Tag: cuvantul

Rascruce de îngeri …

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Aurelian ROMEO

 

Pruncul


De dincolo de râul de zgura,

se apropie un prunc trandafiriu

pasul avândul curtat

de un înger cu aripi de zahar

si buze ciresii.

 

– Lasatii-i sa zboare, va zic!

Pe ei, pe copii.

Lasati-i sa fie îngeri!!!


 

pe sub gândul de azi


pe sub gândul de azi
mi-am tras un tricou jerpelit si murdar
doar, doar nu s-o vedea
cu fiul meu dintr-o viata anterioara.


colivia a iesit la promenada


din oglinda înnorata,
colivia a iesit la promenada.
mânjita în rosu,
ca inima privita prin gaura cheii.

prin gaura coliviei
cheia se vede de pe acum
liliachie…


apocalipsa în pijama rosie


apocalipsa
cu barba de un cot
deseneaza din fumul oglinzii
singuratatea în pijama rosie.

…………………..

 

Rastignirea dupa Dali


pentru ca asa a vrut Dali,
Iisus sta pe cruce, cu barbia-n piept;
Cerul Îl priveste, de Sus, în desert;
El nu are ochi pentru Tatal,
nici gând,
ci ochii, murind Si-i îndreapta
tot catre omul-pamânt.

 

Din gura pruncilor

 

Plutesc biserici peste tot,
iar soarele rasare
din spatele oglinzii.

Icoane ning din ramuri
si din prunci,
iar luna-si face mantie
din ciucurii cortinei.

 

Suspendat între nori

 

Suspendat între nori,

cuvântul

– de-o tristete vecina

cu clipa.

 

Risipa îl cheama

s-o urce în adânc,

sa-i lumineze cu mormântul sau,

cripta.

 

Rascruce de îngeri

 

Te-ai nascut la rascruce de epoci

Si-ai crescut la rascruce de cruci.

Azi o rascruce de îngeri te-ncearca

Si nu-ntrebi: “Unde Doamne?”,

Dar te duci.

 

Cu ochiul ceasului


tu ma privesti cu ochiul
ceasului,
eu din nisip îmi desenez
colinda;
întreaba marul unde ma
ascund,
când pasul înfrunzit fluiera
cu aripi.

 

Tropotind prin furtuna


Herghelia cailor negri
strapungând prin furtuna.

Selena-i vrajita, acolo-n
astralul târziu
si uita sa-i caute
marii, prin plete

 

 

Mâna care scrie

On By nelursIn poetryLeave a comment

 

de Jianu liviu-Florian


 

 

Noi ramânem, Doamne, rataciti prin minte,

In tipografia vietii, de cuvinte –

 

Tot catând cu ochii, coborâti in file,

Intelesuri albe, din prea negre zile –


Biblioteca vietii, inca ne asteapta,

Sa-i culegem taina, cea atât de coapta  –

 

Pofte de marire, pofte de avere

Scrise sunt cu sânge, lacrimi, si durere –


Vezi o lume care liber, isi alege

Lege – decaderea, si bufonul, Rege –


Vezi prostia insasi, cum se plimba, goala,

Si-o aclama-n voga, gloata triumfala –

 

Vezi copilaria, insasi, intr-o cusca,

Vezi si libertatea, liber, cum te musca –

 

Adevarul insa, n-ai cum  sa-l induri,

Când vorbesc, miliarde, lacomele guri –

 

Si cuvântul, insusi, parca te tradeaza,

E  pustiu in flacari, când catai o oaza –

 

Si ne trece viata, intinzând a scrie

Mâna ce salveaza o faptura vie…

 

 

3 iunie 2011

 


O DUNGA – FIZIC – INEXPLICABILA

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian Botez

O DUNGA – FIZIC – INEXPLICABILA

aud – undeva – ecoul degetelor

mele – batând un

ecou de mars – pe un

ecou de margine de masa

viata mea s-a jucat la

zaruri – si

toti câti au pariat pe ea – au

pierdut

stafiile degetelor mele au

înconjurat – în hora tacuta

jilava si rece – stiloul – si l-au silit sa se

miste – în sensul celor

scrise aici

…ferestrele s-au înfundat – negre – cu

liniste: pe sub pragul

inimii mele – se scurge

catre plamânii mei – învinsi

istoviti – care de mult s-au

predat – gazul otravitor (lingând

timpane – amintiri aeriene

de mult uitate priviri) – al

amaraciunii

…mestec proaspete flori de

salcâm – si mor: ramâne – din

toate – un surâs – excesiv

întins pâna sa plesneasca – de

rabdare

…elasticul surâsului rabdarii

s-a rupt – în toate partile

dintr-odata…

…de fapt – sora de salon care sta

aplecata peste patul unde scrie c-as fi

fost eu – se sterge de zor – pe obraz

de o dunga

rosie – fizic

inexplicabila

***

SOLUTIA

se întâmpla atâtea

lucruri – în lume – total

inutile – exasperant

inutilizabile

„- a iesit o carte

extraordinara!” – „-…toate

cartile care ies – sunt

extraordinare…” – „-se striga – de

undeva!” – „-…de peste tot

se striga – de

foame – de

moarte – de

sanki…”

„- a murit un

presedinte!” – „-…au murit atâtia

presedinti..unul dupa

altul…” – „-…si papa…” – „- …si

papi au murit

sodom…”

„- a înviat

unul…” – „- …mereu

învie câte

unul – asa

demonstrativ…”

…ce-i de facut – ca sa atragi atentia într-o

lume – în care – toate

faptele – devin lucruri:

lucruri mucegaite – de

dezinteresul general si

total – lucruri care

se rotesc în gol

inutil?

cum sa atragi atentia asupra

sângelui care

picura – gâlgâie – foarte

real – din cascate

rani – fara nicio intentie

ascunsa – ilicit filmata – de a se mai

întoarce la

inima – cum sa faci sa atragi

atentia – asupra

horcaitului – aspru ca

aripa diavolului… – …asupra

ultimului – …fara „va urma” – fara

„partea a doua – secondo tempo” …! –

strigat de suferinta zvârcolita – si

moarte – cu dintii înfipti – buldogeste – în

beregata?

…lasi bratele-n jos – a

neputinta – apoi – straluminat de-o

idee – te duci în piata – la

rachetii moldoveni – si cumperi un

AKM: te duci

cu pusca automata sub brat – agale – pe

rând – la fiecare acasa – la

toti cei care ti-au trântit – data trecuta

usa-n nas – plictisiti de

avertismente si

exasperari fara

„play back”

…rânjind – privindu-l – pe primul

drept în ochi – fara sa

ochesti – tragi în plin – tragi pâna-ti

frige-ntre degete teava – urlându-i celui

acum interesat – pe când se prabuseste – strângându-si

între palme – spasmodic – pieptul bolborosind de

sânge: „- ei – ai mai murit undeva

cândva?”

„- …asta

nu…” – va mai apuca sa

suspine

…si asa

la toti – tuturor – pe

rând… – pâna când

nu va mai exista credinta nimanui în

trucajul mortii – si

nu vor mai exista spasmuri

cumplite – ca

forme ale plictisului generalizat –

cu cascaturi trosnind

alene – molima

a virtualitatii

demente – decadentei

molatic funebre

…de aici – va

începe

iar – lumea

curata – lumea

ochi viu în viu ochi – nu ochi în

stricla – sticla-n ochi

…Craiasa Zapezilor

Otravit Aburite – va

sucomba – spre

Triumful Înrourati

Tradafirilor

***

NU FACI CONVERSATIE CU UN ASASIN

nu faci conversatie cu un

asasin: îl distrugi – si

atât

ce sa mai discut eu – spre exemplu – cu

Moartea – care a dansat

ca un dervis dement – prin

toata viata mea – adâncind – în

pamânt si în

ceruri – pâna la

nevedere – tot ce-am

iubit?

acum – am prins-o în

fundatura Poeziei: îi înfig

pumnalul Cuvântului în piept – prompt si cu

Majestuoasa Tacere – si

pâna când nu vad cum ochii ei devin

cer înstelat si

liniste a Gradinii – n-o slabesc

nu faci conversatie cu un

asasin: îi scoti

pumnalul Cuvântului din piept – si vezi

vezi cu ochii tai naboind (prin

monstruoasa – cosmica ei rana

deschisa) – florile în gradini

***

INTERVIU CU ILEANA SIPOTEANU

On By nelursIn InterviewLeave a comment

de Viorel VINTILA

 

Ileana Sipoteanu este o artista împlinita, atât pe plan profesional cât si familial. Daca v-ati întrebat vreodata care este formula fericiri în viata sau care este formula matematica care are ca rezultat fericirea, Ileana Sipoteanu a gasit se pare formula magica…

 

Formula de succes a fericirii este: 25+20+15… adica, 25 de ani de cariera artistica si de succes, plus 20 de ani de casnicie alaturi de cunoscutul compozitor Dumitru Lupu în urma caruia a rezultat cel mai frumos si important produs al unei iubiri frumoase si adevarate – Dumitrana, acum în varsta de 15 ani.

 

Muzica Ilenei Sipoteanu, unde cuvântul iubire este omniprezent în mai toate melodiile ei, uneste suflete, stârneste nostalgii si da speranta celor care-si cauta dragostea si iubirea… vocea calda si sensibila a artistei se regaseste în slagare de succes ca „Ce mult te-am iubit”, „Cine mi-a luat iubirea”, „Iubeste-ma asa cum te iubesc”, „Ma voi gândi la tine”, sau „Ai venit prea tarziu”… ca sa amintesc doar câteva din melodiile de succes care au marcat cariera muzicala a Ilenei Sipoteanu.

