel pentru ca pamântenii sa fie motivati a-L sluji cu daruire. Creatorul nu apreciaza mai mult lucrarile apartinând semenilor nostri rasfatati de soarta, în detrimentul celor venind din partea copiilor Sai mai neînsemnati, care I-au pus totul la dispozitie, cu credinta ca El poate sa înmulteasca. Lucrarea cea mai mare pe pamânt este dragostea. În ochii Tatalui, martir nu este cel care îsi da doar o singura data viata pentru El, ci cel ce zilnic traieste o existenta de renuntare, pentru altii.

Am asistat la un adevarat bildungs roman, un roman al devenirii. Procesul maturizarii eroilor este de durata, dificil si gradual, implicând nenumarate conflicte între dorintele si nevoile lor si ordinea impusa de societate. Asa cum este si firesc, romanul « Tragedie si triumf » este realizat în tonuri cenusii, reflectând faptul ca dimensiunea personala a vietii personajelor are ca principala caracteristica întunericul, neputinta, tenebrele. Noaptea este în armonie cu starea sufleteasca a acestora. Constiinta lor pare înclinata sa se scufunde în haul obscurantismului si sa ramîna acolo cât mai mult. Iesirea din neant devine chinuitoare. Sentimentul fricii, asa cum îl traiesc protagonistii cartii, declanseaza în mintea cititorului o serie de întrebari existentiale.

Ar mai fi de remarcat multimea de persoanje secundare, gravitând în jurul eroului principal, Vlad. Între acestea se detaseaza preotul Mihail Stânca, Vandana, un copil al strazii, Calin, singurul prieten al lui Vlad la casa de copii, Misu, protectorul temporar al Anei sau sotul acesteia. Foarte bine conturate, aceste figuri de planul doi vin sa întregeasca si sa aprofundeze profilul moral al celor aflati în centrul cartii. De asemenea, un rol la fel de important il joaca si Raul Oprea, Adrian Marcu, Edi si Magda, de ei legându-se momentul de întoarcere totala a lui Vlad si implicit, a Anei, de la tragedie, la triumful unei vieti noi, în Hristos.

Stilul romanului « Tragedie si triumf » este intelectual si echilibrat, dovedind o documentare serioasa si o maturitate literara. Tema narativa nu este complicata. Analiza psihologica si introspectia, prezentarea mecanismelor psihilogice si a motivatiilor interioare, surprinderea vietii launtrice, cugetarea si sensibilitatea dau consistenta acestei creatii semnata de Ligia Seman. În plus, autenticitatea experientelor relatate, perspectiva larga asupra realitatii transforma « Tragedie si triumf » într-o carte a solutiilor. “Eu cred ca oamenii când citesc o carte, nu au nevoie sa fie pusi fata în fata cu realitatile zguduitoare ale vietii si atât”, spune Ligia Seman. “Nu suntem doar spectatori ai propriei noastre vieti si când lecturam o carte nu e suficient sa urmarim spectacolul altor vieti în care sa ne regasim si nimic mai mult… Oamenii au nevoie de solutii, sa înteleaga ca durerilor, zbaterilor, problemelor cu care se confrunta exista Cineva care le poate da raspunsuri nu doar pentru viata aceasta efemera, ci pentru vesnicie.”

« Tragedie si triumf » ramâne de asemenea, o sursa inepuizabila de vitalitate în ceea ce priveste valorile crestine, raspunsurile la cautarile noastre spirituale si religioase, dar si o lectura obligatorie pentru oameni din orice categorie sociala. “Convingerea mea personala este ca un scriitor, oricât ar fi de iscusit în a reda anumite stari sufletesti sau evenimente, daca exclude vocea lui Dumnezeu din scrierile sale, nu si-a atins întru totul menirea”, afirma Ligia Seman. “În cartile mele – dorinta de a-i ajuta pe cititori sa gaseasca acest cadru de referinta, portul înspre care sa navigheze pentru a-si regasi identitatea – a fost obiectivul de baza care m-a calauzit si cred ca m-a ajutat sa-mi formez un stil propriu: roman crestin psihologic.”

Privirea care face diferenta

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Familia, Mantuire, Natura Umana, TineriLeave a comment

Sa citam cateva versete din cartea Geneza a Bibliei, cap 2 si 3:

“ Apoi Domnul Dumnezeu a sadit o gradina in Eden, spre rasarit; si a pus acolo pe omul pe care-l intocmise. Domnul Dumnezeu a facut sa rasara din pamant tot felul de pomi, placuti la vedere si buni la mancare, si pomul vietii in mijlocul gradinii, si pomul cunostintei binelui si raului. Domnul Dumnezeu a luat pe om si l-a asezat in gradina Edenului, ca s-o lucreze si s-o pazeasca. Domnul Dumnezeu a dat omului porunca aceasta: Poti sa mananci dupa placere din orice pom din gradina; dar din pomul cunostintei binelui si raului sa nu mananci, caci in ziua in care vei manca din el, vei muri negresit. Femeia a vazut ca pomul era bun de mancat si placut de privit, si ca pomul era de dorit ca sa deschida cuiva mintea. A luat deci din rodul lui, si a mancat; a dat si barbatului ei, care era langa ea, si barbatul a mancat si el. Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. De aceea Domnul Dumnezeu l-a izgonit din gradina Edenului, ca sa lucreze pamantul, din care fusese luat. Astfel a izgonit El pe Adam; si la rasaritul gradinii Edenului a pus niste heruvimi, care sa invarteasca o sabie invapaiata, ca sa pazeasca drumul care duce la pomul vietii.”

