Recenzia dlui CONSTANTIN STANCU, la “Micul Tratat de Poetica”, de Adrian Botez

DESPRE SEMNUL POETIC

DE PROF. DR.  ADRIAN BOTEZ

Poet, romancier, dramaturg, eseist implicat în fenomenul cultural actual, prof. dr. Adrian Botez ne propune un Mic tratat de poetică (despre Semnul Poetic)*, carte apărută la Editura Rafet, în anul 2019. Despre poezie s-a scris mult, fenomenul a rămas mereu actual, pentru că poezia lansează o punte între cer şi pământ.

Tratatul este minim, dar intră în sfera spirituală, cu toată energia, şii aduce elemente de noutate, teoretice şi practice. Este dedicat soţiei, ca un semn că versul leagă inimile. Este o lucrare de teoria literaturii serioasă, dedicată specialiştilor şi poeţilor, care au rămas în căutarea semnelor, în pădurea de simboluri – din zona artelor. Continue reading “Recenzia dlui CONSTANTIN STANCU, la “Micul Tratat de Poetica”, de Adrian Botez”

Cuvântul potrivit, la momentul potrivit!

Cos cu mereS-au terminat … alegerile.

Și vorba președintelui Iohannis:

  de-acum, la treabă

Dacă, până acum politica  mi-a răpit o mare parte din timp, astăzi i-am lăsat pe politicieni să se apuce de treaba lor, iar eu mi-am văzut de treaba mea, adică să aud șoapta Duhului, și într-adevar atunci când ceri ca Domnul să-ți vorbească, El iți vorbește. Continue reading “Cuvântul potrivit, la momentul potrivit!”

Nicoleta Milea – Cronică la cartea de sonete FIIND 365 + 1 Iconosonete

FIIND-–-365-+1-Iconosonete-300x225VIZIUNE, INSPIRAŢIE, REVELAŢIE
în

„SONETARUL” lui THEODOR RĂPAN

by Nicoleta Milea

Descătuşarea de sine, aceasta este simţirea  pe care o transmite citirea ultimei cărţi (a 17-a), a poetului Theodor RĂPAN, căci, catharsis-ul său, deopotrivă, labirintic şi somptuos, liric şi metaforic, voluptuos şi magic, este generator şi re-generator al unor stări pe care doar marii poeţi ar putea să le mai provoace.

Oricât am încerca, nu-l putem „înregimenta” în nicio castă, el este un solitar, rezervat de grupările literare, retras într-o singurătate pe care timpul trăirii în Cuvânt i-o cere. Continue reading “Nicoleta Milea – Cronică la cartea de sonete FIIND 365 + 1 Iconosonete”

“Semnătura iubirii”

SemnaturaIubiriiVersuri de Petru Lascău, despre comoara ascunsă în ţarina iubirii divine

.

Motto: “Eu, subsemnatul/ Declar că: / VĂ IUBESC!”

.
 .
De mai bine de două mii de ani, crucea de pe Golgota atrage şi inspiră prin
valoarea sacrificiului adus de Fiul lui Dumnezeu pentru mântuirea omenirii.
Poeţi, prozatori, pictori, sculptori şi muzicieni creştini I-au dedicat Celui
din Veşnicii, creaţiile lor. Naşterea lui Mesia, botezul Său, coborârea Duhului
Sfânt, pildele lăsate de El pentru noi, în Scriptură, dragostea Sa faţă de
umanitatea căzută, răstignirea şi învierea sunt tot atâtea subiecte de care cei
ce au decis să Îl slujească şi să Îl laude şi prin artă, s-au apropiat cu
interes şi cu veneraţie. În rândul făuritorilor de frumos care sunt mai întâi de
toate, creştini, se află şi poetul şi prozatorul Petru Lascău, autorul volumului
de versuri „Semnătura iubirii”. Printre creaţiile sale se numără de asemenea,
“Paşi spre lumină”, „Biserica în asediu”, „Între zâmbet şi suspin”, „În răcoarea
dimineţii”.
 .
Despre Petru Lascău se poate afirma că este un poet al fiorului religios
creştin. Versurile sale sunt încărcate de spiritualitate şi denotă o credinţă
profundă. Lirismul lui Petru Lascău are ca element definitoriu iubirea – faţă de
Dumnezeu, în primul rând, apoi faţă de aproapele şi de pământul natal.
.

