Magalena ALBU

[pullquote]“Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin (…)?” Nicolae Steinhardt[/pullquote]

Traiesc un timp personal al dezamagirii. De multi, de toate, dar si de mine însami. Un timp din care încerc sa ma ridic cu greu si care ma absoarbe, parca, cu o aviditate nestavilita înlauntrul sau plin de echivoc exact ca într-o grota umpluta pâna la refuz cu întuneric si cu moarte. Un timp placid care ma roade pe interior, destructurându-mi violent sensurile fundamentale ale propriei mele fiinte, un timp în care zadarnicia îsi arata coltii ascutiti din toate partile, o vreme a insecuritatii ce macina cu dusmanie întretinuta orice urma de suflet omenesc. Si, daca e sa ne aruncam curajos în bratele unei viziuni psihopanteiste, am putea spune ca sunt distruse, cu aceeasi nevroza curenta, si toate celelalte urme existente în natura de suflet vegetal, animal sau al obiectelor ce traiesc pasnic dimpreuna cu noi. Un timp al haosului construit constient – de cei care câstiga de pe urma lui, evident -, unde minciuna este rege, iar dominatia raului si a despuierii Omului de sinele lui personal îsi fac simtite prezenta la tot pasul în jur. Un timp pe care îl simt cum se pravaleste zilnic cu toata greutatea-i insuportabila peste mine, taindu-mi de atâtea ori respiratia si accesul la speranta.

Vad si mai abitir acum chipuri de monstri vii (si marturisesc cu sinceritate faptul ca îmi este din ce în ce mai greu a le privi licarul colorat al ochiului lor pervers si duplicitar) – masti hidoase ale întotdeauna Celuilalt, faciesuri demonice plesnind în mii de bucati orice bucata de oglinda, ce le-ar gazdui pentru o secunda pamânteana geometria carnii neînsfacate înca de viermii putrefactiei nemiloase -, care mi-au traversat în lung si în lat viata, si ma întreb, retoric desigur, daca rostul lor în economia unei existente umane, este unul de suprafata sau unul de profunzime, profetic chiar. Îmi trec prin fata ochilor o multitudine de contururi umane inestetice, goale de continut si îmi dau seama câta prapastie a putut sa caste în mentalul lumesc paradigma sigmundfreudiana, care a transformat Omul-fiinta în omul-animal – o ireversibilitate sufocanta si ancorata vadit în mrejele unei continuitati completamente nefiresti de asta data, care ma determina sa îmi doresc cu din ce în ce mai mare ardoare nasterea momentului când animalul din esenta actuala a omenirii îsi va rage definitiv obstescul sfârsit pentru a iesi, astfel, la Lumina, dintr-un prizonierat absurd si tragic, de sorginte satanica, particula divina OM – Omul real, Omul pur, neatins în fibra sa launtrica de ramasitele ideologice nesemnificative ale unor sisteme de gândire putrede ce au traversat în timp spatiul ratiunii greu încercate a umanitatii creatoare.

Idolatrie oarba construita pentru pseudozeitati de moment inventate cu ajutorul instrumentului diabolic numit imagine, prostitutie îndracita ridicata la rang de religie mondiala, credinte sfarâmate în bucati de sarje si sarje de precepte subrede încarcate pâna la sufocare cu seva actului pragmatic generat cu intentie de detasamentele umane ale manipularii în masa, temple satanice unde se cumpara si se vinde în cantitati uriase patologica vanitate a fiintei umane (si ma refer aici, evident, doar la fiinta umana, caci restul entitatilor create de Dumnezeu nu cunosc un astfel de sentiment bolnav, care nu naste nimic altceva decât moartea de sine a individului, aducându-l în starea de a nu se mai trai pe el însusi cu adevarat si ramânând înfipt în chingile unei „aureole” de falsa superioritate, ce îl domina total pâna la ultimul atom al materiei sale), asa-zise „crize” decretate la nivelul întregii umanitati de catre anumiti presedinti si analisti ai groazei, ce nu fac altceva decât sa lungeasca si sa lateasca si mai mult conceptul de saracie a lumii spre a o înmormânta definitiv (în numele sporirii galopante a numarului de locuitori terestri si al noii ordini mondiale) – iata portretul extrem de sumar, dar cumplit de sinistru si exact a ceea ce se poate numi azi, la începutul celui de-al treilea mileniu postcristic, realitatea deformata, contrafacuta sau hiperrealitatea plasmuita în laborator de catre sclavii anticristici ai banului erijati în autointitulate „elite conducatoare” ale frâielor planetare.

Alcatuind cu maiestrie sirul de axiome teoretice ale comunicarii într-o lume împinsa catre robotizare si îndepartata de la a se mai comunica sincer pe sine însasi în mediul sau actional, teoreticienii dibaci ai manipulatiilor de tot felul genereaza cu insistenta un construct eteroclit, la fundamentul caruia sta Cuvântul ca purtator de act pragmatic nimicitor. „Cuvântul vizeaza persuasiunea”, ne spun Maurice Mouillaud si Jean-François Tétu, el fiind aidoma unei entitati fixe, ce „nu se deplaseaza”, ci „face corp comun cu locurile, timpurile si institutiile”. Si ne sunt cunoscute îndeajuns de bine coordonatele discutabile ale timpului actual, locatia terestra care ne îngaduie existential de atâta amar de vreme între granitele ei limitate si nenumaratele institutii de o „sobrietate” aparenta doar, mimata foarte bine, în spatele usilor carora se ascund însa „misterele elitistilor” de carton trilateral (înveliti în mirosul teancurilor proaspete sau nu de bancnote cu valoare, dar si în propria-le micime sufleteasca si autosuficienta, ca sa nu spun prostie), încarcate de pretentia absurda, de altfel, de a trasa linia destinica a acestei umanitati.