Omul a primit prima lectie neplacuta cand a incalcat porunca Domnului Dumnzeu. Eva a privit la pomul cunostintei binelui si raului si a vazut ca pomul era bun de mancat si placut la privit. Pana aici, totul e ok. Insa cunostinta raului, incalcarea poruncii, nu a ramas fara urmari tragice. Dumnezeu ii tinuse langa El in gradina Paradis unde aveau cele necesare unei vieti de vis: gradina de basm, vegetatie imbietoare, mancare gustoasa, rauri de apa, convietuirea intr-o buna relatie unul cu altul si cu Dumnezeu.
Neascultarea le-a adus o experienta mare si dureroasa. Bucuria de o clipa a placerii a fost urmata de gustul amar al indepartarii de binecuvantare si de prezenta lui Dumnezeu. Au fost scosi din gradina Edenului la munca pamantului care este plin de spini si palamida, iar hrana o dobandeau dupa multa truda si sudoare.

“Sarpele era mai siret decat toate fiarele campului pe care le facuse Domnul Dumnezeu. El a zis femeii: Oare a zis Dumnezeu cu adevarat: Sa nu mancati din toti pomii din gradina“(Geneza 3:1)
Sarpele cel vechi- diavolul – a intodus in discutia cu Eva samanta indoialii, denaturand cele spuse de Dumnezeu (“sa nu mancati din toti pomii”), dar mai ales in ceea ce priveste autenticitatea bunatatii lui Dumnezeu. Neincrederea ca Dumnezeu urmareste binele meu. Chiar daca il voi asculta pe Dumnezeu in toate lucrurile, nu voi avea ceva bun. Pot sa-mi port singura de grija.
DECIZIA de a pacatui cuprinde totdeauna gandul ca nu pot avea incredere ca Dumnezeu urmareste mereu binele meu.
Pretentiile Domnului Dumnezeu pentru multi par a fi exagerate. Dumnezeu pare a fi prea sever, nerezonabil, asa ca neascultarea de El sa para a fi justificata, cel putin intr-o oarecare masura.
Diavolul va lovi in punctele noastre vulnerabile. Sarpele ataca pe Eva deoarce ea nu fusese prezenta cand Dumnezeu a dat porunca cu privire la pom, ea primind informatia de la barbatul ei, iar ea nu-l consulta, nu considera a fi necesar. Singuri, totdeauna suntem mai vulnerabili in fata unor ispite. UNDE si CUM privesti? Cu sotul sau sotia de mana sau alaturi, ispitele sunt mai mici.
Intre cei doi se instaleaza indioala, minciuna, suspiciunea. Adevarul fusese lasat pe mplanul second in acele momente dramatice. Cand Dumnezeu ii cauta, ei se ascund si cauta sa denatureeze adevarul si gravitatea faptei, mai mult, nu regreta cele intamplate, nu cauta mila si bunatatea lui Dumnezeu. Pacatul intotdeauna pune un zid de despartire intre om si Dumnezeu.

In teoria haosului exista o idee interesanta care spune ca un fluture da din aripi intr-o parte a lumii, dar pune in miscare o succesiune de evenimente care duc la declansarea unui tsunami in alta parte a lumii. Tsunami declansat atunci prin neascultarea Evei si a lui Adam, PACATUL, initiat de ei ne incearca si brazdeaza si viata noastra de mii de ani, si azi.

“Atunci li s-au deschis ochii la amandoi; au cunoscut ca erau goi, au cusut laolalta frunze de smochin si si-au facut sorturi din ele. Atunci au auzit glasul Domnului Dumnezeu, care umbla prin gradina in racoarea zilei: si omul si nevasta lui s-au ascuns de Fata Domnului Dumnezeu printre pomii din gradina. Dar Domnul Dumnezeu a chemat pe om, si i-a zis: Unde esti? El a raspuns: Ti-am auzit glasul in gradina; si mi-a fost frica, pentru ca eram gol, si m-am ascuns. Si Domnul Dumnezeu a zis: Cine ti-a spus ca esti gol? Nu cumva ai mancat din pomul din care iti poruncisem sa nu mananci? Omul a raspuns: Femeia pe care mi-ai dat-o ca sa fie langa mine, ea mi-a dat din pom si am mancat. Si Domnul Dumnezeu a zis femeii: Ce ai facut? Femeia a raspuns: Sarpele m-a amagit, si am mancat din pom.”