 

Cariera artistei cuprinde peste 100 de cântece înregistrate dar si prezenta în câteva filme românesti ca „Singuri de revelion” (2005), „Mulineta Rosie” (2005), „Pestele Verde” (2006), „Trupa de show” (2008), „Dramaticus” (2009) si „CRIZA SRL – Iubire Elena” (2010, regia Geo Saizecu), Ileana fiind si absolventa a Facultatii de teatru „HIPERION” (1992-1996).

 

Recent, am avut placerea sa stau de vorba cu Ileana Sipoteanu, deoarece eram curios sa vad ce mai face o artista din vechea generatie, a carei muzica, este în opinia mea, nemuritoare, muzica care în ziua de azi, din pacate, se promoveaza mult mai greu în comparatie cu muzica din noua generatie. Cred ca ar trebui sa existe un singur criteriu care sa faca diferenta, si anume: muzica buna si muzica proasta!

 

Viorel Vintila: Am sa trec peste orice introducere protocolara si am sa te  întreb direct, ce face si cum se simte Ileana Sipoteanu?

 

Ileana Sipoteanu: Faptul ca sunt alaturi de familia mea si ma aflu pe malul Marii Negre, ma face sa ma simt foarte bine. Odata cu venirea verii ne putem bucura de razele soarelui, de apa marii, a carei culoare se schimba de la o zi la alta, de nisipul fin pe care multi il calca pur si simplu în picioare, unii facând jogging, altii plimbându-se agale, dar si de muzica pe care o auzim la agapele din apropierea Marii Negre.

 

Viorel Vintila: Ileana, când ai debutat pe scena muzicii românesti si cu ce melodie?

 

Ileana Sipoteanu: Am debutat în anul 1986 pe scena festivalului de la Mamaia, la sectiunea interpretare, cu doua melodii în prima auditie: „Nu sunt vorbe câteodata” si „Când amintirile le retraiesti”, muzica Dumitru Lupu si Vasile V. Vasilache. În anul 1987 am participat la Mamaia cu melodia „Ce mult te-am iubit”, muzica Dumitru Lupu, versuri Mala Barbulescu, una dintre cele mai frumoase melodii de atunci care, dupa parerea multora, ar fi meritat trofeul, trofeu care însa nu s-a acordat în acel an, pe motiv ca erau prea multe melodii bune, asa ca ne-au oferit titlul de laureat.

 

Viorel Vintila: Fata ta, Dumitrana, care acum are 15 ani, îti calca pe urmele tale? Crezi ca va urma o cariera muzicala?

 

Ileana Sipoteanu: Dumitrana cânta de la 3 ani, a facut pian si chitara de la 6 ani si a petrecut ore în sir alaturi de tatal ei în studio si eram siguri ca va urma si ea o cariera muzicala, dar din pacate în ultima vreme nu mai este atât de implicata. Mie îmi pare rau pentru ca are o voce buna si cânta curat si frumos. Pâna la urma, Dumnezeu ne va arata calea cea buna si sper sa faca ceea ce-i place cu adevarat.

 

Viorel Vintila: Cum ti se pare noua generatie, în comparatie cu generatia ta? De ce foarte multi din generatia ta s-au pierdut, sau mai bine zis au fost abandonati de casele de productie si de posturile TV si de radio? De ce în strainatate cântareti de vârsta a doua si a treia rezista si înca umplu salile de spectacol cu muzica lor, pe când la noi sunt uitati undeva într-un raft prafuit de timp?

 

Ileana Sipoteanu: Fiecare generatie care paseste pe drumul muzicii, al teatrului si dansului, gândeste ca este o generatie de aur si îi priveste pe predecesorii lor cu o condescendenta regeasca. Unii au o rautate viscerala împotriva unora care chiar nu au gresit cu nimic fata de ei si exista un sentiment de animozitate pe care nu-l pot explica. La radiouri multi si-au construit cariera pe o imagine falsa, de scandal si cu tot felul de invidii. Eu nu am invidiat niciodata pe nimeni, stiind ca Dumnezeu m-a înzestrat cu tot ce-i trebuie unui artist normal, dar care nu si-a putut construi cariera asa cum si-ar fi dorit, liber, fara a depinde de altii pentru a promova o piesa sau lansa un CD. Am avut noroc ca sunt o interpreta care a lansat piese frumoase si melodioase cu un mesaj care a mers direct la inimile oamenilor si am colaborat cu textieri si compozitori de exceptie. Nu ma simt abandonata decât de catre cei care care nu ma difuzeaza pe mine ,probabil pentru ca nu ma plac, dar este pacat ca nu se tine cont si de gusturile publicului larg. Casele de productie vor „marfa” care sa se vânda la secunda, pe când eu si cei din generatia mea nu avem aceasta „marfa”, ci doar muzica de calitate. Când lumea ma întreaba de ce nu mai apar la TV sau la radio, îmi este greu sa le dau un raspuns. În strainatate, mass-media este cea care le ofera artistilor dragoste si apreciere, plus sunt platiti pentru asta si sunt iubiti de public.

 

Viorel Vintila: Sunteti o familie fericita care rezista de peste 20 de ani. Cum reusiti si care este secretul?

 

Ileana Sipoteanu: Nu cred ca exista o reteta speciala sau un secret anume al unei familii unite care sa reziste în timp. Într-o casnicie nimic nu este perfect, asta sa fie clar, dar daca stii sa lasi de la tine, fara a fi ipocrit, daca stii sa echilibrezi lucurile, dar fara a le complica, daca te gândesti mai mult la copii decât la tine, dar fara a exagera, atunci se poate parcurge firul vietii si sa ai o familie armonioasa fara probleme. Noi, eu si Dumitru, împlinim anul asta 25 de ani de când ne-am cunoscut si în acelasi timp 25 de ani de cariera pentru mine.

 

Viorel Vintila: Spune-mi te rog ceva despre Ileana Sipoteanu care nu este stiut de marea majoritate a publicului românesc…

 

Ileana Sipoteanu: Îmi place sa calatoresc, sa vizitez locuri deosebite, îmi place sa-mi cumpar tot felul de suveniruri, îmi plac copiii, florile animalele si oamenii. Îmi place sa merg la ski si sa pescuiesc, pasiuni pe care le mosteneste si fiica mea, Dumitrana. Îmi place mult sa dansez si sa gatesc si ca mai toata lumea din ziua de azi, îmi place sa interactionez si sa socializez pe Facebook.

 

Viorel Vintila: Ce planuri de viitor ai? Ce proiecte muzicale sau de teatru ai si ce ti-ai dori cel mai mult în viata ta sa se întâmple?

 

Ileana Sipoteanu: Nu îmi place sa vorbesc despre planuri de viitor, la mine pur si simplu se întâmpla… atunci când avem idei si timp le punem pe hârtie. Mi-as dori sa avem cu totii o viata mai frumoasa, sa ne implicam cât mai mult în educatia copiilor nostri si sa avem întelepciunea de a ierta (nu de a uita) pe cei care ne-au facut rau.

 

Viorel Vintila: Multumesc mult pentru acest interviu si iti doresc multa fericire si succese atât pe plan familial cât si profesional. Ai vreun mesaj de final pentru iubitorii de muzica în general si pentru fanii tai în special?

 

Ileana Sipoteanu: Multumesc la fel! Iubitorilor de muzica le doresc sa aiba puterea de a selecta si a trece prin filtrul gândirii tot ce este frumos si adevarat în arta, iar fanilor mei le doresc ca existenta lor sa se converteasca în „Refrene de iubire”… titlul unui CD de-al meu.

 

18 mai 2011

România


ÎN VISUL GRADINII

On By nelursIn poetryLeave a comment

de Adrian BOTEZ

 

ÎN VISUL GRADINII

în visul Gradinii ma voi odihni

si – de n-am fost smerit – acum voi fi:

pluteasca-mi mantii de senin pe umar

deasupra mea-i un stol de îngeri fara numar!

 

…si mintea-mi toarce preacuminte struna

si inimii i-am dat – pentru iubiri – arvuna:

s-a luminat fereastra Preacuratei –

sunt trubadurul asteptat al soartei…

 

…n-aduc suspin – nici fumuri de marire

doar inorogii blânzi ai Cosânzenei:

sunt doar vazduh – parfume si uimire

 

sfioasa raza-aprind – spre voalul genei…

…îngenunchem minunii de candoare:

Regina-n Cânt de Dor – Privighetoare!

***

 

VREMEA DREPTATII

 

suntem – cu totii – doar buni de pacalit

augustinprostii – claunii din reclama:

am obosit mortal si gura s-a coclit

timpu-i ca dracii-si schimbe sânge-n zeama!

 

nu am dat geana-n geana – toata viata

de-atât nedrept si-atâtea umilinte…

e-o mâna ce va strânge gâstireata:

sunt eu si-o stea – leproase constiinte!

 

nu veti scapa nici daca va-nghititi fiinta

e-un ceas si-un loc a dare socoteala:

deja peretii-s plini de scorojeala

 

deja vi s-a uscat – în fruct – putinta!

…porunca-a dat Satanei – Blândul Hrist

sa-si înceteze jocul – crud si trist!

***

 

 

 

MUSTRAREA DOMNULUI

 

verdele plin al gradinilor – precum

buzele tinere – mereu dornice de

sarut

 

albastrul sever al

cerului – ca sa nu se faca

seaca

destrabalare – trimite

peste gata de învapaiere – frunzele

Gradinii – o boare – subtil

mustratoare: „ati

jurat – sa-l asteptati – curat – pe

Mire! – altfel

unde si din ce va fi

Rodul?”