TIMPUL DEZAMAGIRII SI VREMEA FALSELOR CONSPIRATII DE ALCOV…

Magalena ALBU

 

 

 

[pullquote]“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin (…)?” Nicolae Steinhardt[/pullquote]

 

 

 

 

 

 

Traiesc un timp personal al dezamagirii. De multi, de toate, dar si de mine însami. Un timp din care încerc sa ma ridic cu greu si care ma absoarbe, parca, cu o aviditate nestavilita înlauntrul sau plin de echivoc exact ca într-o grota umpluta pâna la refuz cu întuneric si cu moarte. Un timp placid care ma roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinte, un timp în care zadarnicia îsi arata coltii ascutiti din toate partile, o vreme a insecuritatii ce macina cu dusmanie întretinuta orice urma de suflet omenesc. Si, daca e sa ne aruncam curajos în bratele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune ca sunt distruse, cu aceeasi nevroza curenta, si toate celelalte urme existente în natura de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce traiesc pasnic dimpreuna cu noi. Un timp al haosului construit constient – de cei care câstiga de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominatia raului si a despuierii Omului de sinele lui personal îsi fac simtite prezenta la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se pravaleste zilnic cu toata greutatea-i insuportabila peste mine, taindu-mi de atâtea ori respiratia si accesul la speranta.

Vad si mai abitir acum chipuri de monstri vii (si marturisesc cu sinceritate faptul ca îmi este din ce în ce mai greu a le privi licarul colorat al ochiului lor pervers si duplicitar) – masti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucati orice bucata de oglinda, ce le-ar gazdui pentru o secunda pamânteana geometria carnii neînsfacate înca de viermii putrefactiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung si în lat viata, si ma întreb, retoric desigur, daca rostul lor în economia unei existente umane, este unul de suprafata sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin fata ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de continut si îmi dau seama câta prapastie a putut sa caste în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiana, care a transformat Omul-fiinta în omul-animal – o ireversibilitate sufocanta si ancorata vadit în mrejele unei continuitati completamente nefiresti de asta data, care ma determina sa îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare nasterea momentului când animalul din esenta actuala a omenirii îsi va rage definitiv obstescul sfârsit pentru a iesi, astfel, la Lumina, dintr-un prizonierat absurd si tragic, de sorginte satanica, particula divina OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa launtrica de ramasitele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spatiul ratiunii greu încercate a umanitatii creatoare.

Idolatrie oarba construita pentru pseudozeitati de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostitutie îndracita ridicata la rang de religie mondiala, credinte sfarâmate în bucati de sarje si sarje de precepte subrede încarcate pâna la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intentie de detasamentele umane ale manipularii în masa, temple satanice unde se cumpara si se vinde în cantitati uriase patologica vanitate a fiintei umane (si ma refer aici, evident, doar la fiinta umana, caci restul entitatilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naste nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trai pe el însusi cu adevarat si ramânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsa superioritate, ce îl domina total pâna la ultimul atom al materiei sale), asa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanitati de catre anumiti presedinti si analisti ai groazei, ce nu fac altceva decât sa lungeasca si sa lateasca si mai mult conceptul de saracie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numarului de locuitori terestri si al noii ordini mondiale) – iata portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru si exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformata, contrafacuta sau hiperrealitatea plasmuita în laborator de catre sclavii anticristici ai banului erijati în autointitulate „elite conducatoare” ale frâielor planetare.

Alcatuind cu maiestrie sirul de axiome teoretice ale comunicarii într-o lume împinsa catre robotizare si îndepartata de la a se mai comunica sincer pe sine însasi în mediul sau actional, teoreticienii dibaci ai manipulatiilor de tot felul genereaza cu insistenta un construct eteroclit, la fundamentul caruia sta Cuvântul ca purtator de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizeaza persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entitati fixe, ce „nu se deplaseaza”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile si institutiile”. Si ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locatia terestra care ne îngaduie existential de atâta amar de vreme între granitele ei limitate si nenumaratele institutii de o „sobrietate” aparenta doar, mimata foarte bine, în spatele usilor carora se ascund însa „misterele elitistilor” de carton trilateral (înveliti în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar si în propria-le micime sufleteasca si autosuficienta, ca sa nu spun prostie), încarcate de pretentia absurda, de altfel, de a trasa linia destinica a acestei umanitati.

Mereu s-a întâmplat asa. Falsele conspiratii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pamânt în lungul drum al istoriei omenirii catre clipa de fata, toate acestea având drept temelie ideea ca matca sui-generis a lumii a fost vazuta întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie sa aiba neaparat în frunte o „multime cu scoarta obrazului fina” de asa-zisi stapâni autointitulati, o adunatura de insi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de calai psihopati, care nu au stiut sa faca decât un singur lucru: sa-si impuna la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare si-atât), din ecuatia carora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseste, bineînteles, cu desavârsire, macelarind nejustificat si fara discernamânt tot ceea ce le sta în cale cu o mentalitate dominata de o singura tinta, anume aceea de a câstiga suprematia economica si politica asupra celorlalti – „barbari” sau moderni – si de a constitui o entitate extrem de fragila, suprastatala, numita simplu imperiu (sfarâmate, de altfel, toate aceste entitati neomogene, una dupa alta, ca niste castele firave de nisip, la scurta vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înteles). Le-as propune spre meditatie acestor pseudoratiuni umane vulgare, subtiri, îmbâcsite de ura si de neomenesc un scurt pasaj scris de parintele Nicolae Steinhardt în ianuarie 1960, un patrunzator portret de interior al fiecarui trecator prin spatiul acesta teluric, dar încarcat pâna la refuz cu iz contemporan diavolesc, si anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdarii, printer caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-i ea capatul logic al unor lungi purulente?”