Privindu-se unul pe altul au vazut ca imaginea aceea frumoasa pe care o cunoscusera, acum era distorsionata mult. Fiecare vede in celalalt un strain. Atunci si-au acoperit goliciunea cu frunze. Dezastrul spiritual care a lovit atunci omul a afectat profund natura umana, intrand pacatul in om prin neascultare si, treptat, stricaciunea, viciul, depravarea.

Mai inainte de Cadere prin neascultare, omul fusese un suflet viu in asemanare cu Dumnezeu; avea o inteligenta sclipitoare din moment ce daduse nume tuturor animaleleor create de Dumnezeu; erau fara pata, fara pacat si nu avea nevoie de haine; era gol si nu si era rusine.
Dupa Cadere, omul devine un suflet muritor; corpul pamantesc intra sub incidenta degradarii umane; a pierdut starea spirituala curata in care fusese creat; moartea spirituala intra in fiinta sa; acum Adam si Eva vad si cunosc ca sunt goi si le e rusine; s-au instrainat si unul de altul.

De cand e inca copil,  neputincios, decaderea si stricaciunea intra in om. Copilul este predispus sa minta, sa insele, sa nu asculte. Suntem mereu disponibili sa-i ranim pe altii mai ales daca asta conditioneaza atingerea scopurilor noastre legate de siguranta noastra sau de satisfacerea eului nostru. Deseori vrem sa facem ce este corect, dar suntem pregatiti sa facem ce este gresit, in relatia cu semenul nostru. Suntem predispusi spre rau, natura noastra depravata isi spune cuvantul. Asa cum ce se naste din pisica soareci mananca, omul este predispus sa faca raul daca sunt indeplinite unele circumstante. Aceasta-i mostenirea noastra spirituala.

Ce spune imparatul si psalmistul David ?  “caci in pacat m-a zamislit mama mea.”

Iar apostolul Pavel spune de-a dreptul: “Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu. Nu este nici un om neprihanit, nici unul macar. Nu este nici unul care sa aiba pricepere. Nu este nici unul care sa caute cu tot dinadinsul pe Dumnezeu. Toti s-au abatut, si au ajuns niste netrebnici. Nu este nici unul care sa faca binele, nici unul macar.”

Comportamente  istorice

Sotia lui Lot a incalcat porunca salvarii oferite: NU trebuia sa se uite inapoi spre locurile de unde o scosese Dumnezeu, unde era mare stricaciune si decadere spirituala. Dumnezeu a prefacut-o o piatra mare de sare.

Samson a privit femeia straina dorind-o, mai mult decat o relatie normala cu parintii sai si cu Dumnezeu. A lasat partasia cu parintii si cu Domnul si s-a intretinut cu o femeie straina. Aceasta a dus la pierderea ochilor sai, a ajuns sa invarte la moara dusmanilor sai, sa fie ca un mascarici pentru filisteni si, in final, sa moara in conditii tragice.

Iuda a privit banii cu lacomie si i-a iubit mai mult decat pe Isus. A pierdut partasia cu ceilalti apostoli si cu Domnul Isus. L-a vandut pe 30 de arginti pe Domnul Vietii, apoi i s-a deschis si lui ochii si a vazut pacatul comis, dar nu s-a pocait, ci s-a spanzurat.

Cum vorbesc oamenii mari in fata lui Dumnezeu?

Iov– ” Da, am vorbit, fara sa le inteleg, de minuni, care sunt mai presus de mine si pe care nu le pricep?.. Urechea mea auzise vorbindu-se de Tine; dar acum ochiul meu Te-a vazut. De aceea mi-e scarba de mine si ma pocaiesc in tarana si cenusa.”

Platon– In lucrarea sa Banchetul scrie, ca: “Numai imuabilul este real” ori stim ca numai Dumnzeu este acelasi ieri, azi si in veci!
Socrate– La un moment dat, in drumul lui spre cunoastere recunoaste ca: “Atata stiu ca nu stiu nimic.”

Dar, in necunostinta de cauza, de obicei oamenii vorbesc despre unul sau altul ca ar fi un initiat! Initiat in ce? In depravare si decadere spirituala.

Omul este pus zi de zi sa aleaga intre Fals si Autentic, intre Moarte si Viata.

In vremea lui Moise:- poporul condus de Moise a pacatuit si si-a pierdut rabdarea pe drum si a vorbit impotriva lui Dumnezeu si impotriva lui Moise: Pentru ce ne-ati scos din Egipt, ca sa murim in pustie? Caci nu este nici paine, nici apa, si ni s-a scarbit sufletul de aceasta hrana proasta. Atunci Domnul a trimis impotriva poporului niste serpi infocati, care au muscat poporul, asa incat au murit multi oameni in Israel. Poporul a venit la Moise, si a zis: Am pacatuit, caci am vorbit impotriva Domnului, si impotriva ta. Roaga-te Domnului, ca sa departeze de la noi acesti serpi. Moise s-a rugat pentru popor. Domnul a zis lui Moise: Fa-ti un sarpe infocat, si spanzura-l de o prajina; oricine este muscat, si va privi spre el, va trai. Moise a facut un sarpe de arama, si l-a pus intr-o prajina; si oricine era muscat de un sarpe, si privea spre sarpele de arama, traia.