 

…dar îngerii-pasari – curteni clevetitori

preaguresi – înca amâna

auzirea raspunsului – acolo

Sus… – spre unde

toate – buluc – fara întrebare – si

vesel – s-au dus!

 

***

 

CERSETOR LA DOMNUL

 

cersetor la Domnul – asasin de regi

cu ochi de agheazma vin la-naltul Tron:

am zdrobit în colburi înmultite legi

totusi – Mântuirea stiu ca nu e zvon!

 

osânda-mi se cânta prin copaci de rai

începutul lumii a-ngânat-o-ntâi:

pacatele toate sunt pe mine strai

vin la Hrist sa-mi fie – iarasi – capatâi!

 

ma târasc pe coate – picioarele-mi cioate

sângele îmi striga Numele din Cer:

am trecut prin viata – biruit-am zloate

 

nu ma mai spaimânta niciun temnicer!

…îngeri – Doamne – iarasi – prispa-Ti în lumina:

stiu ca-Ti scaperi lacrimi în biata mea tina…

***

 

 

SARCASMELE LUI DUMNEZEU

 

monstrii – sarcasmele Lui Dumnezeu

ori geniile – fapturi sub stele-uscate:

din Paradis în iaduri – alungate

pastrând – în fata – -oglinzi cu chip de zeu

 

de geamatul de monstru nu te-nfiori

Parinte – iar lacrima de genii

– …giulgii însângerate printre flori… –

te coafeaza – fulger de milenii!

 

târascu-si largfirea pe sub poala Ta

cutremura-si – sub dezmatul Cuvântului

toti solzii mortii – -armura lor preagrea

 

…cum s-ar mai darui-aripii vântului!

…dar dorul lor saurian – arhaic

Tu îl tratezi c-un pârtâit prealaic…

***

 

 

SONETUL TIMPULUI

 

trece vremea – trece vremea – trece vremea

alergai prin viata – bestie nauca

trece vremea – trece vremea – trece vremea

nu-nvatai sa cer – nici cum este de duca

 

n-am încredere-n lumina sau în noapte

te privesc chiorâs doar pentru ca existi

pentru mine codrul nu mai are soapte

pentru mine-n ceruri îngerii sunt tristi

 

un biet suflet – suflecat de minte

se târaste-n praful portilor de rai

nu-si gaseste lacrimi – nici cuvinte

 

de rugat pe Maica Florilor de Mai

…trece vremea – trece vremea – trosnesc grinzi:

au ramas din mine doar cioburi de-oglinzi

***

 

„POEME CU STATUI” – O CARTE PREZISA…

On By nelursIn Culture, poetryLeave a comment

Ma bucur de fiecare data când ochii unei carti vad lumina tiparului! Da! Cuvântul ne-scris e ca un copil ne-nascut!

Astazi, 4 mai 2011, un tânar cu nume Ioan-Emanuel Gruia, vine spre noi cu un asemenea dar – „Poeme cu statui”! Am citit cartea si ea s-a vrut citita… Dintre copertile ei razbat, precum de sub dalta flamânda, aschii de lumina, rob al focului nestins ma stiu, strainul mirosind a poezie, eu nu doresc sa fiu o umbra fara zile, e moarta o umbra, porturi fara zare… Întâmplator sau nu cartea cuprinde 33 de poeme!

As îndrazni sa spun, este o rastignire voita, niciodata duruta, pe crucea poeziei, când putrezea vecia în ultimul ei ceas… Asemenea pu-treziri o sa întâlniti mereu în aceasta gradina, în care gradinarul si-a aruncat semintele într-un amurg putrezit… Ecou putrezit! Da! Aceasta e spre o noua trezire!

Moartea fara Viata nu exista! Câta vreme Perfectiunea este Dumnezeu, iar omul – mai putin ca perfectul.

Se vede pe alocuri fragezimea pasilor, m-as coborî din lut în Poezie, m-as înalta din lut în poezie – îndraznesc sa-i spun autorului, ea – Poezia – întotdeauna e mai presus decât lutul…, precum sufletul, se vad uneori aripile aparent inegale, pregatite pentru zbor, se simt adieri placute venind dinpre Eminescu, Bacovia, Blaga! Exista asemanari! Si lanurile de grâu se aseamana între ele!

Emanuel Gruia însa are vocea lui, statuile din poemele sale nu dorm! Se aude limpede respiratia lor oftând filosofic! Prefer o lume veche. Filozofie si venin! Veninul atât de dulce uneori!

Exista poezie aici, o poezie, care am credinta, va purta un nume – Emanuel Gruia! Sa-i spunem, la fel de curat si fara invidie-bine ai venit, prietene, cu aceasta amfora în mâini, amfora plina de mir, în biblioteca sufletului nostru! Cuvintele acestea îti spun acum si aici – Ai grija de harul care este în tine!

 

Nicolae NICOARA-HORIA, Arad mai 2011

OCHIUL LUI DUMNEZEU ÎN CÂTEVA DIN POEZIILE LUI EUGEN EVU

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

Denumita „Ochiul lui Dumnezeu” aceasta nebuloasa este o formatiune interstelara, la 700 de ani lumina de Pamânt, în constelatia Varsatorului. Ea a fost descoperita de astronomul german Karl Ludwig Harding în 1824. Cea mai recenta fotografie facuta „Ochiului lui Dumnezeu” este realizata de European Southern Observatory. (Helix Nebula NGC 7293 – http://en.wikipedia.org/wiki/Helix_Nebula).

***
„La început a facut Dumnezeu cerul si pamântul. Si pamântul era netocmit si gol. Întuneric era deasupra adâncului si Duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor. Si a zis Dumnezeu: «Sa fie lumina!». Si a fost lumina. Si a vazut Dumnezeu ca este buna lumina si a despartit Dumnezeu lumina de întuneric.” (Biblia, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucuresti, 1982, Facerea, Cap. 1:1-4, p. 11.). „Si duhul lui Dumnezeu se purta pe deasupra apelor” era de fapt ochiul lui Dumnezeu, care percepea ca totul nu era decât o mare de întuneric, o nebuloasa. Ochiul lui Dumnezeu este biruinta luminii asupra întunericului, asupra linistii universale si de netulburat de la începutul veacurilor. Formatiunea interstelara descoperita la 700 de ani lumina este foarte noua în comparatie cu ochiul ancestral, zugravit pe frontispiciile bisericilor, sau în mijlocul cupolei lor centrale. Ochiul lui Dumnezeu este cel ce vede tot, înregistreaza tot, dar nu spune nimic. Se zbate, dar tace. Uneori plânge, alteori râde. „Ceea ce se exprima e ceea ce semnifica/ Transfer între tot ce e viu/ Pentru a spori misterul zglobiu/ Constelatia-n sâmburi se ramifica.” (Dialog cu Maria). Alteori scruteaza lumea „Ceva prin ochii tai/ se uita-n lume.” (Lumina care vede … Tau). Lacrima ochiului lui Dumnezeu este roua florilor, în diminetile proaspete de vara, umplute de un soare bine-facator si datator de viata si energie.

Încadrat în triunghi, ochiul simbolizeaza Sfânta Treime (Tatal, Atoatevazator, Fiul – uman construit si nascut de Sfânta Fecioara Maria, dar nu zamislit de om, „nascut, iar nu facut” – spune Crezul – si Sfântul Duh – spiritul lui Dumnezeu, „care plutea peste ape”). S-a speculat ideea ca, încadrat în triunghi, ochiul lui Dumnezeu ar fi un însemn heraldic, masonic. Consideram ca este doar frumusetea senina si deplina a lui Dumnezeu Tatal, ochiul care vegheaza în permanenta asupra noastra, protejându-ne, ferindu-ne de tot ce-i rau, prevenindu-l, impiedicându-l. Este constiinta si sufletul nostru, un altfel de dialog al omului, care intra cu evlavie în biserica si se roaga, vorbind direct cu Dumnezeu. Atunci, în acele momente, confesiunea ar putea fi cea mai sincera. Oricum, din acest punct de vedere, ca stare si traire ea este unica si irepetabila! Îmi amintesc ca undeva în Moldova, pe frontispiciul unui spital (cladire veche, crenelata la acoperis, deci cu o arhitectura oarecum ciudata pentru un astfel de asezamânt), era pictat în triunghi ochiul lui Dumnezeu. Nici comunistii nu l-au sters. M-am întrebat si atunci ca si acum de ce era acolo si nu pe o, sau într-o biserica? Ochiul lui Dumnezeu proteja bolnavii, le dadea sanatate, le insufla speranta în vindecare.

