Discursul inaugural rostit de Andrei Marga,
la primirea titlului de Doctor Honoris Causa
al Universitatii „1 Decembrie 1918”, Alba Iulia,
6 decembrie 2010
De la un proaspat laureat al titlului de doctor honoris causa se asteapta nu numai sa aduca multumiri, ci si sa formuleze un punct de vedere privind domeniile in care se simte stapan.
Am scris despre filosofia contemporana si-mi vine mereu in minte intrebarea: ce mai ramane din filosofia de acum cincizeci de ani in era globalizarii?
Am scris despre teologii majori ai secolului ultim si ma intreb: de ce nu reusesc intelectualii actuali sa integreze nelinistile marilor teologi?
Am scris despre argumentare si-mi pun intrebarea: de ce se lasa contemporanii nostri persuadati de atat de multe argumente false si argumentari rau construite?
Ma intreb daca proiectul european postbelic mai este bine inteles dupa trei extinderi ale Uniunii Europene, daca s-au preluat cu acuratete, cel putin in cultura de la noi, termenii precum democratie sau laicitate, daca nu cumva secularizarea are nevoie de corectura, daca sensul vietii nu a devenit, totusi, confuz la oamenii de astazi. Imi pun multe alte intrebari de filosofie sau sociologie si incerc raspunsuri proprii, pe datele vietii actuale.
Dar nu interogatiile mele sunt importante, ci ceea ce se intreaba cei carora am onoarea sa ma adresez. De aceea, in cuvantul meu inaugural, ca membru al acestei prestigioase Universitati, as pleca dintr-un alt loc. Un cunoscut director de ziar si televiziune m-a intrebat zilele trecute: „ce va fi in urmatorii trei ani?”. Nu sunt, desigur, profet, dar avem nevoie de raspunsuri la astfel de intrebari, iar un universitar care isi ia in serios indatoririle este obligat sa le dea.
Imi amintesc, insa, in prealabil, doua situatii: prima s-a petrecut prin 1923, cand distinsul rector al Universitatii din Cluj, Iacob Iacubovici, a respins cererea de intrare in universitate a agronomilor spunand: „acestia nu sunt inca de universitate!”.
Putem comenta daca renumitul chimist de atunci a avut dreptate sau nu, dar un motiv ramane de retinut: nu poti fi universitar fara a fi intelectual, iar un intelectual presupune, totusi, o conceptie civica si morala si un angajament explicit pentru aceasta, pe langa multe altele.
A doua situatie se petrece sub ochii nostri: daca un universitar se desprinde din tacerea adesea oportunista si, oricum, costisitoare de la noi si formuleaza o opinie in chestiuni ale societatii, diplomatii de carton si noii politruci, ce prolifereaza in regimul actual din Romania, pun imediat intrebarea aparent adanca: cu ce partid este oare acela? Sofismul e simplu: se crede ca orice opinie este partinica si, deci, patata de subiectivitate, incat orice vorbitor in viata publica ar fi bine sa fie cel mult un participant care asculta.
Imi asum deliberat raspunderea de a discuta pe fata chestiuni de viata, cu argumente fireste, chiar daca risc, la randul meu, sa fiu taxat drept „politic”. Replica mea e simpla: tara, singura, de altfel, care a proclamat dupa 1989 „apolitismul” intelectualilor, Romania, o duce cel mai rau in Europa comunitara, iar pretinsii apolitici s-au dovedit a fi anodini propagandisti de sezon.
Imi asum ceea ce Toma d’Aquino spunea cu intelepciune – „prostia este pacat” – iar Angela Merkel a afirmat recent, cu toata energia: „crestinismul nu este apolitic”, incat, prin implicatie, intelectualul, demn de nume, nu este nicidecum apolitic.
Vreau sa raspund, asadar, la intrebarea: „ce va fi in trei ani in Romania?”
Iau in seama deciziile care au dus la situatia actuala, de la care trebuie, in orice caz, sa plecam, pe care vreau sa le evoc succint. O fac la Alba Iulia, caci aici, in locul Marii Unirii si al reangajarii moderne a Romaniei, raspunderea analizei trebuie sa fie mai mare.