In vremea noastra:
Domnul Isus il invata pe Nicodim: “Adevarat, adevarat iti spun, ca, daca nu se naste cineva din apa si din Duh, nu poate sa intre in Imparatia lui Dumnezeu. Ce este nascut din carne, este carne, si ce este nascut din Duh, este duh. Nu te mira ca ti-am zis: Trebuie sa va nasteti din nou. Vantul sufla incotro vrea, si-i auzi vuietul; dar nu stii de unde vine, nici incotro merge. Tot asa este cu oricine este nascut din Duhul.”

“.. Si, dupa cum a inaltat Moise sarpele in pustie, tot asa trebuie sa fie inaltat si Fiul omului, pentru ca oricine crede in El sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica. Fiindca atat de mult a iubit Dumnezeu lumea, ca a dat pe singurul Lui Fiu, pentru ca oricine crede in El, sa nu piara, ci sa aiba viata vesnica.” (Ioan cap.3)

Apostolul Ioan: “Si balaurul cel mare, sarpele cel vechi, numit Diavolul si Satana, acela care inseala intreaga lume, a fost aruncat pe pamant; si impreuna cu el au fost aruncati si ingerii lui. Si am auzit in cer un glas tare, care zicea: Acum a venit mantuirea, puterea si imparatia Dumnezeului nostru, si stapanirea Cristosului Lui; pentru ca parasul fratilor nostri, care zi si noaptea ii para inaintea Dumnezeului nostru, a fost aruncat jos. Ei l-au biruit, prin sangele Mielului si prin cuvantul marturisirii lor, si nu si-au iubit viata chiar pana la moarte.” (Apocalipsa 12:9-11)

“Stim ca Fiul lui Dumnezeu a venit, si ne-a dat pricepere sa cunoastem pe Cel ce este adevarat. Si noi suntem in Cel ce este adevarat, adica in Isus Cristos, Fiul Lui. El este Dumnezeul adevarat si viata vesnica. Copilasilor, paziti-va de idoli.” Amin.” (1 Ioan 5: 20-21)

Diferenta intre moarte si viata o face privirea noastra. Si cum privim. Cu credinta? Si in cine ne punem cvredinta?
Privim la lucrarile lumii acesteia care aduc degradare, depravare, stricaciune si viciu? La falsul mantuitor, la Diavolul, inselatorul si tatal minciunii?

SA PRIVIM la Domnul Isus cel autentic, datatorul vietii, iertarii, credintei, harului care aduce mantuirea, care ne da o noua nastere (creatie), de sus, spre a putea intra in noua imparatie, eliberati de depravare si vicii.

O altă fațetă a crizei

On By nelursIn Biblia, Credinta, EducatieLeave a comment

crize_003_thumbODATA cu declansarea crizei economice, in perceptia vietii de zi cu zi au aparut alte elemente definitorii pentru multi oameni. Omul e mai receptiv sa vada ce se intampla, doreste sa stie cum evolueaza situatia economica, politica si sociala. E mai atent cu privire la viata sa spirituala. Asa cum spunea Blaise Pascal, in om este un gol care trebuie umplut cu Duhul Sfant. Omul tanjeste dupa Dumnezeu, dupa vesnicia cu El. Dupa cum pentru multi bate la usa sfarsitul unei vieti prospere (imbelsugate, fara griji si lipsuri), tot asa, la usa inimii unora isi face simtita intrebarea “unde-mi voi fi dupa sfarsitul acestei vieti pamantesti”? “Unde voi petrece vesnicia”?

Daca cercetam viata si imprejurarile oamenilor credintei din Biblie, vedem cum Dumnezeu a adus vremuri si imprejurari favorabile apropierii de Dumnezeu, a umblarii in caile si voia Lui. Pentru unii imprejurarile au fost: potopul (Noe), abandonarea fortata de catre familie (Moise), vinderea ca sclav (Iosif), viata aspra ca pastor de oi si hartuirea de catre imparatul Saul (David). Pe noi, Dumnezeu ne modeleaza viata prin diferite imprejurari: serviciu sub semnul intrebarii, somaj, diferite boli, seceta care bantuie acum Romania etc.

Geneza 6.8-9 “Dar Noe a capatat mila inaintea Domnului. Noe era un om neprihanit si fara pata intre cei din vremea lui: Noe umbla cu Dumnezeu” Noe L-a ascultat pe Dumnezeu. A facut o corabie, a intrat in ea si s-a salvat el si familia lui. Tot asa Dumnezeu are mila de om si i-a pregatit salvarea (mantuirea) prin Corabia venita de sus pentru noi este Domnul Isus Cristos.