„Exista dictatura constiintei si deci una a subconstientului. O a treia cale pare a fi cea dintre veghe si vis (sau starea de veghe si starea visatoare, specifica poetului). Subconstientul este Eul cromozomial?” (Jurnale, de Eugen Evu, 2010). „Ceva prin ochii tai/ se uita-n lume./ Cu-aceiasi ochi în palma/ vezi bobul de orez/ Puzderia de stele, Numar-nume/ si deopotriva forme,/ morfostructura cum e,/ sinapsa dintre neu (T) roni/ si Miez…” (Lumina care vede …Tau). [”That something in your eyes/ will look around the world./ Those eyes in your palm/ will gaze at the rice grain/ The billions of stars,/ the Number-name/ and similarly – shapes./ the morphostructure is /the synapse in between the new (T) hrones /and the Cores…”] – (The Light that Sees … The Tau). Cel ce cuprinde totul cu privirea, (EL Roi) de la întregul Univers, pâna la bobul de orez, EL, ELOHIM (Dumnezeu Atoatecreator) din miliardele de stele/ sori, numarul UNU, Dumnezeul omenirii conceput de noi doar din ultimii doua mii de ani, atât de putin în comparatie cu imensitatea inexistentei timpului, pentru ca mintea omeneasca si atât cu greu poate cuprinde, întelege si patrunde, Numarul-nume [UNU-EL] de la care toate au pornit si care este morfostructura de baza în sine, Neu (T) ronul, (adica Stapânul cel mai Recent/ cel mai Nou al noului (T) ron sau chiar Neutronul în sine, esenta pura, care a putut sa puna totul în miscare si de la care toate au pornit, dar în acelasi timp însusi Miezul lui, puritatea întruchipata, mintea nemarginita, de necuprins care a creat Formele, Numarul-nume este – conform fiosofiei hinduse – (v. Upanisadele) a fost si va fi într-o permanenta stare de prezent.

De aceea spunem ca timpul ca forma de masura nu exista decât într-o raportare a omului si o nevoie a lui de referinta la ceva anume, clar, fix, ca la un punct de sprijin. Ramânem în acela?i registru al luminii cibernetizante neu (T) ronale, implorând puterea divina sa ne dea „inspiratia ei” ca sa ne putem izbavi prin ferire si distantare de seductia fascinant-periculoasa, în final mortala, a femeii hiper-cerebrale întruchipata de Medusa-Gorgona. Iar si iar, repetat ciclul la nesfârsit în istoria Universului, ochiul memoriei impregneaza existentei limitate simbolic într-o ora ce se scurge, în nisipul din clepsidra = „viata noastra”, tot ADN-ul lumii. „Memoria se impregneaza /în nisipul de clespidra /al vietii noastre…” La final, când ciclul vietii s-a terminat, nisipul s-a scurs, clepsidra se rastoarna, universul ei miniatural reluând totul de la capat. Gestul rasturnarii are efect devastator, de cataclism, iar tot ceea ce s-a impregnat în memoria evolutiva a scurgerii nisipului din clepsidra, nu mai este decât o hidra hâda cu aspect apocaliptic-înfricoator de Medusa-Gorgona. În fractiunea de secunda în care se intervine asupra clepsidrei prin rasturnarea ei, ciclul Universului se reia de la capat, baza ei fiind perfect curata, Stapânul Neu (T) ron (sau al noului (T) ron) reusind, prin miscarea pe care o declanseaza, sa asigure sinapsa sau punctul de legatura dintre Neutron (ca particula infinitesimala a nucleului atomic) si Miez-ul în sine, adica, religios vorbind „La început a fost Cuvântul si Cuvântul era la Dumnezeu si Dumnezeu era Cuvântul”, sa împleteasca cele doua spirale ale ADN-ului existential prin unirea cu elementul religios/ de Sine, (T) Tau – prin crucea Sf. Anton, prin suferinta. („Memoria se impregneaza/ în nisipul de clespidra/ al vietii noastre…/ Memoria uneori este o hidra,/ sau o Medusa Gorgona…” – Medusa Gorgona -. „Memory gets impregnated /with the sand of the clepsydra /of our life… /Sometimes memory is a hydra /or a Medusa-Gorgona…” – Medusa-Gorgona).

Se ajunge, pe cale de consecinta, la Starea cea Buna, care are ca punct de plecare tot linistea adânca si de nepatruns a nocturnului, care singur poate vedea tot ceea „ce e de vazut”. Se reia aceeasi idee de mai sus, exprimata cu o tusa mai clar perceptibila omului. Rabdarea reluarii nenumaratelor cicluri ale existentei, indiferent de forma ei de manifestare, nu este decât o contopire, „o împreunare” aproape orgasmica a „Starii bune”, a Sinelui bun, creator, luminos, solar cu luna plina, asimilata în întregime visarii, poeziei, prin preluarea reflectarii acestei contopiri în creier (adica tot în sau la nivel de „neu (T) ron”, ajungându-se iara si iara de unde am plecat, de la „Numarul UNU-nume” în iuresul controlat al starii „de cosmos /în circulara /miscare”). „Creierul /Micul soare” ce „pulseaza /cu lumina lui/ iubitoare” este, de fapt, aura din jurul capului sfintilor pictati pe icoane, este sinele nostru pur.

Exista o rugaciune a sufletului, profunda, chiar daca adaptata modern: (Ruga profana) „Doamne, fereste-ma si inspira-ma a ma feri /de femeia hiper-cerebrala…/ Si adu-mi aminte sa îmi râda si ochii,/ nu doar ridurile…/ Si sa rezist a ma iubi cât sa pot iubi si pe altii…/ si oglinda sa-mi fie – sarutata cu ochii – nu sticla rece,/ nu moartea rece a silicatilor, ci luciul apei,/ senin. / si cum Eminescu te rugase:/ „Pe mine, /Mie reda-ma!” (Oda în metru antic). (A Profane Prayer) „God, protect me and give me Thou inspiration to protect myself /from the hyper-cerebral woman… /And remind me how to laugh with my eyes /And not only with my wrinkles… /And to resist in loving myself in as much as I love the others… /and make it a mirror for me – kissed with the eyes – not that cold / lifeless glass, /not that cold death of the silicates, but that shiny serene glass /of the water. /And like Eminescu who had prayed Thee: /”Restore me /To my own being!” (Mihai Eminescu, ”Poezii – Poems”, Editie bilingva, Traducere de Leon Levitchi si Andrei Bantas, Editura Teora, 2005, Ode (in ancient meter), p. 323).

Litania, rostita pios si cu suflet curat, exprima teama „de femeia hiper-cerebrala”, (nenumita MOARTEA, ca la Cezar Ivanescu) dar si o dorinta profunda de a se bucura de ea si de a „râde si cu ochii” la ea, „nu doar cu ridurile”(urât, crispat, rece, taios, distant, înfricosator). Spre deosebire de Cezar Ivanescu unde Moartea este femeia urâta, repudiata, detestata, dar în permanenta râvnita si dorita cu ardoare, pasiune, ciuda si neputinta de a scapa de obsesia ei („Asteptându-ti moartea /Vesnic matern sex încreat al mortii”, sau „O, mai singur e ca moartea /Trupu-mi gol frumos si viu !/Timpul mort mai lung se face /Os de mort într-un sicriu !/Ai trecut râzând, femeie, /Gura eu ti-am sarutat, /Gura-ti rosie, femeie, /Nici o umbra n-a pastrat, /Timpul dus n-o sa mai vina /Tânar eu n-o sa mai fiu !/Timpul mort mai lung se face /Ca un mort într-un sicriu.” – Corpus, „La Baaad”, Editura Cartea Româneasca, 1979, p. 18), jertfa, la Eugen Evu, ajunge sa fie totala, neconditionata si neconditionala, ba chiar exprimata cu bucurie: „Si sa rezist a ma iubi cât sa-i pot iubi si pe altii”.

Plin de rabdare si întelegere, plin de speranta si lumina pura, ochiul lui Dumnezeu, însusi ochiul Sinelui, al „numarului-cuvânt”, „ochiul semintei”, „duhul de sine flamând /dintre Sine si numar-cuvânt” „rabda în iarna”. Atent scrutator, dar supus contopit ca om în speranta unor „consolatoare iluzii” si „iubiri decazute” se autoanalizeaza ca Sine (divin) sau ca om-poet (demiurg, creator) sperând repetitiv poate (noi oamenii nu avem de unde sa stim, iar asa-zisele vieti anterior traite conform teoriei reâncarnarii sunt tot dintr-un trecut extrem de apropiat, daca e sa ne raportam la imensitatea Universului coplesitoare si de neconceput cu mintea ca spatialitate a timpului) în „Starea cea buna”, „cea care zideste”. Cu fiecare ciclu existential, cu fiecare rasturnare de clepsidra, sinaptic vorbind, „verbul se daruie” în „ceea ce se exprima”, în „ceea ce semnifica”, pulsând viata în orice, în „plânsul care cânta”, în „pomul înflorit”, asigurând „transfer între tot ce e viu”.

Repetabila memorie care contine ca un Codex aureus codul numeric impregnat de Sine în spirala ADN-ului, „sâmbure în care latenta devine”, nu este altceva decât miracolul vietii ce se înnoieste mereu („Ochiul semintei rabda în iarna /sa se faca ziua iesind din pamânt /astfel si duhul de sine flamând /dintre Sine si numar- cuvânt. //Consolatoare iluzii, iubiri decazute /Prin aceea ca vor sa ia în stapânire /Starea cea buna e cea care zideste /Da trup din ce pierzi, omeneste” … „Se daruie verbul în toate pulsând /Plâns care cânta, pom înflorit.” … „Ceea ce se exprima e ceea ce semnifica /Transfer între tot ce e viu” … „Aici, în clarul vazator întuneric /Memoria contine codul numeric /Codex aureus, starea de bine /Sâmbure în care latenta devine. //Tu, care esti fiindca Sunt! /Duh râzând! /Când mi te darui te-aud luminând.”
______________________________________
*Din volumul în pregatire „Dialog cu Maria”

Muguras Maria PETRESCU
aprilie 2011

.