Spuneam la început ca ma aflu într-un timp personal al dezamagirii. As vrea sa nuantez putin si sa spun ca vad cu claritate cum, în miezul sau launtric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discrediteaza si îngroapa totdeodata fiinta umana îndelung tulburata azi -, anotimp dupa anotimp si generatie dupa generatie se pravalesc neputincioase (fara sa aiba libertatea deplina de a dezvolta vreun protest neregizat si necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlantuiti, un ghem de draci aflati într-o înlantuire sistemica, ce înghit hulpavi orice si oricât (fiindca, dupa cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Daca sexualitatea ar putea ramâne pura, adica pur animalica, întocmai ca celelalte functiuni ale corpului”, niciodata „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamica cruda si terifianta, anuntând un sfârsit iminent…

În afara de Dumnezeu, nimeni, din pacate, nu mai poate salva Omenirea acum, caci „Dumnezeu fiind infinit, caile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, si deosebirea lor nu-i cu putinta fiindca tine de insolubila problema a relatiilor dintre n corpuri.”, scria acelasi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „gratie” lucrarii machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iata, un simplu actor social usor de manevrat prin varii mijloace persuasive, traind cu stigmatul resemnarii stantat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toata goliciunea ei hidoasa si atotprezenta, tabloidizata, este, din pacate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o alta carcera, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pamântului si a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinta umana inferioara (de tip elitisto-trilateral), asa precum au fost nenumarate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violentei din retorta interioara a monstrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrastia nimic altceva decât moarte.

 

 

DOINA

lui Mihai Eminescu

 

Maria Ta, Poetule Mihai,

De-abia citind strabunul Tau cuvânt,

Masor ce lunga-i calea catre Rai,

Nu sus, in cerul drept, ci pe pamânt –

 

Drogat Te fac lumestii nostri crai,

Afemeiat, betiv, si in mormânt –

Dar ce stiu ei, din carni, cum e sa-Ti dai

Si sufletul, cum stie doar un Sfânt?

 

Maria Ta, poetule Mihai,

Ingenunchez la versu-Ti de pacat,

Masor cu el cararea catre Rai,

Nu-n cerul drept, ci-n glodul framântat –

 

Si-n ziua-n care Te-ai facut pamânt,

Iti multumesc, Maria Ta, Mihai,

Ca ne-ai sfintit prin Românesc Cuvânt,

In vesnicie, Românescul Rai…


Jianu liviu Florian

14-15 iunie 2011


Eu Sunt Lumina Lumii

Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalmul 119.18


MEDITATIA DE AZI – Evanghelia Ioan,  9:1-12

 

Isus a raspuns: „Nu a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui, ci s-a nascut asa, ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu. Cât este ziua trebuie sa lucrez lucrarile Celui ce M-a trimis. Vine noaptea când nimeni nu mai poate sa lucreze. Cât sunt în lume sunt Lumina lumii.“

de Ana Tatar Andras – anatatarandras.wordpress.com

 

Când trecea, Isus a vazut un orb din nastere. Ucenicii Lui L-au întrebat:

Învatatorule, cine a pacatuit, omul acesta sau parintii lui, de s-a nascut orb?“ Isus a raspuns: „Nu a pacatuit nici omul acesta, nici parintii lui, ci s-a nascut asa, ca sa se arate în el lucrarile lui Dumnezeu. Cât este ziua trebuie sa lucrez lucrarile Celui ce M-a trimis. Vine noaptea când nimeni nu mai poate sa lucreze. Cât sunt în lume sunt Lumina lumii.“ Dupa ce a zis aceste vorbe, a scuipat pe pamânt si a facut tina din scuipat. Apoi a uns ochii orbului cu tina aceasta si i-a zis: „Du-te de te spala în scaldatoarea Siloamului” (care talmacit înseamna „Trimis”). El s-a dus, s-a spalat si s-a întors vazând bine. Vecinii si cei ce îl cunoscusera mai înainte ca cersetor, ziceau: „Nu este acesta cel ce sedea si cersea?“ Unii ziceau „El este“, altii ziceau: „Nu, dar seamana cu el“ si el însusi zicea: „Eu sunt.“ Deci i-au zis: „Cum ti s-au deschis ochii?“ El a raspuns: „Omul acela, caruia i se zice Isus a facut tina, mi-a uns ochii si mi-a zis: „Du-te la scaldatoarea Siloamului si spala-te.“ M-am dus, m-am spalat si mi-am capatat vederea.“ „Unde este omul acela“, l-au întrebat ei. El a raspuns: „Nu stiu.“

Care este prima ta reactie când vezi un om bolnav?