Evrei 11.7 ” Prin credinta Noe, cand a fost instiintat de Dumnezeu despre lucruri care inca nu se vedeau, si, plin de o teama sfanta, a facut un chivot ca sa-si scape casa; prin ea, el a osandit lumea, si a ajuns mostenitor al neprihanirii care se capata prin credinta”

Geneza 37.27 “ Veniti mai bine sa-l vindem Ismaelitilor, si sa nu punem mana pe el, caci este fratele nostru, carne din carnea noastra. Si fratii lui l-au ascultat” Geneza 39:1-3 “Iosif a fost dus in Egipt; si Potifar, dregatorul lui Faraon, capetenia strajerilor, un Egiptean, l-a cumparat de la Ismaelitii care-l adusesera acolo. Domnul a fost cu Iosif, asa ca toate ii mergeau bine; el locuia in casa stapanului sau, Egipteanul. Stapanul lui a vazut ca Domnul era cu el, si ca Domnul facea sa-i mearga bine ori de ce se apuca.” Iosif din cauza rautatii sotiei lui Potifar a fost aruncat in temnita, dar Dumnezeu a fost cu el si-i mergea bine. In urma unor vise ale imparatului egiptean, pentru a da talmacirea acestora, Iosif iese din inchisoare si in final ajunge in fruntea tarii, imediat dupa imparat. Iosif gestioneaza Egiptul in anii de belsug si in anii de lipsa (seceta).

Geneza 45:7-8 “Dumnezeu m-a trimis inaintea voastra ca sa va ramana samanta vie in tara, si ca sa va pastreze viata printr-o mare izbavire. Asa ca nu voi m-ati trimis aici, ci Dumnezeu; El m-a facut ca un tata al lui Faraon, stapan peste toata casa lui, si carmuitorul intregii tari a Egiptului.“

Evrei 11: 23-27,29 “Prin credinta a fost ascuns Moise trei luni de parintii lui, cand s-a nascut: pentru ca vedeau ca era frumos copilul, si nu s-au lasat inspaimantati de porunca imparatului. Prin credinta Moise, cand s-a facut mare, n-a vrut sa fie numit fiul fiicei lui Faraon, ci a vrut mai bine sa sufere impreuna cu poporul lui Dumnezeu decat sa se bucure de placerile de o clipa ale pacatului. El socotea ocara lui Hristos ca o mai mare bogatie decat comorile Egiptului, pentru ca avea ochii pironiti spre rasplatire. Prin credinta a parasit el Egiptul, fara sa se teama de mania imparatului; pentru ca a ramas neclintit, ca si cum ar fi vazut pe Cel ce este nevazut. Prin credinta au trecut ei marea Rosie ca pe uscat, pe cand Egiptenii, care au incercat s-o treaca, au fost inghititi.“

1 Samuel 13:14 “Domnul Si-a ales un om dupa inima Lui.“, spune proorocul despre David. David, da, a gresit si el, insa a regretat, s-a pocait de faptele rele si s-a intors din toata inima la Dumnzeu. David s-a calit in viata de pastor de oi si in vremea cand a trebuit sa astepte rabdator sa ajunga imparat. Nu a cautat sa omoare pe imparatul Saul, chiar daca acesta il prigonea fara motiv. David nu a ridicat arma sau cuvantul impotriva unsului Domnului.

Apostolul Pavel, in 1 Corinteni 10 ne explica ca “Aceste lucruri li s-au intamplat ca sa ne slujeasca drept pilde, si au fost scrise pentru invatatura noastra “..” In afara familiei lui Noe, nimeni nu a mai fost salvat. Potopul de ape i-a nimicit pe toti ceilalti fiindca nu L-au crezut pe Dumnezeu care-i daduse instiintarea lui Noe. Salvarea noastra de la intunerecul si focul vesnic pregatit pentru Satana si ingerii lui, este a accepta oferta primindu-L in inima noastra pe Isus Cristos.

Aproape la fel si AZI, multi oameni nu cred Cuvantul lui Dumnezeu, nu cred ca in Domnul Isus avem viata vesnica prin credinta in El in ceea ce a facut Fiul lui Dumnezeu pentru om. Prin credinta in El, ca a coborat din slava Sa vesnica, ca S-a intrupat, ca a trait fara pacat, ca ne-a inlocuit in moarte si a platit pe lemnul crucii in locul nostru; ca aluat asupra Lui pacatele si neputintele noastre si ne-a rascumparat (prin credinta si har) din felul pacatos de traire si ne-a nascut (recreat) din nou la o viata noua pe care o traim spre slava lui Dumnezeu si mantuirea noastra. (Din El, prin El si pentru El sunt toate lucrurile- Romani 11:36)

In Romani 8.28 “Toate lucrurile lucreaza spre binele celor ce iubesc pe Dumnezeu si anume spre binele celor ce sunt chemati dupa planul Său” Se observa doua conditii: sa-L iubim pe Dumnezeu si sa ne socotim chemati dupa planul Sau. Oamenii se socotesc chemati dupa planul lor. Ca parintii, nasii, preotii le rezolva cumva viata vesnica. DAR nu este asa. Omul trebuie sa se nasca din nou prin credinta in Domnul Isus, sa fie nascut la o viata noua (Ioan cap. 3, Efeseni cap.2). Dumnezeu ne inviaza din moartea spirituala in care traim, impreuna cu Domnul Isus, numai impreuna cu El, nu putem fi vii fara El. In El avem viata, fiinta si miscarea. Asa devenim fiii Tatalui, ii spunem TATA, venim in rugaciune in Numele Fiului care traieste in noi.