PRIVIND FLORIILE (POEME)

On By nelursIn literature, poetryLeave a comment

LASATI COPIII SA SURÂDA A FLOARE! Iubind Cuvântul, cuvintele mi-s muze, lumina lor balsam, mir si cântare. Doamne, lasa-ma în aceasta ruga de floare! Alunga-mi din par frunzele vestejite! E atâta primavara în bulbul de floare, ca rodul lui da binecuvântare si pace. In cuibul Nadejdii, Credinta e Floarea românului, ce nu-si scutura niciodata petalele, ci numai mireasma. Cu zavoare de crin. ferestrele inimii îmi sunt închise… Ce Floare mi le va deschide? Cine mi-a luat mugurii Copilariei si-a pus în loc rasad de abanos? Lasati Copiii sa creasca prin flori! Lasatii sa puna rasad cu mânutele lor de petale! Lasatii sa-nmiresmeze tarâna, ca pâinea scoasa din tast! Lasati Copiii sa surâda a floare!   AS VREA Sufletul Copilariei, sa creasca ca un Copac cu flori… Sa-l altoiasca albinele cu credinta lor… Din fructele adolescentei sa dea tuturor… Din crengile mature sa-mpleteasca cosuri de flori… Trunchiul secular, miresme de carti sa rodeasca… BINECUVÂNTARE DE CRIN Floarea… Între cer si pamânt, Pamântu-i e pâine si Ceru-i este vin. Din iia florilor Inima lui Hristos e tesuta de mânute de prunci… Lumina… Floare de taina. În candela ei, arde copilaria noastra. Mireasma florii e o chemare. Sau o amintire dintru-nceput? Atât de aproape îmi sunt Florile… Le simt rasuflarea. În Tainele lor ma descopar pe mine. Gândurile albe mi se aprind din polenul lor… Lumina florilor ma filtreaza, ca pe o Camase de mire, pe care se arunca sortii lui Christ. Sa fie o binecuvântare de crin?   MILA FLORILOR Florile, primesc lumina de la îngeri… Mladiindu-ne bucuria, o zamislesc în noi . Ne cheama din noi, dorul de Dorul nemarginirii. Cor de albine, plâng idilele lor, zugravite pe aripi-curcubee. Fluturasii, pierd din soare ascunzându-se în mila florilor. Gheorghe Constantin NISTOROIU Florii 2011

Promisiunea celui mai mare miracol

On By nelursIn Biblia, Incurajare, Mantuire, MiracoleLeave a comment

„Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 38)

“Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7: 46)

Aproape întotdeauna Isus si-a surprins ascultatorii prin afirmatiile Sale extraordinare si nemaipomenite. El venea cu o noua învatatura coborâta din Cer de la Dumnezeu- Creatorul universului, o învatatura de dincolo de timp – atemporala – din vesnicie, si care e mai presus de judecata umana.

Se stie, nu numai ca se zice, dar asa si e- Adevarul îl supara pe om, desi normal ar fi sa nu-l supere, deoarece adevarul îl ajuta sa se îndrepte în directia buna.

Intr-o imprejurare, Isus a spus: “Veti afla adevarul si adevarul va face liberi.”

Numai adevarul ne poate elibera de orice superstitie, de orice minciuna si de multe alte lucruri asemanatoare. Când ai acces intelectual la informatiile exacte si complete dintr-un domeniu cum ar fi astronomia, pentru exemplificare, atunci vei li liber de toate dogmele existente care aduc atingere intr-un fel sau altul domeniului de care vorbim, care altfel iti pot incorseta si altera cugetul si gândirea.

In fapt, Isus le spunea intotdeauna adevarul. E drept, adesea le vorbea folosind comparatia si parabola sau alte metode eficiente.
Oamenilor le vorbea despre Dumnezeu Tatal si le marturisea despre El Insusi. Le spunea ca pentru a ajunge cineva in Imparatia Cerurilor, acel om, trebuie sa se nasca din nou, trebuie sa devina o creatie noua. Ce e vechi, e carne, e doar fire veche neputincioasa. Ei trebuie sa renasca din Dumnezeu, trebuie sa moara omul vechi si pacatos si sa fie o creatie noua. In oameni, asadar, trebuie sa lucreze Duhul Sfânt pentru a fi schimbati în oameni duhovnicesti. Trebuie ca Isus sa traiasca în inima lor, ei trebuie sa fie altoiti cu Christos, singurul nascut din Tatal.

Duhul este acela care da viata, carnea nu foloseste la nimic; cuvintele pe care vi le-am spus Eu sunt duh si viata.

Daca pâna acum am adus roade ale firii pamantesti (preacurvia, curvia, necuratia, desfrânarea, închinarea la idoli, vrajitoria, vrajbile, certurile, zavistiile, mâniile, neîntelegerile, dezbinarile, pizmele, uciderile, betile, îmbuibarile), de-acum, primindu-L pe Isus in inima noastra, va trebui si putem sa aducem roadele neprihanirii (dragostea, bucuria, rabdarea, bunatatea, pacea, facerea de bine, blândetea, credinciosia, înfrânarea poftelor).

“În ziua de pe urma, care era ziua cea mare a praznicului, Isus a stat în picioare si a strigat:

„ Daca inseteaza cineva sa vina la Mine si sa bea. Cine crede în Mine, din inima lui vor curge râuri de apa vie, cum zice Scriptura.” (Ioan, 7: 37-38)

“Unii din norod, când au auzit aceste cuvinte, ziceau: „Acesta este cu adevarat Prorocul.” Alti ziceau: „Acesta este Christosul.” Si altii ziceau: „Cum, din Galileea are sa vina Christosul? Nu zice Scriptura ca Christosul are sa vina din samânta lui David si din satul Betleem, unde era David?” S-a facut deci dezbinare în norod din pricina Lui. Unii din ei voiau sa-L prinda; dar nimeni n-a pus mâna pe El. Aprozii s-au întors deci la preotii cei mai de seama si la farisei. Si acestia le-au zis: „De ce nu L-ati adus?” Aprozii au raspuns: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.” (Ioan, 7)

Aprozii sunt oamenii care au avut ocazia sa auda pe marii oratori ai vremii lor. Ei puteau sa-si dea cu parerea, ca experti in domeniu si ei au zis, la unison: „Niciodata n-a vorbit vreun om ca Omul acesta.”

Intelegem ce au simtit in inima lor preotii si carturarii vremii? Pizma si ura! Multimea mergea dupa Isus, tot mai multi credeau in El, iar monopolul detinut de preotime se clatina de-a binelea! Se simteau in pericolul de-a ajunge sa-si piarda reputatia si câstigul.

Poporului i se facea o oferta de catre Insusi Fiul lui Dumnezeu, cu aceste cuvinte:

“Eu sunt calea, adevarul si viata. Nimeni nu vine la Tatal decat prin Mine”

Iar apostolul Pavel, la randul sau, vorbeste la fel:

“Caci este un singur Dumnezeu si este un singur mijlocitor între Dumnezeu si oameni: Omul Isus Hristos, care S-a dat pe Sine însusi ca pret de rascumparare pentru toti;”

Cu alte cuvinte, Isus le spunea tuturor:

Daca veniti la Mine, daca credeti in Mine, atunci si din inima voastra vor curge aceleasi cuvinte datatoare de viata. Ba mai mult, veti avea viata vesnica.

Intr-una din cartile sale, scriitorul si evanghelistul Ravi Zacharias – care la origine e indian, insa se stabileste cu familia mai intai in Canada, iar apoi in USA -, povesteste ca, mult timp dupa trecerea in vesnicie a bunicii lui, in India, a cautat sa-i vada mormantul. Dupa ce a curatat bine vegetatia care acoperea binisor locul, a iesit la iveala o placa pe care scria “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.” – un cuvant adevarat spus de Isus. (Ioan 14.19).

Bunica lui Ravi, pe vremea cand era epidemie de holera, impreuna cu multi altii, din cauza acelei molime, a fost nevoita sa stea izolata intr-o scoala timp de doua saptamani. Printre cei retinuti se afla si un misionar care le-a marturisit vestea buna a evangheliei. Ea a primit Cuvantul, L-a crezut pe Isus Hristos ca spune adevarul, si, ca o marturie postuma, a lasat aceste putine cuvinte pe placa de mormant: “Pentru ca Eu traiesc si voi veti trai.”

***

Vino la apa vietii

Vino la apa vietii
Slab, ostenit si-nsetat!
Vino, ca nu în zadar vii,
Si tu poti fi azi iertat!

R: Vino acum, nu amâna,
Viata de veci în Isus vei afla!
El este Apa vietii,
Vino, nu întârzia!

Spre-acest izvor te îndreapta
Plin de credinta, grabind,
Orice pacat ti se iarta,
Mila si harul primind.

Vin’ la izvorul acesta,
Vei fi deplin înnoit.
Vezi, izvoraste viata:
Bea si vei fi fericit.

Ce nu mai invata copiii si tinerii de azi

On By nelursIn Biblia, Copii, Credinta, Educatie, Familia, Mantuire, TineriLeave a comment

“Nu ma departez de legile Tale, caci Tu ma înveti.

Ce dulci sunt cuvintele Tale pentru cerul gurii mele! Mai dulci decât mierea în gura mea!

Prin poruncile Tale ma fac mai priceput, de aceea urasc orice cale a minciunii.

Cuvântul Tau este o candela pentru picioarele mele si o lumina pe cararea mea.”