Te gândesti ca a pacatuit?

Judeci familia lui?

Vezi tu aici o posibilitate de lucrare?

Cum te apropii de un bolnav? Ce îi spui? Ce îl înveti sa faca?

Te-ai gândit ca cei din jur asteapta de la tine un ajutor?

Domnul este ajutorul oricarui bolnav.

Învata pe bolnavi sa ceara ajutorul Lui.

Ai tu o experienta în care ai vazut pe Domnul vindecând un bolnav?

Noi trebuie sa lucram pentru sanatatea noastra si a altora.

Domnul sa-ti dea puterea Lui si sanatate în lucrul zilei!


La început cu Dumnezeu

Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” Psalmul 119.18

 

MEDITATIA DE AZI – Ioan 1:2 „El era la început cu Dumnezeu.“

 

de Ana Tatar Andras


 

Sunt eu cu Dumnezeu?

 

Caracterul unui om este ceea ce face el când nu-l vede nimeni.

 

Ce faci tu când nu te vede nimeni?

 

Ce faci tu când ai o ora libera? Ce faci tu când ai o zi libera?

 

Care este pasiunea vietii tale? Cât timp dai pentru ea?

 

Cum ai vrea sa petreci o saptamâna libera? Unde? Cu cine?

 

Ti-ai dorit vreodata sa petreci o saptamâna numai tu cu Domnul, undeva departe de lume, într-un loc pitoresc, linistit?

 

Ti-amintesti de un timp special în trecut, petrecut cu Domnul? Ce ti-a spus El?

Cum ti S-a descoperit? Ce ai învatat despre El?

 

Care a fost pentru tine cea „mai de neuitat partasie“ cu Domnul?

 

Poti sa prezinti o experienta a ta cu Domnul?

 

Ce este mai important pentru tine: experienta ta cu Domnul sau Cuvântul si relatia ta cu Domnul?

 

Care este visul vietii tale? Ce îti doresti în viata? Îti doresti sa fii o femeie dupa inima lui Dumnezeu?

Dupa cine sau dupa ce îti tânjeste inima? Îti place la picioarele Lui? Esti o persoana prea ocupata? Ai timp de Domnul? Îl auzi când îti vorbeste? Ce înseamna pentru tine sa-L auzi pe Domnul cu mintea si cu inima?

Unde te simti în siguranta?


Dorinta mea cea mai mare este sa fiu o femeie dupa inima lui Dumnezeu. Vreau sa fiu o cautatoare a inimii Lui. Am mare nevoie de El. Doamne ajuta-ma!

 

DESCHIDE-MI OCHII !

Recenzie de Carte – de George Danciu


Motto: „Deschide-mi ochii ca sa vad lucrurile minunate ale Legii Tale” –      Psalmul 119.18


Deschide-mi ochii!. Autor: Ana Tatar Andras. Editura „RISOPRINT”, Cluj Napoca, 2011, 371 pagini.

 

 

Ana Tatar Andras este originara din  zona Clujului, însa acum locuieste si traieste în North Carolina, USA. Cei care o cunosc constata ca Ana  este o fire deschisa,  mereu zâmbitoare, atenta, gata sa vina in intâmpinarea nevoilor celorlalti, cu o vorba buna,  de încurajare,  sau cu o fapta care sa împlineasca o trebuinta.

. Cele peste 360 de meditatii, câte una pentru fiecare zi a anului, nu dezmint cele afirmate, dimpotriva, contureaza si mai bine, si implicit ne vorbesc,  despre caracterul si înclinatiile sale crestine,în pagini  strânse cu pricepere în cartea de Meditatii zilnice  bazate pe Evanghelia dupa Ioan, Deschide-mi ochii!, publicata la Editura RISOPRINT Cluj Napoca.

Pastorul Livius T. Percy descrie in doar câteva cuvinte care e scopul acestor meditatii pentru cititor:

Cu sensibilitate si dragoste, Ana Andras ne invita sa ne delectam in Cuvânt, in rugaciune si in meditatie la frumusetea Domnului, descoperita in Scriptura. Ne invita sa privim apoi viata si problemele cotidiene prin prisma Cuvântului, sub calauzirea Duhului Sfant, asa incât Cuvântul sa devina viu si lucrator in noi.