Mereu s-a întâmplat asa. Falsele conspiratii de alcov au dat frisoane multora dintre locuitorii planetei Pamânt în lungul drum al istoriei omenirii catre clipa de fata, toate acestea având drept temelie ideea ca matca sui-generis a lumii a fost vazuta întotdeauna ca un soi de sat global imens (Marshall McLuhan), care trebuie sa aiba neaparat în frunte o „multime cu scoarta obrazului fina” de asa-zisi stapâni autointitulati, o adunatura de insi, de fapt, cu un mai mult decât evident rol de calai psihopati, care nu au stiut sa faca decât un singur lucru: sa-si impuna la nivel global un set de reguli personale absurde (bazate doar pe interese pecuniare si-atât), din ecuatia carora Dumnezeu – încadrat la categoria concepte – lipseste, bineînteles, cu desavârsire, macelarind nejustificat si fara discernamânt tot ceea ce le sta în cale cu o mentalitate dominata de o singura tinta, anume aceea de a câstiga suprematia economica si politica asupra celorlalti – „barbari” sau moderni – si de a constitui o entitate extrem de fragila, suprastatala, numita simplu imperiu (sfarâmate, de altfel, toate aceste entitati neomogene, una dupa alta, ca niste castele firave de nisip, la scurta vreme de la întemeierea lor, pe întreg parcursul istoric, din motive mult prea lesne de înteles). Le-as propune spre meditatie acestor pseudoratiuni umane vulgare, subtiri, îmbâcsite de ura si de neomenesc un scurt pasaj scris de parintele Nicolae Steinhardt în ianuarie 1960, un patrunzator portret de interior al fiecarui trecator prin spatiul acesta teluric, dar încarcat pâna la refuz cu iz contemporan diavolesc, si anume: „Oare nu-s un mânjit, un ratat, un îmbatrânit în concesii si cedari, în nerusinate mânii, în suparari grotesti, în zvâcniri de invidie, de mândrie sângerânda, de pofte mereu treze, satisfacute dar niciodata maret si deplin, mereu ciuntite, nu-i locul meu firesc printre murdarii, printer caldicei, haznaua asta odihnitoare a renuntarii si supunerii, a confirmarii adevarului adevarat nu-i ea capatul logic al unor lungi purulente?”

Spuneam la început ca ma aflu într-un timp personal al dezamagirii. As vrea sa nuantez putin si sa spun ca vad cu claritate cum, în miezul sau launtric – acoperit din plin prin manevre obscure cu perdele de iluzii colorate, care discrediteaza si îngroapa totdeodata fiinta umana îndelung tulburata azi -, anotimp dupa anotimp si generatie dupa generatie se pravalesc neputincioase (fara sa aiba libertatea deplina de a dezvolta vreun protest neregizat si necontrolat totalmente) într-un timp al demonilor dezlantuiti, un ghem de draci aflati într-o înlantuire sistemica, ce înghit hulpavi orice si oricât (fiindca, dupa cum îl cita Nicolae Steinhardt pe Denis de Rougemont în „Jurnalul fericirii” sale, spre exemplu, „Daca sexualitatea ar putea ramâne pura, adica pur animalica, întocmai ca celelalte functiuni ale corpului”, niciodata „dracul nu s-ar preocupa de ea”). Un timp în care secundele impalpabile fizic se rostogolesc într-o dinamica cruda si terifianta, anuntând un sfârsit iminent…

În afara de Dumnezeu, nimeni, din pacate, nu mai poate salva Omenirea acum, caci „Dumnezeu fiind infinit, caile prin care ne apropiem de El sunt asemeni infinite, si deosebirea lor nu-i cu putinta fiindca tine de insolubila problema a relatiilor dintre n corpuri.”, scria acelasi monah de la Rohia, Nicolae Steinhardt, în toamna anului 1965. Cu Dumnezeu lipsind din cadrul nostru ontologic comun, „gratie” lucrarii machiavelice a timpului actual, Omul a devenit, iata, un simplu actor social usor de manevrat prin varii mijloace persuasive, traind cu stigmatul resemnarii stantat pe chipu-i spelb într-o lume unde minciuna, în toata goliciunea ei hidoasa si atotprezenta, tabloidizata, este, din pacate, repet, regele încoronat al noii ordini mondiale contemporane – o alta carcera, putem spune, a sufletului acestei lumi a Pamântului si a Creatorului ei, un alt experiment cumplit al diavolului slut cu chip de fiinta umana inferioara (de tip elitisto-trilateral), asa precum au fost nenumarate altele asemenea lui în trecut, peste care viforul violentei din retorta interioara a monstrilor mecanici ai zilei de azi nu va împrastia nimic altceva decât moarte.