Matei cap. 24, “Veti auzi de razboaie si vesti de razboaie: vedeti sa nu va spaimantati, caci toate aceste lucruri trebuie sa se intample. Dar sfarsitul tot nu va fi atunci. Un neam se va scula impotriva altui neam, si o imparatie impotriva altei imparatii; si, pe alocuri, vor fi cutremure de pamant, foamete si ciume. ” Cum s-a intamplat in zilele lui Noe, aidoma se va intampla si la venirea Fiului omului. In adevar, cum era in zilele dinainte de potop, cand mancau si beau, se insurau si se maritau, pana in ziua cand a intrat Noe in corabie, si n-au stiut nimic, pana cand a venit potopul si i-a luat pe toti, tot asa va fi si la venirea Fiului omului”. Fiul omului va veni in ceasul in care nu va ganditi”

La radio, o tanara marturisea: “Era o vreme in care umblam fara Dumnezeu. El mă cercetase deseori, dar inca nu ma hotarasem pentru o viata impreuna cu El. Eram prinsa de iubirea de bani si de aceasta lume trecatoare. Intr-o zi urma sa calatoresc cu trenul. Ajungand cu intarziere sa urc in vagon, mi-am pus piciorul pe scara si m-am prins de bara vagonului cand trenul a inceput sa prinda treptat viteza. Cu o mana ma tineam de bara, cu alta tineam sacosa cu bani in fata usii inchise. Atunci am realizat pericolul in care ma aflam in acele momente, dar si insasi viata mea, rastignita intre doua optiuni, afundarea in legaturile vietii acesteia si alegerea unei vieti noi cu Domnul Vietii. Cand am realizat situatia periculoasa in care ma gaseam, inima a strigat catre Dumnezeu, si, minune, usa s-a deschis, patru maini m-au prins si m-au ridicat. Un ajutor nesperat spre care tanjeam cu toata fiinta. Asa e promisiunea Lui: El e un ajutor care nu lipseste niciodata in nevoi (Psalm 3:4, 34:6, 46:1). Asta a fost clipa cand m-am hotarat sa ma impac cu Domnul, sa-mi recunosc starea de pacat in care ma aflam sis a primesc putere de la El pentru mantuire (Romani 1:16-17). Caci toti au pacatuit si sunt lipsiti de slava lui Dumnezeu (Romani 3.23)”

Sa observam ca imprejurarile in care ne aflam sunt favorabile apropierii de Dumnezeu, in a alege binecuvantarea Lui ca sa avem pace si sa primim har pentru vremuri de nevoi, sa primim viata vesnica prin credinta in Domnul Isus.

Din inchisoare, apostolul Pavel scrie filipenilor, in Filipeni 1: 12 :” Vreau sa stiti, fratilor, ca imprejurarile in care ma gasesc, mai degraba au lucrat la inaintarea Evangheliei”

De ce întârzie fericirea

On By nelursIn Biblia, Credinta, Educatie, Incurajare, Inviere, Mantuire, Natura Umana, PersecutieLeave a comment

Cauza: Superstitia

downloadDimineata, nu ne trezim bine ca dorim sa stim care e starea vremii, cum e timpul si care sunt vremurile. Deschidem internetul si aflam starea vremii, care sunt vremurile. Citim deindata informatii curente din diferite ziare cotidiene. Peste tot apare si horoscopul.

HoroscopDictionarul Limbii Romane da o definitie: “HOROSCOP, horoscoape, s.n. Reprezentare grafica a pozitiei stelelor, cu care astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale “

De pilda pentru 9 ma 2009, generic, gasim informatia: Luna Plina nu poate sa predispuna decat la agitatie. Riscul de accidente si scandaluri este in crestere.

Daca am cerceta am vedea ca horoscoapele din ziare spun ca exista numai 12 grupe de oameni, iar fiecare grupa ar trebui sa experimenteze zi de zi aceleasi lucruri. DAR Eminescu insusi a spus ca in om este un sir nesfarsit de oameni. Omul e complex in comportamentul sau. Manifesta multe ipostaze, masti, e intr-o (im)perceptibila schimbare, nu e mereu constant cu el insusi.