(Psalmul 119, 102-105)

Nu se mai invata multe din lucrurile care altadata reprezenta norma in formarea educatiei tinerilor elevi. Din programa pedagogica scolara si chiar din familie nu lipsea invatatura despre Dumnezeu. Sfintele Scripturi si invatatura lor isi faceau in permanenta simtita prezenta.
In fiecare dimineata, omul nu deschidea bine ochii fara a-i multumi lui Dumnezeu pentru inca o zi daruita. Nu-si incepea lucrul fara a cere in rugaciune binecuvantarea Domnului Dumnezeu, iar copiii nu isi incepeau ziua de scoala fara rugaciune. Multi dintre ei, mai intai, faceau un mic popas in Biserica din sat sau din oras unde cautau apropierea de Dumnezeu care sa-i insoteasca, sa-i ocroteasca si sa le dea izbanda. Ora la clasa adesea incepea cu o rugaciune in care se aducea lauda lui Dumnezeu pentru sanatatea si prosperitatea de care se bucurau, solicitand totodata bunavointa Lui Dumnezeu in procesul de educare. Pe atunci functiona cu succes dictonul: Nimic fara Dumnezeu! In vremurile stravechi dictonul era utilizat in limba latina Nihil sine Deo. Si azi, e drept mult mai rar, mai vedem inca folosita aceasta zicere care, practic, e foarte importanta.

Dar odata intrata ciuma rosie si in Romania, treptat-treptat, oamenilor li s-au interzis aceste foarte bune obiceiuri si, in locul Bibliei, in scoli si in viata, s-a introdus invatatura despre teoria evolutionista a lui Darwin, care, din nefericire a inlocuit teoria creationista, ca Dumnezeu a creat omul. Cu timpul, multi au ajuns sa creada teoria evolutionista a omului, cum ca el ar fi evoluat din maimuta! Si azi sunt multi care mai cred aceasta ineptie. Nu s-a publicat la fel de des si faptul ca insusi Darwin s-a dezis cu timpul de cele spuse in teoria sa evolutionista.

Lenin, Marx si Engels si-au promovat din plin ideile materialiste de ingradire a constiintei umane folosindu-se de Darwin ca de o unealta ajutatoare foarte eficienta.

Latura pozitiva a studierii sistematice a acestei inselatoare teorii era aceea ca elevul avea ocazia sa invete foarte multe lucruri despre plante si animale. Acest exercitiu contribuia la largirea orizontului de cunoastere si de memorare, stare foarte utila in evolutia propriu-zisa a adolescentului. Dimpotriva, in zilele de-acum, aceasta stare de fapt este in mare suferinta din punctul de vedere al utilizarii capacitatii de memorare, care este antrenata mai putin acum, cand informatiile le gasim inmagazinate “pentru noi” pe suport electronic si la indemana noastra pe internet si pe telefonul mobil.

In Romania dinainte de epoca comunista, pe vremea cand ciuma rosie era inca inafara granitelor tarii, si nu se studia pragmatic Darwin, viata isi urma oarecum drumul ei firesc in care toate pareau a fi inca la locul lor. Respectul fata de parinti, respectul fata de dascali si fata de autoritati, respectul fata de biserica si invatatura acesteia, se manifesta inca in intreaga societate. Rusinea si morala crestina isi aveau inca locul lor in viata cotidiana, acasa sau la scoala, la munca campului sau in fabrici, la teatru sau la circ, peste tot, in fiecare segment al societatii, mai puteai gasi in om frica de Dumnezeu, dorinta de a nu-i fi potrivnic, de a nu-l ofensa. Pe atunci copilul putea memora in voie din Cuvantul Lui, lasat de Dumnezeu pentru om, in Biblie, ghidul si indreptarul in drumul spre vesnicia fara de sfarsit.

Apostolul Pavel, ca evreu, invatase cu marele filosof si ganditor al vremii sale Gamaliel. Fiind si cetatean roman, pe vremea crudului Nero, e de presupus ca-si insusise cultura imperiului, dupa cum, cunoscand limba greaca, putem crede ca cunostea si filosofia grecilor.

Aflat intr-una din calatoriile sale misionare, Pavel a ajuns la Atena, unde are ocazia de-a vorbi filosofilor prezenti in Areopag. In discursul sau, Pavel citeaza dintr-unul din poetii greci, spunand:

Caci în Dumnezeu avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…”

Dar sa vedem cum a inregistrat apostolul Luca momentul de care vorbim:

“ Unii din filosofii epicurieni si stoici au intrat în vorba cu el. Si unii ziceau: „Ce vrea sa spuna palavragiul acesta?” Altii, când l-au auzit ca vesteste pe Isus si învierea, ziceau: „Pare cavesteste niste dumnezei straini.” Atunci l-au luat, l-au dus la Areopag si au zis: „Putem sa stim care este aceasta învatatura noua pe care o vestesti tu? Fiindca tu ne aduci ceva ciudat la auz. Am vrea, dar, sa stim ce vrea sa zica aceasta.” Caci toti atenienii si strainii care stateau în Atena nu-si petreceau vremea cu nimic altceva decât sa spuna sau sa asculte ceva nou. Pavel a stat în picioare în mijlocul Areopagului si a zis: „Barbati atenieni! În toate privintele va gasesc foarte religiosi. Caci, pe când strabateam cetatea voastra si ma uitam de aproape la lucrurile la care va închinati voi, am descoperit chiar si un altar pe care este scris: „Unui Dumnezeu necunoscut!” Ei bine, ceea ce voi cinstiti fara sa cunoasteti, aceea va vestesc eu. Dumnezeu, care a facut lumea si tot ce este în ea, este Domnul cerului si al pamântului si nu locuieste în temple facute de mâini. El nu este slujit de mâini omenesti, ca si când ar avea trebuinta de ceva, El, care da tuturor viata, suflarea si toate lucrurile. El a facut ca toti oamenii, iesiti dintr-unul singur, sa locuiasca pe toata fata pamântului; le-a asezat anumite vremuri si a pus anumite hotare locuintei lor, ca ei sa caute pe Dumnezeu si sa se sileasca sa-L gaseasca bâjbâind, macar ca nu este departe de fiecare din noi. Caci în El avem viata, miscarea si fiinta, dupa cum au zis si unii din poetii vostri: „Suntem din neamul Lui…” Astfel, dar, fiindca suntem de neam din Dumnezeu, nu trebuie sa credem ca Dumnezeirea este asemenea aurului sau argintului sau pietrei cioplite cu mestesugirea si iscusinta omului. Dumnezeu nu tine seama de vremurile de nestiinta si porunceste acum tuturor oamenilor de pretutindeni sa se pocaiasca; pentru ca a rânduit o zi în care va judeca lumea dupa dreptate, prin Omul pe care L-a rânduit pentru aceasta si despre care a dat tuturor oamenilor o dovada netagaduita, prin faptul ca L-a înviat din morti…” Când au auzit ei de învierea mortilor, unii îsi bateau joc, iar altii au zis: „Asupra acestor lucruri te vom asculta alta data.” Astfel, Pavel a iesit din mijlocul lor. Totusi unii au trecut de partea lui si au crezut; între acestia era Dionisie areopagitul, o femeie numita Damaris si altii împreuna cu ei.” (Faptele apostolilor, 17)