Ne amintim, fireste, ce se scrie in insufletitoarea Declaratie de la 1 Decembrie 1918: „In domeniul vietii publice, se va instaura un regim de guvernare democratica. Drept de vot universal, secret, egal, pe baza de sistem comunal, pentru toti cetatenii barbati si femei ce au implinit varsta de 21 de ani. Deplina libertate pentru presa, drept de intrunire si de asociatie. Libera manifestare a spiritului si a raspandirii ideilor.”
Unde ne aflam acum cu tara noastra? Sa amintim doar ca Guvernul Romaniei din 2009-2010 a „reusit” „performanta” de a scadea cu 1/3 PIB-ul Romaniei, de a genera peste 600.000 de someri, de a mari datoria tarii la peste 90 de miliarde de Euro, de a taia veniturile cetatenilor cu 25-63% si de a demotiva toate generatiile.
„Performanta” este rara in Europa si in lume si nici o deviza n-a fost mai flagrant contrazisa, de faptele celor care au cultivat-o, pe cat este deviza „Sa traiti bine!” lansata in 2004!
Autoritatile Romaniei nu au la aceasta ora nici o proiectie de viitor pentru tara, nici un proiect major nu este in curs de realizare, populatia tanjeste sa lucreze, dar unitatile se inchid (dupa ce s-au inchis peste 30.000 de unitati in ultimii doi ani!).
In 2008, „The Economist” scria ca Romania va suferi datorita „incompetentei” decidentilor, iar Comisia Europeana arata, in 2009, ca Romania este vecina „incapacitatii administrative”. Recent, Banca Mondiala acuza proiectul de buget 2010 ca este facut „dupa ureche”.
In fapt, in 2009-2010 Romania a devenit univoc „lanterna rosie” a Uniunii Europene. Toate evaluarile obiective, internationale (inclusiv temerea deunazi exprimata la Washington DC, a „falimentului”) sunt negative in privinta actualei Romanii.
Mai profund decat orice, Romania traieste, sub multe aspecte, cel mai grav declin institutional de la alegerile din 1948 incoace. S-a intrat in Uniunea Europeana (incepand cu decizia din decembrie 1999), in NATO (incepand cu pregatirile din 1996), dar meritul nu apartine nicidecum liderilor de astazi: nici unul dintre acestia nu a fost in stare sa inchida vreun capitol de negocieri, nici unul nu are la activ vreo fapta remarcabila.
Alegerile prezidentiale din 2009, probabil singulare in Europa actuala, au reluat „traditia” din 1948: nu a contat ce au votat oamenii, ci cum s-au numarat voturile (dupa ce ministrul de interne a fost inlocuit brusc!), iar ambasadele Romaniei (incepand cu cea de la Paris), au facut executari de voturi cu viteza record pe continent!
Apoi – tot ca premiera continentala – presedintele (uzand de arbitrara sa confundare cu „suveranitatea poporului”) a rupt o bucata din PSD si o alta din PNL (impotriva votului nominal si a votului cetatenilor) si si-a creat partidute la purtator.
S-a ajuns astfel la „democratia aritmetica” ce guverneaza astazi Romania, cu rezultatele amintite, si, apoi, la o Curte Constitutionala (prin deformarea, devenita regula, a votului in Camera Deputatilor). Presedintele s-a instalat in fruntea unei ierarhii, numita pe drept „africana”, in lucrarile de drept constitutional, isi orienteaza fara orizont cetele de fideli (ce amintesc adesea de trupetii din anii treizeci) si dirijeaza cu rezultate mediocre o tara deocamdata inmarmurita.
Samuel Huntington vorbea de emergenta unui „sistem pretorian”: Romania confirma diagnoza: o presedintie ce destructureaza institutiile si cauta fara ezitare „uzurpari constitutionale” (precum slabirea Parlamentului) si „uzurpari legislative” (reducerea la tacere a unor cetateni) pentru a promova un sistem ciocoiesc.