Inca din primele cuvinte scrise, Ana Tatar marturiseste:

Nu este un lucru usor sa fii o femeie credincioasa in zilele noastre. Viata nu a fost niciodata o provocare atât de mare.” … ”Dumnezeu sta gata sa ajute, ori de câte ori î i cerem.” … ”Pânza vietii se tese cu multe obiceiuri, dar nici un obicei nu este mai important decât rugaciunea si citirea Cuvântului.

Cu alte cuvinte, esti ceea ce citesti si ceea ce faci. Ana Tatar citeste Cuvântul mereu insetata si plina de iubire, mediteaza la El si inalta zilnic rugaciuni catre Dumnezeu. Ea si-a adaptat viata cotidiana dupa câteva  principii benefice, traind ghidata de aceste practici spirituale sanatoase.

Chiar daca nu se refera in mod explicit cine i-a fost modelul pentru viata sa spirituala, Ana vorbeste despre bunica ei si despre matusa Florica care au incurajat-o sa invete, sa citeasca, sa cânte si sa se roage; vorbeste despre exemplul bun al parintilor; vorbeste despre Biserica din Panticeu si despre Biserica Baptista Iris, din Cluj, unde l-a avut  pastor pe Beni FARAGAU foarte cunoscut in lumea evanghelica din România si de afara ,îl aminteste si pe Nelu Cartis si alti prieteni clujeni alaturi de care a crescut spiritual.

Insa, fara nici o indoiala, modelul ei este Isus Cristos, pe care îl adora si despre care marturiseste in mod constant în  meditatiile sale.

E bine sa retinem acest nume, ANA TATAR (Ana Tatar Andras, in urma casatoriei cu John ANDRAS, român stabilit in America), deoarece, cu ajutorul lui Dumnezeu, ne propunem sa publicam periodic cate una din  meditatiile ei.

 

SONETELE MARII NEGRE (1)

de Pascu BALACI


ÎN CALIMARA PONTICA, ALBASTRA…

Sub piatra asta zace un poet:

Publius Ovidius; astazi ma cheama,

Ca un patrician si om de seama,

Si-mi porunceste ca sa scriu… sonet!

 

Vechi amintiri întind pe sevalet

Sa zugravesc a Marii panorama..

Carmen et error”, ’nabusit exclama-

Inima lui e-al dragostei sipet.

 

În pontica si trista-i calimara

Eu ma scufund ca dupa zacamânt,

În metru antic pescarusii zboara,

 

Tesând statuii sale alt vesmânt:

Ma-ntorc spre tarmu-ncins ca spre o moara

Sa-mi macine o mierta de cuvânt.

 

O GHICITOARE


Ce mare-nchisa se adapa-ntruna

Din fluviile mari din Nord si Est?

Cine-i Oceanului Thetys, un rest,

Unde se naste din senin furtuna ?

 

Pe unde si-a-ncercat Orfeul struna

Si-a stat poetu – Ovidiu în arest?

Sub care val a aruncat un lest,

Istetul Iason ca sa fure lâna?

 

Ce tarmuri s-au colonizat – ´nainte

De a sosi pe mal Andrei cel Sfânt

Cu Legea cea mai noua si cuminte

 

Sub care a-nviat si-acest pamânt,

Udat de valul ce ne-aduce- aminte ?

(E Marea Neagra si de ea descânt…)

 

 

GÂNDITORUL DE LA HAMANGIA

Carte postala de filosofie,

O versta de pustiu între doi sfinti,

Semnul heraldic stramosestii ginti ,

Lut levitând fara a fi stafie,

 

Flamânzilor de sens, neagra lipie,

Necunoscutul genitor de printi

E Gânditorul cel fara de – arginti –

O palma la ubicua prostie.

 

Un pumn de lut strapuns de o Idee,

Transmisa spre galactici si noi nimbi,

Contemporana noastra Odissee

 

C-un altfel de Ulise –n mute limbi,

Miere uitata-n antice stiubeie,

Stea autohtona, fixa, de neschimb.

 

 

OVIDIU CRONICAR AL GETILOR

Exil nedrept, dar chin mântuitor:

Aproape haituit ca si Hristos,

S-a- nnobilat la Pont, oricât de jos

La pus Augustus cel neîndurator.

 

Dobrogei, ´nalt herald a fost, izvor,

Din care ma adap si azi, sfios,

De n-ar fi fost taxat „ireverentios”

N-ar mai fi scris de Geti, lamuritor.

 

La Istrul înghetat, modest si cult,

Ambasador al Romii-n Orient,

A povestit de-al Scitilor tumult…

 

Acum învat sa fiu ca el – clement;

Statuia azi i-o strâng în brate mult:

Cu cât el tace, e mai elocvent!

 

 

CINGATOAREA DE AUR A MARII NEGRE

Cum blana deasa-a oii strânge fire

De aur din montane aluviuni,

Tot astfel, steampuri pontice-n furtuni,

Au strecurat comori ca la nuntire:

 

Eterna râului Riomi scotocire,

Cu Ariesul, scos dintre genuni,

Toti afluentii – auriferi, nocturni

Continua – agatârsa tescuire.