Marginalii la Semnul Isar, de Theodor Damian

On By nelursIn literatureLeave a comment

Cei care printre noi sunt si traducatori stiu foarte bine cat de greu este uneori sa traduci un text. La o prima vedere il citesti, il intelegi, constati ca are un limbaj accesibil si-ti spui in sinea ta ,,e OK, il pot traduce’’. Surpriza apare cand treci efectiv la treaba si vezi ca expresii simple pe care le intelegi bine, iti ridica bariere lingvistice, sau cand vezi ca textul poate avea mai multe interpretari. Abia atunci este foarte greu sa decizi. Toate sunt corecte, toate ti-ar placea. Dar, intr-o traducere, nu le poti reda pe toate,  pentru ca doar la una trebuie sa fie ,,aleasa’’. Este foarte greu sa decizi, pentru ca in acelasi timp esti si cititor, dar si pentru ca trebuie sa fii fidel fata de textul original. Mai multe variante nu fac decat sa ingreuneze situatia, accentuand acel embarras du choix.  Dilema este greu de rezolvat, cu atat mai mult cu cat traducatorul este singur in fata computerului, numai cu traducerea lui. Emotia incepe din momentul in care, cartea este tiparita si distribuita. Ochi, minti, energii, spirite mai mult sau mai putin luminate, mai mult sau mai putin binevoitoare, mai mult sau mai putin exigente, analizeaza si interpreteaza fiecare cuvant tradus. De ce asa si nu asa? Framantarea aceasta continua apartine, in egala masura, autorului, dar si traducatorului din momentul in care primeste cartea si o preia. De fapt, preia soarta ei. Dupa un timp, cand textul s-a depus si s-a asezat in minte, dar mai ales in suflet, ceea ce ai tradus candva, poate sa-ti placa sau poate sa nu-ti mai placa. Cartea aceea, traducerea ta, ramane prietenul tau intr-o permannta schimbare, transformare. Plurivalenta unei expresii din textul original poate deveni apasatoare, obsesiva, dilematica. Plurisemantismul, cu nenumaratele lui trimiteri, in progresie geometrica uneori, joaca renghiuri; rezulta deci, ca trepidatia  cvasi- empatica a traducatorului intre cuvantul poetului ( de) tradus (  de echivalat transfigurativ- semantic, vezi procedeul Sorkin),  in triunghiul bermuda al  conjucturii, a travaliului, uneori acribic, intre sensurile textului originar ce se vor transferate cat mai fidele ca esente, euristic si eufonic, ci nu ornamentici.., ca patos poetic, ci nu coruptie in prozaic, asa cum constatam uneori.. ( Un prieten poet imi atragea atentia asupra unui hiatus intre traducatorul –om si traducatorul- computer : «  traducerea computerului, programat dar fara simtire proprie..,spune el, este act al absurdului semiotic…,arta  poetica nu mai trece de la suflet la suflet,ci de la suflet ( creatorul tradus), la ilizibil »..La urma urmei dilema ramane acel «  hiatus » stihial dintre traduttore si tradittore, dintre literal si literar…Cel ce traduce – transfera semantic, preia si decanteaza chinul creatorului, il comunica relevant, ca un purtator de cuvant al…cuvantului.. Riscul nostru, de vorbitori- scriitori ai unei limbi neo- latine ( romana) – este unul special atunci cand  vom trans- spune poezia in engleza, este dilema a  ceea ce Umberto Eco numea «  limitele interpretarii ».Adica, pejorativ zicand, vom  fi intre autor si cititorul englez, mesagerul ( epuizabil…)-  «  de la Anna la Caiafa ».
In seriozitatea situatiei date, fiecare interpreteaza acelasi text in functie de pregatirea, caracterul, apropierea fata de acesta sau de curentul literar caruia ii apartine, sau in functie de interesul pe care textul il starneste, sau de cine stie ce alte criterii, uneori nebanuite. In prefata la ,,Rugaciuni in infern’’ de Theodor Damian (Editura AXA – 2000,  103 p.), Nicolae Manolescu se opreste asupra poeziei Cel putin o caiafa, ,,o frumoasa poezie, care justifica titlul intregului volum. Da, rugaciunile sunt in infern pentru ca acela care se roaga nu traieste in castitatea celesta, ci in promiscuitatea celesta, pentru ca e supus tentatiilor, pentru ca sfintenia reprezinta, in cazul lui, un deziderat, nu o implinire. Sfintii nu scriu poezii. Numai pacatosii au acest viciu nepedepsit, ca si acela al lecturii’’: ,,Cand pui urechea peste lucruri/ auzi inlauntrul lor o cadenta/ ce bate ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita.// In fiecare lucru/ se afla cel putin un ascet/ marturisind pe Logosul divin/ si cel putin o caiafa/ ce va veghea/ ca el sa fie rastignit pe deplin.’’ Este un mod de intelegere, interpretare si abordare.
Dintr-un alt punct de vedere poetul sau omul, traducatorul si, in final, cititorul, incearca sa observe lucruri, sau sa le auda vocea interioara, tanjind dupa intelegerea lor in profunzime, dorindu-si patrunderea in esenta lor, in puritatea profund luminoasa si de origine divina a vietii: ,,zbaterea ca genunchii/ noului botezat/ in apa sfintita din cristelnita’’ este, de fapt, neputinta disperata din spirit, din suflet, de a ajunge la esenta pura, la lucrul primordial si divin, ce rezista si apare ciclic, intr-o cadenta perfecta, generatoare de noi energii. Ascultati sufletul lucrurilor, lipiti-va urechea de ele, incercati sa pastrati aceeasi cadenta care a fost (con)-sfintita de ,,apa sfintita din cristelnita’’, apa primordiala, topindu-va in ea, refacand cu fiecare botez legatura cu momentul de inceput al lumii, intorcandu-va la acea vreme initiala, cand ,,Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor’’ (,,Biblia’’, Ed. Institutului Biblic si de Misiune al Bisericii Ortodoxe Romane Bucuresti, 1988, Facerea, Cap. 1:2, p. 11),  purificandu-va! Logosul divin, care a fost dintru inceputuri, venind si fiind de la Dumnezeu, adica de la EL, a toate Facatorul si Dumnezeu fiind insusi Logosul divin, vor avea sa re-vada ciclic in vegherea lor, tradarea Caiafei si asumarea tuturor pacatelor prin rastignire. Nu exista lucru, care sa nu ne aminteasca si sa nu marturiseasca ,,Logosul divin’’,  nu exista lucru in care sa nu se afle dihotomia Logos divin / caiafa. Ba mai mult decat atat, in poezia (30) (,,Semnul Isar’’, Editura Calauza v.b., 2011, 240 pp.), Theodor Damian insista si ne confirma ca pentru a intelege Universul, lumea, rostul nostru aici, precum si de ce avem o cruce, ce ne-a fost data spre a o purta si care nu este mai grea decat ceea ce putem noi duce, avem incredibil, pana la sfarsit, nevoie de o Caiafa: ,,noi n-am putea-o duce/ dar ca sa-ntelegi lucrul acesta/ iti trebuie o caiafa si-o cruce’’ (ceea ce in traducere ar suna asa: ‘’we could not carry it along and across/ because for you to understand this thing/ you would need a Caiaphas and a cross’’).
Poet, traducator, adica traduttore sau traditore, sau cititor, vor fi intotdeauna ,,rastigniti pe deplin’’, impartiti intre Logosul divin, Cuvantul, EL Creator si Caiafa tradator, in singurul lucru care ne-a mai ramas: ,,iti trebuie sa stai in pustiul de seara/ pana la capat/ iara si iara’’ (30) sau “you would need to stay in the evening emptiness/ till the end/ and endless” (30). Dupa un timp reiei cartea tradusa, o citesti. Bucuria este complexa. Pe de o parte, te bucuri ca ai inteles bine ideea si sufletul autorului, pe de alta parte, te bucuri de reusita ta interpretativa, transpusa lingvistic in mod inspirat si fericit, sau mai schimbi cate ceva pe ici pe colo, banale cuvinte de legatura ce uneori ingreuneaza ritmul textului, poate o mica expresie pe care dupa o vreme de detasare fata de textul tradus, o gasesti mai adecvata. Rezulta de aici ca traducatorul nu este doar un simplu substantiv comun, ci un organism viu, un prieten. Doar traducatorul este cel care imprumuta putin din ,,tradare’’, rezervandu-si, pe de o parte, ,,dreptul’’ de a alerga de la Anna la Caiafa ca sa poata intelege cat mai bine si sa se perfectioneze in traducerea putin ,,tradatoare’’ a textului. Interpretul unui astfel de text este cate putin din toate: este traduttore, este putin traditore fata de autor si fata de textul original si, in final, alearga cu speranta de la Anna la Caiafa, sau ii poate face chiar el, atat pe autor cat si pe cititor sa fie in aceasta pozitie de alergator, prin noua interpretare si valoare literara pe care le da textului creat.