Romania este astazi prada unei patologii politice, pe care oricat am fi de ingaduitori, este realist sa o luam in seama. Prima patologie a politicii romanesti actuale este „guvernarea prin antagonizare”: acum se cauta conflictualizarea celor care lucreaza in sfera privata cu bugetarii, mai ieri au fost opusi intreprinzatorilor salariatii, acum cativa ani, tinerii au fost mobilizati contra celor mai devreme nascuti si asa mai departe. Da rezultate o astfel de politica? Se vad bine in jur rezultatele: stagnare in epoca celei mai accentuate dinamici din lume, necompetitivitate, reducerea, fie si relativa, a performantelor si, pana la urma, saracia.
De „guvernarea prin antagonizare” se leaga imediat alte patologii.
Prima este „disfunctia prezidentialismului actual”: presedintia se interpreteaza pe sine ca o forta in lupta deschisa (fie cu Parlamentul, fie cu opozitia, fie cu pensionarii, ori cu poporul) si stimuleaza o „competitie salbatica (savage competition)”, in conditiile unei politizari mai extinse decat oricand si decat in orice alta societate.
A doua este „fuga de raspundere a celor care decid”: acestia arunca vina nereusitei pe orice („criza mondiala”, „greaua mostenire”, „colapsul Greciei”, comportamentul supusilor etc.), fara ca vreun moment sa isi asume vreo raspundere in generarea vizibila a crizelor actuale.
A treia este „constitutie fara constitutionalism”: cei care conduc imping societatea intr-o lupta in care nu se mai respecta nici macar Constitutia, ei insisi (cum s-a observat, de pilda, la formarea majoritatii guvernamentale alternative, in 2009) cautand sa se sustraga controlului constitutional.
A patra este „conceperea instrumentalista a legilor”: legile promovate spre Parlament de catre decidenti nu sunt concepute pentru a exprima interesul public, ci spre a satisface interese de grup aflat in lupta.
A cincea este „dictatura majoritatii aritmetice”: ideea profunda a democratiei dintotdeauna si de pretutindeni – aceea dupa care s-ar putea ca un singur cetatean sa aiba dreptate in fata ecrasantelor majoritati aritmetice – a ramas straina actualilor lideri din Romania, iar deciziile se adopta, mecanic, cu majoritati aritmetice.
A sasea maladie, care incoroneaza oarecum panoplia nefericita a patologiilor politicii de astazi din Romania, este mitul „guvernului tare”: la noi se proclama obsesiv dezideratul „guvernului tare”, in vreme ce orice tara civilizata prefera „guvern competent”.
In practica, la noi, se ajunge, astazi, la compromisuri de neadmis pe seama adevarului si performantelor.
Nu aceasta situatie o voi descrie, insa, ci alta, care a facut-o si o face posibila: este vorba de proasta intelegere a democratiei de catre cei care conduc, cei care face ca democratia sa nu se mai deosebeasca indeajuns de „consultarea maselor” din regimul de trista amintire sau de „democratia faptelor” a militantilor extremismului de odinioara. Este o neintelegere care transforma democratia intr-o simpla unealta de promovare a intereselor de „gasca” (pentru a folosi limbajul actualei puteri, caruia un distins intelectual iesean ii cauta zadarnic echivalentul in latina!) si de controlare a societatii.
As mai dori sa ilustrez ideea neintelegerii democratiei de catre autoritatile actuale din Romania prin trei observatii.
1) Prima se refera la confundarea legitimitatii cu legalitatea. Trec peste faptul ca la guvernantii de astazi nu este vreun semn ca inteleg ce inseamna legitimitate. Ei cred ca, dupa un scrutin legislativ, la care au participat 40% dintre alegatori, iar partidul lor a obtinut in jur de o treime dintre voturile exprimate, totul este in regula. In fapt, spus fara ocolisuri, in Romania actuala, nu exista legitimitate a deciziilor, chiar daca, fortand „democratia aritmetica”, se obtine o legalitate chinuita. Oriunde in lume, astfel de guvernanti ar fi precauti, daca ar avea cultura legitimarii.
Este straniu comportamentul „alesilor”: stiind bine ca nu vor mai fi alesi a doua oara; cinismul intrece orice limita inregistrata in democratiile europene.