De secole, oamenii crezand ca astrologii prezic soarta cuiva, in raport cu data nasterii sale, considera ca se pot lamuri asupra destinului lor. Grecii si romanii au luat aceste obiceiuri obscure de la babilonieni, ai caror preoti pagani se ocupau in mod deosebit de prezicerea viitorului pe baza astrologiei. In evul mediu aceasta superstitie a fost si mai raspandita, dar mult mai alarmanta e situatia in zilele noastre cand horoscopul e nelipsit in multe case si inimi. E de neimaginat cum in epoca noastra luminoasa, progresista, in care dezagregam atomul si trimitem in spatiu nave cosmice, acum, cand oamenii de stiinta vorbesc de viteza superluminica pentru deplasare (Cercetatorii Richard K. Obousy si Gerald Cleaver, doi fizicieni de la Universitatea Baylor, din Texas, SUA, manipuland dimensiunile spatiu-timp din jurul unei nave spatiale cu ajutorul unei cantitati masive de energie, cred ca se poate crea o asa numita “bula”, care ar putea propulsa nava cu o viteza mai mare decat cea a luminii), deci, intr-o epoca de mari progrese credinta in horoscop este superstitia cea mai larg raspandita.

Cum de e posibil asa ceva? Tot mai multi oameni nu mai cred in Dumnezeu, vor sa fie independenti, sa faca numai ce le convine, dar tocmai aceasta stare nu-i apropie de fericirea la care spera sufletul fiecaruia, ba mai mult intarzie fericirea, poate pentru totdeauna.

La o analiza sumara, fara sa stii in ce “zodie” esti nascut: Berbec, Fecioara, Balanta, Varsator, Gemeni, Leu, Rac, Taur, etc vei observa cum ca previziunile spuse de “cunoscatori” ti se potrivesc de regula, oricare ar fi acestea. Ca sunt facute pentru om, deci pentru tine!

De aceea omul se indreapta majoritar (cum ar spune Nichita Stanescu) si in viteza spre o alta credinta, si anume spre superstitie.
Superstitia este tot o credinta, indreptata in sens opus, spre diavol. Cine este superstitios, cade automat in vraja puterilor intunericului. Iar cine-i intinde diavolului degetul mic, el ii apuca toata mana. Un astfel de deget mic este horoscopul.

Marele invatat iluminist francez, Voltaire, ne-a dat cateva indrumari:
“Judeca un om dupa intrebarile sale, mai degraba decat dupa raspunsurile sale.
Daca Dumnezeu nu ar exista, ar trebui inventat.
Cu cat voi fi mai rational, cu atat vei fi mai liber.
Daca cineva doreste sa se instruiasca, trebuie sa se debaraseze cat poate mai mult de orice superstitie.”

In anul 1983, 186 savanti 18 castigatori de premiu nobel- au afirmat ca astrologia e superstitie. Acestia atrageau atentia ca, mai intai se citeste horoscopul si apoi stirile.
Statistic, se arata ca din cca 240 preziceri, intr-un an s-au implinit 5%, ca un procent al hazardului.

In Franta, in 1975, existau 40.000 vindecatori si 39.000 medici.
Gandul “vindecatorilor” ii urmaresc si subjuga pe cei cu care vin in contact si le accepta interventia in viata lor.

In Germania conform celor inserate in ziarul “Die Woche”, numarul astrologilor s-a multiplicat exponential prin aparitia internetului (computerelor), fiind activi circa 96.000 prezicatori (astrologi), iar cifra de afaceri se ridica la 7,5 miliarde euro.
Regulile de lucru ale astrologiei sunt pe deplin arbitrare si nu au de-a face nimic cu stiinta. Asa ca nu trebuie sa ne miram cand adevaratii oameni de stiinta ai astronomiei sunt adversary hotarati ai astrologiei cu totul nestiintifice. Intr-o depozitie a societatii de astronomie se spune: “Ceea ce se prezinta astazi ca astrologie, cosmobiologie etc nu este altceva decat un amestec de superstitie, sarlatanie si afacerism.” Obiectiv deci nu se poate da crezare horoscopului. Cine isi pune increderea in horoscop se aseaza in conflict cu Dumnezeu.. El ajunge in sfera de exercitare a puterii diavolului.

Urmarile credintei in horoscop ne inconjoara in tot locul: indiferenta fata de Cuvantul lui Dumnezeu, lipsa de bucurii, deprimare. Este un drum care conduce la pierzare. De aceea nu trebuie sa credem in horoscop, nici macar sa-l citim.

Ca si toate lucrurile oculte, magia, prezicatori, ghicitul in carti, parapsihologia, magnetismul, radiestezia, spiritismul etc., horoscopul este viclenie perfida ca o pinza de paianjen in mana Satanei.
Cine ajunge odata in ochiurile ei, fie si in gluma, se incurca tot mai adanc in ele.