Muguras Maria PETRESCU

Marin Sorescu si gandirea Samkhya

On By nelursIn OpinionsLeave a comment

In urma cu ceva timp, publicam articolul ,,Obiectiv – subiectiv, relatie duala in cadrul intelegerii, sau forma speculativa  de ametit omenirea?!”, o mai veche framantare ce nu mi-a dat si inca nu-mi da pace. Nu ma lasa sa vegetez sau, altfel spus, sa trec si eu cu capul intre umeri prin lume si, evident, sa-mi mearga, asemenea celor care o fac, bine. Motivul? In primul rand, obsesia conform careia ceva (idei false – premisele irelevante, superstitii, prejudecati, speculatii, teorii, tot felul de ,,invataturi” de la ,,desteptii” prezentului, sau de la cei de cand lumea, sfatuitori de profesie, la care musai trebuie adaugati specialistii in manipulare), mi-au intunecat mai intai mintea, intelegerea si, evident, capacitatea de a povesti si a ma lasa povestit, pentru ca acolo, in poveste, staruie sa incolteasca samburele de adevar. In al doilea rand,  motivul are caracter contextual,  chiar daca isi trage seva din stereotipia cu care vad descris (redescris), un fenomen despre cum ,,se intampla’’ (daca se intampla?!) ceva.  Trebuie sa va reamintesc ca: ,,Lumea este tot ce se intampla. Lumea este totalitatea faptelor, nu a lucrurilor”- Tractatus Logico-Philosophicus, Ludwig Josef Johann Wittgenstein). Cu alte cuvinte, lumea este  tot ce facem, astfel incat materializarea sa, a facerii, sa ramana semn, imanenta pe panzele vremurilor. Asta, daca vrem sa fim!
Citesc si, sincer, mai ca imi dau lacrimile cand vad ca in exprimarea multora, a noastra, in general (ca sa fiu delicat!), inca mai staruie limba de lemn specifica sedintelor de partid de dinainte de `89. Blestemati daca am fi fost si tot am fi sarit din tipare vremurilor de atunci, dupa atata amar de ani! Dar fara carte nu se poate! Am si spus-o, am si scris pe tema asta, insa nimeni nu aude, nimeni nu vede. Norocul nostru, (zicem si ne mai si credem desteptii lumii!), cu Internetul! Tastez ceva si „informatia” imi este pusa pe tava. Apoi, doar doua functii ale calculatorului  ,,copy” si ,,paste”, la prima vedere, m-au si facut genial”. Machea?! Fals! Cum nu se poate mai fals, dar se poarta! Nu neg utilitatea acestor  mari inventii contemporane (calculatorul, Internetul, Sistemele ultrarapide de comunicare etc.), insa fara eruditie, fara autoreflectie, fara filologie, fara a intoarce cuvantul, in lumea cuvintelor, pe toate partile, tot la un fel de a bate campii ramanem! Adevarul e ca, in lumea lui neica nimeni, lume productiva si consumabila  de nimicuri, nimicuri suntem. Ce semeni aia rasare, zice un proverb romanesc, iar de aici spusa cu: „nimic nu pui, nimic rasare”, ni se potriveste  manusa, chiar daca, paradoxal, povestea cu nimicul are structura si poate fi formulata filosofic, insa pentru  o chestiune dintr-asta iti trebuie minte, nu gluma!
Cum nu mi-am propus o lectie de morala si pentru ca mi-am amintit  si cuvintele Eccleziastului „visurile vin din multe griji, iar glasul celui nebun din multimea de vorbe” (Biblia, Bucuresti, 2002, Eccleziastul, cap. 5, versetul 2, ) ma intorc la oile mele si ma intreb, repet, contextual, cu ocazia omagierii scriitorului Marin Sorescu, 75 de ani de la nastere, e bine, e normal, pentru noi, ca oameni, ca popor, sa apara scris sau rostit, pe ici, pe colo: ,,…marele scriitor s-a nascut la … a scris,  a publicat in… bla, bla…?” Adica, mai pe intelesul tuturor, sa apara scris sau rostit ce se gaseste publicat in cele doua, trei pagini de internet?  Daca ii facem lui, scriitorului, un deserviciu, tot proverbul romanului  ne limpezeste la cap: ,,daca taceai, filosof ramaneai!” Pe aia cu datul in petec, nu are rost sa v-o mai reamintesc! ,,Adevarul e” – o sa sara unii – „ca nici nu sti cum sa o mai dai! Daca nu zici nimic, de ce nu zici?! Daca zici, de ce zici?” Din nou, fals! Si iar vin si ma intreb: e normal ca un astfel de  moment sa se reduca la publicarea unui singure carti ,,Marin Sorescu  in documente si scrisori inedite”, George Sorescu, Ed. Autograf, mjm,   si la cateva manifestari culturale, unele chiar mediocre?
In urma cu cativa ani, trei, patru, daca nu ma insel, in cadrul evenimentului de omagiere a poetului, organizat de catre Primaria si Consiliul Localal al Municipiului Craiova, cu ocazia ,,Zilelor Marin Sorescu”, Academicianul Eugen Simion isi propunea reflexiv: „trebuie sa stabilim si lui Sorescu un loc in literatura, romaneasca si nu numai.”  Nu cred ca v-a trecut prin cap ideea conform careia distinsul Academician i-ar cunoaste si nu prea opera lui Marin Sorescu si, de aici, ezitarea. Nu! Spusa lui Eugen Simion avea atunci, cel putin alte doua conotatii, altele  decat cele interpretabile simplist sau la prima vedere. Prima: il vedea pe Sorescu, ca gen literar, oriunde in literatura romana (chiar si universala), si a doua: indemna oamenii de cultura, criticii si istoricii literari, la studiu, la re-interpretarea operei lui Marin Sorescu, spre re-asezarea sa in Marele Panteon Cultural. Re-asezarea lui Sorescu si a altora asemenea lui inseamna asezarea noastra, ca popor, in lume.
De atunci si pana acum, mai nimic. Pe de alta parte, chiar daca exista din cei care incearca sa mai spuna ceva, nu sunt luati in seama. La noi, la romani, monopolul incarcat megalomanic, transcris la nivelul expresiei: ,,eu stiu, eu sunt” functioneaza ca la carte. Si ca sa nu mai bat campii, doar ati vazut, biblic nu e bine, am sa reiau cateva pagini din „Acvariul cu fate”, Ed. NEWEST, Targu Jiu, 2010, 309 p. :
„…Toti spun ca e demential jucata de Ilie Gheorghe ! Hai, vino ! Te rog eu, vino ! Singura, nu se cade sa ma duc ! Si vreau sa o vad ! Hai, vii ? Te asteapta si te saruta dulce, dulce, puiul tau mic !“ – erau ultimele cuvinte dintr-o scrisoare scrisa, probabil, intr-o pauza dintre ore. (…)”
,,– Ti-a placut ? Cum ti s-a parut ? – m-a intrebat Elena la sfarsitul spectacolului.
– Totul, un fel de incrancenare a omului cu lumea si cu el insusi ! Pentru cunoastere si nimic mai mult ! Iar, de aici, drama !
– Am citit si eu cateva comentarii din diverse reviste. Unele sunt selectate si aici, in caie¬tul program… Majoritatea incep cu : Piesa Iona de Marin Sorescu, piesa de inspiratie biblica… La fel ca in manualul de liceu !
– Aiurea ! Piesa este o capodopera. Ca sa o intelegi, iti trebuie mai mult decat un gram de minte ! Iona, ce-i drept, este personajul biblic, inghitit de un chit, adica de o balena. Dar, dupa aceea… ca sa iasa la lumina, din haul in care a cazut, parcurge un drum, ori tocmai el, drumul, este un fel de mers in genunchi, de acolo, spre Dumnezeu. Strigatul lui spre lume si spre el e semnul fiecarui pas. Din pacate, pe poteca asta, de ape, din care a tasnit, candva, viata, te mai poti odihni doar pe o banca pusa in mijlocul oceanului… Daca ai construit-o la timp ! Cunoastere si sacrificiu !
– Dar finalul ? – m-a intrebat ea vizibil marcata.
– Finalul ?! Asa cum e si scrisa si jucata, nu are nimic in comun cu ideile crestine ! Daca asta vrei sa intrebi !
– Dar cu spusa lui Schopenhauer ? Stii din Lumea ca vointa si reprezentare ? Platim cu moartea pentru tot ceea ce primim… Iar omul, in general, primeste. Toata viata primeste cunoastere !
– …Daca are urechile palnie si e deschis la cap, altfel tot infundat ramane ! – am glumit eu. Ma pui in incurcatura ! Cu toate astea, nu ! Nu cred ! Iona nu moare ca sa plateasca nici macar un gram din cunoasterea ce i-a fost data ! Personajul lui Sorescu vrea lumina absoluta si recurge la sacrificiul suprem. Suprimarea ! Or, fapta aceasta, in crestinism, e caderea in pacat ! Finalul piesei il gasesc, mai degraba, in cultura Samkhya, din gandirea indiana. Cam cu sapte sute de ani inainte de Hristos !
–    Mda ! Nu stiam ! Omul cat traieste invata ! La fel si eu !” (Acvariul cu fate, Nicolae Balasa,, 2010,  pp 292-294.
Ca am sau nu dreptate, ramane de vazut! Deocamdata nimeni nu m-a luat in seama. Nici cei care se bat cu pumnul in piept si nici cei care fac parada cu Sorescu. Pacat!
Pentru adevar si binele nostru, al tuturor, uneori incurcati in itele nevazute, trebuie sa spun ca Marin Sorescu, a cunoscut-o, aici, in Romania, pe indianca, Amita Bhose, fosta doctoranda a Doamnei Joe Dumitrescu Busulenga. Presupun ca discutiile cu Domnia Sa, cu Amita Bhose, depre scoala Samkhya, scoala ce admite, chiar conceptualizeaza sinuciderea ca forma suprema de cunoastere, l-au indemnat pe Sorescu la scrierea acelui final din Iona. Daca am dreptate, toate analizele, toate comentariile, conform carora, piesa de treatru Iona, a lui Marin Sorescu este de inspiratie biblica (personajul Iona find personaj biblic), devin nule. E, ce aveti de zis? Punem de un pariu?

Craiova, 26 02 2011

Nicolae Balasa

POEZII DE VASILE FILIP – Iasi, Romania

On By nelursIn poetryLeave a comment

Privirea blanda, calda mangaierea,
Imi sunt mai pretioase dintre toate

Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.
Am insotit cuvantul cu tacerea,
M-am cercetat cu mainile curate.

Cuvantul e mai dulce decat mierea,
Albinele sunt victime-narmate;
Nu m-a vrajit niciodata puterea,
Nici bogatia nu m-a dat pe spate.

Cu truda grea mi-am adunat averea,
Strangand belsugul risipit prin sate
Alaturi cu speranta si durerea.
Doar ele inca nu mi-au fost furate.

Nu m-a vrajit niciodata puterea …
M-aseman tot mai mult cu un butuc,
Pe care, iata, nu mai poti sa-l misti

A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.
Spre-acele vremuri daca ma mai duc,
Ma-ntorc cu ochii umeziti si tristi. 

Ma vad si-acuma cum dadeam buluc
Peste boierii cocotati prin bristi;
A fost un timp cand ma credeam haiduc,
Cu pusti de soc trageam inspre vardisti.

Ma culc adese sub batranul nuc,
Le-nvart pe toate cum ar fi moristi.
E tot mai greu stravechiul meu surtuc,
Ma misc mai anevoie prin restristi.

A fost un timp cand ma credeam haiduc …

Ca pe-o apa in uluce
Gandurile imi aduc

Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.
De-ar fi dorul sa m-apuce,
Eu nu vreau sa-l mai apuc.

De-ar fi mandra-n deal la cruce,
Eu nu vreau sa ma usuc;
Duce – m-as si nu m-as duce,
N-am motive sa ma duc.

Vant de seara imi aduce
Proaspat mirosul de nuc,
O ispita ma seduce
Sa-mi fac mas in cuib de cuc.

Duce – m-as si nu m-as duce …

Curand

Dintre toate relele, am ales-o pe cea mai buna:
Ma las rastignit pentru ce n-am facut,
Chiar si pentru clarul de luna
Sub care candva, mai demult, m-am nascut.

Sunt fericit daca pot sa plang si sa sufar
Cand mi se imputa lumina din soare
Sau albul risipit in floarea de nufar.
Toate acestea, pentru ce oare?

Poate se vrea stapanire pe sufletul meu
Si pe creier. Si aceasta se poate.
Ori poate de vina nu-i nimeni, ci eu,
Caci prea le primesc si le-ngadui pe toate.

Curand se vor sfarsi toate aceste.
Insingurat, in adancul meu ma voi duce,
Ma voi rasadi intr-o foarte trista poveste
Si ma voi rastigni pe veci pe propria-mi cruce.