Peste noapte, unii devin „independenti” (ceea ce este, in fond, ilegal, oricand acestia putand fi actionati in justitie de catre cei care i-au votat cu sigla unui partid cu tot!) si relativizeaza, oportunist, toate opiniile lor anterioare.
Altii spun in privat ceea ce cred cu adevarat despre guvernanti, pentru ca in declaratii publice sa isi umfle pieptul, ca eroici aparatori ai liniei partidului. „Reprezentarea poporului” care i-a ales au uitat-o cu totul, in numele „mandatului imperativ” al partidului, care ii taraie in solutii proaste.
Guvernantii actuali din Romania nu inteleg ca democratia nu se lasa redusa la numararea voturilor si la stabilirea celui care are un vot in plus.
„Democratia aritmetica” si „dictatura majoritatii aritmetice” au fost criticate plenar de cultura democratica a lumii civilizate, iar un democrat onest stie ca un consens cat mai larg, mai ales atunci cand aritmetica este subtire (cateva voturi in Parlament in plus) sau discutabila (in definitiv, ce ar fi fost daca la alegerile prezidentiale din 2009 numararea voturilor ar fi fost alta? Sau daca se lua in seama victoria in tara a candidatului rival? ) este solutia inteleapta.
Carpaticii democrati de mucava nu inteleg – se vede prea bine – , ce inseamna democratia!
Pana la urma, pentru ei, poporul este cel care nu este bun (dupa cum arata si remarca unuia: „nu se obtin banii de la Bruxelles, caci se lucreaza cu romani!” sau invitatia recenta a presedintelui la „a folosi libertatea castigata pentru a parasi tara”).
Peste toate, cei care administreaza Romania actuala nu inteleg legatura indisolubila dintre democratie si valoarea profesionala a reprezentantilor.
Precum odinioara Ceausescu, puterea apeleaza la persoane de calitate indoielnica, incat, pe de-o parte, sa nu fie vreun pericol de concurenta din partea acestora si, pe de alta parte, sa se poata oricand arunca vina pe cineva.
La randul lor, persoanele acestea reproduc nivelul redus de competenta si onestitate: cei pe care ii numesc sunt, deopotriva, mai curand incompetenti, docili, agresivi, cu destule pete la activ.
O tara care are nevoie, ca de aer, de persoane competente si integre, capabile sa imagineze, sa gandeasca, sa creezeceva util romanului si sa implementeze solutii chibzuite, cade astfel prada unor administratori nepriceputi, sfertodocti, cabotini, analfabeti cu diplome, ajunsi sus prin rude sau proitectie de fuste si de pantaloni, taraturi care o trag in jos. Cu un pret urias, insa, pe care il plateste, ceas de ceas, inevitabil, fiecare cetatean, cetateanul onest, de valoare intrinseca, performant, creativ, dar….fricos !
Peste toate, insa, din pacate, saracia inunda cu repeziciune, din nou, Romania – fapt care ar trebui sa ii puna, cel putin, pe ganduri pe propagandistii politicii din zilele noastre.
Efectele sunt multiple: neputinta capitalizarii, scurgerea rapida de resurse si pierderea prestigiului international.
Bucurestiul este vizitat rar, din complezenta, reprezentantii romani conteaza doar formal (daca nu cumva sunt ignorati sau atipesc la reuniuni, cum se poate observa in tot mai multe filmari), adesea ei nu inteleg problemele puse in discutie, singurele institutii internationale (precum CEPES), care mai existau la Bucuresti, au fost desfiintate, nu s-au putut folosi resursele Uniunii Europene si sustinerea SUA.
La aceste premise launtrice Romaniei actuale, sunt de adaugat – pentru a putea raspunde la intrebarea „ce va fi in trei ani?” – , premise contextuale. Le enumar cat mai succint.
a) Competitia internationala stimulata de globalizare si de criza declansata in 2008 se va intensifica.
b) Centrul economic al lumii se muta in Asia de Sud-Est.
c) SUA ramane principalul actor al lumii, dar China se ridica la rangul celei de a doua supraputeri;
d) Rusia revine printre fortele hotaratoare, iar alianta Franta, Germania, Rusia va avea un cuvant mai greu de spus.
e) Societatile avansate trec deja la „noua economie”, iar „statul social” este supus unei revizuiri profunde si promitatoare.