Solutia:
DUMNEZEUL din BIBLIE, descopera omului raspunsul la toate intrebarile majore:
Levitic 19.31 : ” Sa nu va duceti la cei ce cheama duhurile mortilor, nici la vrajitori: sa nu-i intrebati , ca sa nu va spurcati cu ei. Eu sunt Domnul, Dumnezeul vostru.”
Cum poti iesi din acest labirint al Satanei? Cum poti gasi eliberarea?
Nici un om nu e suficient de puternic ca sa poata birui fortele intunerecului din aceasta lume.

Trebuie sa apelezi la singurul care si este suficient de puternic si care l-a biruit pe Satana la Golgota: Isus cristos, Fiul lui Dumnezeu.

Biruinta Sa trebuie s-o iei ca ceva personal, prin credinta, ca un drept al tau. El a luat neputintele fiecaruia si a platit pretul rascumpararii noastre din intunerec si pacat. Ne-a eliberat de sub puterea pacatului, a intunerecului, a Satanei. A platit pretul in locul nostru. Trebuie numai sa credem. Marturiseste-I Lui neputinta ta, faptul ca esti tinut printr-o “legatura” sau alta de diavol caruia ne-am odisnuit sa-i facem pe plac. Marturiseste-I Lui Isus dependenta de pina acum de horoscop, magie, ghicit etc, de pacat (curvie, betie, minciuna, pornografie etc). Marturiseste-i vina ta! El te iarta si-ti curateste inima. Isus iti da putere sa incepi o viata noua. Atunci nu mai ai nevoie de horoscop, de talismane care pot fi date la gunoi.
Fericirea si eliberarea din lanturile diavolului o poate acorda numai Dumnezeu.
In Ioan 8.32 Domnul Isus le spune ucenicilor Sai: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi”

Pe scurt, in Evanghelia sa, Matei cap 5, prezinta predica de pe munte a Domnului Isus, cand Mantuitorul nostru arata in ce stari vom gasi fericirea:
Ferice de cei saraci in duh, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice de cei ce plang, caci ei vor fi mangaiati!
Ferice de cei blanzi, caci ei vor mosteni pamantul!
Ferice de cei flamanzi si insetati dupa neprihanire, caci ei vor fi saturati!
Ferice de cei milostivi, caci ei vor avea parte de mila!
Ferice de cei cu inima curata, caci ei vor vedea pe Dumnezeu!
Ferice de cei impaciuitori, caci ei vor fi chemati fii ai lui Dumnezeu!
Ferice de cei prigoniti din pricina neprihanirii, caci a lor este Imparatia cerurilor!
Ferice va fi de voi cand, din pricina Mea, oamenii va vor ocari, va vor prigoni, si vor spune tot felul de lucruri rele si neadevarate impotriva voastra!

Iar in Apocalipsa 19:7-10, Domnul Isus descopera ca e Ferice de cei chemati la ospatul nuntii Mielului!” Ferice va fi de mireasa Sa, biserica pregatita, care trebuie sa fie fara nici o pata sau sbarcitura, ci sfanta si fara prihana (Efeseni 5:27).
Domnul Isus in Ioan 5: 39-40 descopera omului unde se poate gasi viata vesnica:
Cercetati Scripturile, pentru ca in ele aveti viata vesnica: dar tocmai ele marturisesc despre Mine. Si nu vreti sa veniti la Mine, ca sa aveti viata!

Dar calea, drumul FERICIRII e trasat de Insusi Domnul Isus Cristos care in Ioan 14:6 ne transmite clar: “Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine.”

Numai Dumnezeu e Acela care poate da odihna si pacea in suflet, dupa cum aflam din cele spuse de Eliberatorul Isus in Matei 11:28-30 ” Veniti la Mine, toti cei truditi si impovarati, si Eu va voi da odihna. Luati jugul Meu asupra voastra, si invatati de la Mine, caci Eu sunt bland si smerit cu inima; si veti gasi odihna pentru sufletele voastre. Caci jugul Meu este bun, si sarcina Mea este usoara.“

O tanara, pe nume Varia, din fosta Rusie comunista s-a intors la Domnul Isus prin pocainta si credinta in El, la 19 ani, marturisindu-si pacatele, si renuntand la viata ei murdara. La prima sedinta UTC l-a marturisit in fata tinerilor membri UTC pe Domnul si eliberatorul ei si, cum era de asteptat, arestata si inchisa. Este lipsita de libertate, de familie, de prieteni, de hrana, de nevoile zilnice. Ba mai mult este maltrata cu brutalitate, batuta, infometata. Dar nimic nu o poate desparti de dragostea Domnului. Intr-o scrisoare trimisa din detentie, ii marturiseste prietenei ei, Maria, prin care a primit Cuvantul despre dragostea Mantuitorului iubit, ca desi viata ei din inchisoare e in mare suferinta si lipsuri …”dar de cand Domnul mi-a descoperit taina adanca a dragostei Lui sfinte ma consider cea mai fericita fiinta din lume. Persecutiile prin care trebuie sa trec le consider ca pe un har special. Ma bucur ca Domnul mi-a dat din primele zile ale credintei mele marea fericire de a suferi pentru El…”.