 

Mai vechi ca Troia, artefacte de-aur

Din ale proto-tracilor morminte

Fost-au gasite-n al Dabenei plaur:

 

Coroana, masca, un pumnal cu tinte,

Margele si inele în tezaur

Si –o Closca veche, puii sa -i alinte.

 

 

PONTOS AXEINOS, PONTOS EUXEINOS

Pontos Axeinos-Inospitaliera,

Ti-a spus în patrusutesapte s cinci,

Din cauza furtunilor prelungi,

Poetul Pindar de pe riviera.

 

Dar au schimbat aceasta kalimera

Tot Grecii, ce lovind în caterinci,

Au debarcat oi,capre cu tilinci

Pe tarmurile Marii-n chip de sfera.

 

Asa încât, nu dupa multa vreme,

Vazând c-al lor negot prospera-n lume

Si cala de barbare grâne geme

 

Au scris ei cuvenitul, dreptul nume

De „Pontos Euxeinos” pe trireme –

Marea Ospitaliera – vechi renume!

 

COLONIZAREA GREACA

Histria, Tomis, Callatis, Odessos,

Heracleea Pontica, Sinope,

Colonizarea greaca, în sincope,

Messembria, Phanagoria, Chersones,

 

Trapezunt, Phasis, Dionysopolis,

Cu bai la care n-ai mai fost, Esope,

Dar ne-au ramas pâna acum metope:

Kimmerike, Panticapaion si Tyras.

 

Parthenopolis si Apollonia

Facut-au Pontul ospitalier

Si sa mai frânga-n vremi din dihonia

 

Astui pamânt pe post de vechi strajer

Ce trage-se din vechea Omonia

Ca sa ne fie azuriu laicer.

 

BOTEZUL MARII NEGRE

Aheii au numit-o pe greceste

Skythikos Pontos” – Marea Scita,

Iar Scitii iranieni, cu-a lor suita

I-au spus „Axaina”: „indigo”, se talmaceste.

 

Sintetiza Romanu – mparateste:

Pontus Euxinus”- greu strunita ,

Cu geti viteji la Istru daruita,

Cu mari furtuni strângând în al ei cleste.

 

Mare Maggiore”, zis-au genovezii

Cu-ai lor rivali, venetieni gentili,

Venira apoi,prin secole, erezii

 

Din turci ce-au exclamat, cei mai stabili:

Kara Deniz” în calduroase-amiezi

Iar „Marea Neagra” îi zic românii-agili

 

TOMIS

Cu sase veacuri-nainte de Hristos,

Vâslasii ahei din Milet acostara

Sa –nalte o Cetate legendara

La mijlocul Dobrogii –n mal frumos

 

Si vestea-o duse-n larg un albatros:

O ancora – descalecat de tara

În cea mai luminoasa, lunga vara

´Nainte de-anotimpul furtunos.

 

Si noul polis, TOMIS fu numit

Dupa isprava lui Iason si-a Medeii*

Apoi Bizantul l-a-mproprietarit

 

Prin Constantin ce darâmat-a zeii.

Küstenge i-au spus Turcii-mpatimit

Sa stearga ce-au întemeiat Aheii.

——————————————————————-

* O legenda relateaza ca Iason si prietenii sai imbarcati pe corabia „Argo” (de unde denumirea de argonauti), sprijiniti de fiica regelui Colhidei, pe nume Medeea, au reusit sa fure lâna de aur si sa plece pe furis, rapindu-l pe Absirt, fratele printesei. Speriati ca ar putea fi prinsi pe mare de regele Colhidei, pornit in urmarirea lor, Iason si ai lui l-au taiat în bucati pe Absirt si i-au pus capul într-o prajina pe o stânca a Constantei. Vazând capul fiului sau, regele Colhidei s-a oprit îndurerat sa-si poata îngropa fiul, renuntând la cautarea fugarilor. De la acest episod mitologic se pare ca provine numele de TOMIS, deoarece în limba greaca verbul „tomeo” inseamna” a taia in bucati” (n.a.)

 

Pascu BALACI

Oradea

iulie 2009 – mai 2011

 

—————————————-

BALACI Pascu, avocat, nascut la Sebisul de Beius, judetul Bihor, la 8 mai 1956. Membru al Uniunii Scriitorilor din România, este un binecunoscut om de litere oradean. Poet, eseist, romancier, dramaturg – autor a numeroase piese de teatru care se joaca (si în prezent) pe scene ale teatrelor de prestigiu din Romania. Este initiatorul si conducatorul cenaclului literar „Barbu Stefanescu Delavrancea”, care prin prestigiul care îl are uneste în jurul sau personalitati de seama.