Ce va fi Romania – in urmatorii trei ani – depinde de ceea ce ea face acum, in conditiile date de premisele amintite.
Nu se poate raspunde concret la intrebarea „ce este de facut?” fara a lamuri in prealabil „cine poate face?”.
Cu datele pe care le are la activ (alegeri fracturate, incapacitate administrativa, imbratisarea modelului african, selectarea mediocrilor in roluri publice etc.) actuala putere – presedinte, guvern, aparat – nu va scoate Romania din cea mai grava criza a istoriei ei moderne.
Daca se va incerca prelungirea acestei puteri – ceea ce este de asteptat sa se forteze – situatia romanilor se va inrautati, fie si in termeni doar relativi.
Eroarea politicii actuale este de directie – inainte de a fi de alte naturi, si ele importante.
Atunci cand – la inceputul anului 2009 – , s-a configurat dezechilibrul bugetar, in loc sa se consulte specialisti reali si sa se caute o directie de dezvoltare pentru Romania, s-a apucat directia comprimarii activitatilor – care a fost si este oriunde in lume contraproductiva. Spus mai simplu: abordarea oficiala din Romania, a crizei financiare si economice inceputa in 2008, este eronata!
Nu s-a lamurit nici un moment provenienta crizei (cum s-a produs criza? ce decizii au fost luate in prealabil? cine le-a luat? a cui este raspunderea?) si se izoleaza, in abordare, deficitul bugetar, ce este acuzat exclusiv, de structura bugetului, ultima se rupe de economie, iar economia de politici si de miscarile din societate.
Izolarile acestea, triple, ar fi chestiune de interes doar euristic daca nu s-ar lua decizii pe baza lor. Aceste decizii nu dau rezultate nu numai pentru ca ating interesele foarte multor oameni, nu doar pentru ca cetatenii sunt afectati si-si exprima nemultumirea. Ele nu dau rezultate, deoarece sunt gresite, tocmai din punct de vedere economic, iar dovada peremptorie este imprejurarea ca nici o tara nu practica astfel de „solutii”.
Romania s-a umplut intre timp de mistificari, care impiedica, inainte de orice, discutarea onesta a situatiei. Se decreteaza de sus ca numai cu o persoana anume „Romania va traversa desertul”. Ca nimeni nu are proiecte alternative. Ca de vina este „criza mondiala”. Ca am fi dupa doua decenii de erori. Si altele. Ca si in anii optzeci, inainte de inlocuirea lui Ceausescu, este de procedat astazi la demistificari si la aducerea pe agenda publica a veritabilelor probleme ale tarii.
Situatia tarii este pe muchie (tehnologic, economic, social, politic, cultural), incat la intrebarea „cati ani vor trebui reparatiei celor stricate in 2009-2010?” economisti de buna calificare spun aproape automat opt-zece ani.
Este adevarat ca Paul Krugman argumenta – nu de mult – , ca si criza din 1929 s-a incheiat abia in 1945!
Eu cred ca schimbarea politica neintarziata din Romania ar pune tara in miscare in trei-sase luni, iar un nou mod de dezvoltare ar putea fi instalat destul de repede, cu cetateni priceputi si devotati.
In putini ani, Romania nu numai ca ar inlatura daunele grele ale lui 2009-2010, dar ar reintra intre tarile respectate ale lumii.
Nu vreau sa proiectam utopii sau sa ne lasam in seama reveriilor. Dar nici nu este cazul sa se cedeze actualelor directii si persoane, demult compromise. Este vorba de a ne clarifica si de a actiona energic, ca altadata la Alba Iulia.
Pun in joc, fie si numai numindu-le aici, sapte concepte ale schimbarii: „stat ca pazitor al ordinii”, „democratie ca forma de viata”, „noua industrializare”, „consolidare a pietei interne’, „independenta justitiei”, „descentralizare prin subsidiaritate”, „reconstructia democratica a statului” si lansarea dialogului in societate.
Deunazi, la Toru? si Roma m-a intampinat aceeasi intrebare: ce ati face in Romania, ce deviza ati recomanda? Am raspuns fara ezitare cu o formula biblica deja folosita cu succes de multe ori in istorie: „Nu va fie frica!” Am adaugat, insa, o formula cu aceeasi origine: „Sa traim in adevar!”.
Curajul si adevarul – ar fi timpul – sa redevina virtuti carpatice!
Dar se cuvine sa fim lucizi: nu pot deveni astfel de virtuti fara actiunea constienta si responsabila a intelectualitatii.
Ce va fi peste trei ani?
Sa raspund la intrebarea cu care am inceput. Daca se continua ceea ce este acum, atunci vom avea o tara lovita de saracie, la coada Europei, in care unii se vor bucura ca au ceva mai mult decat altii, dar toti vor suferi, fizic si nefizic, sub o cohorta de trupeti, care vor avea o victorie poate ceva mai putin stingherita decat a fratilor de spirit, adoptati incult si, poate, involuntar, precum Goebbels sau Sauckel.
Imi amintesc ca, in dramatica dezbatere din Germania anilor treizeci asupra cauzelor prabusirii democratiei in tara sa, Thomas Mann a atras atentia asupra venirii la conducerea tarii a categoriei celor mai necalificati si mai corupti.
In interventia la „Vocea Americii”, din 10 aprilie 1945, celebrul romancier tragea astfel bilantul: „In Germania acum doisprezece ani, ultimii si cei mai de jos, din punct de vedere uman, au venit la conducere si au determinat fata tarii”. Bilantul era trist, catastrofa Germaniei se produsese.
La noi trebuie, oare, asteptata prabusirea mai departe, fie ea si pasnica?
Daca curajul si pasiunea adevarului vor prevala, daca intelectualii acestei tari isi vor spune cuvantul, atunci va fi altfel.
Ne amintim ce spunea Seaton Watson: „toate trasaturile mentionate, mizeria taranilor, brutalitatea birocratica, educatia falsa si o clasa privilegiata, careia ii lipseste orice simt al responsabilitatii sociale, ai caror cei mai privilegiati membri au fost gata sa-si tradeze de la o zi la alta principi¬ile, in schimbul unei primiri la liderul suprem, toate acestea au existat in Romania in grad proeminent”. Iar acestea le scria un foarte mare filo-roman, in cartea Eastern Europe between the wars (Cambridge University Press, 1945).
Citez, in continuare: „Democratia nu poate inflori in astfel de atmosfera. Procesul decaderii a mers in Romania mai departe decat in alte parti ale Europei rasaritene. Nici un progres nu va fi facut pana cand nu se abandoneaza aceste metehne iar o noua abordare va fi pregatita sa-i ia locul. Perioada tranzitiei va fi lunga si dureroasa. Dar atunci cand va fi incheiata, marile energii si calitati ale poporului roman, al doilea ca efectiv si probabil cel mai talentat in Europa rasariteana, ii va asigura acea pozitie onorabila pe care nu a fost inca in stare sa o atinga”.
Nu ar fi cazul ca intelectualii romani, adevarati, cei de valoare intrinseca – nu pilosii, nu rudele inscaunate – asa cum spuneam – , nu cei inscaunati prin „protectie de fuste si de panataloni”, nu cei care au prestat si presteaza serviciul…”in dorul lelii”, dar n-au facut creatie, n-au lasat si nu lasa NIMIC in urma lor; ceva care sa ajute romanul sa creasca, sa se dezvolte, sa se re-dimensioneze, sa se re-inventeze, deci sa prospere???
N-ar fi cazul ca intelectualii romani – repet – , numai cei de valoare intrinseca sa iasa in fata si sa dea jos pe cei care au statut de guvernant – adica s-au vazut alesi si – ce-au zis ei – „da-l dracului de POPOR ROMAN: mie sa-mi mearga bine, de interesele si de afacerile mele care musai trebuie sa creasca !”
N-ar fi bine pentru romanii adevarati, onesti si truditori ca intelectualii sa se decida si sa iasa in fata si sa incheie – astazi – , in sfarsit, acea tranzitie lunga si dureroasa ?