 

 

Poetul Theodor Rapan

DINCOLO DE TACERE – METAFORA
EVANGHELIA INIMII, DE THEODOR RAPAN

 

de Prof. dr. Nicoleta Milea


<<Îti multumesc, Juan Ramon, pentru ca m-ai învatat sa merg prin viata: nici grabit, caci ,,timpul va zbura înaintea mea precum un fluture”, nici încet, caci ,,timpul va veni în spatele meu, ca un bou blând.” Asa stând lucrurile, am ales Calea mea!>>


THEODOR RAPAN

Adevarat este ca ,,aflam despre cineva ceva pentru prima data si atât. De cunoscut, însa, avem prilejul sa-l cunoastem daca o situatie identica se repeta a doua oara, a treia oara, când capacitatii noastre de cunoastere i se ofera sansa.”


Marturisirea cunoasterii este absolut valabila acum pentru diplomatul-poet, Theodor RAPAN, pe care l-am aflat adolescentul de acum mai bine de 40 de ani, în prima duminica de septembrie a anului 1970, la o întâlnire a cenaclului literar pe care îl organiza, lunar, ziarul ,,Teleormanul”. Se citea literatura buna, se prezentau creatii originale, se interpretau, se comentau.


Fac aceasta marturisire cel putin din doua considerente.
1. Pentru a reaminti ceea ce stiu de-o viata, ca ,,dintre numeroasele instrumente ale fiintei omenesti, cel mai uluitor este, fara putinta de tagada, cartea. Celelalte sunt prelungiri ale trupului. Cartea e altceva, cartea e o prelungire a memoriei, a imaginarului, a fiintei cosmice.”
2. Pe lânga ziarul ,,Teleormanul” functiona un Cenaclu Literar în care nu vârstele îi apropiau pe cenaclisti, ci trairea alesilor în fiorul cuvântului scris. De atunci am rams cu acest cult al cartii si al creatiei. O spun într-un mod care poate sa para patetic si nu as vrea sa
îl simtiti asa. Receptati-l ca pe o marturisire de credinta a unuia care cel mai mult dintre noi toti de atunci s-a calauzit pâna la uitarea de sine în cuvântul scris.
Ca profesor de literatura, le-am spus elevilor mei, cu fiecare prilej ivit ca
,,o forma de fericire e lectura, o alta forma e creatia, în general, si creatia poetica, in special”. Într-o societate în care tehnicizarea îsi pune tot mai mult amprenta pe modul de existenta al omului si se vorbeste chiar despre disparitia cartii în format traditional, eu nu cred ca va fi posibil, atâta vreme cât creatorul autentic face arta nu numai din întruparea ideii în cuvânt, ci face arta si din fiintarea grafica a textului în carte. Chiar mai mult decât atât, creatorul îsi invita cititorul în modul cel mai elegant, asa ca împreuna sa strabata universul cartii întemeiat pe corespondenta viata-literatura, întelegând esentialul:,, creatia este o scriitura tainica, o criptografie pe care trebuie sa o descifram. Toate lucrurile sunt cu adevarat cuvinte, în afara de lucrurile pe care nu le putem întelege si pe care le luam cum sunt”.
Poetul Theodor Rapan ne invita într-un mod cu totul special la mântuirea prin exercitiul lecturii:
,,- Vino, cititorule, vino, si ia-ma de mâna! Nu te înfricosa! Vino la umbra copacului Lumii, linistete-te si vino sa ne asezam în iarba cea deasa de umbra, în pridvorul unui vesnic amurg, sub aerul dulce al verii eterne!”…Nu mai ramâne decât sa ne eliberam gândul de angoasa existentiala si sa ne umplem sufletul cu bucuria lecturii.

Nu este o surpriza a 12-a carte a poetului Theodor Rapan. Dupa ce, la începuturi, cunoscându-l, poetul Nichita Stanescu marturisea:,,atentie, aici este uraniu”…sau ,,citind poeziile lui Theodor Rapan ma întorc si zic- poetul s-a nascut român!”, Theodor Rapan ne-a obisnuit cu o anume periodicitate a aparitiei cartilor sale. Între cele peste 3000 de pagini publicate, ,,Evanghelia inimii”(Editura SemnE ,Bucuresti, 2010) este o creatie speciala, în alcatuirea careia nu putem intra pâna a nu întelege ca titlul îi este cheie, cifru si, în consecinta, cititorul , amator sau exeget, în demersul interpretativ ajunge la el. Si ce altceva, mai presus de religia iubirii în care a trait si traieste poetul,poate însemna ,,Evanghelia inimii”? Crezului poetic al spaniolului Juan Ramon Jimenez, pe care îl adora si pe care îl ia partener alaturi de graficianul Damian Petrescu, traitor la Paris, i se alatura poetul Theodor Rapan care întelege ca ,,omul, înainte de a deveni Cuvânt, prin actul divin al creatiei sale este Constiinta”. ,,Poezia, precum Dumnezeu, nu este decât credinta!”
Ideea cartii, dupa ce a fost sugerata în titlu, strabate întregul univers ideatic si liric, actionând ca un fir al Ariadnei, subtextual.Cele patru parti ale cartii sunt structurate corespunzator celor patru anotimpuri. Fiecare anotimp este introdus în compozitia cartii printr-o selectie sugestiva din lirica lui Juan Ramon Jimenez.


I.
Primavara: Floralia
,,
Rataceste prin ploaie sufletul florilor”.


II.Vara: Iubitor
,,Iubire, daca pleci, ramân ruina.”


III.Toamna: Melanholia
,,Pe un drum de aur se duc mierle. Incotro?
Pe un drum de aur se duc trandafirii: Incotro?
Pe un drum de aur ma duc si eu. Încotro, toamna? Încotro pasari si flori?”


IV.Iarna:Ultima Thule
,,Nu-ti arunca, moarte, piatra în oglinda mea”.

Poetul nu are numai cultul cuvintelor, ci si cultul cifrelor. Viata este una, trece fara întoarcere prin cele patru anotimpuri, care nu sunt altceva decât vârstele iubirii ( cifra 4 corespunde zilei ivirii pruncului-poet în lume si în lumina), fiecare anotimp are 33 de poeme (cifra 33 corespunde vârstei hristice). Dincolo de calea destinului care impune rolurile jucate, poetul ramâne sufletul pur si etern, de o candoare inefabila.
Rotundul cartii este evident. Incipitul exprima spiritul creatorului pregatit de jertfa
:,,Plâng în limba româna si tac: e primavara în cuvinte!”. E gata oricând sa raspunda solicitarilor circumstantei sau CLIPEI, cu o replica uneori efemera ( martori infideli ai clipei), alteori, menita sa sfideze timpul cu o desavârsire intransigenta (,,Din supunere oarba, sfinteasca-mi-se Cilpa!”).Câta emotie înfiorata fulgera interogatiile care primesc si raspuns din nevoia de aflare a cunoasterii!,,Poet? Nicidecum! Sunt testamentul dintâi al iubirii. Prima silaba din ultimul sopot? Nu stiu!Moarte, acordeaza clavirul tacerii din mine si, ajuta- ma, Doamne, sa trec!”
Rostirea harica dar si mestesugita aduce în prim plan bogate încarcaturi emotionale
,,Poetul este mut, s-a dus tarotul! Sa vina primavara din- nainte! Îti sarut dreapta. Viata: Sunt Mortul din Cuvinte”. La primul impuls, exegetul- carturar este tentat sa caute asocieri ale poetului cu cele mai proeminente personalitati lirice.


Pregatiti cu argumentele pe care ni le pune la dispozitie chiar ,,Evanghelia inimii”, suntem gata sa contrazicem si sa rostim cu fermitate ca poetului Theodor Rapan i se pot alatura truditorii cu har întru credinta poeziei.Estetica speciala a cartii se sincronizeaza cu vocea lirica a poetului. Cuvântul, silaba, clipa, melanholia, tacerea, profunzimea, metafora, nelinistea, profunzimea,  metafizica, dorul, cerul, flacarile Gheenei, umbra, norii, oglinda, pasarile, apa, aerul, licornul, firul de iarba, focul, tacerea- sunt elemente specifice universului poetic rapanian. Pe tot parcursul cartii descoperim lirismul profund, rafinat al poetului Theodor Rapan care intelectualizeaza expresia poetica în limba româna.
Sa nu credeti ca ajungeti asa usor la întelegerea textului daca nu stapâniti cunostinte ce tin de identificarea unicitatii stilului poetului prin bogatia lexicala, prin intuirea celor mai subtile asociatii contrastante, prin frazarea ampla, uneori interogativa, alteori exclamativa, prin elemente ce tin de cultura tuturor timpurilor si popoarelor, si toate trecute prin inima reginei- POEZIA! Poetul crede cu toata fiinta în CUVÂNT, îl simte cum simti o fiinta cu toate ale vietii, crede în forta lui demiurgica, de aceea îsi asuma cu toata sinceritatea trairii esentialul, micile si marile sensuri ale existentei.,
,La echinoctiu smirna se preface în mucenita Nimfodora, sfânta, pe cumpene de vânt slavesc ghindarul, din muritor sunt raspopit Cuvânt! Nu am murit! Nu am murit?”. Versetele freamata de fiorul spunerii, ca si cum ar fi ultimul timp al ofrandei.

Numai lectura ,,Evangheliei inimii” va poate convinge de un fapt cert: implinirea nevoii de reper si model literar prin opera Poetului Theodor Rapan.